1. Dispozitiile art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008 nu reprezinta altceva decat o aplicatie a regulii de principiu prevazuta de art. 274 alin. (1) C.pr.civ. Astfel, cheltuielile pentru care partea a beneficiat de scutiri sau reduceri prin incuviintarea ajutorului public judiciar nu isi pierd, din perspectiva celui cazut in pretentii, caracterul de cheltuieli de judecata, cu deosebirea ca, in cazul in care s-a admis cererea de ajutor public judiciar, cheltuielile corespunzatoare se platesc de catre partea care a cazut in pretentii direct statului.
2. In situatia in care intre parati nu exista un raport juridic de solidaritate, deoarece pretentiile formulate prin actiune impotriva fiecaruia dintre ei au fost determinate in mod individual, obligarea acestora la plata in solidar a sumei reprezentand ajutorul public judiciar este contrara prevederilor art. 277 C.pr.civ., text care prevede, in caz de coparticipare procesuala, criteriul naturii raportului juridic de drept substantial dintre coparticipanti.
In consecinta, instanta trebuie sa determine cheltuielile de judecata – care cuprind si suma ce trebuie platita de parati statului in temeiul art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008 – proportional cu pretentiile admise in contradictoriu cu fiecare dintre ei, diferenta reprezentand ajutorul public judiciar care nu poate fi pusa in sarcina acestora urmand a ramane in sarcina statului, conform art. 19 alin. (1) din acelasi act normativ.
Etichetă:pretentii
Constatarea nulitatii absolute a unui act. Cauza ilicita. Conditii si efecte
Indeplinirea unei obligatii legale, a unei conduite impuse subiectelor de drept care intra sub incidenta celor stabilite printr-o hotarare de guvern, ca act care concretizeaza vointa autoritatii publice, subiect de drept special, investit cu putere publica, nu poate constitui motiv de anulare pentru cauza ilicita a unui act incheiat in executarea respectivei obligatii, astfel incat este corecta solutia instantei de respingere a actiunii in constatarea nulitatii absolute a respectivului act pentru acest motiv.
Actiune in constatare provocatorie vs. actiune in revendicare
Actiunea in constatare provocatorie, asa cum a fost definita de doctrina, este acea actiune prin care o persoana care ridica public pretentii cu privire la dreptul unei alte persoane este invitata sa-si valorifice pretentiile afirmate sau actiunea prin care titularul unui drept cheama in judecata pe cel care, prin atitudinea sau prin actele sale, ii cauzeaza o tulburare serioasa in exercitiul dreptului sau. Aceasta persoana este provocata astfel sa-si valorifice pretentiile, respectiv sa-si dovedeasca dreptul, sub sanctiunea de a nu-l mai putea invoca, daca nu si-l demonstreaza. Intrucit in speta, reclamantul a invocat un titlu de proprietate asupra unui imobil in concurs cu paratul, care la randul sau s-a prevalat de un titlu valabil asupra aceluiasi bun, Inalta Curtea retinut ca, in contextului unei astfel de actiuni, instanta nu poate proceda la o comparare a titlurilor si drepturilor de proprietate a partilor, aceasta operatiune fiind specifica actiunii in revendicare. De asemenea, Inalta Curte a retinut ca nici cererea reclamantului de a se dispune revenirea la situatia anterioara de carte funciara, prin radierea dreptului de proprietate al paratei si reinscrierea dreptului sau de proprietate, si nici capetele de cerere subsidiare din actiune referitoare la acordarea despagubirilor reprezentand plata pretului actualizat achitat pentru imobilul in litigiu, precum si plata contravalorii imbunatatirilor aduse imobilului, nu pot fi analizate in cadrul unei actiuni in constatare provocatorii, ci doar in legatura cu cererea avand ca obiect revendicarea imobilului, intrucat ceea ce s-a obtinut in urma judecatii, respectand principiul disponibilitatii procesuale, nu este suficient pentru solutionarea definitiva a situatiei litigioase.