Contravaloarea lipsei de folosinta a terenurilor. Ajutor public judiciar. Admiterea in parte a pretentiilor Criteriul proportionalitatii.
vezi si: https://avocatalinpaidiu.ro/category/obligatii/raspundere/
1. Dispozitiile art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008 nu reprezinta altceva decat o aplicatie a regulii de principiu prevazuta de art. 274 alin. (1) C.pr.civ. Astfel, cheltuielile pentru care partea a beneficiat de scutiri sau reduceri prin incuviintarea ajutorului public judiciar nu isi pierd, din perspectiva celui cazut in pretentii, caracterul de cheltuieli de judecata, cu deosebirea ca, in cazul in care s-a admis cererea de ajutor public judiciar, cheltuielile corespunzatoare se platesc de catre partea care a cazut in pretentii direct statului.
2.In situatia in care intre parati nu exista un raport juridic de solidaritate, deoarece pretentiile formulate prin actiune impotriva fiecaruia dintre ei au fost determinate in mod individual, obligarea acestora la plata in solidar a sumei reprezentand ajutorul public judiciar este contrara prevederilor art. 277 C.pr.civ., text care prevede, in caz de coparticipare procesuala, criteriul naturii raportului juridic de drept substantial dintre coparticipanti.
In consecinta, instanta trebuie sa determine cheltuielile de judecata – care cuprind si suma ce trebuie platita de parati statului in temeiul art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008 – proportional cu pretentiile admise in contradictoriu cu fiecare dintre ei, diferenta reprezentand ajutorul public judiciar care nu poate fi pusa in sarcina acestora urmand a ramane in sarcina statului, conform art. 19 alin. (1) din acelasi act normativ.
Sectia I civila, decizia nr. 692 din 24 martie 2016
Prin actiunea inregistrata la data de 15.02.2013, ulterior precizata in sedinta publica din data de 16.05.2013, reclamanta A. le-a chemat in judecata pe paratele X. S.C.M. si Y. SC, solicitand sa se dispuna obligarea paratei X. S.C.M. la plata sumei de 721.704 lei si a paratei Y. SC la plata sumei de 107.532 lei, reprezentand contravaloarea lipsei de folosinta a terenurilor in suprafata de 2.201,5 mp si 297,5 mp, pe perioada 2006 pana la intrarea efectiva in posesie, precum si obligarea ambelor parate la plata sumei de 6.810 lei reprezentand contravaloarea impozitului pentru terenul mentionat.
In esenta, reclamanta a aratat ca, prin sentinta civila nr.8692/2010 a Judecatoriei Ramnicu Valcea, cele doua parate au fost obligate sa-i respecte reclamantei proprietatea si posesia terenului, X. SCM pentru suprafata de 2.201,5 mp, iar Y. pentru suprafata de 297,5 mp. Cele doua parate folosesc terenul fara drept si au incetat sa plateasca impozitul aferent, astfel ca in prezent reclamanta este urmarita de administratia fiscala pentru plata impozitului.
Ambele parate au invocat exceptia prescriptiei dreptului material la actiune pentru perioada ce excede termenului de 3 ani care a curs anterior promovarii actiunii, iar pe fond au solicitat respingerea actiunii.
Prin incheierea din 23.10.2013, Tribunalul Valcea a admis in parte cererea de ajutor public judiciar formulata de reclamanta si a dispus reducerea taxei judiciare de timbru de la cuantumul de 11.965,46 lei la suma de 4.000 lei, ce a fost esalonata in rate de cate 200 lei lunar, timp de 20 de luni, incepand cu luna noiembrie 2013.
Prin sentinta civila nr.912/3.07.2014, Tribunalul Valcea, Sectia I-a civila a admis exceptia prescriptiei dreptului material la actiune pentru perioada 2006 – 13.02.2010, a respins actiunea pentru perioada 2006-13.02.2010, ca prescrisa si a admis in parte actiunea, fiind obligata parata SC X. SCM sa plateasca reclamantei suma de 402.788 lei, iar parata Y. SC sa plateasca reclamantei suma de
58.757 lei, reprezentand despagubiri civile.
A fost respins, ca neintemeiat, capatul de cerere vizand impozitul aferent terenului, pentru perioada ulterioara datei de 14.02.2010 si au fost obligate paratele in solidar la plata sumei de 7.965,46 lei catre stat, reprezentand ajutor public judiciar acordat reclamantei.
Pentru a hotari astfel, tribunalul a retinut urmatoarele:
Reclamanta a solicitat despagubiri civile constand in lipsa de folosinta pentru terenul in litigiu, incepand cu anul 2006, anul cand i s-a emis titlul de proprietate pentru teren.
Pretentiile reclamantei vizand lipsa de folosinta pentru teren au ca temei juridic raspunderea civila delictuala. Potrivit art.8 alin.(1) din Decretul nr.167/1958, prescriptia dreptului la actiune in repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicita incepe sa curga de la data cand pagubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoasca atat paguba, cat si pe cel care raspunde de ea.
In speta, reclamantei i s-a emis, la data de 13.04.2006, titlul de proprietate nr. xxx3, prin care i s-a reconstituit dreptul de proprietate asupra terenului in suprafata de 2.500 mp.
Invocand titlul sau de proprietate, la data de 26.06.2006 reclamanta a actionat-o in judecata pe parata X. SCM (dosar nr. x4/288/2006), solicitand obligarea acesteia sa ii respecte deplina proprietate si linistita posesie asupra terenului in suprafata de 2.500 mp si sa ii plateasca lipsa de folosinta pe perioada 2003-2006. Prin intampinarea formulata in cauza respectiva de parata X. SCM, reclamantei i s-a invederat ca o parte din suprafata revendicata este ocupata de catre o alta societate, SC Z. SCM (actuala Y. SC). Ulterior, urmare a celor invederate prin intampinare, reclamanta a introdus-o in cauza si pe cea de-a doua parata.
In consecinta, reclamanta cunostea inca din anul 2006 persoanele care detineau terenul pentru care i se reconstituise dreptul de proprietate, precum si pretinsa paguba, din acel moment nascandu-se dreptul sau de a pretinde despagubiri pentru lipsa de folosinta a terenului.
In ceea ce priveste capatul de cerere referitor la impozitul aferent terenului, exceptia prescriptiei dreptului material la actiune, invocata de parate, a vizat aceeasi perioada, 2006 – 13.02.2010, iar instanta a constatat ca sunt incidente prevederile art.1 alin.(1) si art.3 din Decretul nr.167/1958.
Date fiind aspectele prezentate, instanta a apreciat ca, pentru perioada 2006 – 13.02.2010, actiunea reclamantei, sub aspectul ambelor capete de cerere, este prescrisa, fiind respinsa.
Pe fond, s-a retinut ca prin titlul de proprietate din 13.04.2006 reclamantei i s-a reconstituit dreptul de proprietate asupra terenului in suprafata de 2.500 mp.
Dreptul de proprietate al reclamantei asupra terenului in litigiu a fost recunoscut in contradictoriu cu cele doua parate prin sentinta civila nr.8692 din 29.09.2010, pronuntata de Judecatoria Ramnicu Valcea in dosarul nr. x9/288/2010, prin care parata X. SCM a fost obligata sa ii lase in deplina proprietate si linistita posesie terenul in suprafata de 2.039,43 mp, individualizat in anexa la raportul de expertiza intocmit de expertul B., iar parata Y. SC a fost obligata sa ii lase in deplina proprietate si linistita posesie terenul in suprafata de 303,84 mp, individualizat in aceeasi anexa.
Prin sentinta mentionata s-a retinut, cu putere de lucru judecat, ca paratele folosesc terenul reclamantei fara a avea vreun drept de proprietate, in baza unor hotarari judecatoresti (sentinta civila nr.8976/1996, respectiv, sentinta civila nr.7649/1996), care nu ii pot fi opuse acesteia.
Prin decizia civila nr.67/A din 03.04.2012, Tribunalul Valcea a schimbat in parte sentinta, in sensul inlaturarii obligatiei paratelor la plata despagubirilor pentru lipsa de folosinta pe perioada 2003-2006, apreciind, in esenta, ca pana la emiterea titlului de proprietate al reclamantei (13.04.2006) paratele au folosit terenul cu buna credinta, reclamanta nefacand dovada ca in perioada respectiva detinea un titlu de proprietate.
Din inscrisurile depuse la dosar de parate, a rezultat ca acestea au eliberat terenul in luna iunie a anului 2013, pana la acel moment reclamanta aflandu-se in imposibilitate de a folosi imobilul al carui proprietar este. Data fiind aceasta lipsire de folosinta bunului sau, reclamanta a inteles sa promoveze prezenta cerere prin care solicita despagubiri civile pentru prejudiciul suferit.
Potrivit art.483 din Codul civil de la 1864 (aplicabil spetei de fata), fructele naturale sau industriale ale pamantului, fructele civile, sporul animalelor (prasila), se cuvin proprietarului in puterea dreptului de accesiune.
Din perspectiva paratelor-detinatoare ale terenului in discutie, problema responsabilitatii lor se pune sub aspect delictual (cata vreme nu exista raporturi contractuale intre parti), putand fi obligate sa suporte consecinta folosirii terenului in perioada 13.02.2010 – iunie 2013 numai daca sunt indeplinite conditiile acestei forme de raspundere civila, reglementata de art.998 si urm. C.civ.
Examinand conditiile raspunderii civile delictuale, instanta a constatat ca sunt indeplinite.
Astfel, cat priveste prima conditie – savarsirea unei fapte ilicite, aceasta consta in ingradirea dreptului de proprietate al reclamantei prin stapanirea fara drept a suprafetei de 2.039,43 mp de catre parata X. SCM, respectiv, a suprafetei de 297,5 mp de catre parata Y. SC, desi ele au cunoscut, cel mai tarziu de la data promovarii actiunii in revendicare (26.06.2006), ca singurul titular al dreptului de proprietate este reclamanta. Ca paratele au posedat terenul fara drept s-a retinut cu putere de lucru judecat prin hotararile pronuntate in procesul anterior, aceasta posesie prelungindu-se si dupa ce, in mod definitiv si irevocabil, au fost obligate sa-i lase reclamantei in deplina proprietate si linistita posesie suprafetele mai sus mentionate.
S-a mai retinut ca si conditia vinovatiei paratelor este indeplinita. Sustinerea acestora in sensul ca au posedat cu buna credinta terenul in litigiu si aceasta ar justifica pastrarea fructelor produse de imobil este lipsita de temei. Intr-adevar, textul art.485 C.civ. ii permite posesorului de buna-credinta sa pastreze fructele percepute. Potrivit art.486 C.civ., posesorul este de buna-credinta cand poseda ca proprietar in puterea unui titlu translativ de proprietate, ale carui vicii nu ii sunt cunoscute, art.487 C.civ. precizand ca el inceteaza sa mai fie de buna-credinta din momentul in care aceste vicii ii sunt cunoscute.
In speta, paratele au cunoscut, cel mai tarziu de la momentul promovarii actiunii in revendicare, viciile titlurilor pe care si-au intemeiat posesia, devenind de rea-credinta si continuand sa posede in acest mod terenul pana in iunie 2013. Intr-o atare situatie, reaua credinta a paratelor fiind dovedita, obligatia lor de a restitui proprietarului terenului fructele acestuia este evidenta. Reaua-credinta a paratelor nu este inlaturata de pretinsa existenta pe o parte din terenul in litigiu a unei constructii (in care, potrivit sustinerilor paratei Y. SC, functioneaza Sectia tinichigerie-vopsitorie), edificata in perioada regimului comunist, cand terenul reclamantei fusese preluat de stat in mod abuziv si dat in folosinta paratelor, cata vreme nu s-a stabilit anterior, conventional sau pe cale judiciara, in contradictoriu cu adevaratul proprietar, reclamanta, vreun drept in favoarea acestora asupra terenului. Reclamanta, in litigiul anterior, si-a manifestat vointa de a intra in stapanirea terenului si de a beneficia de atributele dreptului sau de proprietate, fara nicio referire la eventualele constructii de pe teren, iar in cauza de fata pretinde sa fie despagubita pentru prejudiciul suferit ca urmare a faptei paratelor, prin lipsirea de bunul sau, fara ca paratele sa formuleze vreo pretentie impotriva sa, astfel incat drepturile paratelor asupra constructiei (de proprietari sau de simpli constructori) excedeaza cadrului procesual in care instanta a fost investita si in care este obligata sa se pronunte.
In ceea ce priveste producerea unui prejudiciu si existenta unui raport de cauzalitate, instanta a constatat ca, prin simpla detinere fara drept a terenului reclamantei, paratele au lipsit-o pe aceasta de posibilitatea de a-si exercita asupra lui prerogativele dreptului sau de proprietate, de a-l poseda si folosi potrivit vointei sale, de a-i culege fructele si de a dispune de el in mod exclusiv si absolut, in limitele stabilite de lege, ceea ce i-a produs un real prejudiciu.
La stabilirea cuantumului prejudiciului cauzat, constand in lipsa de folosinta a terenului pe perioada 14.02.2010 – iunie 2013, instanta a avut in vedere categoria de folosinta a imobilului astfel cum este ea inscrisa in titlul de proprietate al reclamantei (curti-constructii, intravilan) si, deci, pe care acesta o are in prezent si a avut-o pe toata perioada pentru care se solicita despagubirile, si nu categoria de folosinta de la data preluarii (arabil), dat fiind faptul ca numai astfel se asigura respectarea principiului general al repararii juste si integrale a prejudiciului cauzat prin fapta ilicita a paratelor.
Instanta a retinut ca aplicarea principiului mai sus enuntat nu poate fi impiedicata de imprejurarea ca terenul a fost adus la starea actuala gratie investitiilor paratelor, dupa cum sustin acestea in intampinare, eventualele pretentii ale paratelor putand fi solutionate, din perspectiva art.484 C.civ., numai in cadrul unui alt litigiu.
Valoarea prejudiciului suferit de reclamanta a fost calculata de expertul C. in lucrarea sa, in raport de chiria perceputa pentru terenurile intravilane din municipiul Ramnicu Valcea, conform Hotararii Consiliului Local nr.111/2011, stabilindu-se, astfel, pentru terenul ocupat de parata X. SCM suma de 402.788 lei, iar pentru cel ocupat de parata Y. SC – suma de 58.757 lei.
Apreciind ca sunt intrunite, in persoana paratelor, elementele raspunderii civile delictuale,
instanta le-a obligat la plata catre reclamanta a despagubirilor civile in cuantumul aratat anterior.
Cat priveste cheltuielile de judecata, instanta a observat ca reclamanta nu a solicitat acordarea acestora, putand face obiectul unei cereri separate.
Ajutorul public judiciar acordat reclamantei, in cuantum de 7.965,46 (11.965,46 lei – 4.000 lei), s-a dispus a fi suportat de parate, conform art.18 din O.U.G. nr.51/2008.
Impotriva sentintei au formulat apel paratele, criticand-o pentru nelegalitate si netemeinicie.
Prin apelul sau parata Y. SC a criticat sentinta pentru urmatoarele motive:
Hotararea a fost data cu incalcarea legii, intrucat s-a intemeiat pe un raport de expertiza nul absolut ce a fost intocmit de un expert agronom, desi se impunea ca in cauza raportul de expertiza sa fie intocmit de un expert in evaluari proprietati imobiliare;
Gresit s-a retinut ca sunt indeplinite conditiile raspunderii civile delictuale reglementate de art.998-999 C.civ. Pe terenul ocupat de apelanta se afla o constructie edificata cu buna-credinta si cu privire la care in judecata anterioara ce s-a purtat intre parti nu s-a statuat nimic, astfel ca posesia legitima asupra constructiei pe perioada 2010-2013, exercitata de apelanta conduce la inexistenta faptei ilicite de ingradire a dreptului de proprietate al reclamantei, precum si a vinovatiei;
Gresit a fost obligata apelanta la plata de despagubiri, desi reclamanta nu a facut dovada ca aceasta i-a perceput fructele civile rezultate din folosinta terenului;
Terenul era ocupat de constructie, astfel ca nu putea fi inchiriat sau folosit in alt scop pentru a produce venituri;
Cuantumul despagubirilor a fost gresit determinat, suma depasind cu mult valoarea de circulatie a imobilului teren, gresit a fost omologata varianta din raportul de expertiza, intrucat situatia din speta nu este comparabila cu cea avuta in vedere de hotararea Consiliului local pentru a se aplica nivelul chiriilor percepute pentru terenuri intravilane din Municipiul Ramnicu Valcea. Terenul este situat la periferia orasului si trebuia avut in vedere nivelul chiriilor practicate in aceasta zona.
Gresit a fost obligata apelanta la plata catre stat, in solidar cu cealalta parata, a sumei ce a format obiectul ajutorului public judiciar.
Prin apelul sau, parata X. SCM a criticat sentinta pentru urmatoarele motive:
Prima instanta a incalcat autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr.2519/2013 a Curtii de Apel Pitesti pronuntata in cauza in care partile s-au judecat anterior, hotarare prin care s-a statuat ca buna credinta a paratelor a incetat la momentul la care au cunoscut viciile titlului de proprietate, respectiv la data la care hotararea judecatoreasca pronuntata in actiunea in revendicare promovata de catre reclamanta a ramas definitiva.
Cum tribunalul a obligat pe apelantele-parate la plata despagubirilor incepand cu data de 13.02.2010, iar potrivit hotararii invocate cu autoritate de lucru judecat despagubirile se acorda incepand cu aprilie 2012, hotararea primei instante este nelegala.
Tribunalul a facut o gresita aplicare a prevederilor art.485 si art.998 C.civ., deoarece reclamanta nu a facut dovada prejudiciului creat in patrimoniul sau, prejudiciul retinut fiind doar unul ipotetic, nu unul actual. In plus, fapta ilicita retinuta in sarcina apelantei nu exista, cata vreme aceasta a notificat-o pe apelanta sa-i predea terenul conform hotararii judecatoresti pronuntate.
Prin decizia nr. 1531 din 05.10.2015, Curtea de Apel Pitesti, Sectia I civila a admis ambele apeluri si a schimbat in parte sentinta, in sensul ca a obligat-o pe parata X. SCM sa plateasca reclamantei suma de 5.415 lei daune pentru perioada 2.07.2013-20.01.2015, precum si suma de 29.062 lei, aferenta perioadei 3.04.2012-2.07.2013, reprezentand lipsa de folosinta a terenului in suprafata totala de 2.039,43 mp; a obligat-o pe parata Y. SC sa plateasca reclamantei suma de 7.600 lei, reprezentand lipsa de folosinta a terenului in suprafata de 200 mp aferenta perioadei 2.07.2013 – 20.01.2015, precum si suma de 4.239 lei pentru suprafata totala de 297,5 mp aferenta perioadei 3.04.2012 – 2.07.2013.
In temeiul dispozitiilor art.274 C.proc.civ. a fost obligata reclamanta-intimata sa plateasca apelantelor-parate cheltuieli de judecata, astfel: catre X. SCM suma de 4.000 lei si catre Y. SC suma de 1.394 lei si au fost mentinute celelalte dispozitii ale sentintei.
In considerentele deciziei din apel s-au retinut urmatoarele:
Fata de situatia ca raportul de expertiza intocmit la prima instanta a fost efectuat de un expert agronom, desi se impunea ca lucrarea sa fie efectuata de un expert specializat in evaluari proprietati imobiliare, in apel s-a dispus suplimentarea probatoriului cu proba cu expertiza tehnica-
evaluare proprietati imobiliare, raportul fiind intocmit de expert D.
Criticile ce vizeaza gresita aplicare a prevederilor art.485 raportat la art.998 C.civ. sunt neintemeiate; terenul pentru care reclamanta are titlu de proprietate este in posesia paratelor, posesie care a devenit de rea-credinta incepand cu data de 3.04.2012, asa cum s-a statuat cu putere de lucru judecat prin decizia civila nr. 2519/2012, pronuntata de Curtea de Apel Pitesti, retinandu-se ca paratele au cunoscut de la aceasta data viciile titlurilor de proprietate.
Fata de aceasta situatie, se impunea ca prima instanta sa dispuna calculul despagubirilor reprezentand lipsa de folosinta a terenului incepand cu aceasta data, nu cu data de 14.02.2010, cum gresit a retinut tribunalul, facand astfel aplicarea principiului consacrat de norma cuprinsa in art.485 C.civ., potrivit cu care fructele bunului se cuvin proprietarului, cu exceptia situatiei in care posesorul este de buna-credinta, efectele unei asemenea posesii indreptatindu-l sa dobandeasca fructele bunului prin exceptie de la regula mai sus aratata.
Efectul posesiei in sensul ca posesorul de buna-credinta dobandeste fructele terenului inceteaza pentru ambele apelante-parate la data de 3.04.2012, conform hotararii invocate cu autoritate de lucru judecat.
Pe de alta parte, trebuie avut in vedere faptul ca, asa cum rezulta din inscrisurile depuse la dosar, ambele parate au notificat-o pe reclamanta prin intermediul executorului judecatoresc sa se prezinte pentru a-i preda terenul pentru care aceasta triumfase in actiunea in revendicare, anume terenul ce excede suprafetelor ocupate de constructii – 300 mp si respectiv 200 mp – mai putin suprafetele de teren ocupate de aceste constructii.
Asa cum rezulta din procesele verbale incheiate de executorul judecatoresc W. la datele de 2.07.2013 si 23.09.2013, reclamanta a refuzat punerea in posesie a terenului.
In aceasta situatie, se impune ca paratele sa fie exonerate de plata despagubirilor reprezentand lipsa de folosinta a terenului pus la dispozitia reclamantei, ulterior datei de 02.07.2013, sub acest aspect apreciindu-se temeinicia criticilor din ambele apeluri.
In consecinta, paratele datoreaza reclamantei despagubiri ulterior datei de 2.07.2013 numai pentru suprafetele de teren ocupate de constructii, respectiv pentru 300 mp parata X. SCM si pentru 200 mp cealalta parata.
In acest sens prin raportul de expertiza intocmit in cauza, expertul a concluzionat ca lipsa de folosinta a terenului in suprafata totala de 2.039,43 mp pentru perioada 3.04.2012 – 2.07.2013, perioada determinata asa cum s-a aratat mai sus, este de 29.062 lei, in raport de preturile preluate de la Camera Notarilor Publici, iar pentru suprafata de 300 mp ocupata de constructii a calculat pentru perioada 2.07.2013 pana la 20.01.2015 un cuantum al despagubirilor de 5.415 lei.
In ceea ce priveste pe cealalta parata, expertul a concluzionat ca aceasta datoreaza despagubiri reclamantei pe perioada 3.04.2012 – 2.07.2013, pentru suprafata totala de teren de 297,5 mp, in cuantum de 4.239 lei, iar pentru perioada 2.07.2013 – 20.01.2015, cuantumul despagubirilor calculate pentru suprafata ocupata de constructii de 200 mp este de 7.600 lei.
In ceea ce priveste modul de calcul al despagubirilor, Curtea a apreciat ca in mod corect expertul a stabilit cuantumul daunelor la suma de 2 lei/mp, conform preturilor preluate de la Camera Notarilor Publici, intrucat acestea vizeaza terenuri cuprinse in aceeasi zona cu terenul in litigiu si au la baza preturi reale cu care se tranzactioneaza aceste bunuri in zona, conform contractelor de vanzare-cumparare.
Variantele din raportul de expertiza in care lipsa de folosinta a fost calculata pornind de la valori ipotetice ale terenurilor din zona, cuprinse in ofertele de vanzare, nu materializate in tranzactiile efective, neoferind criterii obiective de apreciere si conducand la stabilirea unui cuantum al despagubirilor neconform cu realitatea, nu au fost omologate de instanta, Curtea avand in vedere varianta nr.2A din Completarea la raportul de expertiza.
In ceea ce priveste motivul de apel referitor la gresita obligare a paratelor la plata catre stat, in solidar, a sumei ce a format obiectul ajutorului public judiciar, instanta de apel a constatat ca acesta nu este fondat.
In acest sens, s-a retinut ca, potrivit art.18 din O.U.G. nr.51/2008 privind ajutorul public judiciar in materie civila, partea cazuta in prezentii este obligata sa suporte cheltuielile pentru care cealalta parte a beneficiat de scutiri sau reduceri prin incuviintarea cererii de acordare a ajutorului public judiciar.
Legiuitorul nu a prevazut modalitatea in care vor fi obligate partile in situatia unei
coparticipari procesuale la suportarea cheltuielilor privind ajutorul public judiciar, in sensul daca obligatia va fi una solidara sau o obligatie divizibila.
Regimul juridic al cheltuielilor privind ajutorul public judiciar este unul diferit de regimul juridic al pretentiilor care au facut obiectul cererii de chemare in judecata sub aspectul ca primele cheltuieli pe care le-a suportat statul sub forma ajutorului in cazul in care sunt indeplinite conditiile prevazute de art.18 din O.U.G. nr.21/2008, devin o creanta fiscala cu toate privilegiile de care se bucura in vederea realizarii sale.
Caracterul solidar al obligatiei reprezinta unul dintre avantajele oferite creditorului in sensul ca acesta poate solicita plata sumei de la oricare dintre debitorii obligatiei, pentru executare putand sa aleaga debitorul solvabil.
Acesta poate sa fie unul dintre argumentele pentru care in ipoteza unei coparticipari procesuale pasive plata cheltuielilor avansate pentru ajutorul public judiciar trebuie sa fie executata solidar de catre toate partile cazute in prezentii.
Debitorii obligatiei nu pot fi tinuti sa suporte cheltuielile avansate cu titlu de ajutor public judiciar proportional cu intinderea obligatiei fata de creditor, deoarece aceste cheltuieli au un regim juridic diferit fata de cheltuielile de judecata, acestea de pe urma, in raport de culpa procesuala a partii, fiind suportate integral sau numai in parte.
Instanta de fond, apreciind caracterul solidar al obligatiei de plata a cheltuielilor pentru ajutorul public judiciar, in mod corect nu a tinut cont de intinderea obligatiei de plata a fiecarei debitoare-parate catre creditoarea-reclamanta.
Impotriva deciziei nr. 1531/2015 a Curtii de Apel Pitesti, au declarat recurs reclamanta si parata Y. SC.
Reclamanta, fara a indica vreunul dintre motivele de recurs prevazute de art. 304 C.pr.civ., a sustinut ca decizia pronuntata de curtea de apel este nelegala, atat in privinta perioadei pentru care cele doua parate apelante datoreaza despagubiri civile, cat si in ce priveste calculul acestor despagubiri.
In ce priveste perioada pentru care cele doua parate datoreaza despagubiri, recurenta reclamanta a sustinut ca, desi a solicitat despagubiri incepand cu anul 2006, nu a formulat apel si a acceptat perioada de despagubiri incepand cu 13.02.2010 intrucat nu mai putea face fata cheltuielilor cu litigiile purtate din anul 2006.
Prin titlul de proprietate din 13.04.2006 i-a fost reconstituit dreptul de proprietate asupra
terenului in suprafata de 2.500 mp si, imediat dupa ce i-a fost eliberat titlul de proprietate, a notificat posesorii sa elibereze terenul pentru a intra in stapanirea efectiva a bunului. Fata de refuzul acestora, intrucat nimanui nu-i este permis sa aduca prin fapta sa vreo vatamare unei alte persoane, ori drepturilor acesteia, a formulat actiune in instanta pentru a intra in posesia terenului detinut fara drept si pentru a fi despagubita.
Intrucat, de regula, lipsa de folosinta se evalueaza tinand cont de pretul chiriilor (cedarii de folosinta) pentru imobile similare, a apreciat in functie de hotararile consiliului local municipal prin care se stabileste anual nivelul chiriei.
Recurenta reclamanta a aratat ca intinderea obligatiei de acoperire a prejudiciului se stabileste in asa maniera incat intre prejudiciu si despagubirile acordate sa existe identitate, fara a se tine cont de starea materiala a autorului faptei, ori de posibilitatea acestuia de a acoperi acest prejudiciu.
Regula acoperirii integrale a prejudiciului impune concluzia ca se pot acorda despagubiri nu numai pentru prejudicial efectiv (lipsa de folosinta) dar si pentru beneficiul nerealizat de victima, de pilda, pentru cazul in care acel spatiu avea o anumita destinatie, ce aducea victimei un anumit beneficiu suplimentar, decat simpla folosinta.
Recurenta a sustinut ca, daca paratele ar fi inteles sa elibereze terenul atunci cand au realizat ca nu au nicio posibilitate sa il detina in continuare, putea sa-l instraineze pana cand a venit criza imobiliara, la pretul cuprins intre 400-600 euro pe mp. A mai aratat ca parata X SCM a detinut spatii in valoare de milioane de euro pe care le-a instrainat la diferite persoane, prin diferite inginerii speculative.
In ceea ce priveste predarea terenului, recurenta a aratat ca a fost prezenta, insa nu s-a procedat la nicio punere in posesie, intrucat terenul era ocupat de constructii si alte lucrari. Instanta de apel da o mare importanta acestui demers al paratelor si apreciaza total gresit ca despagubirile incep sa fie datorate pana la aceasta data. Curios este faptul ca instanta s-a deplasat la fata locului si a constatat ca terenul este afectat de constructii si lucrari. Instanta trebuia sa intuiasca care a fost scopul urmarit de parate si anume acela de a diminua perioada pentru care trebuiau acordate despagubiri.
Punerea in posesie s-a efectuat in 23.07.2015, potrivit procesului verbal de punere in posesie. Nici la data punerii in posesie terenul nu era liber a?a cum si in prezent este afectat de lucrari, posesia urmand a fi efectiv obtinuta in urma unui nou litigiu.
Recurenta a sustinut ca prescriptia sanctioneaza pe cei care au stat in pasivitate. Nu se poate retine in niciun fel ca din 2006 ar fi stat in pasivitate si nu ar fi facut tot ce i-a stat in putere sa intre in posesia terenului.
In ce priveste calculul despagubirilor, recurenta considera ca expertul desemnat de catre instanta porneste de la un calcul gresit. Nu interesa valoarea de tranzactionare a terenurilor similare, mai ales ca nu avea date la indemana. Stabilirea lipsei de folosinta trebuia sa aiba la baza hotararile consiliului local prin care se stabileste anual cuantumul chiriei, in situatia terenurilor intravilane. In situatia in care terenul ar fi fost arabil se calcula profitul nerealizat. Aceste doua criterii au fost avute in vedere de instante la stabilirea despagubirilor lipsei de folosinta.
Expertul calculeaza despagubirile la 2 lei/mp cand, iar prin hotararea consiliului local s-a fixat 5 lei/mp.
Perioada de calcul a despagubirilor trebuia cuprinsa intre 13.02.2010 la zi. Daca s-ar fi calculat lipsa de folosinta la 5 lei/mp cuantumul despagubirilor era mult mai mare decat cel retinut de prima instanta.
Recurenta parata Y. SC a invocat motivele de recurs prevazute de art. 304 pct. 7 si 9 C.pr.civ., in dezvoltarea carora arata urmatoarele:
1. Instanta de apel a interpretat si aplicat gresit dispozitiile art. 485 si art. 998 C.civ., retinand in mod nelegal ca, dupa data de 03.04.2012, posesia paratei a devenit de rea credinta, iar fructele bunului se cuvin proprietarului.
Parata nu a impiedicat in mod nelegitim exercitarea de catre reclamanta a prerogativelor dreptului de proprietate. In calitate de constructor de buna credinta asupra constructiei (parte din vopsitorie) aflata pe teren si in conditiile in care reclamanta nu si-a exprimat dreptul de optiune reglementat in favoarea sa de art. 494 C.civ. de a dobandi prin accesiune proprietatea asupra constructiilor edificate pe teren, parata considera ca a exercitat asupra constructiei o posesie legitima,
ceea ce implica si dreptul de folosinta asupra terenului.
Este unanim admis in literatura de specialitate si in practica instantelor ca tertul care edifica cu buna credinta o constructie pe terenul altei persoane, este proprietarul constructiei pana la preluarea prin accesiune de proprietarul terenului, ceea ce-i da dreptul sa foloseasca constructia, cat si terenul aferent acesteia. Pentru aceasta perioada tertul nu datoreaza despagubiri pentru lipsa de folosinta. Ca a exercitat o folosinta legitima asupra terenului reiese si din faptul ca parata a achitat si achita in continuare impozit pe cladire si pe terenul aferent acesteia, scoaterea din evidentele fiscale nefiind posibila.
Fata de situatia de fapt si de drepturile recurentei parate asupra constructiei, este evident ca nu exista fapta ilicita si, pe cale de consecinta, nu poate fi retinuta culpa in producerea prejudiciului, astfel incat, pe fond, solutia ce se impunea era de respingere a actiunii privind obligarea la plata de despagubiri si de inlaturare a obligatiei de plata a sumei reprezentand ajutor public judiciar.
2. Solutia de obligare la plata sumei de 7.600 lei, reprezentand despagubiri pe perioada 2.07.2013 – 20.01.2015 este in principal nelegala, fiind pronuntata cu incalcarea dispozitiilor art. 295 alin.(1), art. 296 teza a II-a C.pr.civ. si a principiului autoritatii de lucru judecat, iar in subsidiar gresit calculata.
Prin sentinta civila nr. 912/2014 a Tribunalului Valcea, parata a fost obligata la plata de sumei de 58.757 lei reprezentand despagubiri civile. Din considerentele acestei sentinte si din raportul de expertiza insusit de instanta rezulta fara dubiu ca perioada pentru care au fost acordate aceste despagubiri corespunde intervalului 14.02.2010 – iunie 2013.
In plus, prin aceleasi considerente, instanta a statuat ca momentul pana la care reclamanta a fost in imposibilitate de a folosi terenul si este indreptatita la dezdaunare este iunie 2013.
In conditiile in care reclamanta nu a exercitat apel, prin care sa conteste neacordarea despagubirilor si dupa aceasta data limita, statuarea primei instante cu privire la momentul pana la
care reclamantei i se cuvin despagubiri a intrat in puterea de lucru judecat.
Or, prin obligarea paratei la plata de despagubiri dupa iunie 2013, instanta de apel incalca efectul pozitiv al lucrului judecat printr-o hotarare anterioara.
Parata a mai aratat ca, prin obligarea sa la plata de despagubiri dupa iunie 2013, instanta de apel a depasit limitele apelului cu a carei solutionare a fost investita si a incalcat principiul non reformatio in peius.
Potrivit art. 295 alin. (1) C.proc.civ., instanta de apel verifica, in limitele cererii de apel, stabilirea situatiei de fapt si aplicarea legii de catre prima instanta.
Asa cum reiese din motivele de apel, parata a criticat, printre altele, solutia primei instante in ceea priveste cuantumul despagubirilor de 58.757 lei, calculate, potrivit considerentelor hotararii si expertizei, pe perioada 14.02.2010 – iunie 2013.
Cata vreme reclamanta nu a contestat momentul limita pana la care s-au calculat despagubirile pe calea apelului, neacordarea ulterioara a acestora de catre prima instanta nu mai putea fi pusa in discutie in apel, acest punct ramanand definitiv judecat intre parti.
Curtea de Apel Pitesti trebuia sa limiteze verificarea situatiei de fapt si aplicarea legii de catre prima instanta, la criticile cu care a fost investita prin apelurile apelantelor parate si care vizeaza perioada 14.02.2010 – iunie 2013.
Or, instanta de apel, extinzand obligatia de plata a despagubirilor si dupa iunie 2013, prin ignorarea unui drept definitiv castigat, a incalcat si dispozitiile art.296 teza a II-a C.pr.civ.
In ceea ce priveste modul de calcul, se arata ca, mod inechitabil, instanta de apel a calculat cuantumul despagubirilor pe perioada 02.07.2013 – 20.01.2015 la suma de 7.600 lei, acest cuantum fiind diferit calculat, comparativ cu celelalte despagubiri stabilite prin decizia recurata in sarcina sa pentru perioada 03.04.2012 – 02.07.2013 si in sarcina celeilalte apelante, in functie de alt pret decat cel omologat de instanta. Nerespectand principiul egalitatii de tratament juridic, instanta de apel a pronuntat o hotarare neuniforma, cu solutii diferite in cereri avand acelasi obiect.
Astfel, prin considerentele deciziei recurate, instanta de apel a statuat ca la stabilirea cuantumului despagubirilor a avut in vedere varianta nr. 2A din Completarea la raportul de expertiza, conform preturilor preluate de la Camera Notarilor Publici. De asemenea, retine ca variantele, pornind de la valori ipotetice ale terenurilor din zona, cuprinse in ofertele de vanzare, nematerializate in tranzactii efective, nu au fost omologate de instanta.
In varianta omologata de instanta, 2A din Completarea la raportul de expertiza, si calculata
conform preturilor preluate de la Camera Notarilor Publici, pretul in functie de care s-au calculat despagubirile este de 0.95 lei/mp/luna, si nu suma de 2 lei/mp asa cum eronat a apreciat instanta de apel. Valoarea de 2 lei/mp este cea la care s-a ajuns in varianta neomologata de instanta.
Pornind de aceasta confuzie, instanta de apel a calculat in mod incorect despagubirile pentru perioada 02.07.2013 – 20.01.2015 avand in vedere valoarea neomologata de 2 lei/mp, 200mp x 2 lei/mp x 19 luni = 7.600 lei, in loc de 0,95 lei, pret in functie de care au fost calculate despagubirile acordate pe perioada 03.04.2012- 2 iulie 2013, (varianta 1 din varianta 2A din Completarea la raportul de expertiza), precum si cele la care a fost obligata cealalta apelanta.
Astfel, cuantumul corect al despagubirilor pentru aceasta perioada, calculat in functie de pretul de 0,95 lei/mp, din varianta omologata de instanta de apel, este de 3.610 lei (200 mp x 0,95 lei/mp x 19 luni).
3. Mentinerea solutiei primei instante de obligare la plata in solidar a sumei de 7.965.46 lei catre stat, reprezentand ajutor public judiciar acordat reclamantei, este nelegala fiind rezultatul aplicarii gresite a dispozitiilor art. 18 si 19 alin.(1) din O.U.G. nr. 51/2008, privind ajutorul public judiciar in materie civila.
Avand in vedere caracterul accesoriu al acestui capat de cerere fata de cererea principala a carei solutionare a ocazionat efectuarea cheltuielilor, instanta de apel modificand solutia data pe capatul de cerere principal in sensul reducerii despagubirilor, trebuia sa procedeze si la modificarea capatului accesoriu constand in obligarea la plata ajutorului public judiciar acordat reclamantei, in sensul diminuarii cuantumului acestuia in limita admiterii pretentiilor reclamantei.
Astfel, reclamanta a beneficiat de ajutor public judiciar in cuantum de 7.965,46 lei, constand in reducerea taxei judiciare de timbru de la 11.965,46 la 4000 lei insa despagubirile reclamantei fiind reduse de instanta de apel prin admiterea apelului subscrisei si schimbarea in parte a sentintei de la suma totala de 461.545 lei, (acordate de prima instanta) la suma totala de 46.316 lei, este evident ca pretentiile acesteia au fost admise in proportie de 10% (46.316 x 100/461,545). Pentru diferenta ce depaseste 10%, partea cazuta in pretentii este chiar beneficiara ajutorului public judiciar. Potrivit art. 19 alin. (1) O.U.G. nr. 51/2008, daca partea care a beneficiat de ajutor public judiciar cade in pretentii, cheltuielile procesuale avansate de catre stat raman in sarcina acestuia.
Cum despagubirile admise de instanta de apel in suma totala de 46.316 lei, reprezinta 10% din totalul pretentiilor pentru care intimata reclamanta a beneficiat de ajutor public, in conformitate cu art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008 considera parata ca nu putea fi obligata sa suporte decat o suma egala cu 10% din ajutorul public de 7.965,46 de care a beneficiat reclamanta, adica 796,5 lei, diferenta ramanand in sarcina statului.
4. In mod gresit, instanta de apel a mentinut caracterul solidar al obligatiei de plata a ajutorului public judiciar acordat reclamantei.
Desi retine ca legiuitorul nu a prevazut modalitatea in care sunt suportate cheltuielile privind ajutorul public judiciar in situatia unei coparticipari procesuale, instanta de apel, ignorand dispozitiile art. 277 C.pr.civ., face presupuneri eronate in sensul ca acestea au caracter solidar, dat fiind regimul juridic diferit al acestora fata de regimul juridic al pretentiilor si al cheltuielilor de judecata.
Or, avand in vedere lipsa unei reglementari speciale privind modul in care sunt suportate in caz de coparticipare procesuala, caracterul accesoriu al obligatiei de plata a cheltuielilor reprezentand ajutor public judiciar fata de cererea principala si faptul ca ajutorul public a constat in reducere taxei judiciare de timbru, instanta de apel trebuia sa faca aplicarea art. 277 C.pr.civ., in sensul ca, in caz de coparticipare procesuala pasiva, paratii vor fi obligati sa plateasca cheltuielile de judecata in mod egal, proportional sau solidar, potrivit cu interesul ce are fiecare sau dupa felul raportului de drept dintre ei.
In conditiile in care, referitor la obligatia principala, nu s-a retinut solidaritatea, este evident ca interesul recurentei parate este distinct fata de cel manifestat de cealalta parata, iar raportul dintre acestea nu este unul indivizibil care sa atraga solidaritatea. Obligatia de suportare a ajutorului public este similara obligatiei de plata a cheltuielilor de judecata, ce decurge din culpa procesuala (si nu delictuala), motiv pentru care instanta de apel trebuia sa retina divizibilitatea acestei obligatii, proportional cu cuantumul pretentiilor la care paratele au fost obligate.
5. Cererea de acordare a cheltuielilor de judecata a fost solutionata cu nerespectarea art. 274 alin. (2) si art. 261 C.pr.civ., solutia pronuntata fiind nelegala si nemotivata (art. 304 pct. 7 si 9 C.pr.civ.)
In speta, curtea de apel, desi a admis apelul, iar recurenta parata a solicitat cheltuielile de judecata, atat prin apelul formulat, cat si prin concluziile scrise, indicand suma de 1.923 lei, prin decizia recurata instanta, in mod nejustificat si fara nicio motivare, a obligat reclamanta intimata doar la plata sumei de 1.394 lei, ce corespunde taxei judiciare de timbru.
Instanta de apel nu a motivat in niciun fel acordarea cheltuielilor intr-un cuantum inferior celui solicitat, ceea ce echivaleaza cu nemotivarea hotararii sub acest aspect.
Solutia este gresita, in conditiile in care, prin concluziile scrise, recurenta parata a detaliat cheltuielile de judecata in cuantum de 1.923 lei (compuse din taxa judiciara de timbru 1.394 lei, onorariu provizoriu expert 300 lei si diferenta de onorariu 230 lei), iar dovezile, in original, se afla in dosarul cauzei.
Examinand decizia civila recurata, prin prisma motivelor de recurs invocate, Inalta Curte retine urmatoarele:
In ceea ce priveste recursul declarat de reclamanta, se constata ca aceasta nu a incadrat in drept criticile formulate.
In opinia recurentei, lipsa de folosinta trebuia calculata in raport cu pretul chiriilor pentru imobile similare, astfel cum a fost stabilit prin hotararile anuale ale consiliului local municipal. Recurenta nu dezvolta aceasta critica si nu arata care este norma de drept incalcata de instanta de apel si de ce despagubirea ar trebui calculata in raport cu pretul chiriei stabilit prin hotarari ale consiliului municipal si nu in raport cu preturile preluate de la Camera Notarilor Publici pentru terenuri din aceeasi zona, asa cum s-a procedat in speta.
In lipsa unor critici concrete de nelegalitate care sa arate in ce mod rationamentul instantei de apel a fost facut cu incalcarea sau aplicarea gresita a legii, Inalta Curte nu poate examina sustinerea recurentei din perspectiva vreunuia dintre motivele de modificare sau casare prevazute de art. 304 C.pr.civ., aceasta marginindu-se sa considere nelegala solutia instantei de apel, fara a demonstra pentru care motive este eronat si nelegal rationamentul instantei, cu referire la criteriile de evaluare a prejudiciului.
Recurenta reclamanta mai arata ca intinderea obligatiei de acoperire a prejudiciului nu trebuie sa fie influentata de starea materiala a autorului faptei, ori de posibilitatea acestuia de a acoperi acest prejudiciu. Recurenta invoca si principiul acoperirii integrale a prejudiciului, potrivit caruia despagubirile cuprind nu numai prejudiciul efectiv (lipsa de folosinta), dar si beneficiul nerealizat de victima, de pilda, pentru cazul in care acel spatiu avea o anumita destinatie, ce aducea victimei un anumit beneficiu suplimentar, decat simpla folosinta.
In acest sens, recurenta arata ca fapta paratelor, care nu au eliberat terenul proprietatea sa, a impiedicat-o sa instraineze terenul inainte de a interveni criza imobiliara, cand ar fi obtinut un pret mai mare, in timp ce parata X. SCM a detinut spatii valoroase pe care le-a instrainat la diferite persoane, prin diferite inginerii speculative.
Examinand cererea de chemare in judecata, astfel cu a fost precizata, precum si considerentele sentintei si deciziei pronuntate in cauza, Inalta Curte constata ca aceste critici, fie nu au corespondent in circumstantele concrete ale spetei, fie vizeaza un alt obiect si o alta cauza a actiunii, pe care instantele nu le-au avut de analizat.
Astfel, instanta de apel nu a stabilit despagubirile in raport de starea materiala a celor doua parate, ori de posibilitatea acestora de a acoperi prejudiciul, astfel incat critica sub acest aspect este inadecvata.
In ceea ce priveste principiul repararii integrale a prejudiciului, invocat de recurenta, se constata ca instanta a fost investita cu cererea de chemare in judecata care a avut ca obiect contravaloarea lipsei de folosinta a terenului si plata impozitului aferent, nicidecum vreun eventual prejudiciu rezultat din impiedicarea reclamantei de a exercita acte de dispozitie cu privire la terenul in litigiu.
In ceea ce priveste perioada pentru care s-a calculat lipsa de folosinta, se constata ca prima instanta a retinut ca, pentru perioada 2006 – 13.02.2010, actiunea este prescrisa, iar pe baza probatoriului administrat, s-a retinut ca situatie de fapt ca terenul a fost eliberat de parate in luna iunie a anului 2013, obligandu-le pe acestea la plata lipsei de folosinta in perioada 13.02.2010 – iunie 2013.
Reclamanta nu a declarat apel impotriva sentintei primei instante, astfel incat nu poate invoca in recurs,omisso medio, critici cu privire la modul de solutionare de catre prima instanta a exceptiei prescriptiei dreptului la actiune pentru perioada 2006 – 13.02.2010, nici cu privire la modul de stabilire a situatiei de fapt in ceea ce priveste data eliberarii terenului, de natura a determina stabilirea unei perioade mai lungi a lipsei de folosinta, cu consecinta majorarii despagubirilor stabilite de prima instanta.
Ca atare, in recursul reclamantei, nu pot fi examinate criticile privind momentul predarii terenului, acestea nefiind deduse analizei primei instante de control judiciar pe calea devolutiva a apelului. Cu atat mai mult, aspectele invederate de recurenta reclamanta referitoare la circumstantele predarii terenului, starea acestuia si constatarile instantei in cadrul cercetarii la fata locului nu pot fi examinate in acest cadru procesual (chiar daca ele ar fi format obiect de analiza intr-un eventual apel al partii respective), deoarece presupun verificari de fapt incompatibile cu structura recursului.
Este adevarat ca, in apel, instanta a retinut ca momentul in care paratele au devenit de rea-credinta este data de 3.04.2012, astfel cum s-a stabilit prin decizia nr. 2519/2012 a Curtii de Apel Pitesti, iar despagubirile au fost calculate doar incepand cu aceasta data, situatie in care reclamanta ar fi putut sa conteste in recurs, sub acest aspect, perioada luata in calcul pentru stabilirea despagubirilor. Insa, asa cum reiese din lecturarea motivelor de recurs formulate de reclamanta, acesta nu a inteles sa formuleze critici cu privire la acest aspect retinut de instanta de apel, ci a pretins ca despagubirile trebuie acordate incepand cu anul 2006, criticand de fapt solutia primei instante cu privire la exceptia prescriptiei dreptului la actiune, ceea ce nu mai era posibil omisso medio, astfel cum s-a aratat.
In raport cu aceste considerente, in temeiul art. 312 alin. (1) C.pr.civ., recursul declarat de reclamanta a fost respins, ca nefondat.
Referitor la recursul declarat de parata Y. SC :
Prima critica vizeaza gresita interpretare si aplicare a dispozitiilor art. 485 si art. 998 C.civ., recurenta considerand ca instanta a retinut in mod nelegal ca, dupa data de 03.04.2012, posesia paratei a devenit de rea credinta, iar fructele bunului se cuvin proprietarului. Parata invoca dreptul sau de a folosi terenul aferent constructiei, in calitate de constructor de buna-credinta, situatie in care nu exista fapta ilicita.
Cu privire la aceasta critica, invocata si in apel, instanta de apel a retinut autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 2519/2012 pronuntata de Curtea de Apel Pitesti, prin care s-a statuat ca paratele au devenit posesoare de rea-credinta incepand cu data de 3.04.2012, data ramanerii definitive a hotararii pronuntate in actiunea in revendicare, intrucat incepand cu aceasta data au cunoscut viciile titlurilor lor de proprietate.
Recurenta parata nu critica rationamentul instantei de apel, bazat pe autoritatea de lucru judecat retinuta in cauza, ci reitereaza critica din apel, potrivit careia existenta pe teren a constructiei si faptul ca situatia juridica a acesteia nu a fost lamurita in procesul anterior, ar justifica dreptul sau de a folosi terenul.
Or, in calea extraordinara de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului, ceea ce constituie obiect al judecatii fiind legalitatea hotararii pronuntata in apel. Ignorand faptul ca obiectul recursului il constituie decizia pronuntata in apel, care a fost fundamentata pe anumite considerente in adoptarea solutiei cu privire la acest aspect al judecatii, recurenta nu critica rationamentul cuprins in aceasta hotarare, nu combate in vreun fel argumentele instantei de apel bazate pe autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 2519/2012 pronuntata de Curtea de Apel Pitesti si nu formuleaza astfel critici susceptibile de cenzura in recurs.
Critica paratei privind incalcarea de catre instanta de apel a dispozitiilor art. 295 alin.(1) si art. 296 teza a II-a C.pr.civ. este fondata, ceea ce atrage incidenta motivului de recurs prevazut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ.
Astfel, prin sentinta civila nr. 912/2014 a Tribunalului Valcea recurenta parata a fost obligata la plata de sumei de 58.757 lei reprezentand despagubiri civile corespunzatoare perioadei 14.02.2010 – iunie 2013.
Sub aspectul situatiei de fapt, prima instanta a retinut ca momentul pana la care reclamanta a fost in imposibilitate de a folosi terenul si este indreptatita la dezdaunare este iunie 2013.
Reclamanta nu a declarat apel impotriva sentintei de fond, prin care sa conteste neacordarea despagubirilor si dupa aceasta data, asa incat, sub aspectul datei pana la care reclamantei i se cuvin despagubiri, instanta nu putea in apelul paratelor sa prelungeasca perioada de calcul.
Prin obligarea paratei la plata de despagubiri dupa iunie 2013 instanta de apel a incalcat principiul tantumdevollutum quantum apellatum precum si principiul non reformatio in peius, deoarece a extins perioada de calcul a despagubirilor dupa data retinuta in sentinta de fond, necontestata de reclamanta printr-un apel propriu.
In raport cu aceste considerente, se impune recalcularea despagubirilor datorate de recurenta parata, cu luarea in considerare a datelor de referinta ce au rezultat din analiza efectuata anterior, respectiv, se va avea in vedere, ca moment de la care incepe sa curga dreptul reclamantei la despagubiri pentru lipsa de folosinta, data de 3.04.2012 (astfel cum a retinut instanta de apel si nu s-a putut reconsidera in recurs, in lipsa unor critici de nelegalitate incadrabile in art. 304 C.pr.civ.), iar ca moment pana la care se intinde dreptul la despagubiri pentru lipsa de folosinta, luna iunie 2013, astfel cum s-a retinut prin sentinta de fond si nu a constituit obiect de critica in apel.
Intrucat un asemenea calcul implica reevaluarea situatiei de fapt si valorificarea corespunzatoare a probei cu expertiza, in temeiul art. 314 C.pr.civ., se va casa decizia recurata, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeasi instanta de apel.
Este important de mentionat ca acest rationament nu profita si celeilalte parate, care nu a declarat recurs in cauza si nu a contestat perioada pentru care s-au calculat despagubirile pentru terenul pe care il ocupa. Paratele din prezenta cauza se gasesc intr-un litisconsortiu simplu formal, deoarece pretentiile formulate impotriva lor, desi au un fundament asemanator, totusi acesta este distinct, fiecare avand cu reclamanta un raport de drept substantial diferit. In consecinta, sunt incidente prevederile de principiu cuprinse in art. 48 alin. (1) C.pr.civ., in temeiul carora recursul declarat de apelanta parata Y. SC nu va profita si celeilalte parate.
Fata de cele retinute anterior, cu privire la momentul pana la care se intinde dreptul la despagubiri pentru lipsa de folosinta, luna iunie 2013, nu se mai impune analiza criticii referitoare la eroarea invocata de recurenta parata in ceea ce priveste modul de calcul al cuantumului despagubirilor pe perioada 02.07.2013-20.01.2015.
Critica recurentei parate referitoare la aplicarea gresita a prevederilor art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008, privind ajutorul public judiciar in materie civila este, de asemenea, fondata, fiind incident motivul de recurs prevazut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ.
Instanta de apel a mentinut dispozitia din sentinta primei instante privind obligarea paratelor, in solidar, la plata sumei de 7.965.46 lei catre stat, reprezentand ajutor public judiciar acordat reclamantei, retinand caracterul de obligatie fiscala a acestei sume, cu regim juridic diferit fata de cheltuielile de judecata.
Aceasta interpretare este gresita, deoarece dispozitiile art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008, potrivit carora cheltuielile pentru care partea a beneficiat de scutiri sau reduceri prin incuviintarea ajutorului public judiciar vor fi puse in sarcina celeilalte parti, daca aceasta a cazut in pretentiile sale, nu reprezinta altceva decat o aplicatie a regulii de principiu prevazuta de art. 274 alin. (1) C.pr.civ., conform careia partea care a cazut in pretentii este obligata sa plateasca cheltuielile de judecata.
Cheltuielile pentru care partea a beneficiat de scutiri sau reduceri prin incuviintarea ajutorului public judiciar, in speta, taxa judiciara de timbru pentru care reclamanta a beneficiat de reducere la prima instanta, nu isi pierd, din perspectiva celui cazut in pretentii, caracterul de cheltuieli de judecata, cu deosebirea ca, in cazul in care s-a admis cererea de ajutor public judiciar, cheltuielile corespunzatoare se platesc de catre partea care a cazut in pretentii direct statului. Solutia este logica, deoarece cheltuielile respective nu ar putea fi platite partii care a castigat procesul, in speta, reclamantei, cat timp aceasta nu le-a efectuat, fiind scutita de plata lor.
Potrivit art. 275 C.pr.civ., cand pretentiile fiecarei parti au fost incuviintate numai in parte, instanta va aprecia in ce masura fiecare din ele poate fi obligata la plata cheltuielilor de judecata.
Astfel cum s-a statuat in mod constant in practica judiciara, pozitia juridica de parte castigatoare in proces este determinata de raportul dintre continutul obiectului actiunii si rezultatul obtinut prin hotararea de solutionare a litigiului. Daca pretentiile care formeaza obiectul cererii sunt admise numai in parte, se cuvine ca instanta sa acorde celui care a castigat procesul numai partea din cheltuielile de judecata corespunzatoare pretentiilor admise.
Imprejurarea ca pentru anumite cheltuieli de judecata s-a acordat ajutor public judiciar nu exclude aplicarea regulii mentionate, deoarece natura juridica a acestor cheltuieli nu se schimba in raport de imprejurarea ca sunt suportate initial de insasi partea care a formulat pretentiile in justitie sau de stat, prin mecanismul ajutorului public judiciar.
In speta, prima instanta a incuviintat reclamantei cererea de ajutor public judiciar pentru
taxa judiciara de timbru datorata la valoarea pretentiilor precizate, in sensul ca s-a redus taxa judiciara de timbru de la 11.965,46 lei la 4000 lei, fiind astfel scutita de plata sumei de 7965,46 lei.
Aceasta suma putea fi imputata integral paratelor, in temeiul art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008, numai in cazul in care pretentiile reclamantei ar fi fost admise in totalitate. In speta, insa, pretentiile formulate separat fata de fiecare dintre parate au fost admise in parte, astfel incat se cuvenea obligarea lor la plata cheltuielilor de judecata, inclusiv a sumei reprezentand ajutorul public judiciar (care isi pastreaza aceeasi natura, fiind o taxa judiciara de timbru suportata de stat) proportional cu valoarea pretentiilor admise.
De asemenea, obligarea paratelor la plata in solidar a sumei reprezentand ajutorul public judiciar este contrara prevederilor art. 277 C.pr.civ., text care prevede, in caz de coparticipare procesuala, criteriul naturii raportului juridic de drept substantial dintre coparticipanti. In speta, intre parate nu exista un raport juridic de solidaritate, deoarece pretentiile formulate prin actiune impotriva fiecareia dintre ele au fost determinate in mod individual, corespunzator suprafetei de teren ocupate.
In consecinta, instanta de rejudecare trebuie sa determine cheltuielile de judecata, care cuprind si suma ce trebuie platita de parate statului in temeiul art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008, proportional cu pretentiile admise in contradictoriu cu fiecare dintre parate, diferenta reprezentand ajutorul public judiciar care nu poate fi pusa in sarcina paratelor urmand a ramane in sarcina statului, conform art. 19 alin. (1) din acelasi act normativ.
Critica referitoare la interpretarea si aplicarea gresita a dispozitiilor art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008, art. 274 alin. (1) si art. 277 C.pr.civ., apreciata ca fiind fondata in recurs, va profita si celeilalte parate care, desi nu a declarat recurs pe acest aspect, nu poate ramane obligata in solidar la plata sumei de 7.965.46 lei catre stat, atata vreme cat se constata ca nu opereaza solidaritatea, iar suma datorata trebuie calculata separat pentru fiecare parata, in raport cu valoarea pretentiilor admise.
In ceea ce priveste cheltuielile de judecata datorate in apel de reclamanta paratei Y. SC, se constata ca instanta de apel nu a motivat de ce a acordat doar suma de 1.394 lei, reprezentand taxa judiciara de timbru in apel si de ce nu a luat in considerare si sumele solicitate de apelanta parata prin concluziile scrise depuse in apel, reprezentand onorariul pentru expertiza.
Din aceasta perspectiva, este incident motivul de casare prevazut de art. 304 pct. 7 C.pr.civ. si, intrucat lipseste motivarea acestei solutii, iar instanta de recurs se afla in imposibilitatea de a cenzura rationamentul instantei de apel, se impune casarea cu trimitere si sub acest aspect al judecatii.
In consecinta, constatand intrunite motivele de recurs prevazute de art. 304 pct. 7 si 9 C.pr.civ., in ceea ce priveste recursul declarat de parata Y SC, in temeiul art. 312 alin. (1), art. 313 si art. 314 C.pr.civ. s-a admis recursul acestei parti, s-a casat decizia recurata si s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeasi curte de apel.