Actiune in constatare provocatorie vs. actiune in revendicare

Actiunea in constatare provocatorie, asa cum a fost definita de doctrina,  este acea actiune prin care o persoana care ridica public pretentii cu privire la dreptul unei alte persoane este invitata sa-si valorifice pretentiile afirmate sau actiunea prin care titularul unui drept cheama in judecata pe cel care, prin atitudinea sau prin actele sale, ii cauzeaza o tulburare serioasa in exercitiul dreptului sau. Aceasta persoana este provocata astfel sa-si valorifice pretentiile, respectiv sa-si dovedeasca dreptul, sub sanctiunea de a nu-l mai putea invoca, daca nu si-l demonstreaza. Intrucit in speta, reclamantul a invocat un titlu de proprietate asupra unui imobil in concurs cu paratul, care la randul sau s-a prevalat de un titlu valabil asupra aceluiasi bun, Inalta Curtea retinut ca, in contextului unei astfel de actiuni, instanta nu poate proceda la o comparare a titlurilor si drepturilor de proprietate a partilor, aceasta operatiune fiind specifica actiunii in revendicare. De asemenea, Inalta Curte a retinut ca nici cererea reclamantului de a se dispune revenirea la situatia anterioara de carte funciara, prin radierea dreptului de proprietate al paratei si reinscrierea dreptului sau de proprietate, si nici capetele de cerere subsidiare din actiune referitoare la acordarea despagubirilor reprezentand plata pretului actualizat achitat pentru imobilul in litigiu, precum si plata contravalorii imbunatatirilor aduse imobilului,  nu pot fi analizate in cadrul unei actiuni in constatare provocatorii, ci doar in legatura cu cererea avand ca obiect revendicarea imobilului, intrucat ceea ce s-a obtinut in urma judecatii, respectand principiul disponibilitatii procesuale, nu este suficient pentru solutionarea definitiva a situatiei litigioase.

In doctrina de specialitate, actiunea in constatare provocatorie a fost definita ca fiind acea actiune prin care o persoana care ridica public pretentii cu privire la dreptul unei alte persoane este invitata sa-si valorifice pretentiile afirmate sau actiunea prin care titularul unui drept cheama in judecata pe cel care, prin atitudinea sau prin actele sale, ii cauzeaza o tulburare serioasa in exercitiul dreptului sau. Aceasta persoana este provocata astfel sa-si valorifice pretentiile, respectiv sa-si dovedeasca dreptul, sub sanctiunea de a nu-l mai putea invoca, daca nu si-l demonstreaza.

           Astfel, in solutionarea actiunii in constatare provocatorie, atunci cand reclamantul invoca un titlu de proprietate asupra unui imobil in concurs cu paratul, care la randul sau se prevaleaza de un titlu valabil asupra aceluiasi bun, instanta nu poate proceda la o comparare a titlurilor si drepturilor de proprietate a partilor, aceasta operatiune fiind specifica actiunii in revendicare. Nici cererea reclamantului de a se dispune revenirea la situatia anterioara de carte funciara, prin radierea dreptului de proprietate al paratei si reinscrierea dreptului sau de proprietate nu poate fi analizata in contextul unei actiuni in constatare provocatorii, ci doar in legatura cu cererea avand ca obiect revendicarea imobilului.

            Ca atare, instanta nu putea, in cadrul unei actiuni in constatare provocatorie, retinand nepreferabilitatea titlului reclamantului, sa admita capetele de cerere subsidiare din actiune referitoare la acordarea despagubirilor reprezentand plata pretului actualizat achitat pentru imobilul disputat precum si plata contravalorii imbunatatirilor aduse imobilului. Aceasta intrucat, numai in contextul unei actiuni in revendicare, instanta poate transa asupra unor chestiuni relevante in aceste privinte, respectiv stabilirea titularului dreptului de proprietate, actului juridic ce-i justifica acestuia proprietatea, daca sunt sau nu indeplinite conditiile garantiei pentru evictiune in ceea ce-l priveste pe vanzator, cu toate repercusiunile in privinta configurarii obligatiilor vanzatorului (principale si accesorii), respectiv cui profita  pretinsele imbunatatiri aduse imobilului in litigiu

 

Sectia I civila, decizia nr. 2429 din 29 octombrie 2015

 

Prin cererea inregistrata pe rolul Tribunalului Bucuresti  la data de 09.02.2012, reclamantii P.O.A. si P.C. au solicitat, in contradictoriu cu paratii Statul Roman, prin R.A. A.P.P.S. si Ministerul Finantelor Publice, sa se constate, prin compararea titlurilor partilor, ca titlul detinut de reclamanti asupra imobilului din Bucuresti, este mai bine caracterizat si preferabil celui detinut de parata R.A. A.P.P.S. si sa se dispuna obligarea paratei sa le lase in deplina proprietate imobilul in litigiu.

In subsidiar, s-a solicitat sa se dispuna anularea contractului de vanzare-cumparare nr. xx20/1996, incheiat intre reclamanti si Primaria Municipiului Bucuresti, privind cumpararea de catre reclamanti a imobilului in litigiu in baza Legii nr. 112/1995, respectiv sa se dispuna obligarea in solidar a paratilor Primaria Municipiului Bucuresti, SC H.N. SA si Ministerul Finantelor Publice la restituirea sumei achitate cu titlu de pret pentru imobilul mentionat, pret ce va fi reactualizat la valoarea de circulatie a imobilului. S-a solicitat totodata obligarea paratilor, in solidar, la restituirea pretului achitat de reclamanti pentru imbunatatirile aduse imobilului dupa data dobandirii de catre reclamanti a dreptului de proprietate asupra acestuia, dar si obligarea lor, in solidar, la plata dobanzilor legale si a daunelor interese moratorii, cu incepere de la data ramanerii definitive a hotararii si pana la achitarea integrala a sumei.

In esenta, reclamantii au aratat ca la data de 29.10.1996, in temeiul Legii nr. 112/1995, au cumparat de la parata Primaria Municipiului Bucuresti, prin mandatar S.C. H.N., imobilul in litigiu. Imobilul a fost cumparat de reclamanti sub imperiul normei legale care reglementa dreptul de proprietate privata al statului si dreptul de vanzare – art. 8 din HG nr. 940/1996.

La data de 12.01.1998, prin art. 5 din HG nr. 905/1997 a fost abrogat art. 8 din HG nr. 940/1996, ceea ce inseamna ca la data aparitiei HG nr. 905/1997, statul nu mai avea niciun drept de proprietate asupra imobilului.

Avand in vedere faptul ca imobilul in litigiu se afla si in prezent in posesia si folosinta reclamantilor, iar titlul lor de proprietate nu a fost desfiintat, fiind valabil si producand efecte juridice, iar titlul paratei R.A. A.P.P.S, reprezentat de decizia civila nr. 2174/2000, se reflecta asupra aceluiasi imobil care face parte din dreptul de proprietate privata a statului, fiind dat in administrare paratei R.A. A.P.P.S, s-a solicitat instantei ca, prin compararea titlurilor, sa se constate ca titlul reclamantilor este mai bine caracterizat si ca emana de la proprietar, fiind preferabil celui al paratelor.

La data de 24.08.2012, parata R.A.-A.P.P.S. a formulat intampinare, prin care a solicitat respingerea actiunii, in principal ca inadmisibila, iar in subsidiar, ca neintemeiata. S-a sustinut ca in anul 1985, reclamanta a fost numita in functia de ministru adjunct la Ministerul Agriculturii. Un an mai tarziu, s-a incheiat contractul de inchiriere nr. xx3/1986, in conformitate cu prevederile Decretului nr. 263/1979, potrivit carora persoanele prevazute in nomenclatorul de functii anexat decretului aveau dreptul la „locuinta de serviciu”, pe perioada exercitarii functiei. Ulterior, in conditiile Legii nr. 17/1994, a fost incheiat contractul de inchiriere nr. xx20/1994, desi la acea data reclamanta nu mai avea functia de ministru adjunct, ci doar director la acelasi minister.

La data de 03.01.2013, reclamantii au aratat ca inteleg sa precizeze actiunea in revendicare

conform dispozitiilor art. 480 – 481 C.civ., art. 555 – 557 si art. 563 NCC, art. 21, 44 si 136 din Constitutie, art. 1 din Primul Protocol al Conventiei europene pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, OG nr. 19/2002, art. 10 din Legea nr. 213/1998, Legea nr. 1/2009, OG nr. 101/2011 si art. 112 C.proc.civ.

S-a sustinut astfel ca actiunea introductiva de instanta este o actiune in revendicare, iar constatarea preferabilitatii titlului detinut de reclamanti reprezinta un argument in sustinerea actiunii in revendicare. S-a solicitat a se constata prioritatea titlului de proprietate al cumparatorilor intemeiat pe Legea nr. 112/1995 si din perspectiva practicii Curtii Europene a Drepturilor Omului. De asemenea, reclamantii au solicitat sa se dispuna revenirea la situatia anterioara de carte funciara, prin radierea dreptului de proprietate al paratei si reinscrierea dreptului de proprietate in favoarea reclamantilor, ca fosti proprietari tabulari.

Capatul doi de cerere reprezinta subsidiarul cererii introductive de instanta si a fost invocat numai in conditiile in care instanta va respinge actiunea in revendicare, asa cum a fost formulata si precizata.

Temeiurile de drept invocate in sustinerea capatului de cerere subsidiar au fost indicate de reclamanti ca fiind reprezentate de art. 50 ind. 1 din Legea nr. 10/2001, pentru pct. 2 lit. a din subsidiarul actiunii, iar pentru lit. b, art. 20 pct. 21, art. 48, art. 501 din Legea nr. 10/2001, art. 7, art. 20, art. 50, art. 501 din Legea nr. 112/1995. Pentru acest punct din capatul doi de cerere, reclamantii au precizat ca inteleg sa se judece cu Ministerul Finantelor Publice. Pentru lit. c, au fost invocate dispozitiile art. 1336, 1337, 1341, 1345, 1347, 1349, 1350, art. 1381 – 1383, art. 1532 si urm. C.civ. Reclamantii au considerat ca, in raport cu pct. 2 lit. c din actiune, avand in vedere ca Primaria Municipiului Bucuresti este parte in contractul de vanzare-cumparare a carui nulitate s-a pronuntat, in raport de dispozitiile art. 1337 si 1341 C.civ., vanzatorul are calitate procesuala pasiva. Conform dispozitiilor Legii nr. 215/2001, calitatea procesuala revine Municipiului Bucuresti, prin primar general, care, in calitate de vanzator, trebuie sa raspunda pentru evictiune impreuna cu SC H.N. SA in calitate de mandatar al Primariei Municipiului Bucuresti. Potrivit art. 1341 pct. 4 raportat la art. 1350 C.civ., in caz de evictiune totala consumata, cumparatorul are dreptul si la daune-interese, constand in diferenta dintre pret si sporul de valoare dobandit de lucru intre momentul incheierii contractului si data producerii evictiunii, indiferent de cauza care a produs excedentul de valoare sau daca sporul a fost sau nu previzibil.

Reclamantii au apreciat valoarea imobilului la suma de 500.001 lei, in vederea stabilirii competentei si a timbrajului, urmand ca valoarea reala incluzand valoarea de piata si valoarea imbunatatirilor, sa fie stabilita prin expertize.

La data de 13.05.2013, reclamantii,  in temeiul art. 132 C.proc.civ., au formulat  precizari la actiunea introductiva de instanta, precum si la precizarea de la termenul din 14.01.2013.

Astfel, reclamantii au aratat ca inteleg sa renunte la capatul de cerere principal in revendicare.

Totodata, reclamantii au precizat ca inteleg sa mentina temeiurile de drept indicate la pct. 2 alin. 3 din precizarea de la 14.01.2013, solicitand ca acestea sa fie avute in vedere la solutionarea actiunii, astfel cum a fost modificata si precizata.

Capatul principal este reprezentat de capatul de cerere privind revendicarea prin compararea titlurilor si constatarea preferabilitatii titlului detinut de reclamanti si, urmare compararii cu titlul paratei R.A.A.P.P.S., sa se constate ca titlul reclamantilor are preferinta fata de titlul paratei. Au mentionat ca isi mentin restul capetelor de cerere si a precizarilor,  sa se dispuna revenirea la situatia anterioara de carte funciara, prin radierea dreptului de proprietate al paratei si reinscrierea dreptului reclamantilor de proprietate in favoarea lor, ca fosti proprietari tabulari.

In subsidiar, s-a solicitat sa se dispuna anularea contractului de vanzare-cumparare nr. xx20/1996, respectiv obligarea paratelor Primaria Municipiului Bucuresti, SC H.N. SA si Ministerul Finantelor Publice, in solidar, la restituirea sumei achitate de reclamanti cu titlu de pret pentru imobil, pret reactualizat la valoarea de circulatie a imobilului, obligarea paratilor, in solidar, la restituirea pretului achitat de reclamanti pentru imbunatatirile aduse imobilului dupa data dobandirii de catre reclamanti a acestuia, obligarea paratilor, in solidar, la plata dobanzilor legale si a daunelor-interese moratorii pentru suma ce va fi stabilita de instanta sa fie restituita catre reclamanti, cu incepere de la data ramanerii definitive a hotararii si pana la achitarea integrala a sumei.

La data de 07.10.2013, reclamantii au depus la dosar, in temeiul dispozitiilor art. 132 alin.

(2) pct. 4 C.proc.civ., cerere prin care au aratat ca inteleg sa-si transforme cererea introductiva de instanta, asa cum a fost ulterior precizata dintr-o actiune in revendicare intr-o actiune in constatare provocatorie.

In ceea ce priveste admisibilitatea acestei cereri, s-a sustinut faptul ca, prin actiunea in constatare, reclamantii urmaresc apararea aceluiasi drept ca si cel revendicat in cadrul actiunii in revendicare, determinata si de faptul ca, desi reclamantii detin un titlu legal, avand si posesia imobilului, parata ridica in mod public si serios pretentii asupra dreptului reclamantilor in calitate de proprietari, tulburandu-le astfel, exercitiul liber al dreptului lor si impiedicandu-i pe acestia, in calitate de proprietari, sa dispuna de bunul lor dupa bunul plac. Reclamantii au invederat instantei faptul ca aceasta cale a actiunii in constatare poate fi utilizata de catre proprietarul care se afla in posesia unui bun atunci cand ii este necesara o hotarare judecatoreasca prin care sa i se recunoasca si sa i se consolideze dreptul, in cazul in care acest drept ii este contestat.

La termenul de judecata din 09.12.2013, reclamantii au depus la dosar cerere de renuntare la judecarea capatului 2 lit. a) al cererii de chemare in judecata, avand ca obiect anularea contractului de vanzare-cumparare nr. xx20/1996.

Prin sentinta civila nr. 2186 din 16.12.2013, Tribunalul Bucuresti, Sectia a IV-a civila a admis capetele de cerere principale, astfel cum au fost precizate si modificate, a constatat valabilitatea si preferabilitatea titlului de proprietate al reclamantilor cu privire la imobilul in litigiu, reprezentat de contractul de vanzare-cumparare nr. xx20/1996, fata de titlul paratilor, a dispus revenirea la situatia anterioara de carte funciara, prin radierea dreptului de proprietate al paratilor si reinscrierea in cartea funciara a dreptului de proprietate al reclamantilor, a obligat paratii la plata catre reclamanti a sumei de 9.115 lei cu titlu de cheltuieli de judecata, a luat act de renuntarea reclamantilor la judecarea primului capat de cerere subsidiar, avand ca obiect anularea contractului de vanzare-cumparare nr. xx20/1996.

S-a retinut ca reclamanta a ocupat initial imobilul in baza contractului de inchiriere nr. xx20/1995, incheiat cu SC H.N. SA. Prin contractul de vanzare-cumparare nr. xx20/1996, incheiat intre Primaria Municipiului Bucuresti, in calitate de vanzator, si reclamanti, in calitate de cumparatori, acestia din urma au dobandit dreptul de proprietate asupra imobilului in litigiu, in temeiul Legii nr. 112/1995, drept inscris in cartea funciara potrivit incheierii din 16.02.2000 a Judecatoriei Sectorului 1 Bucuresti – Biroul de Carte Funciara.

In anul 1998, reclamanta i-a chemat in judecata pe paratii Statul Roman, prin R.A. A.P.P.S, Municipiul Bucuresti, prin Primarul General si Consiliul General al Municipiului Bucuresti, solicitand constatarea existentei contractului de inchiriere nr. xx20/1995, incheiat intre reclamanta si SC H.N. SA si obligarea paratelor la incheierea contractului de vanzare-cumparare cu reclamanta in ceea ce priveste imobilul mentionat, sub sanctiunea platii de daune moratorii.

Prin decizia civila nr. 2147/2000, pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti, Sectia a IV-a civila in dosarul nr. xxx4/2000, irevocabila, a fost admis recursul paratei R.A. A.P.P.S., a fost casata decizia tribunalului, a fost admis apelul impotriva sentintei civile nr. 15401/1998 a Judecatoriei Sectorului 1 Bucuresti, a fost schimbata in tot sentinta, in sensul respingerii actiunii reclamantei, ca neintemeiata.

Astfel cum rezulta din extrasul de carte funciara, in temeiul deciziei civile nr. 2147/2000, pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti, cu privire la imobilul in litigiu a fost inscris dreptul de proprietate al Statului Roman si dreptul de administrare al R.A. A.P.P.S.

S-a retinut ca cererea pendinte de chemare in judecata, astfel cum a fost precizata si modificata, are caracterul unei actiuni in constatare provocatorie, prin care reclamantii au solicitat sa se constate valabilitatea si preferabilitatea titlului acestora de proprietate asupra imobilului in litigiu, fata de titlul paratilor.

S-a retinut totodata ca atat reclamantii cat si Statul Roman, prin R.A. A.P.P.S, au invocat un drept de proprietate asupra imobilului in litigiu.

Astfel, reclamantii au dobandit dreptul de proprietate asupra imobilului in temeiul contractului de vanzare-cumparare nr. xx20/1996, iar parata R.A. A.P.P.S. este titulara dreptului de administrare asupra bunului mentionat, potrivit actelor normative cu caracter succesiv care au reglementat situatia juridica a acestui spatiu locativ proprietate de stat.

Parata a invocat efectele deciziei civile nr. 2147/2000, pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti, Sectia a IV-a civila, irevocabila, prin care s-a respins actiunea reclamantei, avand ca obiect constatarea existentei si valabilitatii contractului de inchiriere nr. xx20/1995 si obligarea paratei R.A. A.P.P.S. la incheierea contractului de vanzare-cumparare cu reclamanta in ceea ce priveste imobilul mentionat. Cu toate ca, prin hotarare judecatoreasca irevocabila, a fost respinsa cererea reclamantei de obligare a paratei R.A. A.P.P.S. la incheierea contractului de vanzare-cumparare avand ca obiect imobilul in litigiu, efectele juridice ale contractului de vanzare-cumparare nr. xx20/1996 se produc in continuare, acesta nefiind anulat sau desfiintat pana in prezent.

Procedand la compararea titlurilor de proprietate ale partilor, tribunalul a constatat ca titlul reclamantilor asupra imobilului in litigiu este valabil si preferabil titlului paratilor asupra imobilului mentionat – decizia civila nr. 2147/2000, pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti.

Astfel, s-a apreciat ca dreptul de proprietate al reclamantilor, provine de la adevaratul proprietar, respectiv Primaria Municipiului Bucuresti, conform actelor normative in vigoare la data incheierii contractului – dispozitiile art. 8 din HG nr. 940/1996, acestea fiind abrogate ulterior cumpararii imobilului de catre reclamanti, prin prevederile art. 5 din HG nr. 905/1997. Nu au fost retinute sustinerile paratei R.A. A.P.P.S., conform carora Primaria Municipiului Bucuresti ar fi vandut un imobil ce nu se afla in proprietatea sa, atat timp cat contractul de vanzare-cumparare nr. xx20/1996 nu a fost desfiintat pana in prezent.

Faptul ca a fost respinsa prin hotarare irevocabila cererea reclamantei de constatare a

existentei si valabilitatii contractului de inchiriere nr. xx20/1995, precum si de obligare a paratei R.A. A.P.P.S. la incheierea contractului de vanzare-cumparare nu echivaleaza cu constatarea nevalabilitatii contractului de vanzare-cumparare nr. xx20/1996, in litigiul pendinte, tribunalul nefiind investit cu o cerere de constatare a nulitatii contractului de vanzare-cumparare.

Avand in vedere faptul ca reclamantii detin un titlu de proprietate valabil asupra imobilului in litigiu, aflandu-se totodata, in posesia acestuia, iar parata R.A. A.P.P.S. le contesta dreptul de proprietate, tulburandu-le exercitiul acestui drept, prin perceperea chiriei pentru imobil si prin scoaterea imobilului la vanzare la licitatie, tribunalul a apreciat ca sunt intemeiate capetele de cerere principale ale actiunii in constatare provocatorie, astfel cum au fost precizate si modificate.

In temeiul art. 246 C.proc.civ., s-a luat act de renuntarea reclamantilor la judecarea primului capat de cerere subsidiar, avand ca obiect anularea contractului de vanzare-cumparare nr. xx20/1996. Fata de solutia de admitere a capetelor de cerere principale, tribunalul nu a mai analizat capatul de cerere in pretentii, formulat de reclamanti in subsidiar.

Prin deciziei civila  nr. 479/A din 26.11.2014, Curtea de Apel Bucuresti, Sectia a IV-a civila a admis apelurile paratilor Statul Roman, prin Ministerul Finantelor Publice si RA A.P.P.S., a schimbat sentinta, a respins capetele principale de cerere precizate ca neintemeiate, a admis in parte capetele subsidiare de cerere, a obligat paratul Ministerul Finantelor la plata pretului actualizat cu indicele de inflatie, pret in suma de 80.518 lei la nivelul lunii iulie 2013, si la plata dobanzii legale incepand cu data ramanerii definitive a hotararii pana la plata efectiva, a obligat parata R.A. A.P.P.S. la plata catre reclamanti a contravalorii imbunatatirilor aduse imobilului, in valoare de 19.170 lei, si la plata dobanzii legale de la data ramanerii definitive a hotararii si pana la plata efectiva, a respins cererea de obligare la plata altor daune moratorii ca neintemeiata.

In esenta, s-a retinut ca imobilul in litigiu a facut obiectul HG nr. 39/1996 prin care a fost reglementata situatia juridica a unor imobile trecute nelegal in administrarea CLMB. Imobilele mentionate in anexa au fost trecute in administrarea R.A APPS, in acea hotarare mentionandu-se expres ca ele sunt proprietate publica a statului.

Contractul de vanzare-cumparare nr. xx20/1996 de care se prevaleaza reclamantii a fost incheiat la data de 29.10.1996, la un moment la care imobilul nu mai figura in proprietatea Municipiului Bucuresti si nu mai era in administrarea SC H.N. SA, ci era proprietate de stat, in administrarea R.A APPS. Contractul de vanzare-cumparare invocat de reclamanti ca fiind titlul lor de proprietate a fost incheiat cu o entitate care nu avea in proprietate imobilul in litigiu. Totodata, societatea comerciala prin intermediul careia a fost incheiat contractul nu avea calitatea de administrator al acestui imobil. R.A APPS a facut dovada calitatii sale de administrator al imobilului in litigiu in baza HG nr. 39/1996, iar Statul Roman a invocat dreptul de proprietate asupra acestuia prin preluarea de la fosta IAC, in temeiul Decretului-lege nr. 30/1990.

Curtea a constatat ca titlul reclamantilor a fost incheiat cu un neproprietar, astfel ca nu a putut conduce la transferul dreptului de proprietate in patrimoniul reclamantilor, intrucat vanzatorul insusi nu avea acest drept in patrimoniu, potrivit principiului ”nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse habet”. In schimb, existenta dreptului de proprietate asupra imobilului in patrimoniul statului nu poate fi contestata, atat timp cat actele normative care au reglementat situatia juridica a imobilului nu au fost desfiintate.

Ca atare, comparand titlurile si drepturile partilor asupra imobilului in litigiu, s-a constatat ca titlul statului este mai caracterizat si dreptul acestuia este preferabil, atat timp cat titlul reclamantilor provine de la un neproprietar, astfel ca nu a fost apt sa transfere in patrimoniul reclamantilor dreptul de proprietare asupra imobilului.

Curtea a constatat ca in mod gresit tribunalul a retinut preferabilitatea titlului reclamantilor. HG nr. 940/1996 nu a reglementat situatia juridica a unor imobile aflate in patrimoniul unitatii administrativ-teritoriale Municipiul Bucuresti, ci situatia unor imobile aflate in proprietatea statului si in administrarea R.A APPS. Astfel, H.G nr. 940/1996 a stabilit care din imobilele aflate in administrarea R.A APPS se afla in proprietatea publica a statului si care se afla in proprietatea privata a acestuia, acestea din urma putand fi vandute.

Tribunalul a pierdut din vedere distinctia intre proprietatea statului si cea a unitatilor administrativ-teritoriale, pe de o parte, si cea intre proprietatea publica si proprietatea privata, pe de alta parte.

Actele normative mentionate au stabilit ca regimul juridic al imobilului este acela de imobil

aflat in proprietatea statului, iar nu a unitatii administrativ-teritoriale. Chiar daca H.G nr. 940/1996 a stabilit, pe perioada cat a fost in vigoare, ca imobilul este proprietate privata a statului, aceasta calificare nu a determinat trecerea imobilului din proprietatea statului in proprietatea unitatii administrativ-teritoriale, Municipiul Bucuresti. Prin urmare, pentru a produce efectul translativ de proprietate, contractul de vanzare-cumparare trebuia incheiat cu statul, iar nu cu Municipiul Bucuresti, care nu avea in patrimoniu acest imobil.

Ca atare, in mod gresit tribunalul a retinut ca dreptul de proprietate al reclamantilor ar proveni de la adevaratul proprietar. Simpla existenta a contractului de vanzare-cumparare nu atesta si dreptul de proprietate

al vanzatorului asupra imobilului ce face obiectul contractului. Din probele administrate rezulta ca vanzatorul din contract nu avea nici un drept asupra imobilului in litigiu, acesta aflandu-se in proprietatea Statului Roman.

Referitor la capetele de cerere subsidiare ce au format pct. 2 lit. b, c si d din cererea de chemare in judecata, curtea a retinut  urmatoarele:

In urma constatarii netemeiniciei cererii in constatare provocatorie, contractul de vanzare-cumparare nr. xx20/1996 este desfiintat sub aspectul efectelor, in mod identic cu efectul unei actiuni in revendicare, in ambele situatii titlul gasit ca nefiind preferabil fiind lipsit de efecte.

Legea nr. 10/2001 reglementeaza drepturile cumparatorilor in temeiul Legii nr. 112/1995 ale caror contracte au fost desfiintate, iar din dispozitiile art. 501 alin. (1) rezulta ca in notiunea de ”desfiintare” intra atat desfiintarea contractului ca act juridic, pe calea unei actiuni in anulare sau constatare a nulitatii, cat si desfiintarea contractului sub aspectul efectelor, pe calea unei actiuni in revendicare. Situatia din prezentul dosar este asimilabila celei de-a doua ipoteze, avand efecte identice cu actiunea in revendicare, singura diferenta fiind data de imprejurarea ca a fost promovata de posesorii imobilului, posesia exercitata de acestia impiedicandu-i sa formuleze o cerere in revendicare.

Curtea constata ca sunt aplicabile dispozitiile din Legea nr. 10/2001 privind drepturile la despagubiri ale cumparatorilor in temeiul Legii nr. 112/1995 ale caror contracte au fost desfiintate.  Imobilul in litigiu a fost ocupat de reclamanta si familia acesteia in baza unui contract de inchiriere incheiat la 16.12.1986, cand reclamanta avea functia de ministru adjunct in Ministerul Agriculturii. Dupa 1990, imobilul a trecut in administrarea CLMB, de unde, prin HG nr. 39/1996 a fost trecut in administrarea R.A APPS. In baza Legii nr. 17/1994, care a prelungit de drept toate contractele de inchiriere, i s-a incheiat reclamantei contractul de inchiriere nr. xx20/1995. Reclamanta a formulat cerere de cumparare a imobilului in baza Legii nr. 112/1995. Potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 112/1995, asa cum acestea erau in vigoare la data incheierii contractului de vanzare-cumparare, erau ”exceptate de la vanzare locuintele care au avut destinatia de case de oaspeti, de protocol, cele declarate monumente istorice si din patrimoniul national, precum si cele folosite ca resedinte pentru fostii si actualii demnitari. ”La acel moment, reclamanta nu mai era ministru adjunct in Ministerul Agriculturii. Cu toate acestea, locuinta nu putea fi vanduta in temeiul Legii nr. 112/1995, intrucat facea parte din locuintele care au avut destinatia de resedinta pentru fostii demnitari, reclamanta avand la acel moment calitatea de fost demnitar.

De altfel, din probele administrate nici nu rezulta daca imobilul intra in sfera de aplicare a Legii nr. 112/1995, respectiv ca ar fi fost trecut cu titlu in proprietatea statului sau a altor persoane juridice dupa data de 6 martie 1945. In plus, chiar daca aceste conditii ar fi fost indeplinite, vanzarea nu putea fi realizata decat cu acea entitate in al carui patrimoniu figura imobilul la momentul vanzarii. Prin urmare, nu se poate retine ca, in cauza, contractul de vanzare-cumparare nr. xx20/1996 ar fi fost incheiat cu respectarea dispozitiilor Legii nr. 112/1995.

Curtea a constatat incidenta in cauza a dispozitiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care dau dreptul reclamantilor la restituirea pretului actualizat. In consecinta, tinand seama de dispozitiile art. 50 alin. (2) si (3) din Legea nr. 10/2001, Curtea a obligat Ministerul Finantelor Publice la plata catre reclamanti a pretului actualizat cu indicele de inflatie la data platii efective, pret care prin expertiza a fost stabilit ca fiind in suma de 80.518 lei la nivelul lunii iulie 2013.

Totodata, avand in vedere dispozitiile art. 1088 C.civ. si caracterul accesoriu al dobanzii in raport cu obligatia principala, Curtea a obligat paratul Ministerul Finantelor Publice la plata catre reclamanti a dobanzii legale, incepand cu data ramanerii definitive a hotararii si pana la plata efectiva a pretului actualizat.

Referitor la capatul de cerere prin care reclamantii solicita restituirea contravalorii imbunatatirilor aduse imobilului dupa data cumpararii, Curtea a constatat ca, potrivit raportului de expertiza realizat la prima instanta, reclamantii au adus imbunatatiri imobilului in litigiu, imbunatatiri a caror valoare era de 19.170 lei la data efectuarii expertizei (17.05.2013). Prin urmare, Curtea a obligat parata R.A APPS la plata catre reclamanti a contravalorii acestor imbunatatiri. Totodata, avand in vedere dispozitiile art. 1088 C.civ. si caracterul accesoriu al dobanzii in raport cu obligatia principala, Curtea a obligat parata R.A APPS la plata catre reclamanti a dobanzii legale incepand cu data ramanerii definitive a hotararii si pana la plata efectiva a contravalorii imbunatatirilor.

Impotriva deciziei civile nr. 479/A/2014 a Curtii de Apel Bucuresti au formulat cereri de recurs reclamantii si paratii R.A. A.P.P.S. si Ministerul Finantelor Publice, prin Directia Generala Regionala a Finantelor Publice Bucuresti, prin care au invocat urmatoarele aspecte de pretinsa nelegalitate:

Recurentii-reclamanti au criticat decizia instantei de apel pe temeiul dispozitiilor  art. 304 pct. 6 si 9 C.proc.civ.

Pe de o parte, s-a sustinut ca in mod gresit instanta fondului a apreciat ca intre revendicare si constatare exista o similitudine ce le face de neseparat, producand unul si aceeasi consecinte si efecte juridice. Prevederile legale ale art. 111 si art. 132 C.proc.civ. ilustreaza diferenta fundamentala facuta de legiuitor. Cu toate acestea, prin interpretarea si aplicarea gresita a legii, instanta de apel atribuie eficienta cererii in revendicare la care s-a renuntat, in detrimentul cererii in constatare provocatorii cu care a ramas in final investita instanta.

S-a sustinut ca instanta de apel a atestat in considerentele deciziei atacate o abordare gresita a situatiei de fapt si de drept, fapt pentru care hotararea a fost data cu aplicarea gresita a legii – a interpretat si aplicat gresit normele de drept cu privire la regimul juridic al imobilului in litigiu. In esenta, s-a sustinut ca s-a retinut o situatie de fapt ce nu corespunde realitatii. Instanta era datoare sa indice norma de drept care atesta faptul ca imobilul in litigiu la nivelul anului 1973 – 1990 a facut parte din domeniul public al statului. Succesiunea actelor normative emise de legiuitor in aceasta perioada a determinat diversitatea de interpretari cu privire la regimul juridic al imobilului si la calitatea acestuia. Se impunea a se stabili cu exactitate norma de drept si perioada in care aceasta a produs efecte juridice, respectiv perioada in care imobilul in litigiu se afla in domeniul privat al statului si implicit al P.M.B.

Contractul de vanzare-cumparare dintre recurentii reclamanti si P.M.B. s-a incheiat la 29.10.1996, fapt ce atesta ca art. 8 din HG nr. 940/1996 a produs efecte juridice pana la data de 12.01.1998, insa considerentele instantei atesta o situatie nereala, prin aprecierea datei contractului ca fiind dupa abrogarea art. 8 din HG nr. 940/1996.

Modul gresit de interpretare si aplicare a legii civile in timp, a generat si erorile referitoare la caracterizarea titlului mai favorabil pentru parata RA APPS, in detrimentul recurentilor-reclamanti.

La data vanzarii, imobilul se afla in patrimoniul vanzatorului, fapt ce impune a se constata ca vanzarea s-a facut de catre proprietar. Instanta inlatura dreptul de proprietate a PMB, ca reprezentant al statului, dar eficientizeaza dreptul de administrare al RA APPS, considerand ca numai acest administrator poate vinde imobilul, nu si statul, prin PMB.

Pe temeiul dispozitiilor art. 304 pct. 6 C.proc.civ., s-a sustinut ca instanta a dat mai mult decat s-a cerut, dar si ceea ce nu s-a cerut, incercand sa acorde efecte juridice specifice dispozitivului unei hotarari, aspectelor ce se regasesc si in considerentele deciziei civile nr. 2147/2000, prin aceea ca se pronunta cu privire la aspecte de fapt si de drept cu care nu a fost investita, cu privire la care nu s-au formulat cereri si probe si nu s-au efectuat aparari.

Instanta de apel a analizat in mod unilateral dreptul reclamantilor de a cumpara un imobil in conditiile Legii nr. 112/1995, fara insa a li se acorda acestora dreptul la aparare. Nu s-a luat act de faptul ca imobilul nu a fost cumparat numai de catre recurenta-reclamant, ci si de sotul acesteia, care nu a detinut nici o functie care sa-l decada din dreptul de a cumpara imobilul in baza Legii nr. 112/1995.

Recurenta-parata R.A A.P.P.S. a criticat decizia instantei de apel pentru nelegalitate si netemeinicie prin prisma dispozitiilor art. 304 pct. 9 C.proc.civ.

S-a sustinut ca, dupa modificari repetate ale cererii de chemare in judecata, reclamantii au

inteles sa investeasca instanta cu o actiune in constatare provocatoare, precum si cu solicitarea de revenire la situatia anterioara de carte funciara, prin radierea dreptului de proprietate al paratilor si reinscrierea in cartea funciara a dreptului de proprietate al reclamantilor asupra imobilului in litigiu.

Asadar, fata de obiectul cererii de chemare in judecata, instanta de judecata a fost investita cu o actiune in constatare provocatorie. De asemenea, reclamantii si-au mentinut capetele de cerere de la pct. 2, renuntand numai la cel referitor la anularea contractului de vanzare-cumparare nr. 1120/29.10.1996.

Din cuprinsul cererii de chemare in judecata rezulta foarte clar ca reclamantii au inteles sa solicite instantei sa oblige paratele Primaria Municipiului Bucuresti, SC H.N. si Ministerul Finantelor Publice, in solidar, la restituirea pretului achitat pentru imbunatatirile aduse imobilului dupa data dobandirii de catre acestia a dreptului de proprietate, pret ce va fi stabilit in urma unei expertize judiciare, nicidecum RA APPS.

Avand in vedere petitul cererii de chemare in judecata, in mod nelegal instanta de apel a dispus obligarea paratei la plata catre reclamanti a contravalorii imbunatatirilor aduse imobilului in cuantum de 19.170 lei si la plata dobanzii legale de la data ramanerii definitive a hotararii si pana la plata efectiva.

Asa cum a sustinut si prin obiectiunile la raportul de expertiza constructii, lucrarile descrise de expert in raportul de expertiza nu reprezinta imbunatatiri, ci lucrari de reparatii. Mai mult, lucrarile de reparatii au fost executate de chirias, fara acordul RA APPS, administratorul imobilului. La data preluarii apartamentului toate elementele de constructii sl instalatii erau existente. Mai mult, toate lucrarile considerate de expert ca fiind imbunatatiri sunt in realitate lucrari cu caracter voluptoriu si, prin urmare, RA APPS nu poate fi obligata la plata contravalorii acestora. Procesul-verbal de predare-primire al locuintei demonstreaza fara putinta de tagada ca locuinta a fost predata chiriasului in stare buna, cu usi, parchet, gresie, faianta, obiecte sanitare, instalatie electrica sl termica in stare buna.

In conformitate cu prevederile contractului de inchiriere, locatarul trebuia sa efectueze lucrari de intretinere, reparatii, constructii si instalatii la spatiile inchiriate, sa asigure curatenia si igienizarea in interiorul locuintei pe toata perioada contractului de incheiere. Conform dispozitiile art. 9 ale aceluiasi contract, chiriasul nu are dreptul sa execute modificari de spatiu in locuinta inchiriata.

Hotararea instantei de apel este nelegala si netemeinica, intrucat, fata de obiectul cererii de judecata, instanta s-a pronuntat in mod gresit cu privire la obligarea RA APPS la plata catre reclamanti a contravalorii imbunatatirilor aduse imobilului.

Recurentul Ministerul Finantelor Publice, prin Directia Generala Regionala a Finantelor Publice Bucuresti a sustinut ca hotararea este in parte netemeinica si nelegala – art. 304 pct. 9 C.proc.civ. – in mod gresit instanta de apel a apreciat ca, in cauza, sunt aplicabile prevederile art. 50 alin. (2) ale Legii nr. 10/2001, in conditiile in care acestia nu sunt in situatia in care bunul sa fi fost revendicat de fostii proprietari, ci in situatia vanzarii imobilului de catre o persoana care nu era proprietar la data vanzarii,  respectiv Primaria  Municipiului  Bucuresti. Singura institutie ce putea fi obligata la plata pretului reactualizat este Primaria Municipiului Bucuresti, in nici un caz Ministerul Finantelor Publice.

Potrivit principiului relativitatii efectelor contractului, acesta produce efecte numai intre partile contractante, (in speta, Primaria Municipiului Bucuresti, prin mandatar SC H.N. SA) neputand nici profita si nici dauna unui tert. Or, Ministerul Finantelor Publice, nefiind parte la incheierea contractului, este tert fata de acesta.

In conformitate cu dispozitiile art. 1337, 1341 si urm. C.civ., s-a solicitat sa se instituie raspunderea vanzatorului, respectiv a Primariei Municipiului Bucuresti, pentru evictiune prin fapta unui tert. A invocat si dispozitiile art. 1344 C.civ., potrivit carora: „Daca lucrul vandut se afla, la epoca evictiunii, de o valoare mai mare, din orice cauza, vanzatorul este dator sa plateasca cumparatorului, pe langa pretul vanzarii, excedentele valorii in timpul evictiunii.”

Nici dispozitiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natura sa determine introducerea in cauza a Ministerului Finantelor Publice si sa acorde calitate procesuala acestei institutii, cat timp obligatia de garantie pentru evictiune are un continut mai larg decat simpla restituire a pretului. Deposedarea reclamantilor de imobilul ce face obiectul litigiului, intruneste conditiile unei tulburari de drept prin fapta unui tert. Aceasta tulburare de drept, este de natura sa angajeze raspunderea contractuala pentru evictiune totala a vanzatorului, nicidecum nu poate fi antrenata raspunderea Ministerului Finantelor Publice.

Hotararea instantei de apel a fost criticata si sub aspectul acordarii dobanzii, motivata pe dispozitiile dreptului comun respectiv art. 1088 C.civ.

In conditiile in care instanta a stabilit in sarcina Ministerului Finantelor Publice plata pretului reactualizat conform legii speciale, nu putea face aplicabilitatea concomitenta si a Codului civil, fiind aplicabile cel mult, fata de institutia parata, doar prevederile legii speciale, respectiv Legea nr.10/2001. Legiuitorul a statuat prin acte normative adoptate, care sunt conditiile despagubirilor acordate de Ministerul Finantelor Publice, stabilind limitativ masurile reparatorii pe care le pot obtine persoanele ale caror contracte de vanzare-cumparare incheiate in temeiul Legii nr. 112/1996 au fost desfiintate, respectiv, cel mult actualizarea pretului cu indicele de inflatie, in nici un caz alte sume reprezentand dobanzi.

Avand in vedere faptul reclamantii au solicitat plata dobanzii in contradictoriu cu partea contractanta, aratand ca temei de drept art.1336 – 1337 si urm. C.civ., privind evictiunea, in mod gresit instanta a acordat dobanzi in contradictoriu cu Ministerul Finantelor Publice, acesta neavand nici o culpa, nefiind parte in contractul de vanzare-cumparare.

Recursul reclamantilor va fi respins ca nefondat, pentru urmatoarele considerente:

Este important de mentionat ca atat recurentii-reclamanti, cat si recurenta-parata R.A A.P.P.S. au criticat decizia instantei de apel, sustinand, in esenta, ca prin interpretarea si aplicarea gresita a legii, instanta a atribuit eficienta cererii in revendicare la care s-a renuntat, in detrimentul cererii in constatare provocatorie cu care a ramas in final investita instanta.

In concret, s-a sustinut, pe de o parte, ca in mod gresit instanta a apreciat ca intre revendicare si constatare exista o similitudine ce le face de neseparat, producand unul si aceeasi consecinte juridice, respectiv ca prevederile legale ale art. 111 si art. 132 C.proc.civ. ilustreaza diferenta fundamentala facuta de legiuitor.

Pe de alta parte, s-a sustinut ca instanta de apel a atestat in considerentele deciziei atacate o abordare gresita a situatiei de fapt si de drept, fapt pentru care hotararea a fost data cu aplicarea gresita a legii – a interpretat si aplicat gresit normele de drept cu privire la regimul juridic al imobilului in litigiu.

Critica este intemeiata, dar doar pentru considerente ce tin de necesitatea respectarii regimului juridic al actiunii in constatare cu caracter provocatoriu, cu care instanta a fost in final investita, dupa cum urmeaza:

La data de 07.10.2013, reclamantii au depus la dosar cererea prin care au aratat ca inteleg sa-si transforme cererea introductiva de instanta, asa cum a fost ulterior precizata in mod succesiv, dintr-o actiune in revendicare intr-o actiune in constatare provocatorie.

In doctrina de specialitate, actiunea in constatare provocatorie a fost definita ca fiind acea actiune prin care o persoana care ridica public pretentii cu privire la dreptul unei alte persoane este invitata sa-si valorifice pretentiile afirmate sau actiunea prin care titularul unui drept cheama in judecata pe cel care, prin atitudinea sau prin actele sale, ii cauzeaza o tulburare serioasa in exercitiul dreptului sau. Aceasta persoana este provocata astfel sa-si valorifice pretentiile, respectiv sa-si dovedeasca dreptul, sub sanctiunea de a nu-l mai putea invoca, daca nu si-l demonstreaza.

Asadar, scopul unei astfel de actiuni in constatare provocatorii in ceea ce-i priveste pe reclamantii cauzei pendinte ar fi acela de a aduce o clarificare a situatiei patrimoniale a reclamantilor, in urma administrarii probatoriilor, prezentarii pretentiilor, respectiv a apararilor reciproce (in principal, in urma administrarii probei cu inscrisuri).

In contextul unei astfel de actiuni, instanta avea indreptatirea sa constate ca reclamantii se prevaleaza de un drept de proprietate asupra imobilului in litigiu, in temeiul contractului de vanzare-cumparare nr. xx20/1996 – incheiat intre Primaria Municipiului Bucuresti, in calitate de vanzator, si reclamanti, in calitate de cumparatori, in temeiul Legii nr. 112/1995 – respectiv ca, in privinta aceluiasi imobil, parata R.A. A.P.P.S se prevaleaza de efectele unei hotarari judecatoresti irevocabile – decizia civila nr. 2147/2000, pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti, prin care a fost admis recursul paratei impotriva deciziei civile nr. 1933/A/1999 a Tribunalului Bucuresti, a fost casata decizia, a fost admis apelul impotriva sentintei civile nr. 15401/1998 a Judecatoriei Sectorului 1 Bucuresti, a fost schimbata in tot sentinta, in sensul respingerii actiunii reclamantei, ca neintemeiata.

Este important de retinut ca, in procesul anterior, reclamanta a chemat-o in judecata pe

parata R.A. A.P.P.S, alaturi de alti doi parati, Municipiul Bucuresti si Consiliul General al Municipiului Bucuresti, solicitand sa se constate valabilitatea contractului de inchiriere nr. xx20/1994 privind spatiul locativ situat in Bucuresti si sa fie obligati paratii sa incheie contractul de vanzare-cumparare cu reclamanta.

Prin sentinta civila nr. 15401/1998 pronuntata de Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti, a fost admisa actiunea reclamantei. Prin decizia civila nr. 1933/A/1999 a Tribunalului Bucuresti, Sectia a IV-a civila, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de R.A. A.P.P.S.

In temeiul deciziei civile nr. 2147/2000, pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti, Sectia a IV-a civila, reprezentand asadar titlul de care se prevaleaza parata in privinta imobilului in litigiu, a fost inscris in evidentele de carte funciara dreptul de proprietate al Statului Roman si dreptul de administrare al paratei R.A. A.P.P.S.

In temeiul acestei hotarari judecatoresti irevocabile, parata R.A. A.P.P.S a adus la cunostinta reclamantei faptul ca, potrivit O.U.G nr. 44/2009, contractul de inchiriere nr. xx20/1994 s-a prelungit pe o perioada de 5 ani, respectiv pana la data de 18.05.2014. Conform adresei emise de R.A. A.P.P.S, s-a atestat ca reclamanta nu figureaza cu debite in evidentele S.A.I.F.I.

Nu se poate retine ca aspect relevant pentru cauza faptul ca reclamantii s-ar afla in posesia imobilului in litigiu, asa cum acestia au pretins in mod explicit, ci doar in folosinta imobilului in litigiu, intrucat raporturile juridice care s-au derulat intre aceste parti – chiar si in circumstantele unui proces finalizat printr-o hotarare judecatoreasca irevocabila – au avut ca temei contractul de inchiriere nr. xx20/1994 privind spatiul locativ situat in Bucuresti, prelungit in conditiile legii.

Reclamanta, daca s-ar fi considerat proprietara apartamentului in litigiu si in raport de parata R.A. A.P.P.S, nu ar fi mai formulat in anul 1998 actiunea ce a avut ca obiect constatarea existentei si valabilitatii contractului de inchiriere nr. xx20/1994 si obligarea Statului Roman, prin R.A. A.P.P.S, in subsidiar, a Primaria Municipiului Bucuresti, la incheierea contractului de vanzare-cumparare. Mai mult, faptul ca reclamanta nu inregistreaza debite in contabilitatea R.A. A.P.P.S, demonstreaza fara putinta de tagada ca intre parti se deruleaza cu privire la imobilul in litigiu, raporturi juridice de locatiune – in temeiul contractului de inchiriere nr. xx20/1995, prelungit in baza OUG nr. 44/2009 pana la data de 18.05.2014.

Faptul ca parata se prevaleaza de efectele acestui contract, percepand in continuare chirie pentru folosinta spatiului locativ de catre reclamanta, nu poate fi asimilat unei situatii ilegale – de tulburare a exercitiului acestui drept, sub acest aspect avand relevanta decizia civila nr. 2147/2000, pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti, in temeiul careia a fost inscris dreptul de proprietate al Statului Roman si dreptul de administrare al paratei R.A. A.P.P.S.

Pentru a proceda la compararea titlurilor si drepturilor de proprietate ale partilor aflate in conflict judiciar asupra imobilului in litigiu, reclamantii trebuiau sa conserve contextul unei actiuni in revendicare de drept comun care ar fi condus in mod inevitabil la rezolvarea definitiva a situatiei litigioase, sub toate atributele dreptului de proprietate.

Reclamantii au solicitat totodata sa se dispuna revenirea la situatia anterioara de carte funciara, prin radierea dreptului de proprietate al paratei si reinscrierea dreptului de proprietate in favoarea reclamantilor, ca fosti proprietari tabulari.

Aceasta cerere nu poate fi analizata decat in stransa legatura cu petitul avand ca obiect revendicarea imobilului si inscrierea dreptului de proprietate al reclamantilor, ele constituindu-se intr-o cerere complexa, cu caracter petitoriu, a carei finalitate o constituie reintrarea dreptului de proprietate asupra imobilului in patrimoniul reclamantilor.

Critica intemeiata pe dispozitiile art. 304 pct. 6 C.proc.civ., nu este intemeiata, intrucat instanta s-a pronuntat, respectand principiul disponibilitatii procesuale, asupra unei actiuni in constatare cu caracter provocatoriu, pe care a respins-o. Toate criticile de nelegalitate referitoare la regimul juridic al unei astfel de actiuni au fost deja analizate din perspectiva motivului de recurs prevazut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ.

Avand in vedere aceste considerente de fapt si de drept, pe temeiul dispozitiilor art. 312 alin. (1) C.proc.civ., Inalta Curte a respins, ca nefondat, recursul reclamantilor. Este important de precizat ca nu s-a impus admiterea recursului reclamantilor, intrucat solutia cuprinsa in dispozitivul hotararii atacate este legala, doar motivarea fiind necorespunzatoare – respectiv considerentele ce au vizat analiza laborioasa specifica actiunii in revendicare prin comparare de titluri – instantei de recurs revenindu-i obligatia substituirii motivarii cu propria sa motivare.

In ce priveste recursurilor formulate de paratii R.A. A.P.P.S. si Ministerul Finantelor Publice, acestea vor fi admise, pentru urmatoarele considerente:

Urmare a solutiei pronuntate in privinta cererii principale, astfel cum aceasta s-a configurat la data de 07.10.2013 – actiune in constatare cu caracter provocatoriu – vor fi respinse si capetele subsidiare de cerere referitoare la plata pretului actualizat si la plata contravalorii imbunatatirilor aduse imobilului, intrucat ceea ce s-a obtinut in urma judecatii, respectand principiul disponibilitatii procesuale, nu este suficient pentru solutionarea definitiva a situatiei litigioase. Doar in contextul unei actiuni in revendicare se va transa asupra unor chestiuni relevante in aceste privinte, respectiv se vor stabili titularul dreptului de proprietate, actul juridic ce-i justifica acestuia proprietatea, daca sunt sau nu indeplinite conditiile garantiei pentru evictiune in ceea ce-l priveste pe vanzator, daca va fi cazul unei astfel de ipoteze, cu toate repercusiunile in privinta configurarii obligatiilor vanzatorului (principale si accesorii), respectiv cui profita  pretinsele imbunatatiri aduse imobilului in litigiu etc.

Avand in vedere toate aceste considerente de fapt si de drept, pe temeiul dispozitiilor art. 312 alin. (1) C.proc.civ., Inalta Curte a respins, ca nefondat, recursul reclamantilor, a admis recursul paratilor, a modificat in parte decizia recurata, in sensul ca a respins si capetele subsidiare de cerere referitoare la plata pretului actualizat si la plata contravalorii imbunatatirilor aduse imobilului, ca nefondate, au fost mentinute celelalte dispozitii ale deciziei atacate.