Revendicare. Restituirea in natura catre fostul proprietar a unui bun imobil aflat in patrimoniul unei societati comerciale privatizata

Revendicare. Restituirea in natura catre fostul proprietar a unui bun imobil aflat in patrimoniul unei societati comerciale privatizata. Actiune in despagubiri indreptata impotriva societatii publice implicate in privatizare. Intinderea obligatiei de dezdaunare. decizia nr.809 din 12 martie 2014

Conform dispozitiilor art. 32⁴ alin. 2 din O.U.G. nr. 88/1997, institutiile publice implicate vor plati societatii comerciale privatizate sau in curs de privatizare o despagubire care sa reprezinte echivalentul banesc al prejudiciului cauzat prin restituirea in natura a imobilelor detinute de societate catre fostii proprietari prin efectul unei hotarari judecatoresti definitive si irevocabile.

Textul legal evocat nu instituie conditii de introducere a actiunii in despagubiri, ci doar conditii in ce priveste angajarea obligatiei de dezdaunare a institutiilor publice implicate, asadar a cauzei unei astfel de obligatii, care trebuie in mod necesar sa constea in restituirea in natura a imobilului detinut de societate, catre fostii proprietari, pe baza sau ca efect al unei hotarari judecatoresti definitive si irevocabile.

In ceea ce prive?te despagubirile datorate de institutia publica implicata in privatizare, in temeiul dispozitiilor art. 32⁴ din O.U.G. nr. 88/1997, societatii comerciale care a pierdut imobilul in urma admiterii actiunii in revendicare, acestea trebuie stabilite – in conformitate cu dezlegarile date de Inalta Curte de Casatie si Justitie acestei probleme de drept prin decizia de recurs in interesul legii nr. 18/2011 – la nivelul valorii contabile a imobilului, astfel cum era reflectata in bilantul societatii la momentul iesirii efective a bunului din patrimoniul sau, valoare actualizata cu indicele de inflatie de la momentul platii despagubirii.

 Sectia I civila, decizia nr.809 din 12 martie 2014

             Prin cererea inregistrata pe rolul Tribunalului  Bucuresti la data de 19.05.2008, reclamanta S.C. E. S.A. a solicitat obligarea paratului V.M.A. sa lase in deplina proprietate si posesie imobilul situat in str. C. (fosta str. P.I. nr. 35), Bucuresti.

            In motivarea cererii, reclamanta a aratat ca Intreprinderea de Stat E. s-a infiintat in urma nationalizarii societatii anonime pe actiuni S.E.R.I. dupa anul 1951. Prin Decretul nr. 126 din 27 aprilie 1976, in scopul construirii scolii profesionale de pe langa Intreprinderea E., s-a expropriat si trecut in proprietatea statului, dandu-se in administrarea directa a intreprinderii, terenurile in suprafata de 7.148 mp si constructiile aferente, conform anexei la acest Decret, anexa ce cuprinde si terenul ce face obiectul litigiului. Prin Ordinul de transfer pentru fonduri fixe din 8.04.1987, s-a transmis din administrarea intreprinderii E.I. Bucuresti in administrarea E., Liceul I.

In temeiul Legii nr. 15/1990 si a HG nr. 1224/1990, E. s-a reorganizat ca societate comerciala pe actiuni, la 3 aprilie 1995 Ministerul Industriilor eliberandu-i certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria MO3 nr. xxx3, cu referire la terenul situat in str. P.I. nr. 23-37, teren ce cuprinde si numarul 35,care a fost inclus in capitalul social al societatii.

La data de 10 februarie 1999, E. SA a devenit societate cu capital privat, in urma perfectarii contractului de vanzare-cumparare de actiuni.

            Odata cu cererea principala, reclamanta a formulat si cererea de chemare in garantie a Autoritatii Valorificarii Activelor Statului, solicitand obligarea acesteia sa restituie valoarea bunului imobil in cazul respingerii cererii sale in revendicare, bunul imobil revendicat facand parte din terenul aflat in patrimoniul Societatii E. SA la data reorganizarii in temeiul Legii nr. 15/1990, asupra caruia are atestat dreptul de proprietate conform certificatului emis la 03.04.1995, teren inclus in capitalul social la data privatizarii S.C. E. S.A.

Paratul V.M.A. a invocat exceptia inadmisibilitatii si exceptia lipsei calitatii procesuale active reclamante.

            Prin sentinta civila nr. 253 din 22.02.2010, pronuntata de Tribunalul Bucuresti, Sectia a V-a civila, in dosarul nr. xxx35/3/2008, a fost respinsa ca neintemeiata cererea principala, astfel cum a fost modificata, formulata de reclamanta SC E. SA in contradictoriu cu paratul V.M.A. si, in temeiul art. 165 C.pr.civ., a fost disjunsa cererea de chemare in garantie formulata de reclamanta impotriva chematei in garantie AVAS, formandu-se dosarul cu nr. xxx1/3/2010, pe rolul Tribunalului Bucuresti, Sectia a V-a.

Prin cererea precizatoare din de 21.11.2011, reclamanta a precizat temeiul juridic al cererii sale de chemare in garantie, aratand ca acesta este reprezentat de dispozitiile art. 3 lit. g) si de cele ale art. 32⁴ alin.(1) si (3) din OUG nr. 88/1997, precum si de dispozitiile art. 30 alin.(3) din Legea nr. 137/2002.

            Parata s-a aparat, invocand exceptia nulitatii cererii, deoarece obiectul acesteia nu este in mod cert stabilit si determinat, iar pe fond a aratat ca, in temeiul dispozitiilor art. 30 ale Legii nr.137/2002, cuantumul despagubirilor la care poate fi obligata este limitat la 50% din pretul efectiv platit de cumparator, chiar daca este vorba de un contract de privatizare incheiat in anul 1999, deoarece dreptul reclamantei de a solicita despagubiri s-a nascut dupa intrarea in vigoare a actului normativ mentionat.

            De asemenea, a formulat cerere de chemare in garantie a Statului Roman, reprezentat prin Ministerul Finantelor Publice, avand in vedere obligatia de garantie directa prevazuta expres de dispozitiile alin.(6) al art. 32⁴ din OUG nr. 88/1997, dar si intrucat, potrivit art. 9 din OUG nr. 88/1997, modificata, toate sumele incasate de AVAS  din contractele de privatizare se varsa la bugetul statului.

            La data de 20.03.2010, reclamanta si-a precizat cererea solicitand, in principal, obligarea AVAS la plata sumei de 365.947 lei, cu titlu de despagubiri reprezentand echivalentul banesc al prejudiciului cauzat prin restituirea in natura a imobilului detinut de societatea comerciala fostului proprietar, sau, in subsidiar, la plata valorii contabile a acestui imobil, respectiv suma de 145.989,315 lei.

            Prin sentinta civila nr.1230 din 6.06.2012 pronuntata de Tribunalul Bucuresti, Sectia a V-a civila in dosar nr. xxx1/3/2010, au fost respinse ca nefondate exceptiile inadmisibilitatii si prescriptiei dreptului la actiune al reclamantei, invocate de catre parata, a fost admisa in parte cererea si a fost obligata parata AVAS sa plateasca reclamantei suma de 208.328,40 lei, cu titlu de despagubiri, respingandu-se, ca neintemeiat, capatul de cerere privind obligarea paratei la plata valorii de circulatie a terenului.

             S-a retinut de catre prima instanta ca exceptia inadmisibilitatii este neintemeiata, intrucat inadmisibilitatea presupune fie neindeplinirea unei proceduri prealabile anterior formularii actiunii (pe de o parte, art. 32⁴ alin.(2) din OUG nr. 88/1997 nu reglementeaza o procedura prealabila sesizarii instantei, iar pe de alta parte, din pozitia procesuala a paratei, rezulta cu certitudine ca o solutionare pe cale amiabila a litigiului nu era posibila), fie existenta unei alte cai procedurale, impuse de lege, pentru valorificarea aceluiasi drept, situatii neregasite in speta.

            Desi dispozitiile art. 39 din Legea nr. 137/2002 prevad un termen special de prescriptie de o luna pentru actiunile prin care se valorifica un drept recunoscut de acest act normativ, reclamanta a formulat cererea de chemare in garantie a AVAS anterior ramanerii irevocabile a sentintei civile nr. 253 din 22.02.2010, prin care a pierdut bunul imobil in contra fostului proprietar.

            Pe fondul cauzei, tribunalul a retinut ca prin sentinta civila nr. 253 din 22.02.2010 pronuntata de Tribunalul Bucuresti, Sectia a V-a civila, in dosarul nr. xxx35/3/2008, ramasa definitiva prin decizia civila nr. 770A din 20.12.2010 a Curtii de Apel Bucuresti si irevocabila prin decizia civila nr. 4964 din 09.06.2011 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, a fost respinsa ca neintemeiata cererea prin care reclamanta S.C. E. S.A. a solicitat obligarea paratului V.M.A. sa lase in deplina proprietate si linistita posesie imobilul situat in Bucuresti.

            Terenul revendicat de S.C. E. S.A. facea partea dintr-o suprafata mai mare (6.558 mp) cu privire la care i s-a emis la data de 03.04.1995, de catre Ministerul Industriilor, certificatul de atestare a dreptului de proprietate, astfel ca, prin hotararea Adunarii Generale a actionarilor si a Consiliului de Administratie din data de 12.05.1995, s-a decis majorarea capitalului social al S.C. E. S.A. prin includerea in capitalul social a terenului mentionat.

            In considerentele sentintei civile nr. 253 din 22.02.2010 s-a retinut ca “… terenul a fost expropriat de la E.P.T., care dobandise dreptul de proprietate asupra  imobilului compus din casa si teren, in suprafata de 840 mp, prin actul de partaj cu ascendent inregistrat la Grefa Tribunalului Ilfov, Sectia Notariat si autentificat sub nr. xx15/1946. E.T. este autoarea lui O.N., G.P. si G.C.C., persoanele in favoarea carora s-a si reconstituit dreptul de proprietate, pe vechiul amplasament, asupra portiunii de teren ramasa libera. Dupa reconstituire, terenul a intrat in circuitul civil si a ajuns in proprietatea paratului prin transmisiuni succesive. Din aceasta perspectiva, apare ca fiind lipsit de relevanta faptul ca reclamanta a inscris titlul sau de proprietate in registrul de transcriptiuni sau eventuala buna credinta pe care aceasta o invoca, cata vreme preluarea terenului de la E.P.T. s-a facut in mod fortat, cel putin cu nerespectarea dreptului acesteia la o justa si prealabila despagubire. In consecinta, instanta a dat preferabilitate titlului infatisat de parat, ca fiind cel original si mai bine caracterizat, provenind de la proprietarul initial, care obtinuse bunul in conditii de perfecta legalitate, necontestat si anterior deposedarii abuzive”.

            Raportat la aceste considerente, s-a apreciat ca, desi nu se regaseste in cauza ipoteza clasica a restituirii in natura a imobilului solicitat de catre fostii proprietari prin hotarare judecatoreasca irevocabila, reclamanta se gaseste intr-o situatie similara, ce se incadreaza in dispozitiile art. 32⁴ din OUG nr. 88/1997  prin respingerea irevocabila a actiunii sale in revendicare, consecinta a stabilirii caracterului preferabil al titlului de proprietate infatisat de parat, ca emanand de la fostul proprietar de la care bunul a fost preluat abuziv.

Deoarece contractul de vanzare-cumparare de actiuni a fost incheiat inainte de intrarea in vigoare a Legii nr. 137/2002, respectiv 28.03.2002, paratei, in calitate de institutie publica implicata in privatizare, ii revine obligatia, conform art.32⁴ din OUG nr. 88/1997, de a acoperi integral prejudiciul cauzat reclamantei prin pierderea proprietatii asupra terenului in suprafata de 274,74 mp.

            In ceea ce priveste cuantumul despagubirilor la care este indreptatita reclamanta, instanta a retinut ca prin decizia nr. 18 din 17.10.2011 pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie ca urmare a solutionarii unui recurs in interesul legii, s-a stabilit ca “despagubirile acordate societatilor comerciale de institutiile publice implicate in procesul de privatizare, ca urmare a retrocedarii unor imobile, se raporteaza la valoarea contabila a imobilului, astfel cum aceasta este reflectata in bilant la momentul iesirii efective a bunului din patrimoniul societatii, valoare ce trebuie actualizata cu indicele de inflatie de la momentul platii despagubirii”.

            Prin urmare, prin raportare la valoarea contabila a terenului indicata in procesul-verbal de inventariere a contului 2111 – terenuri, la 31.12.2011- momentul iesirii efective a bunului din patrimoniul societatii fiind cel al ramanerii irevocabile a sentintei civile nr.253 din 22.02.2010, respectiv 9.06.2011 – a fost obligata parata la plata in favoarea reclamantei a sumei de 208.328,40 lei, nefiind primite apararile paratei privind limitarea despagubirilor la 50% din pretul platit de cumparator deoarece, cum precizeaza art.30 alin.(1) si (3) din Legea nr.137/2002, aceasta limita este aplicabila numai contractelor de vanzare-cumparare de actiuni incheiate dupa intrarea in vigoare a legii, indiferent de data producerii prejudiciului.

            Prin incheierea de sedinta din 19.03.2013, pronuntata de Tribunalul Bucuresti, s-a dispus din oficiu indreptarea erorilor materiale din cuprinsul dispozitivului sentintei civile nr.1230 din 6.06.2012, in sensul mentionarii cuantumului despagubirilor la plata carora a fost obligata parata ca fiind in suma de 145.989,31 lei, in loc de 208.328,40 lei, iar a caii de atac de exercitat impotriva aceleiasi sentinte, ca fiind apelul.

            Impotriva acestei sentinte, au declarat apel atat reclamanta cat si parata.

             Prin decizia nr. 247/A din 5 septembrie 2013 a Curtii de Apel Bucuresti, Sectia a IV-a civila, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta impotriva sentintei civile nr. 1230/2012 pronuntata de Tribunalul Bucuresti si a fost admis apelul declarat de catre parata impotriva aceleiasi hotarari, care a fost desfiintata in parte, exclusiv cu privire la nesolutionarea cererii de chemare in garantie formulata de parata, cauza fiind trimisa aceleiasi instante pentru solutionarea respectivei cereri de chemare in garantie, fiind mentinute celelalte dispozitii ale sentintei. Prin aceeasi decizie a fost respins, ca nefondat, si apelul declarat de apelanta parata A.A.A.S. impotriva incheierii de sedinta din data de 19.03.2013 pronuntata de Tribunalul Bucuresti.

Cu referire la apelul declarat de catre SC E., prin care a fost criticata solutia primei instante, de respingere a cererii de dezdaunare a reclamantei la valoarea de piata a imobilului pierdut in concursul cu subdobanditorul de la fostul proprietar, instanta de apel a apreciat ca acesta este nefondat, intrucat conform art. 32⁴ din OUG nr. 88/1997, institutiile publice implicate in privatizare asigura repararea prejudiciilor cauzate societatilor comerciale privatizate prin restituirea catre fostii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat.

            Prin decizia nr. 18/2011 pronuntata de catre Inalta Curte de Casatie si Justitie, a fost solutionat recursul in interesul legii si s-a stabilit ca, in aplicarea dispozitiilor art. 32⁴ din OUG nr. 88/1997, despagubirile acordate societatilor comerciale de catre institutiile publice implicate in procesul de privatizare, ca urmare a retrocedarii unor imobile, se raporteaza la valoarea contabila a bunului, astfel cum acesta este reflectat in bilant la momentul iesirii efective a bunului din patrimoniul societatii, valoare ce trebuie actualizata cu indicele de inflatie de la momentul platii despagubirii.

            Conform art. 330 alin. (4) C.pr.civ., dezlegarea data problemelor de drept judecate prin deciziile de recurs in interesul legii este obligatorie pentru instante de la data publicarii deciziilor in Monitorul Oficial al Romaniei, astfel ca pretentiile apelantei-reclamante, de acordare a despagubirii la valoarea de piata a imobilului  a carui proprietate a pierdut-o, nu ar putea fi incuviintate, fiind nelegale.

Cu referire la apelul declarat de parata impotriva hotararii de prima instanta, s-a apreciat ca prima critica invocata, privind exceptia necompetentei functionale a Sectiei a V-a a Tribunalului Bucuresti in judecarea cererii de chemare in garantie, este neintemeiata, dat fiind caracterul acesteia de cerere accesorie in raport cu  cererea principala, in revendicarea imobilului pierdut de reclamanta si care a constituit cauza cererii de despagubire. Cererea principala a fost judecata de catre Tribunalul Bucuresti, Sectia a V-a astfel ca, si cererea accesorie este in caderea instantei competente sa judece cererea principala, asadar Sectia civila a Tribunalului Bucuresti care a fost corect investita, tinand cont de prevederile art. 17 C.pr.civ.

            Si exceptiile inadmisibilitatii si  prematuritatii cererii au fost corect solutionate de prima instanta.

            In considerentele sentintei civile nr. 253/2010 s-a retinut ca terenul a fost expropriat de la numita E.P.T. care dobandise dreptul de proprietate printr-un act de partaj cu ascendent, act autentificat la notariat, iar dupa reconstituire, terenul a ajuns in proprietatea paratului prin transmisiuni succesive. Asadar printr-o hotarare judecatoreasca irevocabila s-a dispus restituirea in natura catre fostii proprietari, ulterior respingandu-se si actiunea in revendicare formulata de catre S.C. E. S.A. impotriva unui subdobanditor al bunului de la acestia.

            Ca urmare a respingerii in mod irevocabil a actiunii sale in revendicare (solutionata prin sentinta nr. 253/2010 pronuntata de Tribunalul Bucuresti, decizia civila nr. 770 A/2010 pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti si decizia civila nr.4964/2011 pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie), s-a apreciat ca reclamanta se incadreaza in dispozitiile art. 32⁴ din OUG nr. 88/1997.

            De asemenea, intrucat sentinta apelata a fost pronuntata la data de 06.06.2012, asadar dupa ce hotararea judecatoreasca privind cauza principala a devenit irevocabila, si exceptia prematuritatii cererii de chemare in garantie este neintemeiata.

            Intrucat contractul de vanzare de actiuni din 10.02.1999 a fost incheiat inainte de intrarea in vigoare a Legii nr. 137/2002, paratei ii revine obligatia de a acoperi prejudiciul ce i-a fost cauzat reclamantei prin pierderea proprietatii  asupra terenului in litigiu in conformitate cu art. 32⁴ din OUG nr. 88/1997.

            Avand in vedere statuarile din decizia 18/2001 pronuntata de  Inalta Curte de Casatie si Justitie de solutionare a recursului in interesul legii, despagubirile cuvenite se raporteaza la valoarea contabila a bunului, asa cum este aceasta reflectata in bilant la momentul iesirii efective a bunului din patrimoniul societatii, valoare care trebuie sa fie actualizata cu indicele de inflatie de la momentul platii despagubirii. Momentul iesirii efective a bunului imobil din patrimoniul societatii reclamante a fost cel la care a ramas irevocabila sentinta civila nr. 253/2010, si anume la data de 09.06.2011, astfel ca in mod corect instanta de fond a tinut cont de valoarea contabila a terenului, asa cum aceasta rezulta din procesul verbal de inventariere a contului 2111- „terenuri” intocmit la data de 31.12.2011. Din acest proces verbal reiese ca pentru terenul in suprafata totala de 5.010 mp, valoarea este de 2.662.590 lei, asadar o valoare pe metru patrat de 531.45 lei

            In mod corect s-a calculat in functie de aceasta valoare pe metru patrat cuantumul despagubirilor la plata carora a fost obligata parata ca fiind 145.989,31 lei.

            Sustinerea apelantei-parate, in sensul ca ar trebui limitate despagubirile cuvenite reclamantei la 50% din pretul efectiv achitat de catre cumparator, au fost apreciate ca nefondate pentru ca, asa cum reiese din dispozitiile art. 30 alin. (1) si (3) din Legea nr. 137/2002,  numai contractele de vanzare-cumparare de actiuni ce au fost incheiate dupa intrarea in vigoare a acestei legi, pot fi limitate, ceea ce nu este cazul in litigiul de fata, contractul de vanzare-cumparare de actiuni fiind incheiat la data de 10.02.1999.

            Instanta de apel a gasit insa intemeiate criticile apelantei-parate privind nepronuntarea instantei de fond asupra cererii de chemare in garantie pe care aceasta parte a formulat-o in contradictoriu cu Statul Roman prin Ministerul Finantelor Publice, retinand ca parata a formulat o atare cerere, intemeiata pe dispozitiile art. 32⁴alin. (6) din OUG nr. 88/1997 potrivit carora, Statul garanteaza indeplinirea de catre institutiile publice implicate a obligatiilor prevazute in prezentul articol.

            Instanta de fond insa, in mod nelegal, nu s-a pronuntat asupra acestei cereri de chemare in garantie, garantie speciala prevazuta in sarcina Statului reprezentat de Ministerul Finantelor Publice in vederea repararii prejudiciilor cauzate societatilor comerciale privatizate sau in curs de privatizare prin restituirea catre fostii proprietari a bunurilor imobile preluate de catre stat.

            Avand in vedere faptul ca incheierea prin care s-au indreptat erorile materiale din dispozitivul sentintei civile nr. 1230/2012 a fost pronuntata corect, cu respectarea dispozitiilor art. 281 C.pr.civ., s-a apreciat ca este nefondat apelul declarat de parata impotriva incheierii de indreptare a erorilor materiale.

            Impotriva acestei decizii, a formulat recurs parata A.A.A.S., solicitand in temeiul art.300 alin.(2) C.pr.civ., suspendarea executarii sentintei civile nr.1230 din 06.06.2012 si a incheieri din 19.03.2013, iar in privinta recursului declarat, admiterea acestuia, modificarea in tot a deciziei civile nr.247A din 05.09.2013 in sensul admiterii apelului sau, in  principal, prin admiterea exceptiei necompetentei functionale a Sectiei a V-a civila a Tribunalului Bucuresti in judecarea cererii de chemare in garantie indreptata impotriva AAAS, iar, in subsidiar, prin respingerea pe fond a cererii formulate de S.C. E. S.A., ca neintemeiata.

Recurenta a precizat ca urgenta unei astfel de cereri rezulta din faptul ca exista riscul de a se proceda la executarea sumelor din dispozitivul hotararii judecatoresti si a incheierii de rectificare, mai inainte de solutionarea irevocabila a cauzei, fapt ce ar fi de natura sa prejudicieze partea recurenta, mai ales intrucat, prin admiterea prezentei actiuni si obligarea institutiei la plata sumei de 145.989,31 lei cu titlu de despagubiri, se prejudiciaza in mod nelegal bugetul statului.

            In motivarea recursului declarat, intemeiat pe dispozitiile art. 304 pct.9 C.pr.civ., recurenta a formulat urmatoarele critici de recurs:

Hotararea atacata a fost pronuntata cu incalcarea dispozitiilor art.43 alin.(3) din O.U.G. nr.88/1997, coroborate cu art.40 alin.(1) din Legea nr.137/2002, prin respingerea exceptiei necompetentei functionale a Sectiei a V-a civila a Tribunalului Bucuresti, invocata prin motivele de apel.

S.C. E. S.A. si-a intemeiat cererea de chemare in garantie pe dispozitiile art.32⁴ din OUG nr.88/1997 modificata, precum si pe calitatea de institutie publica implicata in privatizare a AAAS (fosta AVAS).

Conform art.43 alin.(3) din O.U.G. nr.88/1997, modificata, „Litigiile privind contractele, conventiile, protocoalele si orice alte acte ori intelegeri, incheiate de catre institutiile publice implicate in scopul de a pregati, efectua sau finaliza procesul de privatizare a unor societati comerciale sau grupuri de societati comerciale, sunt de competenta sectiilor comerciale ale instantelor judecatoresti.

In plus, potrivit art.12 alin.(1) din O.U.G. nr.23/2004, „Activitatea AAAS in domeniul privatizarii si monitorizarii postprivatizare se desfasoara pe principii comerciale”.

Conform art.40 alin.(1) din Legea nr.137/2002, modificata, cererile prin care se ataca o operatiune sau un act prevazut de prezenta lege, de O.U.G. nr. 88/1997, aprobata prin Legea nr. 44/1998, cu modificarile si completarile ulterioare, precum si de celelalte legi speciale din domeniul privatizarii ori se valorifica un drept conferit de acestea sunt de competenta sectiilor comerciale ale tribunalelor si se judeca de urgenta si cu precadere, cu citarea partilor.

Articolul 56 Cod comercial prevede: „Daca un act este comercial numai pentru una din parti, toti contractantii sunt supusi in ceea ce priveste acest act, legii comerciale…”.

Potrivit art.720¹⁰ C.pr.civ. „Litigiile privind desfasurarea activitatii in scopul privatizarii prin instrainare de bunuri ori alte valori din patrimoniul societatilor comerciale sau al altor persoane juridice cu capital de stat, precum si litigiile privind drepturile si obligatiile contractate in cadrul acestei activitati se solutioneaza de catre instantele care au competenta de judecata a proceselor si cererilor in materie comerciala, potrivit dispozitiilor procedurale aplicabile in aceasta materie”.

Cu incalcarea dispozitiilor art.32⁴ din O.U.G.nr.88/1997, a fost respinsa exceptia inadmisibilitatii actiunii reclamantei, cererea in despagubiri fiind formulata inainte de a exista o hotarare judecatoreasca ramasa irevocabila care sa fi consfintit pierderea proprietatii de catre societate.

Cererea de chemare in garantie a fost formulata cu mult inainte de a ramane irevocabila hotararea prin care s-a dispus restituirea in natura, de catre S.C. E. S.A., a imobilului pentru care se solicita despagubiri. Or, potrivit art.32⁴ alin.(3) din O.U.G. nr.88/1997, „despagubirea prevazuta la alin. (2) se stabileste, de comun acord, cu societatile comerciale, iar in caz de divergenta, prin justitie”.

Interpretand acest text de lege, s-a sustinut ca, inaintea solicitarii despagubirilor la care se refera art.32⁴ din O.U.G. nr.88/1997, societatea privatizata S.C. E. S.A. trebuia sa urmeze procedura speciala prevazuta de alin.(3) al aceluiasi articol.

Printr-un al doilea argument, recurenta a sustinut ca, intrucat cererea de despagubiri are natura comerciala – litigiu intre profesionisti – trebuia indeplinita anterior promovarii acesteia si procedura expres prevazuta de dispozitiile art.720¹ C.pr.civ., a concilierii directe.

Hotararea criticata a fost data cu incalcarea si aplicarea gresita a legii, respectiv a dispozitiilor art.32⁴ din O.U.G. nr.88/1997, in ceea ce priveste valoarea despagubirilor acordate.

Prin aceasta critica, recurenta a sustinut ca prejudiciul suferit de S.C. E. S.A., urmare a restituirii in natura a bunului imobil ce a facut obiectul revendicarii, trebuia limitat la valoarea contabila a acelor bunuri imobile inregistrate in registrele contabile ale societatii la data cand societatea a fost privatizata.

Solutia adoptata in cauza produce consecinta unei imbogatiri fara justa cauza a societatii reclamante, prejudiciind statul prin stabilirea unei valori a bunului imobil cu mult mai mare decat cea existenta in registrele contabile ale societatii si avuta in vedere in situatia patrimoniala a societatii la data privatizarii.

Prin contractul de vanzare cumparare de actiuni din 10.02.1999, AVAS (antecesoarea AAAS) a vandut 50,806% din valoarea capitalului social al S.C. E. S.A., cu un pret de 10.080.152.000 ROL, respectiv 1.008.012,5 RON si nu este posibil ca pentru un singur activ, sa fie obligata la plata sumei de 145.989,31 lei, catre societate cu caracter de despagubire.

Potrivit rationamentului instantelor de apel si de fond, in cazul in care s-ar solicita despagubiri pentru toate imobilele detinute si restituite fostilor proprietari (impotriva S.C. E. S.A. existand si alte litigii avand ca obiect revendicare), Statul va fi obligat sa plateasca despagubiri mai mari decat a incasat in urma privatizarii acestei societati.

Natura juridica a acestor sume, de a reprezenta o despagubire, face necesar ca plata acestora sa reprezinte efectiv acoperirea unui prejudiciu cert, real si nu o cale de imbogatire pentru societate, legiuitorul urmarind sa acorde despagubiri societatilor pentru situatii speciale si nu in scopul imbogatirii fara justa cauza a acestora, in detrimentul statului, in conditiile in care AAAS nu are nici o culpa. Este nefiresc si inechitabil ca AAAS sa suporte repararea unui prejudiciu pentru care nu numai ca nu este raspunzatoare, dar care are si o valoare exagerata prin raportare la valoarea contractului de privatizare, recurenta insistand sa afirme ca repararea prejudiciului creat societatii trebuie apreciata raportat la valoarea cu care se reduce capitalul social al societatii ca urmare a diminuarii patrimoniului, respectiv la valoarea contabila a acestuia, astfel cum aceasta a fost mentionata in dosarul de privatizare al societatii comerciale reclamante.

Astfel, din valoarea contabila a imobilului restituit s-ar cuveni despagubiri in proportie de 50.806% intrucat prin contractul de vanzare-cumparare de actiuni, invocat de intimata-reclamanta ca temei al despagubirii, AAAS – fosta AVAS (prin antecesorul sau legal) a vandut actiuni reprezentand numai 50.806% din capitalul social al S.C. E. S.A.

Ratiunea legiuitorului cu privire la obligarea institutiei publice la o despagubire care sa reprezinte echivalentul banesc al prejudiciului cauzat prin restituire, stabilit legal, si deci previzibil, este mentinerea capitalului social la nivelul avut la momentul privatizarii, consemnat in dosarul de privatizare, conform cu principiul fixitatii capitalului social, al corespondentei lui cu bunurile inscrise in bilant la activ.

Prin urmare, obligatia de reparare a respectivului prejudiciu este o obligatie comerciala, institutia implicata in privatizare avand calitatea de comerciant, calitate pe care o are, de asemenea, si societatea comerciala reclamanta, obligatia de plata nefiind nici fiscala si nici civila, legiuitorul intelegand sa confere acest drept de despagubire societatii in baza raportului comercial prin care institutia publica – comerciant – garanteaza dreptul de proprietate al societatii – care este de asemenea comerciant – insa nu poate face acest lucru decat pentru aportul statului la capitalul social al acestei societati. Rationamentul legiuitorului de despagubire are la baza transferul proprietatii statului asupra imobilelor proprietatea sa (la momentul cand societatea comerciala – in speta S.C. E. S.A. era neprivatizata) in sectorul privat, instrumentul prin care dreptul de proprietate asupra actiunilor (ce aveau ca substanta aportul in natura al statului cu valoarea acelui imobil) reprezentandu-l contractul de vanzare-cumparare de actiuni.

Prejudiciul cauzat se raporteaza la proportia intre valoarea bunului restituit in valoarea capitalului social (reprezentat prin actiuni), la care se va aplica procentul de capital vandut, iar rezultatul se va raporta, prin regula de trei simpla, la pretul incasat.

Dispozitiile legale ale art.32⁴ din OUG nr.88/1997 nu contin nicio mentiune in sensul ca despagubirile se acorda la nivelul valorii de piata a activului, dar nici in sensul ca nivelul despagubirilor  este proportional cu actiunile vandute, insa, fata de caracterul comercial al obligatiei de despagubire, devine operant art.1 Cod comercial, conform caruia unde legea nu dispune se aplica Codul civil, respectiv regulile de drept comun ale art. 1084-1086 C.civ.

 Hotararea atacata a fost pronuntata cu incalcarea dispozitiilor art.30 din Legea nr.137/2002, care modifica cadrul stabilit de OUG nr. 88/1997, dispozitie prin care se prevede ca, in toate cazurile, valoarea despagubirilor acordate nu va putea depasi cumulat 50% din pretul efectiv platit de cumparator.

Recurenta a sustinut ca, chiar si in situatia in care ar fi indeplinit toate conditiile pentru acordarea despagubirii solicitata de reclamanta, institutia publica implicata nu ar putea fi obligata la o valoare peste limita prevazuta de art. 30 din Legea nr. 137/2002, respectiv 50% din pretul incasat de catre aceasta din vanzarea pachetului de actiuni, aceste dispozitii legale fiind de imediata aplicare si avand incidenta in cauza, momentul nasterii dreptului la actiune al reclamantei fiind ulterior intrarii in vigoare a acestui act normativ.

In drept, recursul a fost intemeiat pe prevederile art.299, art.300 alin.(2), art.304 pct.9 C.pr.civ., O.U.G.nr.88/1999, Legea nr.137/2002, decizia nr.18/2011 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie.

Prin incheierea de sedinta din 15.01.2014, Inalta Curte a respins, ca neintemeiata, cererea recurentei de suspendare a executarii sentintei civile nr.1230/2012 si a incheierii de sedinta din 19.03.2013, pronuntate de Tribunalul Bucuresti, mentinute prin decizia civila nr.247 A/2013 a Curtii de Apel Bucuresti.

Analizand recursul declarat in raport de criticile formulate, Inalta Curte a apreciat ca acesta este nefondat, cauza fiind solutionata de catre instantele de fond cu respectarea dispozitiilor legale incidente, potrivit celor ce urmeaza.

Critica de recurs vizand gresita dezlegare data de instanta de apel exceptiei de necompetenta functionala a primei instante, pricina fiind solutionata de o sectie civila a Tribunalului Bucuresti si nu de una comerciala (ori, in prezent de o sectie specializata in solutionarea litigiilor intre profesionisti), data fiind natura comerciala a litigiului, este nefondata.

Astfel cum rezulta din istoricul litigiului, cererea in despagubiri a S.C. E. S.A. indreptata impotriva fostei AVAS (actuala recurenta A.A.A.S.) a fost formulata ca cerere de chemare in garantie, introdusa deodata cu cererea principala a aceleiasi societati, in revendicarea terenului in suprafata de 274,70 m.p. situat in Bucuresti, de la paratul persoana-fizica, subdobanditor al bunului de la fostul proprietar al acestuia.

Cererea de chemare in garantie are un caracter accesoriu in raport cu cererea principala a litigiului in care a fost formulata, solutia ei fiind influentata de solutia adoptata in privinta cererii principale, iar competenta de solutionare fiind deferita, in virtutea dispozitiilor art. 17 C.pr.civ., in caderea instantei competente sa judece cererea principala, instanta care ramane mai departe competenta sa judece cererile accesorii ori incidentale, chiar daca in privinta acestora, pentru ratiunile prevazute de art. 165, a adoptat masura disjungerii, cum s-a intamplat in cazul in speta.

Dispozitiile art. 17 C.pr.civ., regasite in Titlul III – „Dispozitii speciale” – al Cartii I Codului de procedura civila, destinat „competentei instantelor judecatoresti” au natura unor prevederi legale speciale, prin care se instituie derogari de la regulile privitoare la competenta dupa materie ori cea teritoriala regasite in titlurile I si II ale aceleiasi carti, asadar, à fortiori, si de la regulile privitoare la competenta functionala a instantelor – subcategorie a competentei materiale, care priveste delimitarea competentei intre sectiile aceleiasi instante, in raport de natura pricinii si/sau calitatea partilor.

Asadar, indiferent de numarul argumentelor legale invocate de recurenta pentru a justifica natura comerciala a cauzei (sau care priveste raporturi intre profesionisti), instanta de recurs apreciaza ca in mod corect s-a stabilit de catre instanta de apel ca in virtutea dispozitiilor art. 17 C.pr.civ. si ca instanta ce a solutionat cererea principala a litigiului, Tribunalului Bucuresti – sectia civila, ii revenea in mod legal si competenta de solutionare a cererii accesorii introdusa de reclamanta, de chemare in garantie a AVAS, ca urmare a prorogarii de competenta ce a operat, dat fiind modul de formulare a cererilor reclamantei.

Si criticile vizand solutionarea exceptiei de inadmisibilitate a actiunii sunt nefondate.

Imprejurarea ca societatea reclamanta a formulat cererea sa in despagubiri impotriva AVAS, intemeiata pe dispozitiile art. 32⁴ din O.U.G. nr. 88/1997, modificata, pe calea cererii de chemare in garantie introdusa deodata cu cererea principala, in revendicarea terenului a carui proprietate, in final, a pierdut-o, nu este de natura sa conduca spre calificarea actiunii in dezdaunare ca fiind inadmisibila sub motivul promovarii acesteia mai inainte de a se fi solutionat irevocabil actiunea ce a condus la pierderea bunului de catre societate.

Conform dispozitiilor art. 32⁴ alin. (2) din acest act normativ, institutiile publice implicate vor plati societatii comerciale privatizate sau in curs de privatizare o despagubire care sa reprezinte echivalentul banesc al prejudiciului cauzat prin restituirea in natura a imobilelor detinute de societate catre fostii proprietari prin efectul unei hotarari judecatoresti definitive si irevocabile.

Textul legal evocat nu instituie conditii de introducere a actiunii in despagubiri, ci doar conditii in ce priveste angajarea obligatiei de dezdaunare a institutiilor publice implicate, asadar a cauzei unei astfel de obligatii, care trebuie in mod necesar sa constea in restituirea in natura a imobilului detinut de societate, catre fostii proprietari, pe baza sau ca efect al unei hotarari judecatoresti definitive si irevocabile.

Aceasta conditie a angajarii obligatiei de dezdaunare din partea AVAS a fost respectata si in cauza de fata, chiar daca introducerea cererii de despagubiri a societatii reclamante a avut loc concomitent cu aceea in revendicare, in urma solutionarii careia ea a pierdut proprietatea terenului, observandu-se ca prima instanta a procedat in mod corect la disjungerea celor doua cereri, la suspendarea judecarii cererii de  chemare in garantie (prin incheierea de sedinta din 19.04.23010) pana la solutionarea irevocabila a dosarului nr. xxx35/3/2008 al Tribunalului Bucuresti (avand ca obiect actiunea in revendicare) si la reluarea judecatii acesteia dupa acest moment.

Ceea ce este esential este ca, la data judecarii cererii de chemare in garantie (in despagubiri) fusese solutionata in mod definitiv si irevocabil, prin deciziile nr. 770A din 20.12.2010 a Curtii de Apel Bucuresti si nr. 4964 din 9.06.2011 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, actiunea in revendicare prin care societatea reclamanta a pierdut proprietatea terenului in concursul cu subdobanditorul de la fostul proprietar, conditia legala a angajarii obligatiei de dezdaunare a AVAS fiind indeplinita.

Critica este nefondata si intrucat dispozitiile art. 32⁴ alin. (3) din O.U.G. nr. 88/1997, modificata, care prevad ca despagubirea mentionata la alin. 2 se stabileste de comun acord cu societatile comerciale, iar in caz de divergenta, prin justitie, au rolul de a stabili principiile de solutionare a unor atare pretentii ale societatii comerciale regasite in ipoteza de reglementare a art. 32⁴ , iar nicidecum pe acela de a institui o procedura prealabila si obligatorie formularii actiunii in justitie, pentru a se aprecia ca, introducand direct actiunea in justitie fara parcurgerea acesteia, actiunea este inadmisibila.

Pe de alta parte, data fiind formularea cererii in despagubiri de catre societatea reclamanta pe calea cererii de chemare in garantie, accesorie in raport cu cererea principala, in revendicarea terenului, urmarea procedurii prealabile a consilierii directe prevazute de dispozitiile art. 720¹ C.pr.civ. nici nu mai era necesara.

Prin cea de-a treia critica a recursului, recurenta-parata a invocat gresita interpretare si aplicare a dispozitiilor art. 32⁴ din O.U.G. nr. 88/1997, modificata, sub aspectul intinderii obligatiei sale de despagubire, aceasta sustinand, prin mai multe argumente, ca valoarea despagubirii cuvenita societatii reclamante nu putea depasi intinderea prejudiciului cauzat acesteia, prejudiciu care se limiteaza la valoarea  contabila a bunului a carui proprietate a fost pierduta, de la data privatizarii societatii.

Instanta de recurs retine ca ambele instante si-au justificat in mod corect solutia adoptata, de obligare a paratei AVAS la plata despagubirilor datorate reclamantei in temeiul dispozitiilor art. 32⁴ din O.U.G. nr. 88/1997, modificata, ca institutie publica implicata in procesul de privatizare, la nivelul valorii contabile a imobilului a carui proprietate a fost pierduta, astfel cum aceasta era reflectata in bilantul societatii la momentul iesirii efective a bunului din patrimoniul sau, actualizata cu indicele de inflatie de la momentul platii despagubirii, invocand dezlegarile date de Inalta Curte de Casatie si Justitie acestei probleme de drept prin decizia de recurs in interesul legii nr. 18/2011.

In ceea ce priveste pe recurenta, se constata ca, desi precizeaza in finalul motivelor de recurs ca isi intemeiaza recursul declarat inclusiv pe decizia nr. 18/2011 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, aceasta nu explica in niciun fel, pe de o parte, de ce pledeaza pentru adoptarea unei solutii in cauza care contravine dezlegarilor obligatorii ale acestei decizii, iar, pe de alta parte, cum ar fi posibila adoptarea unei solutii diferite fata de aceea a deciziei de recurs in interesul legii incidenta in cauza, fata de caracterul obligatoriu al acesteia, consacrat prin dispozitiile art. 330⁷  alin. (4) C.pr.civ.

Separat de invocarea deciziei nr. 18/2011 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie si a caracterului sau obligatoriu – suficiente pentru demonstrarea caracterului nefondat al acestei critici – instanta de recurs retine ca argumentele recurentei prin care a invocat inechitatea solutiei adoptate in cauza si producerea consecintei imbogatirii fara justa cauza a societatii despagubite –  care primeste pe aceasta cale o valoare cu mult mai mare decat cea din registrele contabile si care a fost avuta in vedere la data privatizarii – isi gasesc raspunsul chiar in considerentele deciziei nr. 18/2011, care le infirma justetea.

Astfel, prin decizia mentionata, Inalta Curte a retinut ca societatile comerciale, ulterior procesului de privatizare prin vanzarea pachetului de actiuni (indiferent ca a avut loc o vanzare totala sau partiala a actiunilor detinute de stat), au fost obligate la reevaluarea continua a activelor patrimoniale, noile valori fiind reflectate la nivelul bilantului la capitolul active.

S-a apreciat astfel, pe o linie de consecventa in evaluarea patrimoniului societatilor comerciale privatizate, ca societatea comerciala prejudiciata prin restituirea unor imobile catre fostii proprietari – ipoteza careia, in mod corect a fost asimilata si cea regasita in speta – trebuie despagubita cu valoarea cu care aceste imobile figurau in bilantul societatii la data iesirii bunului din patrimoniul sau, in conditiile in care, respectand dezideratul fixitatii capitalului social, in locul imobilului retrocedattrebuie inscrisa valoarea acestuia rezultata in urma procesului obligatoriu de reevaluare.

Mentionand si ca aceste despagubiri nu ar putea fi acordate la nivelul valorii de piata a activului retrocedat, Inalta Curte a retinut ca scopul legiuitorului in reglementarea posibilitatii de plata a despagubirilor nu a fost acela de determinare a majorarii capitalului social, conform prevederilor Legii nr.31/1990, ci acela de a pastra neschimbata valoarea capitalului social, astfel cum aceasta este reflectata in activele societatii.

Asadar, pentru aceste considerente care explica ratiunea solutiei de dezdaunare a societatilor privatizate, regasite in ipoteza normei art. 32⁴ din O.U.G. nr. 88/1997, modificata, la valoarea contabila a imobilului, reflectata in bilant la momentul iesirii efective a bunului din patrimoniul societatii, argumentele recurentei-parate – ce sustin o solutie contrara deciziei de recurs in interesul legii – se vadesc a fi si incorecte.

Prin cea din urma critica a recursului, s-a invocat nesocotirea dispozitiilor art. 30 ale Legii nr. 137/2002, prin care a fost limitata valoarea despagubirilor datorate de institutiile publice implicate in privatizare la 50% din pretul efectiv platit de cumparator, norma legala pe care instantele de fond nu au aplicat-o in cauza pendinte.

Inalta Curte retine ca solutia instantelor de fond este legala si sub acest aspect, intrucat dispozitia de lege a carei nesocotire s-a criticat nu este incidenta cauzei de fata in considerarea a doua argumente.

In primul rand, se retine ca prin dispozitiile art. 29 din Legea nr. 137/2002 se reglementeaza, de o maniera similara dispozitiilor art. 32⁴ din O.U.G. nr. 88/1997, modificata, obligatia institutiilor publice implicate in privatizarea societatilor cu capital de stat, de reparare a prejudiciilor cauzate cumparatorilor, cu care au incheiat contracte de vanzare-cumparare de actiuni, prin executarea unor hotarari judecatoresti definitive si irevocabile care obliga la restituirea in natura catre fostii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat.

Articolul 30 alin. (1) din lege plafoneaza la 50% din pretul efectiv platit de cumparator despagubirile acordate potrivit art. 27-29, asadar acelea pe care institutia publica implicata in privatizarea societatilor cu capital de stat le datoreaza, in virtutea acestor dispozitii legale, cumparatorilor cu care a incheiat contracte de vanzare-cumparare de actiuni.

Or, spre deosebire de aceasta situatie, in prezenta cauza, instantele au a solutiona actiunea in despagubiri a societatii privatizate indreptate impotriva institutiei publice implicate, actiune ce are la baza un temei legal special, cel al dispozitiilor art. 32⁴ din O.U.G. nr. 88/1997, modificata, si care, spre deosebire de cel reglementat prin dispozitiile mai sus analizate ale Legii nr. 137/2002, nu limiteaza in niciun fel obligatia de dezdaunare instituita in sarcina entitatii ce a efectuat privatizarea.

In al doilea rand, dupa cum corect au retinut instantele de fond, prevederile art. 30 alin. (1) ale Legii nr. 137/2002 nu sunt incidente cauzei si intrucat prin alin. 3 al aceluiasi articol s-a stipulat ca prevederile art. 32⁴ din O.U.G. nr. 88/1997, modificata, aprobata prin Legea nr. 44/1998, cu modificarile ulterioare – ce au fost abrogate prin dispozitiile art. 56 din Legea nr. 137/2002 – raman aplicabile numai pentru contractele de vanzare-cumparare de actiuni incheiate inainte de intrarea in vigoare a prezentei legi, respectiv 28 martie 2002.

Or, contractul de vanzare-cumparare de actiuni, ce a stat la baza privatizarii societatii reclamante, a fost incheiat in anul 1999, aspect in raport de care, vazand si reglementarea art. 30 alin. (3) sus-mentionat, se apreciaza ca pricina de fata a fost solutionata in mod corect exclusiv in raport de dispozitiile art. 32⁴ din O.U.G. nr. 88/1997, modificata, si de decizia nr. 18/2011 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, dispozitii normative ce contureaza cadrul legal de reglementare a acestui tip de actiune, solutia adoptata fiind pronuntata cu respectarea deplina a acestuia.

In considerarea tuturor acestor argumente, instanta a respins ca nefondat recursul declarat.