Pretentii. Obligarea paratei la ridicarea conductei magistrale de gaze naturale de pe terenul proprietatea sa. Plata contravalorii lipsei de folosinta a terenului intravilan.

Pretentii. Obligarea paratei la ridicarea conductei magistrale de gaze naturale de pe terenul proprietatea sa. Plata contravalorii lipsei de folosinta a terenului intravilan.

vezi si https://avocatalinpaidiu.ro/category/civil/pretentii-civil/

In raportul juridic civil dintre partile litigante sunt aplicabile dispozitiile legale sub imperiul carora s-a nascut acel raport juridic.

Astfel, pentru capacitatile energetice realizate anterior intrarii in vigoare a noilor dispozitii legale in materie, respectiv a Legii nr. 123/2012, titularii dreptului de proprietate privata, afectati de aceste capacitati, nu pot pretinde indemnizatii pentru lipsa de folosinta, exercitarea de catre titularii licentelor a drepturilor de uz si de servitute facandu-se cu titlu gratuit, potrivit dispozitiilor speciale in vigoare la data punerii lor in functiune, respectiv a Legii nr. 351/2004.

 

Sectia a II-a civila, Decizia nr. 2292 din 5 decembrie 2019

 

Nota : Legea nr. 351/2004 a gazelor naturale a fost abrogata la data de 19 iulie 2012 de Legea nr. 123/2012 a energiei electrice si a gazelor naturale.

 

Prin cererea de chemare in judecata inregistrata pe rolul Tribunalului Bucuresti, Sectia a VI-a civila la data de 17 noiembrie 2010 sub nr. x/3/2010, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, in contradictoriu cu parata B. S.A., in principal, obligarea paratei la ridicarea conductei magistrale de gaze naturale X de pe terenul proprietatea sa, situat pe raza comunei Y, jude?ul Galati, care se compune din suprafata totala de 5.493 mp teren arabil (din care 981 mp teren intravilan si 4.512 mp teren extravilan), tarlaua 60/4, parcela 569/25, numar cadastral 143, carte funciara nr. 1073 a Comunei Y, jude?ul Galati; in subsidiar, obligarea paratei la plata contravalorii lipsei de folosinta a suprafetei de 981 mp teren intravilan.

Prin sentinta civila nr. 2884 din 4 iunie 2014, prima instanta a respins cererea, ca neintemeiata, ?i a obligat reclamanta sa plateasca paratei suma de 3.300 lei, cu titlu de cheltuieli de judecata.

Pentru a pronun?a aceasta solu?ie, prima instanta a retinut ca, potrivit contractului de vanzare-cumparare autentificat sub nr. 1891 din 29 aprilie 2010 la BNPA C., reclamanta S.C. A. S.R.L. a dobandit dreptul de proprietate asupra imobilului situat in comuna Y, judetul Galati, in suprafata de 5.493 mp, din care 981 mp teren intravilan, iar 4.512 mp teren extravilan.

Reclamanta a obtinut certificatul de urbanism nr. 50 din 20 mai 2010 eliberat de Primaria Comunei Y in scopul construirii unei hale. Potrivit pct. 5 lit. 3d din acest certificat, reclamanta avea obligatia de a depune avizul B. SA, in considerarea faptului ca in subteran, unde se afla tarlaua 60/4/parcela 569/25, este amplasata conducta magistrala de gaze X.

Dupa cum rezulta din adresa nr. 2091 din 29 iunie 2010 emisa de parata B. SA, aceasta nu a eliberat avizul necesar, precizand ca, in conformitate cu Ordinul nr. 1220 din 7 noiembrie 2007, constructia trebuie sa fie amplasata la o distanta de minim 20 m, conditie care nu este indeplinita.

Prima instanta a re?inut concluziile raportului de expertiza tehnica, specialitatea petrol si gaze, potrivit carora pe terenul in cauza nu se pot efectua constructii, dat fiind amplasamentul conductei magistrale de gaze (intreaga lungime a terenului este traversata aproximativ diagonal de aceasta), precum si dispozitiile legale care instituie zona de siguranta a conductei pe o latime de minim 20 mp de o parte si de alta, pe aceasta suprafata de teren neputandu-se amplasa constructii chiar temporare.

Cu privire la cererea principala, instanta a retinut ca impedimentul la construire este determinat de o cauza speciala (existenta conductei magistrale subterane) reglementata in mod expres de Legea nr. 351/2004, in prezent abrogata, dar aplicabila deoarece aceasta era in vigoare la momentul nasterii raportului de drept.

Dupa cum rezulta din dispozitiile acestui act normativ, in forma de la data dobandirii de catre reclamanta a dreptului de proprietate, asupra terenurilor aflate in proprietatea privata a persoanelor juridice, concesionarii din sectorul gazelor naturale beneficiaza in conditiile legii pe durata lucrarilor de realizare, reabilitare, retehnologizare, respectiv exploatare si de intretinere a capacitatilor respective de dreptul de servitute legala de trecere subterana pentru instalarea de retele, conducte, linii sau de alte echipamente aferente capacitatii si pentru accesul la locul de amplasare a acestora (art. 86 lit. c).

De asemenea, potrivit art. 89, servitutea legala de trecere (subterana – in speta) cuprinde dreptul la instalare de retele, de conducte, linii, stalpi si de alte echipamente aferente capacitatii, precum si accesul la locul de amplasare a acestora pentru interventii, intretinere, reparatii, revizii, modificari si exploatare, conform prevederilor legale in vigoare.

Prin urmare, terenul dobandit in proprietate de catre reclamanta este afectat de acest drept de servitute legala, pe toata durata functionarii si exploatarii conductei magistrale, servitute preexistenta dobandirii dreptului de proprietate de catre S.C. A. S.R.L., intrucat magistrala a fost inaugurata mult anterior anului 2010.

S-a concluzionat, astfel, ca cererea vizand ridicarea conductei este lipsita de temei legal, atat timp cat parata poate opune reclamantei un titlu valabil pentru exercitarea dreptului de trecere subterana, acesta fiind instituit de lege in considerarea utilitatii publice a conductei de gaze, asadar operand de drept si neputand fi infirmat de o instanta judecatoreasca; de asemenea, neindeplinirea formalitatilor de publicitate in privinta servitutii (aceasta nefiind inscrisa in cartea funciara) nu produce efecte juridice in privinta reclamantei, deoarece aceasta este chiar titularul obligatiei de respectare a servitutii, transmisa odata cu proprietatea asupra fondului dominat.

In privinta capatului de cerere subsidiar, referitor la despagubirea solicitata de la parata pentru restrangerea dreptului de folosinta, s-a retinut ca, potrivit art. 90 alin. 2 din Legea nr. 351/2004, in forma de la momentul dobandirii de catre reclamanta a dreptului de proprietate, exercitarea dreptului de servitute asupra proprietatilor afectate de capacitatile din domeniul gazelor naturale se realizeaza cu titlu gratuit pe toata durata existentei acestora. Daca, cu ocazia interventiilor pentru retehnologizari, reparatii, revizii, avarii se produc pagube, concesionarii au obligatia sa plateasca despagubiri in conditiile legii.

In acest sens, s-a constatat ca art. 91, care instituie criterii de stabilire a despagubirilor acordate potrivit limitelor legale mai sus stabilite, nu poate fi invocat cu succes de catre reclamanta deoarece nu este aplicabil in cauza, instanta fiind chemata sa analizeze un eventual drept la despagubire pentru normala exploatare a instalatiei de gaze naturale.

De asemenea, s-a considerat ca abrogarea dispozitiilor art. 90 asa cum au fost analizate, incepand cu data de 1 octombrie 2011, potrivit art. 230 lit. z) din Legea nr. 71/2011, nu prezinta relevanta pentru prezenta cauza, deoarece raportul juridic dedus judecatii s-a nascut odata cu preluarea dreptului de proprietate de catre reclamant in conditiile preexistentei servitutii legale in anul 2010, astfel incat sunt aplicabile dispozitiile de drept material in vigoare la acel moment.

S-a mai retinut ca, in orice caz, criteriul de evaluare a prejudiciului propus de reclamanta (respectiv valoarea de circulatie a imobilului afectat) nu este operabil.

In privinta prejudiciului produs, instanta a retinut, totodata, ca reclamanta se refera la imposibilitatea edificarii unei constructii, in conditiile in care, potrivit probelor administrate, categoria de folosinta a terenului este teren arabil intravilan, a?a incat utilizarea terenului potrivit destinatiei sale agricole nu este impiedicata in niciun mod de existenta in subteran a conductei magistrale.

Impotriva acestei sentinte a declarat apel reclamanta S.C. A. S.R.L., cauza fiind inregistrata sub nr. x/3/2010 (x/2015) pe rolul Curtii de Apel Bucuresti, Sectia a V-a civila.

Prin decizia nr. 1938 din 18 noiembrie 2015 pronun?ata de Curtea de Apel Bucuresti, Sectia a V-a civila s-a respins apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. impotriva sentintei civile nr. 2884 din 4  iunie 2014, pronuntate de Tribunalul Bucuresti, Sectia a VI-a civila, ca fiind nefondat.

Pentru a decide astfel, instan?a de apel a apreciat ca nefondat primul motiv de apel referitor la gre?ita respingere a capatului principal de cerere, prin care a solicitat instantei obligarea paratei la ridicarea conductei magistrale de gaze naturale X de pe terenul proprietatea sa.

In acest sens, instan?a de apel a re?inut ca la data cand apelanta a dobandit in proprietate terenul in litigiu, acesta era afectat de drepturile de uz si servitute legale reglementate de art. 86 si urm. din Legea nr. 351/2004, abrogata prin actuala lege a energiei electrice si a gazelor naturale, dar mentinute si in normele legale in vigoare, astfel ca dreptului sau de proprietate i se opune dreptul legal al paratei de a transporta gaze prin conducta amplasata in subsolul terenului. Existenta acestei servituti legale duce la concluzia ca parata nu poate fi obligata sa ridice conducta magistrala de gaze naturale X.

In ceea ce priveste incalcarea dreptului de proprietate, care este garantat potrivit dispozitiilor art. 480 C. civ. 1864, respectiv art. 555 NCC si art. 44 din Constitutia Romaniei, instanta de apel a constatat ca prevederile legale invocate de reclamanta consacra posibilitatea existentei unor limitari legale ale proprietatii private.

Titularul dreptului de proprietate este indreptatit sa exercite atributele pe care legea i le recunoaste, insa numai in interiorul limitelor materiale si legale, dreptul de proprietate nefiind nici nelimitat si nici discretionar.

Avand in vedere situatia de fapt constatata, instanta de apel a motivat ca prevederile art. 86 si urm. din Legea nr. 351/2004, aplicabile cauzei in raport de data introducerii actiunii, precum si dispozitiile actuale similare, in general ale art. 109 si urm. din Legea nr. 123/2012, instituie o sarcina legala care greveaza proprietatile afectate de capacitati din domeniul gazelor naturale pe toata durata existentei acestora.

Reclamantei, ca titular al dreptului de proprietate asupra terenului in litigiu, i s-a impus o limitare, constand in imposibilitatea exploatarii terenului ca perimetru construibil, or aceasta interdictie semnifica o limitare semnificativa a dreptului sau de proprietate.

Data fiind prevalenta Conventiei pentru Apararea Drepturilor Omului si a Libertatilor Fundamentale  in ordinea de drept intern si a jurisprudentei CEDO in materie, instanta de apel a considerat ca se impune a cerceta daca atingerea adusa bunului pastreaza un echilibru just intre cerintele interesului general si imperativul apararii dreptului fundamental de proprietate, trebuind sa existe un raport rezonabil de proportionalitate intre mijloacele utilizate si scopul urmarit, criterii retinute de Curtea Europeana a Drepturilor Omului, spre exemplu in cauza Vergu impotriva Romaniei sau M. Atanasiu impotriva Romaniei (hotararea din 11 ianuarie 2011, respectiv hotararea din 12 octombrie 2010).

Sub acest aspect, instanta de apel a constatat ca limitarea dreptului de proprietate s-a realizat intr-un context economic care raspunde unei utilitati publice, conducta magistrala de gaze X facand parte din Sistemul National de Transport al gazelor naturale, activitatea de transport a gazelor naturale constituind un serviciu public de interes national (art. 21 din Legea nr. 351/2004, art. 90 din Legea nr. 351/2004 si art. 113 alin. 1 din Legea nr. 123/2012).

In consecinta, limitarea dreptului de proprietate a avut ca temei o cauza de utilitate publica si, cum nu se poate considera ca ar fi incalcate nici principiile justei despagubiri, reiese ca nu sunt incalcate dispozitiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventia Europeana pentru Apararea Drepturilor Omului si a Libertatilor Fundamentale.

Prin cel de-al doilea motiv de apel s-a criticat respingerea cererii subsidiare, de plata a contravalorii lipsei de folosinta a terenului, cerere respinsa de prima instanta, in principal in baza art. 90 alin. 2 din Legea nr. 351/2004, subsecvent pentru criteriul gresit de evaluare a prejudiciului pretins.

O prima analiza pe care a efectuat-o instan?a de apel in cadrul acestui motiv a vizat incidenta in cauza a noilor dispozitii legale in materie, respectiv a dispozitiilor noului Cod civil si ale Legii nr. 123/2012.

S-a relevat ca raportul juridic litigios in legatura cu folosinta terenului proprietatea reclamantei a debutat in anul 2010, cand reclamanta a devenit proprietar, in urma incheierii contractului de vanzare-cumparare autentificat sub nr. 1891 din 29 aprilie 2010.

La acea data era in vigoare Legea gazelor nr. 351/2004, care reglementa exercitarea dreptului de uz si servitute in favoarea concesionarilor din domeniul gazelor asupra terenurilor sau bunurilor aflate in proprietatea publica sau privata a persoanelor fizice ori juridice, drept recunoscut de lege pentru executarea interventiilor necesare realizarii, reabilitarii sau retehnologizarii capacitatilor din domeniul gazelor naturale sau pentru asigurarea normalei functionari a acestora.

La 1 octombrie 2011 a intrat in vigoare noul Cod civil care, in cuprinsul art. 621, reglementeaza dreptul de trecere pentru utilitati, limita legala adusa dreptului de proprietate.

Conform acestei reglementari, proprietarul este obligat sa permita trecerea prin fondul sau a retelelor edilitare ce deservesc fonduri invecinate sau din aceeasi zona, de natura conductelor de apa, gaze sau altele asemenea, a canalelor si a cablurilor electrice, subterane ori aeriene, dupa caz, precum si a oricaror alte instalatii sau materiale cu acelasi scop, in toate cazurile proprietarul avand dreptul la plata unei despagubiri juste.

Potrivit art. 625 C. civ., ingradirile cuprinse in prezenta sectiune se completeaza cu dispozitiile legilor speciale privind regimul juridic al anumitor bunuri, cum ar fi terenurile si constructiile de orice fel, padurile, bunurile din patrimoniul national-cultural, bunurile sacre ale cultelor religioase, precum si altele asemenea.

Din nevoia de armonizare a legislatiei, intrarea in vigoare a noului Cod civil a fost insotita de abrogarea tuturor actelor normative ori a dispozitiilor din actele normative speciale ori complementare existente, care contraveneau reglementarilor sale, prin dispozitiile art. 230 lit. z) din Legea nr. 71/2011, privitoare la punerea in aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, fiind abrogate si dispozitiile art. 90 alin. 2 din Legea gazelor nr. 351/2004, cu modificarile si completarile ulterioare.

Legea nr. 351/2004 a fost abrogata prin dispozitiile art. 200 alin. 2 din Legea nr. 123/2012 a energiei electrice si a gazelor naturale, care constituie actualul cadru legal al reglementarii in acest domeniu.

S-a re?inut ca, potrivit dispozitiilor art. 5 alin. 2 din Legea nr. 71/2011, dispozitiile Codului civil, asadar si dispozitiile art. 621 C. civ., sunt aplicabile si efectelor viitoare ale situatiilor juridice nascute anterior intrarii in vigoare a acestuia derivate din starea si capacitatea persoanelor, din casatorie, filiatie, adoptie si obligatia legala de intretinere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor si din raporturile de vecinatate, daca aceste situatii juridice subzista dupa intrarea in vigoare a Codului civil.

Aceasta norma de drept intertemporal, care da expresie principiului aplicarii imediate a legii civile noi, consacrat si prin art. 6 alin. 5 si 6 C. civ., este aplicabila situatiilor juridice in curs de desfasurare la data intrarii in vigoare a Codului civil, in categoria carora se inscrie si raportul juridic nascut intre actualele parti litigante.

Prin urmare, raporturilor civile dintre parti le sunt aplicabile dispozitiile art. 621 si 625 C. civ. si cele cuprinse in Legea speciala nr. 123/2012.

Instanta de apel a inlaturat sustinerile intimatei-parate potrivit carora, prin invocarea noilor dispozitii legale ce reglementeaza raportul juridic specific al partilor, apelanta incalca limitele impuse de art. 294 C. proc. civ., schimband cauza si obiectul cererii de chemare in judecata si formuland cereri noi.

Chiar daca apelanta-reclamanta nu a indicat in fata primei instante incidenta in speta a noilor reglementari, odata cu intrarea acestora in vigoare, tinand cont de imprejurarea ca actiunea a fost promovata la data de 16 noiembrie 2010, deci sub imperiul vechiului Cod civil si al Legii nr. 351/2004, in stabilirea regimului juridic al drepturilor invocate de parti instanta trebuie sa aiba in vedere succesiunea actelor normative si modul in care dispozitiile legale consecutive au incidenta in cauza.

Invocand prin cererea de apel reglementarile legale actuale, aplicabile raportului juridic dedus judecatii, s-a considerat ca apelanta nu incalca dispozitiile art. 294 C. proc. civ., cauza si obiectul cererii de chemare in judecata, limitele acesteia ramanand neschimbate.

De asemenea, instanta de apel a constatat ca, in mod gresit, prima instanta nu s-a raportat si la noile reglementari in materie, retinand ca raportului juridic in litigiu, nascut in anul 2010 odata cu preluarea dreptului de proprietate de catre reclamanta in conditiile preexistentei servitutii legale, ii sunt aplicabile dispozitiile de drept material in vigoare la acel moment.

In virtutea normei tranzitorii a art. 5 alin. 2 din Legea nr. 71/2011 si a art. 6 alin. 6 C. civ., raporturilor juridice dintre parti le sunt aplicabile dispozitiile art. 621 si art. 625 C. civ., precum si prevederile art. 109 si urm. din Legea nr. 123/2012, de la data intrarii acestora in vigoare, retinandu-se sustinerile in acest sens ale apelantei si inlaturandu-se sustinerile subsidiare privind ultraactivitatea vechiului Cod civil si a Legii nr. 351/2004.

In ceea ce prive?te dreptul apelantei la despagubiri, instanta de apel a re?inut ca raportul juridic litigios s-a nascut in anul 2010, ca la data respectiva erau in vigoare prevederile Legii gazelor nr. 351/2004 care, prin dispozitiile sale de la art. 86-90, prevedeau in favoarea concesionarilor din sectorul gazelor naturale un drept legal de uz si servitute asupra terenurilor si bunurilor proprietate publica sau privata a persoanelor fizice sau juridice.

Conform art. 90 alin. 2, exercitarea drepturilor de uz si servitute asupra proprietatilor afectate de capacitatile din domeniul gazelor naturale se realizeaza cu titlu gratuit pe toata durata existentei acestora, a?adar, anterior datei de 1 octombrie 2011, apelanta reclamanta nu are dreptul la despagubiri.

Art. 90 alin. 2 din Legea nr. 351/2004 nu a fost declarat neconstitutional, insa aceasta imprejurare nu exclude competen?a instantelor de a aprecia asupra incalcarii dispozitiilor Conventiei pentru Apararea Drepturilor Omului si a Libertatilor Fundamentale.

Curtea de apel, in analiza primului motiv de apel, a constatat ca limitarea dreptului de proprietate are la baza o cauza de utilitate publica, iar in ceea ce priveste plata despagubirii, reclamanta nu avea nicio speranta legitima la reparatie, deoarece a dobandit dreptul de proprietate afectat deja de aceste limitari.

Curtea a inlaturat sustinerile apelantei, potrivit carora despagubirile pot fi acordate in baza art. 91 din legea anterioara a gazelor, avand in vedere ca acest text se refera la o ipoteza ce nu se regaseste in speta, respectiv la situatia in care, cu ocazia interventiilor pentru retehnologizari, reparatii, revizii, avarii se produc pagube proprietarilor din vecinatatea capacitatilor din domeniul gazelor naturale.

Incepand cu 1 octombrie 2011, art. 90 alin. 2 din Legea nr. 351/2004 a fost abrogat.

Ulterior acestui moment raportului juridic dintre parti ii sunt aplicabile dispozitiile art. 621 alin. 3 C. civ., care prevad caracterul pecuniar al limitarii aduse dreptului de proprietate prin exercitarea dreptului de trecere (ce corespunde dreptului legal de uz si servitute apartinand intimatei parate). Instan?a de apel a precizat ca are in vedere, de asemenea, ca reglementarea actuala a raporturilor juridice dintre concesionarii din sectorul gazelor naturale si titularii proprietatilor grevate de exercitiul dreptului de uz si servitute, recunoscut legal in favoarea celor dintai, in legatura cu exploatarea si intretinerea obiectivelor/sistemelor din domeniul gazelor naturale, regasita in Titlul II al Legii nr. 123/2012, nu mai prevede si caracterul gratuit al acestor drepturi, asa cum a facut-o, pana la 1 octombrie 2011, art. 90 alin. 2 teza I din Legea nr. 351/2004.

Instanta de apel a recunoscut, de principiu, dreptul apelantei reclamante la despagubiri dupa data de 1 octombrie 2011, dar a constatat ca acestea nu pot fi circumscrise criteriilor aratate de apelanta reclamanta.

Contravaloarea lipsei de folosinta reclamata de apelanta nu poate fi raportata la valoarea de circulatie a terenului. Terenul este in circuitul civil, apelanta reclamanta este ?i ramane proprietara bunului ?i poate dispune de acesta, fiindu-i limitat doar dreptul de folosinta, prin imposibilitatea de a construi.

In consecinta, s-a re?inut ca partea nu are dreptul la despagubiri la nivelul valorii de circulatie a terenului, cu atat mai mult cu cat, in speta, limitarea legala se raporteaza la suprafata de 981 mp teren intravilan, pe care nu se poate construi, nu si la diferenta de 4.521 mp teren arabil extravilan, care poate fi folosit potrivit categoriei sale de folosinta.

S-a aratat ca art. 113 alin. 6 din Legea nr. 123/2012, ca si art. 91 din reglementarea anterioara, nu se aplica situatiei apelantei, care nu solicita despagubiri pentru pagubele cauzate cu ocazia interventiilor pentru dezvoltare, modernizare, reparatii, revizii, avarii, a?a cum in mod corect a re?inut ?i prima instan?a.

A fost inlaturata ?i ultima critica adusa sentin?ei apelate, prin care s-a sus?inut ca pe terenul in cauza pot fi edificate constructii.

Primaria Comunei Y a eliberat certificatul de urbanism nr. 50 din 20 mai 2010, in care se precizeaza ca destinatia propusa, construire hala, este compatibila cu prevederile PUG si RLU aprobat, insa a conditionat emiterea autorizatiei de construire de prezentarea avizelor de la Directia Regionala de Drumuri si Poduri Iasi, D. si B. SA. Prin adresa nr. 2091 din 29 iunie 2010, B. SA a comunicat ca lucrarea propusa nu poate fi construita, nefiind indeplinite conditiile distantei minime de 20 m fata de conducta magistrala de gaze X.

Aceasta concluzie este confirmata in cauza si de expertul specializat in domeniul petrolului si gazelor, care arata ca pe terenul intravilan analizat nu se pot admite constructii.

Impotriva deciziei pronun?ate de instan?a de apel a declarat recurs recurenta-reclamanta S.C. A. S.R.L.

Prin decizia civila nr. 2151 din 19 decembrie 2016, Inalta Curte de Casa?ie ?i Justi?ie, Sec?ia a II-a civila a admis recursul, a casat decizia recurata si a trimis cauza spre rejudecare.

Pentru a decide astfel, Inalta Curte a re?inut ca analiza memoriului de recurs releva faptul ca acesta contine critici aduse deciziei instantei de apel intr-o maniera nestructurata sub aspectul incadrarii in motivele de nelegalitate prevazute de art. 304 alin. 1 pct. 1-9 C. proc. civ.

Astfel, recurenta-reclamanta a indicat, generic, motivul de recurs prevazut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. si apoi a dezvoltat critici care se subscriu analizei gresite efectuate de instanta de apel in privinta modului de solutionare a apelului prin raportare la cele doua capete de cerere respinse de prima instanta si anume obligarea paratei la ridicarea conductei de gaze naturale X de pe terenul proprietatea sa, situat pe raza comunei Y, judetul Galati, care se compune din suprafata totala de 5.493 mp. teren arabil (din care 981 mp. teren intravilan si 4.512 mp. teren extravilan) si, in subsidiar, obligarea paratei la plata contravalorii lipsei de folosinta a suprafetei de 981 mp teren intravilan incepand cu data de 29 aprilie 2010 (data cumpararii terenului) sau cel mai tarziu incepand cu 1 octombrie 2011, data intrarii in vigoare a noului Cod civil.

Analiza efectuata de instanta de recurs asupra criticilor prezentate a pornit de la examinarea cazului de nelegalitate invocat si in masura identificarii (in dezvoltarea criticilor prezentate) a unor motive de recurs care pot fi incadrate in alte motive de nelegalitate decat cel indicat de recurenta-reclamanta, in temeiul art. 306 alin. 2 C. proc. civ. s-a procedat la reliefarea motivelor de nelegalitate incidente.

Preliminar, s-a subliniat ca ambele parti au confirmat faptul ca intimata-parata B. SA opereaza propria retea de transport si distributie a gazelor naturale si detine in zona in care recurenta-reclamanta este proprietara pe o suprafata de 5.493 mp. teren arabil o conducta de gaze care face parte din sistemul national de transport al gazelor naturale, conform prevederilor art. 3 pct. 52 din Legea nr. 351/2004 preluate in art. 100 pct. 84 din Legea nr. 123/2012 a energiei electrice si gazelor naturale.

Sunt neintemeiate criticile prezentate in legatura cu solutionarea apelului prin raportare la hotararea primei instante de respingere a capatului de cerere principal avand ca obiect obligarea intimatei-parate la ridicarea conductei magistrale de gaze naturale X de pe terenul proprietatea reclamantei.

Din aceasta perspectiva recurenta-reclamanta a invocat, in esenta, prevederile art. 480 C. civ. de la 1864, art. 555 C. civ. din 2011 si art. 44 din Constitutie pentru a sustine atingerea adusa dreptului de proprietate asupra terenului prin lipsirea de prerogativa folosintei, aspect retinut de instanta de apel in decizia pronuntata, dar fara a dispune obligarea paratei la ridicarea conductei.

Este adevarat ca recurenta-reclamanta a dobandit proprietatea asupra terenului de 5.493 mp in anul 2010 si ca acest teren este grevat de o servitute continua si neaparenta, care are caracter legal si se exercita pe toata durata de existenta a capacitatii respective sau temporar, cu ocazia retehnologizarii unei capacitati in functiune, reparatiei, reviziei, lucrarilor de interventie in caz de avarie.

La data introducerii actiunii, 16 noiembrie 2010, era in vigoare Legea nr. 351/2004 a gazelor naturale, act normativ care reglementa o serie de servituti si ingradiri ale folosintei dreptului de proprietate, relevante fiind prevederile art. 90 alin. 1 si 2 din Legea nr. 351/2004, pana la abrogarea sa prin art. 200 alin. 2 din Legea nr. 123/2012 a energiei si gazelor naturale. Prin intrarea in vigoare a Legii nr. 123/2012, se mentine caracterul legal al dreptului de uz si de servitute asa cum rezulta din reglementarea cuprinsa in art. 109 si urm. din Legea nr. 123/2012.

Prin urmare, instanta a re?inut ca aceste acte normative speciale, privitoare la regimul juridic al exploatarii gazelor naturale, instituie sub denumirea de „drept de uz si de servitute” anumite obligatii de natura administrativa ce revin proprietarilor de terenuri, necesare exploatarii resurselor naturale, care pot fi circumscrise limitelor aduse dreptului de proprietate, stabilite prin lege, prevazute de art. 480 C. civ. de la 1864, art. 555 C. civ. din 2011 si art. 44 din Constitutie.

Asa fiind, limitarile aduse dreptului de proprietate in ceea ce priveste prerogativa folosintei terenului sunt prevazute de lege, asa cum corect a stabilit instanta de prim control judiciar.

Recurenta-reclamanta nu a prezentat alte critici de nelegalitate din perspectiva analizei hotararii sub aspectul mentinerii solutiei de respingere a cererii de obligare a paratei la ridicarea conductei, situatie in care se poate concluziona ca hotararea instantelor de fond in privinta solutionarii primului capat de cerere este legala.

In ceea ce priveste criticile circumscrise modului de solutionare a apelului prin raportare la respingerea capatului de cerere subsidiar, de obligare a paratei la plata de despagubiri pentru atingerea adusa dreptului de proprietate in ceea ce priveste exercitarea atributului folosintei acestui drept, instanta suprema a retinut ca dezvoltarea criticilor prezentate se circumscrie motivelor de nelegalitate prevazute de art. 304 pct. 7 si 9 C. proc. civ.

O analiza de ansamblu a acestor critici a relevat ca recurenta a invocat aplicarea gresita a legii de catre instanta de prim control judiciar si, in stransa legatura cu aceasta deficienta, lipsa motivelor care au stat la baza adoptarii hotararii si motivarea contradictorie. In esenta, s-a motivat ca, desi instanta de prim control judiciar a retinut ca actuala reglementare stabileste caracterul pecuniar al limitarilor aduse dreptului de proprietate prin exercitarea dreptului de uz si de servitute si ca aceste limitari sunt suportate de catre recurenta-reclamanta prin imposibilitatea exploatarii terenului ca perimetru construibil, totusi instanta de apel nu a acordat o despagubire de natura sa compenseze lipsa de folosinta sau lipsa unei folosinte adecvate a suprafetei de teren indisponibilizate de conducta magistrala de gaze X si nici nu a motivat acest refuz.

Criticile recurentei din aceasta perspectiva au fost gasite intemeiate pentru considerentele ce succed.

La data introducerii actiunii, 16 noiembrie 2010, era in vigoare Legea nr. 351/2004 a gazelor naturale, act normativ care reglementa o serie de servituti si ingradiri ale folosintei dreptului de proprietate. In acest sens, relevante sunt prevederile art. 90 alin. 2 din Legea nr. 351/2004 prin care s-a instituit o sarcina gratuita care greveaza proprietatile afectate de capacitati din domeniul gazelor naturale pe toata durata existentei acestora.

Prin art. 320 lit. z) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea in aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil au fost abrogate dispozitiile art. 90 alin. 2 din Legea nr. 351/2004, iar aceasta lege, la randul sau, a fost abrogata prin art. 200 alin. 2 din Legea nr. 123/2012 a energiei si a gazelor naturale, care constituie actualul cadru legal al reglementarii in acest domeniu.

Legea nr. 123/2012 prevede expres, prin art. 113 alin. 3, posibilitatea acordarii de indemnizatii si despagubiri juste aferente exercitarii dreptului de uz si de servitute de catre titularii de licente sau autorizatii in favoarea proprietarilor de terenuri afectate de exercitarea drepturilor de uz si de servitute.

In acest cadru, instanta suprema a inlaturat considerentele instantei de apel, precum si criticile recurentei referitoare la incidenta art. 621 alin. 3 C. civ. din 2011, deoarece acestea nu tin seama de dispozitiile tranzitorii prevazute de art. 59 din Legea nr. 71/2011, potrivit carora art. 621 C. civ. nu se aplica situatiilor juridice nascute anterior intrarii in vigoare a acestora.

Din considerentele deciziei recurate rezulta ca instanta de apel a retinut caracterul gratuit al servitutii legale in temeiul art. 90 alin. 2 din Legea nr. 351/2004 pana la 1 octombrie 2011, dar nu exclude, totodata, competenta instantei de a aprecia, in raport de toate circumstantele factuale ale cauzei, daca s-a adus vreo incalcare dreptului de proprietate in raport de prevederile art. 480 C. civ., art. 44 din Constitutie, art. 1 protocolul 1 din CEDO.

Dupa data de 1 octombrie 2011, instanta de apel a retinut caracterul pecuniar al exercitiului dreptului de uz si de servitute in contextul intrarii in vigoare a Legii nr. 123/2012, dar nu a acordat despagubiri deoarece criteriile indicate de reclamanta in determinarea acestora nu sunt aplicabile situatiei de fapt descrise de recurenta in justificarea prejudiciului incercat prin afectarea exercitiului dreptului de proprietate.

Asa cum au retinut atat prima instanta, cat si instanta de apel, este de subliniat ca recurenta-reclamanta a solicitat o despagubire justa pentru normala exploatare a instalatiei de gaze de catre intimata-parata, corelativ cu lipsirea proprietarului terenului de exercitiul deplin al dreptului sau de proprietate, iar analiza existentei prejudiciului din aceasta perspectiva nu a fost facuta sub motiv ca nu sunt pertinente criteriile propuse de recurenta-reclamanta in determinarea prejudiciului.

Aceasta situatie echivaleaza cu necercetarea fondului cauzei de catre instanta de apel, dar si cu o motivare contradictorie a hotararii in sensul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., in conditiile in care s-a retinut ca exista o limitare legala a dreptului de folosinta a terenului recurentei-reclamante pentru suprafata de 981 mp intravilan, dar nu s-au acordat despagubiri pentru ca nu sunt incidente prevederile art. 113 alin. 6 din Legea nr. 123/2012. Este adevarat ca nu sunt incidente prevederile art. 113 alin. 6 din Legea nr. 123/2012, deoarece acestea se refera la stabilirea despagubirilor ce se acorda pentru pagube produse cu prilejul interventiilor enumerate la art. 113 alin. 5 din Legea nr. 123/2012, insa o atare situatie nu a fost evocata de recurenta-reclamanta in descrierea situatiei de fapt.

Indicarea unor criterii in stabilirea cuantumului despagubirilor solicitate de catre recurenta-reclamanta care nu pot fi aplicate situatiei de fapt descrise in legatura cu producerea prejudiciului nu poate duce, insa, in mod automat, la neanalizarea prejudiciului cauzat in mod real, in contextul in care s-a retinut totusi afectarea dreptului de proprietate. In virtutea rolului activ prevazut de art. 129 C. proc. civ., judecatorul are indatorirea sa staruie prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greseala pentru aflarea adevarului in cauza, pe baza stabilirii faptelor si prin aplicarea corecta a legii, in scopul pronuntarii unei hotarari temeinice si legale. In acest scop, judecatorul este in drept sa puna in dezbaterea partilor orice imprejurari de fapt sau de drept, chiar daca nu sunt mentionate in cerere. Daca probele propuse nu sunt indestulatoare pentru lamurirea in intregime a procesului, instanta va dispune ca partile sa completeze probele.

Or, in cauza analiza prejudiciului pretins incercat pentru limitarea exercitiului dreptului de proprietate nu a fost efectuata de catre instantele de fond, sub aspectul capatului subsidiar de cerere asa cum a fost precizat pe parcursul solutionarii cauzei in prima instanta.

Raportat la considerentele mai sus retinute rezulta ca instanta de apel a facut o aplicare gresita a legii, retinand incidenta art. 621 alin. 3 C. civ. din 2011 fara a observa dispozitiile tranzitorii prevazute de art. 59 din Legea nr. 71/2011 si nu a analizat daca prin grevarea dreptului de proprietate cu dreptul de servitute legala in favoarea intimatei, reclamanta a incercat un prejudiciu efectiv, de natura sa justifice acordarea unei despagubiri proportionale cu sarcina impusa prin instituirea dreptului de uz si de servitute.

In rejudecarea apelului s-a dispus efectuarea unui supliment la raportul de expertiza tehnica de catre expertul E., pentru determinarea contravalorii lipsei de folosinta, respectiv contravaloarea chiriei care s-ar fi perceput pentru o hala cu caracteristicile celei din proiectul aflat la dosarul cauzei, daca s-ar fi construit pe terenul respectiv incepand cu data de 1 octombrie 2011. A fost depus la dosarul cauzei suplimentul la raportul de expertiza, la care intimata a formulat obiec?iuni, respinse prin incheierea de ?edin?a din 13 iunie 2018.

Prin decizia civila nr. 1692 din 19 septembrie 2018, pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti, Sectia a V-a civila, a fost respins apelul formulat de apelanta reclamanta A. SRL, cu sediul ales la SCA F. din Str. X nr.37, et. 1, sector 5, impotriva sentintei civile nr. 2884 din 4 iunie 2014, pronuntata de Tribunalul Bucuresti, Sectia a VI-a civila, in dosarul nr. x/3/2010, in contradictoriu cu intimata-parata B. SA, cu sediul in Bucuresti, Str. Y nr. 22, sector 1, ca nefondat.

Pentru a se pronunta astfel, instanta de apel, in rejudecare, a retinut urmatoarele:

Cu titlu prealabil, raportat la considerentele deciziei de casare, instanta de apel a re?inut ca, in rejudecarea apelului, este investita cu analiza criticilor relative exclusiv la solu?ia primei instan?e privind capatul de cerere subsidiar privind acordarea despagubirilor, solu?ia de respingere a capatului de cerere principal avand ca obiect obligarea intimatei-parate la ridicarea conductei magistrale de gaze naturale X de pe terenul proprietatea reclamantei intrand in autoritate de lucru judecat.

Prin decizia de casare s-a stabilit ca instan?a de apel trebuie sa analizeze existenta prejudiciului pretins in cauza de reclamanta – raportat la faptul ca aceasta a solicitat o  despagubire justa pentru normala exploatare a instalatiei de gaze de catre parata, corelativ cu lipsirea proprietarului terenului de exercitiul deplin al dreptului sau de proprietate – chiar daca criteriile propuse pentru determinarea acestui prejudiciu nu sunt pertinente. Totodata, instan?a de apel trebuia sa analizeze daca prin grevarea dreptului de proprietate cu dreptul de servitute legala in favoarea paratei, reclamanta a incercat un prejudiciu efectiv, de natura sa justifice acordarea unei despagubiri proportionale cu sarcina impusa prin instituirea dreptului de uz si de servitute.

In analiza motivelor de apel, prin prisma acestor dispozi?ii ale instan?ei de recurs, obligatorii in rejudecarea apelului, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., instanta de apel a re?inut ca prejudiciul pretins de apelanta-reclamanta nu este unul efectiv, ci doar eventual.

Astfel, ulterior dobandirii de catre apelanta-reclamanta a dreptului de proprietate asupra imobilului situat in comuna Y, judetul Galati, in suprafata de 5.493 mp, din care 981 mp teren intravilan ?i 4.512 mp teren extravilan, prin contractul de vanzare-cumparare autentificat sub nr. 1891 din 29 aprilie 2010 la BNPA C., aceasta a demarat formalita?ile administrative in vederea construirii unei hale pe acest teren. In acest sens, a ob?inut certificatul de urbanism nr. 50 din 20 mai 2010 eliberat de Primaria Comunei Y ?i a solicitat avizul B. SA, necesar pentru construire, dat fiind faptul ca pe tarlaua 60/4/parcela 569/25, este amplasata conducta magistrala de gaze X, aviz ce nu a fost eliberat – a?a cum se men?ioneaza in adresa nr. 2091/29.06.2010 – pentru neindeplinirea condi?iei de amplasare a construc?iei in conformitate cu Ordinul nr. 1220 din 7 noiembrie 2007, constructia trebuie sa fie amplasata la o distanta de minim 20 m.

Pentru a obtine obligarea intimatei-parate B. SA la plata despagubirilor pentru lipsa de folosinta a terenului, apelanta-reclamanta avea obligatia, conform art. 1169 C. civ., sa probeze intrunirea cumulativa a conditiilor raspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, respectiv sa probeze existenta faptei imputate paratei, a prejudiciului suferit, a legaturii de cauzalitate intre fapta si prejudiciu si a culpei acesteia.

Prejudiciul este acel element al raspunderii civile delictuale ce consta in rezultatul negativ suferit de o persoana ca urmare a unei conduite savarsite de o alta persoana. Pentru a se putea dispune repararea unui prejudiciu este necesar ca acesta sa fie cert si sa nu fi fost reparat inca. Are caracter cert prejudiciul care este sigur atat in privinta existentei, cat si in privinta posibilitatii de evaluare. Drept urmare, este cert atat prejudiciul actual, respectiv cel produs la data la care se pretinde repararea sa, cat si prejudiciul viitor, respectiv acela care, desi nu s-a produs, este sigur ca se va produce in viitor.

Prin cererea de chemare in judecata, reclamanta a solicitat despagubiri pentru imposibilitatea folosirii terenului in vederea edificarii unei constructii ?i, prin cererea modificatoare depusa la data de 23 noiembrie 2011 a indicat ca temei al cererii dispozi?iile art. 44 alin. (5) din Constitu?ie, cuantificand despagubirile solicitate la valoarea de circula?ie a terenului afectat, conform art. 91 lit. c) din Legea nr. 351/2004.

Pe parcursul judeca?ii in prima instan?a au fost efectuate doua expertize tehnice pentru determinarea contravalorii lipsei de folosin?a a terenului, prima realizata de expertul E., care a efectuat o evaluare a despagubirilor in func?ie de produc?ia agricola ?i chirie, iar a doua realizata de expertul G., care s-a raportat doar la produc?ia agricola ce s-ar fi putut ob?ine de pe terenul in suprafa?a de 5.493 mp.

In rejudecarea apelului, la solicitarea instan?ei, expertul E. a intocmit un supliment la raportul de expertiza ini?ial, in cadrul caruia a evaluat despagubirile la nivelul chiriei care s-ar fi perceput pentru o hala cu caracteristicile celei din proiectul aflat la dosarul cauzei, daca s-ar fi construit pe terenul respectiv incepand cu data de 1 octombrie 2011.

La ultimul termen de judecata, ulterior depunerii la dosarul cauzei a suplimentului la raportul de expertiza tehnica, apelanta-reclamanta a solicitat obligarea intimatei-parate la plata sumei de 193.221,68 lei, reprezentand contravaloarea lipsei de folosin?a evaluata la nivelul chiriei care s-ar fi putut percepe in perioada 1 ianuarie 2011 – 1 aprilie 2018 pentru o hala cu caracteristicile celei din proiectul aflat la dosarul cauzei.

Apelanta-reclamanta pretinde producerea in patrimoniul sau a unui prejudiciu ca urmare a imposibilita?ii de a folosi suprafa?a de 981 mp de teren – din suprafata totala de 5.493 mp – nu conform destina?iei sale de la momentul dobandirii dreptului de proprietate, ci conform destinatiei pe care aceasta intentiona sa o dea terenului, de a construi pe acesta o hala industriala.

Suprafa?a de 981 mp situata in intravilanul comunei Y, judetul Gala?i are categoria de folosin?a arabil, a?a cum se men?ioneaza in certificatul de urbanism nr. 50 din 20 mai 2010 eliberat de Primaria Comunei Y. Incadrarea terenului in intravilan nu inseamna ca destina?ia acestuia este in mod necesar pentru cur?i construc?ii. In acest, chiar art. 2 lit. d) din Legea nr. 18/1991 a fondului funciar, republicata, cu modificarile ?i completarile ulterioare, invocat de reclamanta, prevede ca „In functie de destinatie, terenurile sunt: … terenuri din intravilan, aferente localitatilor urbane si rurale, pe care sunt amplasate constructiile, alte amenajari ale localitatilor, inclusiv terenurile agricole si forestiere”.

Instanta de apel a re?inut ca apelanta-reclamanta a cumparat un teren arabil, deci cu destinatie agricola si nicidecum un teren cu destinatia de folosinta curti constructii, iar paguba imputata intimatei-parate – decurgand din imposibilitatea de a schimba destina?ia terenului, de a construi pe acesta o hala industriala – nu are caracter efectiv, apelanta-reclamanta avand posibilitatea de a folosi acel teren – in lipsa unor afirma?ii ?i probe contrare – potrivit destinatiei sale agricole.

Apelanta-reclamanta a dobandit dreptul de proprietate asupra unui teren afectat de o servitute legala, pe care trebuie sa o respecte, iar in situa?ia in care nu a avut cuno?tin?a, la incheierea contractului de vanzare-cumparare, de existenta conductei de gaze, raspunderea pentru un eventual prejudiciu, derivat din imposibilitatea schimbarii destina?iei terenului, nu ii incumba intimatei-parate, proprietar al conductei, ci eventual vanzatorului.

Instanta de apel nu a putut primi argumentele si sus?inerile apelantei-reclamante referitoare la inciden?a in spe?a a dispozi?iilor art. 113 alin. (3) din Legea nr. 123/2012 a energiei electrice si a gazelor naturale. Este adevarat ca instan?a de recurs a men?ionat, in considerentele deciziei de casare, ca aceasta dispozi?ie legala stabile?te posibilitatea acordarii de indemnizatii si despagubiri juste aferente exercitarii dreptului de uz si de servitute de catre titularii de licente sau autorizatii in favoarea proprietarilor de terenuri afectate de exercitarea drepturilor de uz si de servitute, insa nu a statuat in sensul aplicabilita?ii sale in raportul juridic civil dintre par?ile litigante.

Instanta de apel a constatat ca art. 113 alin. (3) din Legea nr. 123/2012 a fost modificat prin art. I pct. 46 din Legea nr. 127/2014, in vigoare de la data de 4 octombrie 2014, prevazand, in forma actuala, ca „In scopul acordarii de indemnizatii si despagubiri juste aferente exercitarii drepturilor de uz si de servitute, titularii de licente si autorizatii incheie cu proprietarii terenurilor afectate de exercitarea drepturilor de uz si de servitute o conventie-cadru al carei continut este stabilit prin hotarare a Guvernului”. In forma sa ini?iala, art. 113 alin. (3) din Legea nr. 123/2012 prevedea ca „proprietarii terenurilor afectate de exercitarea drepturilor de uz si de servitute de catre titularii de licente si autorizatii pot solicita incheierea de conventii, conform prevederilor alin. (2).”

Instanta de apel a notat, pe de o parte, ca apelanta-reclamanta a pretins plata de despagubiri incepand cu data de 29 aprilie 2010, prin cererea de chemare in judecata ?i ulterior statuarilor instan?ei de recurs, in rejudecarea apelului, despagubiri incepand cu data de 1 octombrie 2011, or la acel moment, actul normativ invocat nu era in vigoare ?i nu se poate aplica retroactiv. De altfel, prezenta ac?iune a fost introdusa la data de 17 noiembrie 2010 ?i modificata la data de 23 noiembrie 2011, avand alt temei juridic decat cel invocat in rejudecarea apelului, iar potrivit art. 294 C. proc. civ. 1985, in apel nu se poate schimba cauza cererii de chemare in judecata.

Pe de alta parte, textul de lege se refera la doua categorii distincte de presta?ii – indemniza?ii ?i despagubiri – iar despagubirile pentru care, potrivit art. 113 alin. (3) din Legea nr. 123/2012 modificat, se incheie conven?ii-cadru sunt cele datorate in caz de interventii pentru dezvoltare, modernizare, reparatii, revizii, avarii, astfel cum rezulta din prevederile art. 113 alin. (5)-(7) din Legea nr. 123/2012, art. 2 ?i art. 7 din H.G. nr. 1240/2012 pentru aprobarea regulilor procedurale privind conditiile si termenii referitori la durata, continutul si limitele de exercitare a drepturilor de uz si servitute asupra proprietatilor private afectate de obiectivul/sistemul din sectorul gazelor naturale, a conventiei-cadru, precum si a regulilor procedurale pentru determinarea cuantumului indemnizatiilor si a despagubirilor si a modului de plata a acestora.

Apelanta-reclamanta a invocat ca temei al ac?iunii sale incalcarea dispozitiilor art. 44 din Constitutia Romaniei si a art. 480 C. civ. 1864. Art. 44 din Constitutia Romaniei stabileste principiul potrivit caruia dreptul de proprietate este garantat, insa exercitarea lui se face in anumite limite care apartin institutiilor publice, iar art. 480 din vechiul Cod civil statueaza ca „proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura si dispune de un lucru in mod exclusiv si absolut, insa in limitele determinate de lege.”

In categoria limitelor legale ale dreptului de proprietate se numara si drepturile reglementate de dispozitiile art. 86 si urm. din Legea nr. 351/2004, aplicabile cauzei in raport de data introducerii actiunii, precum si dispozitiile actuale similare, ale art. 109 si urm. din Legea nr. 123/2012, instituie o sarcina legala care greveaza proprietatile afectate de capacitati din domeniul gazelor naturale pe toata durata existentei acestora.

Nu se contesta faptul ca apelanta-reclamanta, in calitate de proprietar al terenului situat in comuna Y, judetul Galati, in suprafata de 5.493 mp, din care 981 mp teren intravilan ?i 4.512 mp teren extravilan, are dreptul de a dispune juridic de acest bun ?i de a-l folosi ?i ca aceasta sarcina legala reprezinta o limitare a dreptului de proprietate, insa pentru a ob?ine plata de despagubiri, pentru o asemenea atingere a dreptului de proprietate – permisa de lege – era necesar sa dovedeasca producerea, in patrimoniul sau, a unei pagube efective – iar nu a unui beneficiu nerealizat cu caracter eventual – or, avand in vedere destina?ia terenului la momentul dobandirii dreptului de proprietate, imposibilitatea valorificarii acestuia ca teren construibil, iar nu arabil, nu justifica obligarea intimatei-parate la plata de despagubiri.

Instanta de apel a mai retinut ca, in rejudecarea apelului, a avut de cercetat daca apelanta-reclamanta a suferit un prejudiciu efectiv, doar in aceasta situa?ie fiind indrepta?ita, conform deciziei de casare, la plata unei despagubiri proportionale cu sarcina impusa prin instituirea dreptului de uz si de servitute.

Or, in spe?a, nu s-a dovedit cauzarea unui astfel de prejudiciu efectiv, de catre intimata-parata, in patrimoniul apelantei-reclamante, motiv pentru care capatul subsidiar de cerere apare ca fiind neintemeiat.

Impotriva acestei sentinte a declarat recurs recurenta-reclamanta S.C. A. S.R.L., aducandu-i urmatoarele critici:

1.Instanta de apel a retinut in mod gresit natura juridica a terenului in suprafata de 981 m.p., situat in intravilan, teren pe care urma sa fie construita o hala industriala, netinand cont de dezlegarile instantei de recurs.

In rejudecare, instanta de apel trebuia sa aiba in vedere grevarea dreptului de proprietate al reclamantei, grevare care creeaza prin natura ei un prejudiciu, apt sa conduca la acordarea de despagubiri.

Dupa cum rezulta din extrasul de carte funciara eliberat in vederea incheierii contractului de vanzare-cumparare, terenul nu era grevat de sarcini.

Ca urmare a solicitarii reclamantei de edificare a unei hale, Primaria Comunei Y a emis certificatul de urbanism nr. 50 din 20 mai 2010, in care la pct. 5 lit. 3d, s-a prevazut ca este necesar obtinerea unui aviz de la B. SA, avand in vedere ca terenul pe care urma sa se construiasca hala era subtraversat de conducta magistrala de gaze X, exploatata de parata-intimata, insa aceasta a refuzat emiterea avizului aratand ca, potrivit Ordinului nr. 1220 din 7 noiembrie 2007, constructia trebuie amplasata la minim 20 de metri de conducta.

Contrar sustinerilor instantei de apel acest teren intravilan are caracter construibil, deoarece prin autorizatia de construire terenurile agricole din intravilan se pot scoate din circuitul agricol, conform legii.

In opinia recurentei-reclamante, imposibilitatea construirii respectivei hale nu are legatura cu natura juridica a terenului intravilan, ci cu amplasarea conductei magistrale, apartinand intimatei, situatie care conduce in fapt la o limitare a dreptului de proprietate.

2.Hotararea instantei de apel a fost pronuntata cu interpretarea gresita a normelor de drept care reglementeaza chestiunea de drept dedusa judecatii.

Astfel, in cadrul hotararii de casare, instanta a retinut ca Legea nr. 123/2012 constituie actualul cadru legal al reglementarii in acest domeniu.

Chiar daca raportul juridic s-a nascut in anul 2010, prin achizitionarea terenului ce face obiectul litigiului, acest raport juridic este guvernat de dispozitiile Noului Cod civil si ale Legii nr. 123/2012.

La data intrarii in vigoare a Codului civil (Legea nr. 287/2009) au fost abrogate toate actele normative speciale sau complementare care contraveneau reglementarilor sale.

Prin dispozitiile art. 230 lit. z) din Legea nr. 71/2011, de punere in aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, au fost abrogate dispozitiile art. 90 alin. 2 din Legea nr. 351/2004, articol care instituia caracterul gratuit al dreptului de uz si servitute recunoscut concesionarilor din sectorul gazelor naturale, ulterior, Legea nr. 351/2004 fiind abrogata ca urmare a adoptarii Legii nr. 123/2012.

In sprijinul sustinerilor sale, reclamanta-recurenta a invocat dispozitiile art. 113 alin. 2 si 3 din Legea nr. 123/2012, sustinand ca insasi instanta de recurs a retinut faptul ca art. 113 alin. 3 prevede posibilitatea acordarii de indemnizatii si despagubiri juste aferente exercitarii dreptului de uz si de servitute de catre titularii de licente si autorizatii in favoarea proprietarilor de terenuri afectati de aceste servituti.

De asemenea, au fost invocate si prevederile art. 5 alin. 2 din Legea nr. 71/2011 privind punerea in aplicare a Codului civil, sustinand ca acest text se refera inclusiv la raporturile de proprietate, astfel incat dispozitiile Codului civil se aplica si efectelor viitoare ale situatiilor juridice nascute anterior intrarii in vigoare a codului, daca aceste situatii subzista si dupa intrarea in vigoare a Codului civil.

Aceste prevederi legale ar trebui coroborate cu prevederile art. 621 C. civ., care consacra dreptul proprietarului afectat de conductele de gaz de a primi despagubiri juste, dar si cu prevederile art. 6 alin. 5 si 6 C. civ., care acorda prevalenta principiului aplicarii imediate a legii noi.

S-a criticat faptul ca, in rejudecare, abordarea instantei de apel conduce la concluzia ca litigiul trebuie transat in baza unor dispozitii care nu mai sunt in vigoare.

S-a mai aratat faptul ca retinerea instantei de apel, in rejudecare, contrazice modalitatea de aplicare a deciziei din recurs prin care, in primul ciclu procesual, a fost casata hotararea instantei de apel.

A mai sustinut recurenta-reclamanta ca instanta de apel in urma deciziei de casare era obligata sa stabileasca prejudiciul suferit de reclamanta pentru lipsa de folosinta a terenului, precum si contravaloarea chiriei pe care ar fi putut-o incasa prin edificarea halei respective si sa oblige pe parata-intimata la plata acestor despagubiri.

Intimata-parata a depus la dosarul cauzei note scrise prin care a solicitat respingerea recursului.

Analizand decizia recurata, prin raportare la criticile formulate, Inalta Curte a constatat ca recursul este nefondat, pentru urmatoarele considerente:

In prealabil, trebuie aratat ca Inalta Curte este investita cu analiza criticilor de nelegalitate, relativ la hotararea instantei de apel, doar in ceea ce priveste capatul de cerere privind acordarea despagubirilor, deoarece capatul de cerere privind obligarea paratei la ridicarea conductei magistrale de gaze naturale X de pe terenul proprietatea reclamantei a intrat in puterea lucrului judecat.

1.Criticile privind constatarea gresita a naturii juridice a terenului intravilan in suprafata de 981 mp nu pot fi retinute.

Sub un prim aspect, recurenta-reclamanta se refera la probatoriile administrate in cauza, situatie care nu poate fi admisa in calea de atac, extraordinara, a recursului, deoarece pct. 10 si 11 ale art. 304 C. proc. civ. au fost abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000.

Sub un alt aspect, daca recurenta-reclamanta ar fi considerat ca nu a cunoscut faptul ca terenul era grevat de o servitute, respectiv ca era subtraversat de o conducta de gaze, aceasta ar fi trebuit sa se adreseze vanzatorului terenului respectiv, iar nu intimatei-parate.

Contrar sustinerilor reclamantei-parate, terenul respectiv, care este subtraversat de conducta de gaze, are destinatia de teren agricol si chiar daca acestuia i se poate schimba destinatia in teren construibil, aceasta schimbare nu se poate produce decat in conditiile legii, or, la data cumpararii acestui teren de recurenta-reclamanta, acesta era deja grevat de aceasta sarcina, potrivit Ordinului nr. 1220 din 7 noiembrie 2007, precum si a dispozitiilor art. 86 si art. 90 din Legea nr. 351/2004.

Este adevarat ca prin faptul nepermiterii edificarii constructiei – hala pe terenul respectiv recurentei-reclamante i s-a limitat dreptul de proprietate asupra terenului, insa aceasta limitare este permisa atat de Constitutia Romaniei, cat si de Conventia pentru Apararea Drepturilor Omului si a Libertatilor Fundamentale, iar articolele din Legea nr. 351/2004 care prevad drepturile de uz si de servitute legala asupra terenurilor nu au fost declarate neconstitutionale, cum de altfel nu au fost declarate neconstitutionale nici dispozitiile corespunzatoare din Legea nr. 123/2012, respectiv dispozitiile art. 113.

2. Hotararea instantei de apel a fost pronuntata cu interpretarea corecta a normelor de drept care reglementeaza chestiunea de drept dedusa judecatii.

Nu este reala sustinerea recurentei-reclamante in sensul ca, in hotararea de casare, Inalta Curte ar fi retinut ca Legea nr. 123/2012 constituie actualul cadru legal al reglementarii in acest domeniu, aceasta retinand, in realitate, ca daca instanta de apel a constatat ca Legea nr. 123/2012 si Noul Cod civil constituie cadrul legal al reglementarii in acest domeniu, in acest context ar fi trebuit sa analizeze si posibilitatea acordarii de indemnizatii si despagubiri juste aferente exercitarii dreptului de uz si de servitute de titularii de licente sau autorizatii, in favoarea proprietarilor de terenuri afectati de exercitarea acestor drepturi.

In realitate, in raportul juridic civil dintre partile litigante sunt aplicabile dispozitiile legale sub imperiul carora s-a nascut acest raport juridic.

Acest aspect rezulta din mai multe dispozitii legale.

Astfel, potrivit art. 6 alin. 2 C. civ. (Legea nr. 287/2009), actele si faptele juridice incheiate ori, dupa caz, savarsite sau produse inainte de intrarea in vigoare a legii nu pot genera alte efecte juridice decat cele prevazute de legea in vigoare la data incheierii sau, dupa caz, a savarsirii ori producerii lor.

De altfel, acest lucru rezulta chiar si din dispozitiile art. 6 alin. 5 si 6 NCC, invocate de recurenta, la alin. 5 prevazandu-se faptul ca dispozitiile legii noi se aplica situatiilor juridice nascute dupa intrarea sa in vigoare, la alin. 6 prevazandu-se unele exceptii de la aceasta regula, dar care nu sunt incidente in speta de fata, deoarece la data cumpararii terenului acesta era deja grevat de dreptul de uz si de servitute in favoarea intimatei-parate.

Pentru acelasi motiv nu sunt incidente nici dispozitiile art. 5 alin. 2 din Legea nr. 71/2011 privind punerea in aplicare a Codului civil, care reiau dispozitiile art. 6 alin. 6 C. civ.

Chiar daca recurenta-reclamanta a invocat dispozitiile art. 230 lit. z) din Legea nr. 71/2011, dispozitiile din Legea nr. 123/2012 de abrogare a Legii nr. 351/2004, precum si dispozitiile art. 621 NCC, acestea nu sunt aplicabile deoarece, potrivit dispozitiilor art. 59 din Legea nr. 71/2011, dispozitiile art. 602-625 C. civ. nu se aplica situatiilor juridice nascute anterior intrarii in vigoare a acestuia, or, in speta de fata, situatia juridica s-a nascut sub imperiul Legii nr. 351/2004, care este aplicabila spetei.

3. De altfel, aceasta chestiune a fost lamurita prin Decizia nr. 27 din 11 noiembrie 2019, pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie, Completul competent sa solutioneze recursul in interesul legii, in dosarul nr. x/1/2019, care a statuat urmatoarele:

In interpretarea si aplicarea unitara a dispozitiilor art. 16 alin. (2), (3), (5), (6), (7), (9), (10), art. 19 alin. (3), art. 20 alin. (3), art. 35 alin. (3) si art. 41 alin. (4) din Legea energiei electrice nr. 13/2007, cu modificarile si completarile ulterioare, respectiv a dispozitiilor art. 12 alin. (2), (3), (5), (6), (8), (10) si (11), art. 14 alin. (3), art. 15 alin. (3), art. 30 alin. (4) si art. 44 alin. (4) din Legea energiei electrice si a gazelor naturale nr. 123/2012, cu modificarile si completarile ulterioare, stabileste ca:

Titularii dreptului de proprietate privata afectati de capacitatile energetice pot pretinde indemnizatii pentru lipsa de folosinta numai in masura in care capacitatile energetice au fost realizate dupa intrarea in vigoare a Legii energiei electrice nr. 13/2007; pentru capacitatile energetice realizate anterior, exercitarea de catre titularii autorizatiilor de infiintare si de catre titularii licentelor a drepturilor de uz si de servitute se face cu titlu gratuit, potrivit dispozitiilor speciale in vigoare la data punerii lor in functiune.

Titularii dreptului de proprietate privata afectati de capacitatile energetice pot pretinde despagubiri pentru prejudiciile cauzate de titularii autorizatiilor de infiintare si de titularii licentelor, in exercitarea drepturilor de uz si de servitute, indiferent de momentul realizarii capacitatii energetice (anterior sau ulterior intrarii in vigoare a Legii energiei electrice nr. 13/2007).

Dispozitiile art. 35 alin. (3) si art. 41 alin. (4) din Legea nr. 13/2007, respectiv cele ale art. 30 alin. (4) si art. 44 alin. (4) din Legea nr. 123/2012 se opun ca titularii dreptului de proprietate privata afectati de retelele electrice de transport ori de distributie existente la data intrarii in vigoare a legii sa obtina indemnizare pentru lipsa de folosinta de la titularul dreptului de proprietate asupra terenurilor pe care se situeaza respectivele capacitati energetice, intemeiata pe aceasta cauza.

Chiar daca aceasta hotarare nu a fost publicata in Monitorul Oficial, ea este obligatorie pentru instante si pentru parti, si chiar daca nu se refera la Legea nr. 351/2004, ci la Legea nr. 13/2007, pentru identitate de ratiune este aplicabila si pentru Legea nr. 351/2004, mai ales ca se face referire si la dispozitiile Legii nr. 123/2012, cu atat mai mult cu cat in dispozitiv se prevede ca pentru capacitatile energetice realizate anterior intrarii in vigoare a noilor dispozitii legale, titularii dreptului de proprietate privata, afectati de aceste capacitati, nu pot pretinde indemnizatii pentru lipsa de folosinta, exercitarea de catre titularii licentelor a drepturilor de uz si de servitute facandu-se cu titlu gratuit, potrivit dispozitiilor speciale in vigoare la data punerii lor in functiune.

Avand in vedere cele de mai sus, in baza art. 312 alin. 1 C. proc. civ. de la 1865, Inalta Curte a respins recursul, ca nefondat.