Incalcarea art.1 din Protocolul nr.1 la Conventie. Satisfactie echitabila – 162500 euro cu titlu de prejudiciu material si moral si cheltuieli de judecata

Invocand incalcarea art.1 din Protocolul nr.1 la Conventie, reclamantii au sustinut ca imposibilitatea lor de a obtine restituirea bunurilor nationalizate ale acestora sau de a obtine despagubiri a constituit o incalcare a dreptului lor la respectarea bunurilor. Curtea concluzioneaza ca reclamantii au fost privati de bunurile lor ca urmare a faptului ca statul le-a vandut si ca acestia nu beneficiaza de niciun mecanism care sa le permita sa obtina despagubiri adecvate pentru acea privare de bunuri. Curtea considera, in plus, ca aceasta privare, asociata cu lipsa totala de despagubiri, le-a impus reclamantilor o sarcina disproportionata si excesiva, incalcandu-se astfel dreptul acestora la respectarea bunurilor lor.

CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI SECTIA A PATRA

CAUZA DICKMANN SI GION IMPOTRIVA ROMANIEI

(Cererile nr. 10346/03 si10893/04)

HOTARARE

STRASBOURG

24 octombrie 2017

Hotararea devine definitiva in conditiile prevazute la art. 44 § 2 din Conventie. Aceasta poate suferi modificari de forma. 

In cauza Dickmann si Gion impotriva Romaniei,

Curtea Europeana a Drepturilor Omului (Sectia a patra), reunita intr-o camera compusa din:

            Ganna Yudkivska, presedinte,
            Vincent A. De Gaetano,
            Paulo Pinto de Albuquerque,
            Faris Vehabovi?,
            Georges Ravarani,
            Péter Paczolay, judecatori,
            Bianca Andrada Gutan, judecator ad hoc,
si Marialena Tsirli, grefier de sectie,

dupa ce a deliberat in camera de consiliu, la 3 octombrie 2017, pronunta prezenta hotarare, adoptata la aceeasi data:

PROCEDURA

1. 1.  La originea cauzei se afla doua cereri (nr. 10346/03 si 10893/04) indreptata impotriva Romaniei, prin care resortisanti romani si germani au sesizat Curtea in temeiul art. 34 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale („Conventia”). Numele acestora si alte detalii, precum si data la care au fost depuse cererile, sunt specificate in anexa la hotarare.
2. 2.  Guvernul roman („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. Brumar din cadrul Ministerului Afacerilor Externe. Guvernul german a fost informat cu privire la dreptul de a interveni in procedura [art. 36 § 1 din Conventie si art. 44 § 1 lit. a) din Regulamentul Curtii], dar nu a facut uz de aceasta posibilitate.
3. 3.  Reclamantii mentionati in anexa au introdus in fata instantelor interne diferite proceduri intemeiate pe legislatia privind restituirea proprietatilor, adoptata in Romania dupa caderea regimului comunist. Capetele de cerere ale acestora, referitoare la ineficienta generala a mecanismului de restituire, au fost comunicate Guvernului, in temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1, in 2008 si 2009, astfel cum se precizeaza in anexa la hotarare.
4. 4.  Intrucat doamna Motoc, judecatorul ales sa reprezinte Romania, s-a abtinut de la judecarea cauzei (art. 28 § 3 din Regulamentul Curtii), presedintele a desemnat-o pe doamna Bianca Andrada Gu?an in calitate de judecator ad-hoc (art. 29 § 2 din Regulamentul Curtii).

IN FAPT

1. CIRCUMSTANTELE CAUZEI
2. Contextul general
3. 5.  Dupa instituirea regimului comunist in Romania in anul 1947, statul a procedat la nationalizarea pe scara larga a imobilelor si terenurilor agricole. Dupa caderea regimului comunist, statul a adoptat o serie de legi in scopul acordarii de reparatii pentru incalcarile drepturilor de proprietate de catre fostul regim (a se vedea infra, pct. 43-51).
4. 6.  Legea nr. 112/1995 si Legea nr. 10/2001 au consacrat principiul restituirii imobilelor cu destinatia de locuinte nationalizate si al acordarii de masuri reparatorii in cazurile in care nu mai era posibila restituirea. Legea nr. 112/1995 a introdus plafonarea despagubirii, dar aceasta a fost ulterior eliminata de Legea nr. 10/2001.
5. 7.  Legea nr. 247/2005 a incercat sa armonizeze procedurile administrative pentru restituirea proprietatilor vizate de legile mentionate anterior si de legislatia speciala referitoare la restituirea terenurilor agricole.
6. 8.  La 12 octombrie 2010, Curtea a adoptat o hotarare-pilot in cauza Maria Atanasiu si altii impotriva Romaniei, (nr. 30767/05 si 33800/06, 12 octombrie 2010), in care a evidentiat deficientele mecanismului de restituire, precizandu-i statului parat, in temeiul art. 46 din Conventie, ca se impunea adoptarea unor noi masuri in vederea prelucrarii mai eficiente a cererilor de restituire.
7. 9.  La 15 mai 2013, a intrat in vigoare Legea nr. 165/2013, care stabileste diverse proceduri disponibile pentru petitionarii care solicita solutionarea cererilor lor de restituire.
8. 10Pe baza observatiilor si comentariilor formulate de parti cu privire la noile cai de atac prevazute de Legea nr. 165/2013, la 29 aprilie 2014, Curtea a constatat, in hotararea pronuntata in cauza Preda si altii impotriva Romaniei (nr. 9584/02 si alte 7 cereri, pct. 134-140, 29 aprilie 2014), ca mecanismul instituit de noua lege oferea o serie de cai de atac eficiente, care trebuiau sa fie epuizate de reclamantii ale caror capete de cerere priveau una din urmatoarele situatii: existenta unor titluri de proprietate concurente asupra aceleiasi parcele de teren agricol; anularea titlului de proprietate in cauza, fara acordarea unei despagubiri; pronuntarea unei hotarari definitive prin care se confirma dreptul la despagubiri in ceea ce priveste preluarea abuziva de catre stat a oricarui tip de imobil, fara stabilirea sumei corespunzatoare despagubirii; neplata unei astfel de despagubiri, acordata intr-o hotarare definitiva; si neadoptarea, pentru o perioada prelungita, a unei decizii privind o cerere de restituire.
9. 11.  Cu toate acestea, Curtea a hotarat, de asemenea, ca Legea nr. 165/2013 nu continea nicio dispozitie de natura procedurala sau materiala, care putea sa ofere o reparatie in ceea ce priveste problema existentei unor hotarari definitive care valideaza titluri de proprietate concurente asupra aceluiasi imobil cu destinatia de locuinte. In plus, nicio procedura nu era disponibila pentru fostii proprietari care, in lipsa restituirii, ar fi avut dreptul la despagubiri, dar care nu au avut acces la acestea din cauza faptului ca imprejurarile care faceau imposibila restituirea au devenit cunoscute dupa expirarea termenului pentru depunerea cererilor de despagubire (ibid., pct. 124).
10. 12.  Capetele de cerere formulate in cadrul prezentelor cereri reflecta circumstantele descrise mai sus (a se vedea pct. 11). In special, reclamantii au pretins ca titlul lor de proprietate (imobilul si terenul aferent) fusese recunoscut de instantele interne; cu toate acestea, ca urmare a vanzarii bunului in cauza de catre stat, reclamantii au fost impiedicati sa-si exercite respectivul drept. Acestia au sustinut ca aceasta privare, asociata cu lipsa totala de despagubiri pentru aceasta, le-a impus o sarcina excesiva si disproportionata.
11. Circumstantele specifice prezentei cauze
12. Faptele care fac obiectul cererii nr. 10346/03, depuse de doamna Dora Dickmann

(a) Restituirea imobilului situat pe Soseaua Giurgiului

13. 13.  In 1950, in temeiul Decretului nr. 92, statul a nationalizat cladirea si terenul aferent, situate pe Soseaua Giurgiului din Bucuresti, care apartineau predecesorilor reclamantei.
14. 14.  In 1997, reclamanta a depus o cerere in fata instantelor nationale pentru restituirea bunului mentionat anterior, sustinand ca nationalizarea acestuia fusese ilegala si ca, prin urmare, predecesorii sai si-au pierdut dreptul de proprietate abia atunci cand acesta a fost transmis prin succesiune in patrimoniul ei. Cererea fost formulata impotriva Consiliului General al Municipiului Bucuresti si B., o societate detinuta de stat, responsabila cu administrarea proprietatilor statului.
15. 15.  In hotararea sa din 6 iunie 1997, Judecatoria Sector 4 Bucuresti a admis capetele de cerere si a dispus ca bunul sa fie restituit reclamantei, in calitatea ei de unica mostenitoare a proprietarilor sai de drept. Aceasta instanta a apreciat ca imobilul fusese nationalizat in mod ilegal, avand in vedere ca predecesorii reclamantei nu facusera parte din niciuna din categoriile sociale vizate de decretul de nationalizare si, prin urmare, dreptul lor de proprietate fusese valid si exercitat in mod continuu, fiind transmis prin succesiune in patrimoniul reclamantei; prin urmare, statul nu putea pretinde ca detinea un titlu valid de proprietate.
16. 16.  Hotararea nu a fost atacata si, prin urmare, a ramas definitiva.
17. 17.  La 12 mai 1998, primarul Municipiului Bucuresti a emis o decizie de restituire referitoare la imobilul situat pe Soseaua Giurgiului, in conformitate cu dispozitivul hotararii din 6 iunie 1997.

(b) Vanzarea de catre stat a apartamentelor situate in imobilul de pe Soseaua Giurgiului

18. 18.  Societatea B., care administra cladirea in cauza (a se vedea supra, pct. 14), a vandut apartamentele din cladire chiriasilor care locuiau in ele, in conditiile prevazute de contractele incheiate in conformitate cu Legea nr. 112/1995.
19. 19.  Contractul de vanzare-cumparare privind apartamentul de la primul etaj a fost incheiat la 5 noiembrie 1996 intre B., care a reprezentat statul, si chiriasi, S.N. si S.P.
20. 20.  Contractul de vanzare-cumparare privind apartamentul de la parter a fost incheiat la 23 iunie 1997 intre B. in numele statului, si chirias, S. A.-L.

(c) Demersurile intreprinse in temeiul dreptului comun si in temeiul Legii nr. 10/2001 pentru a obtine anularea contractelor de vanzare-cumparare

21. 21.  In anul 2000, la o data neprecizata, reclamanta a introdus in fata instantelor interne doua actiuni civile in anularea contractelor de vanzare-cumparare din 5 noiembrie 1996 si, respectiv, 23 iunie 1997, in masura in care statul vanduse bunuri care nu ii apartineau.
22. 22.  Prin hotararea definitiva pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti la 7 februarie 2002, s-a respins cererea in ceea ce priveste apartamentul de la primul etaj, hotarand ca reclamanta nu avea calitate procesuala pentru a solicita anularea contractului de vanzare-cumparare, in masura in care nu era parte la acesta.
23. 23.  Prin hotararea sa definitiva din 14 octombrie 2003, Curtea de Apel Bucuresti a respins cererea reclamantei cu privire la apartamentul situat la parter, hotarand ca respectivul cumparator actionase cu buna-credinta si, prin urmare, dobandise un titlu valid de proprietate asupra bunului, in conformitate cu dispozitiile Legii nr. 10/2001, care intrase in vigoare intre timp. Instanta a hotarat, de asemenea, ca reclamanta avea dreptul de a solicita acordarea de masuri reparatorii, in temeiul notificarii depuse la autoritatile administrative in conformitate cu Legea nr. 10/2001 (a se vedea infra, pct. 25).
24. 24.  La 12 august 2002, reclamanta a introdus o noua actiune in fata instantelor interne, solicitand, din nou, anularea contractului de vanzare-cumparare in ceea ce priveste apartamentul de la primul etaj. De aceasta data, insa, si-a intemeiat cererea pe dispozitiile Legii nr. 10/2001. Prin hotararea definitiva din 1 februarie 2006, Curtea de Apel Bucuresti a respins cererea reclamantei, hotarand ca, in masura in care contractul de vanzare-cumparare fusese incheiat de catre cumparatori cu buna-credinta, acesta era conform cu legea.

(d) Demersurile intreprinse in temeiul Legii nr. 10/2001 pentru a obtine restituirea apartamentelor

25. 25.  La 12 octombrie 2001, reclamanta a depus la Primaria Municipiului Bucuresti o notificare in temeiul Legii nr. 10/2001, prin care a solicitat acordarea de masuri reparatorii pentru cele doua apartamente. La cerere au fost anexate mai multe documente, inclusiv o copie a hotararii din data de 6 iunie 1997 si o copie a certificatului de mostenitor, care atesta faptul ca reclamanta era singura mostenitoare a predecesorilor sai.
26. 26.  La 23 si la 24 aprilie 2015, Primaria Municipiului Bucuresti i-a solicitat reclamantei sa isi completeze dosarul administrativ cu documente referitoare la cererea acesteia. Totusi, reclamanta nu a primit cererea, avand in vedere ca datele de contact mentionate in cererea din 2001 nu mai era valabile.
27. 27.  Din informatiile pe care le detine Curtea, nu s-a luat nicio decizie cu privire la aceasta cerere.
28. Faptele care fac obiectul cererii nr. 10893/04, depusa de doamna si domnul Gion

(A) Demersurile intreprinse de reclamanti pentru a obtine restituirea apartamentului nr. 30, situat pe Strada Victoria din Pitesti, si vanzarea apartamentului de catre stat

28. 28.  La 6 mai 1977, apartamentul nr. 30, situat in cladirea A/4, pe Strada Victoria din Pitesti – bunul reclamantilor – a fost preluat de stat in temeiul Decretului nr. 223/1974, ca urmare a deciziei reclamantilor de a parasi tara. Acestia nu au fost notificati cu privire la decizia administrativa de confiscare a bunului lor.
29. 29.  In perioada 1991-1995, reclamantii au trimis mai multe scrisori unor diverse autoritati nationale, inclusiv Consiliului local Pitesti, Prefecturii Pitesti si directorului societatii R., care administra cladirea in numele statului, solicitand obtinerea posesiei asupra apartamentului. In raspunsurile primite se mentiona faptul ca nu puteau fi admise capetele de cerere ale reclamantilor, deoarece nu fusese inca adoptata o legislatie relevanta privind acordarea de masuri reparatorii in ceea ce priveste bunurile nationalizate anterior. In cadrul unuia dintre raspunsurile trimise de Consiliul local Pitesti la 1 mai 1995, reclamantii au fost informati ca apartamentele care fusesera nationalizate in temeiul Decretului nr. 223/1974 nu puteau fi achizitionate de catre chiriasii actuali de la autoritatile locale.
30. 30.  La 9 iulie 1996, reclamantii au depus o cerere la autoritatile administrative, solicitand acordarea de masuri reparatorii pentru apartamentul nr. 30, in conformitate cu dispozitiile Legii nr. 112/1995.
31. 31.  La 17 ianuarie 1997, societatea R. a vandut apartamentul chiriasilor care locuiau in el, S.C. si S.M.
32. 32.  La 16 mai 1997, autoritatile administrative au respins capetele de cerere formulate de reclamanti in temeiul Legii nr. 112/1995, avand in vedere faptul ca apartamentul fusese deja vandut chiriasilor care locuiau in el.

(b) Restituirea bunului imobil situat in Pitesti

33. 33.  La 30 august 1999, reclamantii au introdus in fata Tribunalului Arges o actiune impotriva Consiliului local Pitesti, cu scopul de a reintra in posesia apartamentului nr. 30. Acestia au sustinut ca bunul fusese confiscat in mod ilegal, intrucat, pe de o parte, confiscarea incalcase Constitutia in vigoare la momentul respectiv, si, pe de alta parte, acestia nu fusesera notificati cu privire la decizia administrativa de confiscare a bunului in cauza.
34. 34.  La 22 mai 2000, tribunalul a admis cererea reclamantilor. Paratul a declarat apel impotriva acestei hotarari. La 23 martie 2001, Curtea de Apel Pitesti a respins apelul, deoarece nu fusesera depuse motivele de apel. Decizia a ramas astfel definitiva.
35. 35.  La 19 septembrie 2002, reclamantii, asistati de un executor judecatoresc, au reintrat in posesia apartamentului nr. 30; in procesul-verbal relevant se mentiona faptul ca apartamentul era nelocuit si nemobilat.

(c) Contestatia impotriva punerii in executare a hotararii din 22 mai 2000

36. 36.  La 1 octombrie 2002, S.C. si S.M. au contestat punerea in executare a hotararii din 22 mai 2000 (a se vedea supra, pct. 34). Acestia au sustinut ca sunt proprietarii de drept ai apartamentului nr. 30, avand in vedere ca il cumparasera cu buna-credinta in 1997; in plus, in masura in care nu au fost parti la procedura incheiata cu pronuntarea hotararii executorii din 22 mai 2000, aceasta le era inopozabila.
37. 37.  Prin hotararea definitiva din 25 iunie 2003, Curtea de Apel Pitesti a admis capetele de cerere ale S.C. si S.M. In motivarea sa, instanta a hotarat, in esenta, ca respectivul contract de vanzare-cumparare fusese incheiat in mod valabil si legal de catre chiriasi, care actionasera cu buna-credinta la momentul vanzarii. In plus, hotararea din 22 mai 2000, prin care li s-a acordat reclamantilor titlul de proprietate, era inopozabila fata de cumparatori, deoarece acestia nu fusesera parti la procedura in cauza.

(d) Demersurile intreprinse in temeiul dreptului comun pentru a obtine anularea contractului de vanzare-cumparare

38. 38.  La 22 noiembrie 2006, reclamantii au introdus o actiune impotriva lui S. C. si S.M., solicitand sa fie repusi in posesia apartamentului nr. 30 si cerand instantelor sa constate ca respectivul contract de vanzare-cumparare era ilegal. Capetele lor de cerere au fost admise de Judecatoria Pitesti la 23 ianuarie 2008.
39. 39.  La 16 iunie 2008, Tribunalul Arges a admis un apel declarat de parati. Instanta a considerat ca vanzarea apartamentului fusese legala. In acelasi timp, aceasta a hotarat ca reclamantii aveau dreptul la despagubiri pentru apartament, echivalente cu valoarea de piata a acestuia la data efectuarii platii.
40. 40.  Reclamantii nu au depus nicio cerere in temeiul Legii nr. 10/2001.
41. DREPTUL SI PRACTICA INTERNE RELEVANTE
42. Prezentare generala a principalelor dispozitii legislative referitoare la restituirea imobilelor nationalizate inainte de 1989 sau, in cazul imposibilitatii restituirii, despagubirile care trebuie acordate
43. 41.  Principalele dispozitii legislative relevante pentru prezenta cauza sunt descrise in hotararile Strain si altii impotriva Romaniei (nr. 57001/00, pct. 19-23, CEDO 2005?VII); Paduraru impotriva Romaniei, nr. 63252/00, pct. 23-53, CEDO 2005?XII (extrase); Maria Atanasiu si altii impotriva Romaniei (citata anterior, pct. 44-67); si Preda si altii impotriva Romaniei (citata anterior, pct. 70?74). Acestea pot fi rezumate dupa cum urmeaza.
44. Principii generale de drept civil
45. 42.  In lipsa unei legislatii speciale, care sa reglementeze imobilele nationalizate, instantele au considerat initial ca, pe baza principiilor generale de drept civil, acestea erau competente sa examineze chestiunea legalitatii deciziilor de nationalizare a bunurilor si sa dispuna restituirea acestor bunuri proprietarilor, in cazul in care s-a constatat ca au fost nationalizate in mod ilegal.
46. Legea nr. 112/1995
47. 43.  Prin intrarea in vigoare a Legii nr. 112 din 25 noiembrie 1995 pentru reglementarea situatiei juridice a unor imobile cu destinatia de locuinte, trecute in proprietatea statului, a fost autorizata vanzarea unor astfel de proprietati chiriasilor care locuiesc in ele. Bunurile puteau fi restituite fostilor proprietari sau succesorilor in drepturi ai acestora numai in cazul in care persoanele in cauza locuiau in imobilele respective in calitate de chiriasi sau daca bunurile erau libere. In cazul in care nu era posibila restituirea, fostii proprietari puteau solicita despagubiri, a caror valoare era plafonata.
48. Legea nr. 10/2001
49. 44.  Legea nr. 10 din 14 februarie 2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 a consacrat principiul restituirii bunurilor in cauza. In cazurile in care nu mai era posibila restituirea, fostii proprietari sau succesorii in drepturi ai acestora puteau solicita despagubiri, a caror valoare nu era plafonata.
50. 45.  Art. 2 alin. (2) din lege, in vigoare pana la 6 februarie 2009, cand a fost abrogat prin Legea nr. 1/2009 (a se vedea infra, pct. 49), prevedea ca persoanele ale caror imobile au fost preluate fara titlu valabil isi pastreaza calitatea de proprietar avuta la data preluarii, pe care o exercita dupa primirea deciziei sau hotararii judecatoresti de restituire, conform prevederilor acestei legi.
51. 46.  Art. 22 alin. (1) [fostul art. 21 alin. (1)] stabilea initial un termen de sase luni de la data intrarii in vigoare a legii pentru trimiterea unei notificari la autoritatile administrative competente, solicitandu-se restituirea sau acordarea de despagubiri. Termenul a fost prelungit ulterior cu sase luni, si anume pana la 14 februarie 2002. Alineatul 5 al aceluiasi articol prevedea ca nerespectarea termenului mentionat mai sus atragea pierderea dreptului de a solicita in justitie restituirea sau masuri reparatorii.
52. 47.  Partea relevanta a art. 45 (fostul art. 46) prevedea:

„(2) Actele juridice de instrainare, inclusiv cele facute in cadrul procesului de privatizare, avand ca obiect imobile preluate fara titlu valabil, sunt lovite de nulitate absoluta, in afara de cazul in care actul a fost incheiat cu buna-credinta. […]”

Art. 45 alin. (5) prevedea ca termenul de introducere a unei actiuni avand ca obiect anularea unei astfel de tranzactii era 14 august 2002.

48. 48.  Dispozitiile relevante ale art. 46 (fostul art. 47) prevedeau:

Art. 46

„(1) Prevederile prezentei legi sunt aplicabile si in cazul actiunilor in curs de judecata [la momentul intrarii sale in vigoare], persoana indreptatita putand alege calea aceste legi, renuntand la judecarea cauzei sau solicitand suspendarea cauzei […].

(3) In cazul in care persoanei indreptatite i s-a respins, prin hotarare judecatoreasca definitiva si irevocabila, actiunea privind restituirea in natura a bunului solicitat, termenul de notificare prevazut la art. 22 alin. (1) curge de la data ramanerii definitive si irevocabile a hotararii judecatoresti.”

4. Legea nr. 1/2009
5. 49.  Legea nr. 1 din 30 ianuarie 2009 a intrat in vigoare la 6 februarie 2009. Aceasta prevedea ca imobilele care au fost instrainate in baza Legii nr. 112/1995 nu mai putea fi restituite fostilor proprietari in natura, avand ca alternativa doar masuri reparatorii. Posibilitatea de a alege intre o actiune in revendicare si procedura speciala de restituire in temeiul Legii nr. 10/2001 a fost eliminata in favoarea acesteia din urma.
6. Legea nr. 165/2013
7. 50.  Legea nr. 165 din 20 mai 2013 nu a abrogat legislatia anterioara privind restituirea imobilelor nationalizate inainte de 1989, dar a reformat mecanismul de despagubire. Aceasta prevedea, ca regula generala, restituirea bunurilor si un sistem de masuri reparatorii in situatiile in care nu era posibila restituirea. Cu toate acestea, legea nu stabilea alte termene pentru depunerea de noi cereri de restituire sau de masuri reparatorii, avand in vedere ca mecanismul de despagubire era conceput exclusiv pentru reclamantii care respectasera deja termenele prevazute initial in legile privind restituirea proprietatilor (a se vedea supra, pct. 46 si 48).
8. 51.  Legea a stabilit o foaie de parcurs pentru adoptarea unei serii de masuri pentru ca mecanismul de despagubire sa devina functional, inclusiv constituirea Fondului national pentru terenuri agricole si alte bunuri imobile. Concomitent, au fost stabilite termene specifice si obligatorii pentru fiecare etapa administrativa a examinarii cererilor de restituire. Legea prevedea, de asemenea, posibilitatea unui control judecatoresc, care sa permita instantelor interne sa verifice legalitatea deciziilor administrative, dar si sa acorde, daca este necesar, restituirea sau despagubirile solicitate.
9. Prezentare generala a practicii judiciare interne relevante
10. Pozitia Curtii Constitutionale
11. 52.  In cadrul controlului de constitutionalitate a legislatiei relevante mentionate anterior, efectuat dupa intrarea sa in vigoare, Curtii Constitutionale i s-a solicitat sa se pronunte cu privire la compatibilitatea cu Constitutia a unora dintre dispozitii sale. Aceasta a respins majoritatea exceptiilor de neconstitutionalitate ridicate in fata instantelor interne si a confirmat conformitatea legilor in cauza cu Constitutia.
12. 53.  In Decizia nr. 830 din 8 iulie 2008, Curtea Constitutionala a hotarat ca toate persoanele care au depus in termenul legal o notificare in temeiul Legii nr. 10/2001 au dreptul sa solicite acordarea de masuri reparatorii si, in special, restituirea bunurilor in cauza, daca acestea au fost nationalizate in mod ilegal.
13. Jurisprudenta instantelor interne, inclusiv cea a Inaltei Curti de Casatie si Justitie (ICCJ)
14. 54.  Dupa intrarea in vigoare a Legii nr. 112/1995, practica instantelor interne a suferit din cauza absentei unui cadru legislativ stabil. Instantele au oferit o serie de interpretari diferite cu privire la notiuni precum „titlul de proprietate” al statului, „buna-credinta” a cumparatorului si „aparenta in drept”, precum si la relatia dintre actiunile in revendicare si procedurile de restituire, prevazute de legislatia speciala (a se vedea Paduraru, citata anterior, pct. 96).
15. 55.  Inalta Curte de Casatie si Justitie s-a pronuntat cu privire la competenta instantelor interne de a solutiona cererile de restituire a bunurilor nationalizate in cazul absentei unui raspuns din partea autoritatilor administrative la notificarile adresate in temeiul Legii nr. 10/2001. In urma unui recurs in interesul legii, instanta, constituita in Sectii Unite, a hotarat, in Decizia nr. 20 din 19 martie 2007, publicata in Monitorul Oficial la 12 noiembrie 2007, ca instantele interne sunt competente sa se pronunte asupra fondului cererilor si, daca este cazul, sa dispuna restituirea bunurilor in cauza sau acordarea despagubirilor prevazute de lege.
16. 56.  La 4 iunie 2007 si la 9 iunie 2008, ICCJ, constituita in Sectii Unite si pronuntandu-se cu privire la alte doua recursuri in interesul legii, a emis Decizia nr. 52 si Decizia nr. 33, care au fost publicate in Monitorul Oficial la 13 noiembrie 2007 si 23 februarie 2009. Aceasta a hotarat ca, in urma intrarii in vigoare a Legii nr. 10/2001, actiunile in revendicarea bunurilor expropriate sau nationalizate inainte de 1989, care au fost introduse in paralel cu procedura de restituire prevazuta de Legea nr. 10/2001, sunt inadmisibile. Cu toate acestea, cu titlu de exceptie de la aceasta regula, ICCJ a hotarat ca persoanele care detineau un „bun” in sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie puteau sa introduca o actiune in revendicare, cu conditia ca aceasta sa nu aduca atingere drepturilor de proprietate dobandite de terti cu buna-credinta.
17. 57.  In Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, publicata in Monitorul Oficial la 17 februarie 2012, ICCJ s-a pronuntat asupra unui alt recurs in interesul legii. Aceasta a hotarat ca, in conformitate cu motivarea Curtii din hotararea-pilot pronuntata in cauza Maria Atanasiu si altii, notiunea de „bun actual”, in contextul unor bunuri imobile solicitate in temeiul legilor de restituire, presupune existenta unei hotarari administrative sau judecatoresti prin care se recunoaste, in mod direct sau indirect, dreptul de proprietate al reclamantului/reclamantei, in special faptul ca acesta/aceasta indeplineste toate conditiile legale necesare pentru a beneficia de dreptul solicitat. De asemenea, Inalta Curte a hotarat ca cererile de despagubire depuse in fata instantelor in afara mecanismului prevazut de legislatia speciala de restituire, cum ar fi cererile intemeiate direct pe art. 13 din Conventie sau pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie, precum si pe dispozitiile dreptului comun, sunt inadmisibile.
18. 58.  Fiind sesizata cu o cerere de pronuntare a unei hotarari prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ICCJ a pronuntat hotararea nr. 19 din 20 martie 2017, publicata in Monitorul Oficial la 11 aprilie 2017. Aceasta a constatat ca, in ceea ce priveste bunurile imobile in legatura cu care existau cauze aflate pe rolul Curtii Europene a Drepturilor Omului la data intrarii in vigoare a Legii nr. 165/2003, dispozitiile acesteia erau relevante numai pentru cererile in cadrul carora reclamantii au formulat cereri de restituire sau de acordare de masuri reparatorii la nivel national, in conformitate cu legislatia speciala relevanta.

Hotararea a devenit obligatorie pentru toate instantele interne incepand cu data publicarii sale in Monitorul Oficial.

IN DREPT

1. CU PRIVIRE LA CONEXAREA CERERILOR
2. 59.  Avand in vedere contextele de fapt si de drept similare, Curtea decide conexarea celor doua cereri, in conformitate cu art. 42 § 1 din Regulamentul Curtii.

1. LOCUS STANDI
2. 60.  Mostenitorii a doi dintre reclamanti au informat Curtea cu privire la decesul reclamantilor in cauza si, in calitatea lor de rude apropiate, si-au exprimat intentia de a continua procedura in locul lor. Guvernul nu a ridicat obiectii in acest sens. Avand in vedere legaturile stranse de rudenie dintre mostenitori si reclamanti si interesul legitim al acestora de a mentine cererile privind drepturile fundamentale ale omului, Curtea le incuviinteaza mostenitorilor reclamantilor decedati sa continue procedura in locul lor. Prin urmare, va continua sa examineze capetele de cerere ale reclamantilor defuncti, la cererea mostenitorilor acestora (a se vedea anexa).

III.  CU PRIVIRE LA PRETINSA INCALCARE A ART. 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1 LA CONVENTIE

61. 61.  Reclamantii au sustinut ca imposibilitatea lor de a obtine restituirea bunurilor nationalizate ale acestora sau de a obtine despagubiri constituia o incalcare a dreptului lor la respectarea bunurilor, prevazut la art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie, care are urmatorul cuprins:

„Orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decat pentru o cauza de utilitate publica si in conditiile prevazute de lege si de principiile generale ale dreptului international.

Dispozitiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considera necesare pentru a reglementa folosinta bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contributii, sau a amenzilor.”

1. Cu privire la admisibilitate
2. Argumentele partilor
3. 62.Guvernul a sustinut ca reclamantii nu au epuizat caile de atac interne pe care le aveau la dispozitie in ceea ce priveste capetele de cerere ale acestora. Reclamantii nu a fost de acord cu aceasta afirmatie. Argumentele invocate de ambele parti sunt prezentate mai jos.

(a) Cu privire la cererea nr. 10346/03

63. 63.  Invocand constatarile Curtii din hotararea pronuntata in cauza Preda si altii impotriva Romaniei (nr. 9584/02 si alte 7 cereri , 29 aprilie 2014) cu privire la eficienta generala a mecanismului prevazut de Legea nr. 165/2013 in a le oferi reclamantilor reparatii adecvate pentru plangerile lor (a se vedea, de asemenea, supra, pct. 10), Guvernul a argumentat ca mecanismul in cauza este eficient, de asemenea, in situatii similare celei a reclamantei, in care, in ciuda faptului ca fostilor proprietari li s-a recunoscut titlul de proprietate de catre instante, nu s-au putut bucura de bunul lor, deoarece statul il vanduse unor terti. Guvernul a sustinut ca reclamanta nu exercitase in mod corespunzator procedura administrativa instituita de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificata si imbunatatita prin Legea nr. 165/2013. Daca ar fi procedat astfel, cererile sale de acordare de masuri reparatorii ar fi fost examinate si solutionate de catre autoritatile competente in termenele specifice prevazute de lege.
64. 64.  In special, Guvernul a argumentat ca cererea depusa de reclamanta in temeiul Legii nr. 10/2001 nu putea sa fie evaluata fara documentele justificative relevante, care ar fi trebuit sa fie depuse fie de catre reclamanta, fie de catre mostenitorul acesteia, care avea calitate procesuala pentru a continua procedura in numele ei. In acest context, Guvernul a facut referire, printre altele, la lipsa copiei titlului de proprietate si a copiilor documentelor care contin descrierea proprietatii, precum si a copiei documentului de identitate al reclamantei si a copiei unui certificat de mostenitor care sa ateste calitatea ei de mostenitor.
65. 65.  Guvernul considera ca mostenitorul reclamantei ar fi trebuit sa ia cunostinta de faptul ca dosarul pendinte in fata autoritatilor administrative era incomplet, cel mai tarziu la 10 noiembrie 2009, atunci cand acesta a prezentat Curtii observatiile sale cu privire la fond, anexand la acestea o scrisoare din partea autoritatilor administrative care atesta stadiul dosarului (a se vedea supra, pct. 26). Guvernul a concluzionat ca nu poate fi adoptata nicio decizie cu privire la capetele de cerere formulate de reclamanta in temeiul Legii nr. 10/2001, avand in vedere lipsa de interes din partea acesteia de a completa dosarul si de a epuiza, astfel, calea de atac efectiva oferita de legislatia relevanta mentionata anterior.
66. 66.  Reclamanta a contestat eficienta Legii nr. 10/2001, atat in general, cat si in legatura cu capetele sale de cerere. Aceasta a argumentat ca, desi au trecut multi ani de la intrarea in vigoare a legii, majoritatea cererilor reclamantilor erau, in continuare, pendinte in fata diferitelor autoritati nationale, fara sanse reale ca aceste cereri sa fie examinate si/sau sa fie admise intr-un termen rezonabil. In plus, reclamanta a contestat aplicabilitatea legii in cauza sa, in masura in care restituirea bunului acesteia fusese dispusa si titlul sau de proprietate fusese recunoscut de catre instantele interne in cadrul unei hotarari definitive pronuntate in 1997 (a se vedea supra, pct. 15), asadar, cu mult timp inainte de intrarea in vigoare a legii. Ea a sustinut ca, avand in vedere aceste circumstante, procedura administrativa devenea inutila.

(b) Cu privire la cererea nr. 10893/04

67. 67.  Guvernul a argumentat ca, din cauza faptului ca reclamantii nu au depus o notificare in temeiul Legii nr. 10/2001, era imposibil sa li se acorde masuri reparatorii pentru imobilele situate in Pitesti. Acesta considera ca nimic nu i-a impiedicat pe reclamanti sa depuna o astfel de cerere, fie in temeiul art. 22 din aceasta lege (a se vedea supra, pct. 46) si in termenul general prevazut de lege, care expirase la 14 februarie 2002, sau la o data ulterioara, in temeiul art. 46 alin. (3) din legea mentionata (a se vedea supra, pct. 48), si anume in termen de sase luni de la data la care a fost respinsa cererea acestora de restituire, prin hotararea din 16 iunie 2008 (a se vedea supra, pct. 39).
68. 68.  In opinia reclamantilor, faptul ca titlul lor de proprietate a fost recunoscut printr-o hotarare definitiva ii scutea de exercitarea altor cai legale. Acest lucru era valabil cu atat mai mult cu cat, in ciuda tuturor eforturilor depuse de-a lungul anilor, statul vanduse ilegal bunurile acestora catre terti (a se vedea supra, pct. 31), impiedicandu-i astfel sa beneficieze de drepturile lor consolidate. In plus, acestia au sustinut ca dispozitiile art. 46 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 (a se vedea supra, pct. 48) nu erau relevante pentru cauzele lor.
69. Motivarea Curtii
70. 69.  In primul rand, Curtea ia act de faptul ca, in etapa administrativa a mecanismului de restituire prevazut de Legea nr. 10/2001, o notificare depusa la autoritatile administrative trebuia sa fie evaluata in ceea ce priveste dreptul reclamantului la acordarea de masuri reparatorii referitoare la un anumit bun imobil. Pe baza documentelor depuse de reclamant, decizia emisa de catre autoritatea administrativa competenta ar trebui sa mentioneze, in mod necesar, calitatea reclamantului (sau lipsa acesteia) de fost proprietar sau de succesor in drepturi al fostului proprietar al bunului, caracteristicile materiale ale proprietatii (suprafata, componenta), si daca, in consecinta, reclamantul avea dreptul la acordarea de masuri reparatorii.
71. 70.  Cu toate acestea, Curtea subliniaza ca, in prezenta speta, o astfel de evaluare a dreptului reclamantilor la acordarea de masuri reparatorii fusese deja efectuata de catre instantele interne in cadrul unor proceduri judiciare. Intr-adevar, in hotararile definitive pronuntate la 6 iulie 1997 si 14 octombrie 2003, in privinta doamnei Dickmann, si la 22 mai 2000 si 16 iunie 2008, in privinta doamnei si domnului Gion, instantele interne au recunoscut atat validitatea titlului lor de proprietate, cat si dreptul acestora la acordarea de masuri reparatorii.
72. 71.  In plus, Curtea observa ca, desi doamna Dickmann, reclamanta din cererea nr. 10346/03, a initiat, la 12 octombrie 2001, procedura administrativa prevazuta de Legea nr. 10/2001, cererea acesteia este inca pendinte in fata autoritatilor administrative si nu s-a adoptat inca nicio o decizie in acest sens (a se vedea supra, pct. 25-27).
73. 72.  Curtea ia act de explicatia autoritatilor potrivit careia nu s-a putut adopta o decizie din cauza faptului ca reclamanta nu a depus documentele relevante in sustinerea solicitarii sale de acordare a unor masuri reparatorii pentru bunul in cauza (a se vedea supra, pct. 26). Cu toate acestea, Curtea observa ca probele relevante in ceea ce priveste conditiile legale necesare pentru stabilirea dreptului reclamantei la acordarea de masuri reparatorii par sa fi fost anexate la cererea depusa in 2001 (a se vedea supra, pct. 25). In orice caz, Curtea considera ca nu exista niciun motiv care sa justifice o noua apreciere a acestei chestiuni de catre autoritatile administrative, avand in vedere ca dreptul respectiv a fost deja confirmat de instantele interne in cadrul unor hotarari definitive, necontestate pana in prezent.
74. 73.  In ceea ce ii priveste pe doamna si pe domnul Gion, reclamantii din cererea nr. 10893/04, Curtea remarca faptul ca acestia nu au depus nicio notificare in temeiul Legii nr. 10/2001 (a se vedea supra, pct. 40). Guvernul a argumentat ca reclamantii ar fi putut si ar fi trebuit sa procedeze astfel in temeiul art. 22 sau art. 46 din aceasta lege (a se vedea supra, pct. 67).
75. 74.  Cu toate acestea, Curtea observa ca respectiva cerere de restituire depusa de doamna si domnul Gion a fost admisa printr-o hotarare ramasa definitiva la 23 martie 2001, la scurt timp dupa intrarea in vigoare a Legii nr. 10/14 februarie 2001. In aceste circumstante, Curtea nu intelege motivul pentru care reclamantii ar fi trebuit sa depuna alte cereri la autoritatile administrative in temeiul art. 22 din lege.
76. 75.  In plus, actiunile initiate ulterior de reclamati, care s-au incheiat cu pronuntarea hotararii din 16 iunie 2008 de respingere a cererilor acestora, au fost introduse dupa intrarea in vigoare a Legii nr. 10/2001.
77. 76.  In aceasta privinta, Curtea subliniaza ca dispozitiile art. 46 sunt relevante pentru cererile de restituire care erau pendinte in fata instantelor interne la momentul intrarii in vigoare a Legii nr. 10/2001. In special, alineatul 3 le oferea persoanelor ale caror cereri de restituire – care erau pendinte in fata instantelor interne la 14 februarie 2001 – fusesera respinse de instante printr-o hotarare definitiva, posibilitatea de a depune o notificare la autoritatile administrative, cu conditia sa intreprinda acest demers in termen de sase luni de la pronuntarea hotararii atacate.
78. 77.  Rezulta ca reclamantii nu ar fi putut sa invoce dispozitiile art. 46 alin. (3) pentru depunerea unui notificari la autoritatile administrative, astfel cum sustine Guvernul, avand in vedere ca procedura in cadrul careia au fost respinse cererile de restituire ale acestora nu se afla pe rolul instantelor la momentul intrari in vigoare a legii in cauza.
79. 78.  In orice caz, astfel cum a constatat deja Curtea cu privire la eficienta acestei cai de atac in cazul doamnei Dickmann (a se vedea supra, pct. 72), in mod similar, in cazul domnului si doamnei Gion, depunerea unei notificari, cu scopul de a obtine o noua evaluare a problemei dreptului la acordarea de masuri reparatorii, ar fi fost inutila, avand in vedere existenta unei hotarari definitive prin care acest drept fusese recunoscut.
80. 79.  Avand in vedere considerentele de mai sus, Curtea nu intelege cum procedura mentionata anterior ar fi constituit o cale de atac efectiva pentru capetele de cerere formulate de reclamanti, astfel cum sustine Guvernul. Prin urmare, Curtea respinge exceptia preliminara ridicata de Guvernul parat cu privire la acest aspect.
81. 80.  In continuare, Curtea subliniaza ca respectivele capete de cerere invocate de reclamanti in temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 nu sunt in mod vadit nefondate, in sensul art. 35 § 3 lit. a) din Conventie, si nici nu prezinta niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, acestea trebuie sa fie declarate admisibile.
82. Cu privire la fond
83. Argumentele partilor
84. 81.  In general, Guvernul a sustinut ca era probabil sa nu mai apara situatii similare celei descrise in prezenta cauza, si anume cazuri in care au existat titluri de proprietate valide concurente asupra aceluiasi bun care fusese nationalizat de stat, aspect care fusese semnalat de catre Curte ca fiind problematic in mai multe din hotararile sale (acesta a citat Katz impotriva Romaniei, nr. 29739/03, 20 ianuarie 2009), deoarece, din punct de vedere tehnic, problema era de natura istorica, astfel cum se explica mai jos.
85. 82.  Guvernul a argumentat ca, in primul rand, nu mai era posibil ca statul sa vanda chiriasilor imobile care au fost nationalizate si in privinta carora au fost formulate cereri administrative sau judiciare in temeiul Legii nr. 10/2001.
86. 83.  In al doilea rand, conform concluziilor Inaltei Curti de Casatie si Justitie din hotararea pronuntata de aceasta la 9 iunie 2008 asupra unui recurs in interesul legii, actiunile in revendicarea unui astfel de bun nu mai erau, in principiu, admisibile dupa intrarea in vigoare a Legii nr. 10/2001 (a se vedea supra, pct. 56).
87. 84.  In al treilea rand, actiunile avand ca obiect anularea contractelor de vanzare-cumparare incheiate intre stat si chiriasi nu mai erau admisibile incepand cu data de 14 august 2002, ca urmare a termenului prevazut la art. 45 din Legea nr. 10/2001 (a se vedea supra, pct. 47).
88. 85.  Prin urmare, nu mai exista contextul de fapt si de drept care putea sa determine existenta mai multor titluri de proprietate concurente asupra unui imobil cu destinatia de locuinta, reglementate de dispozitiile Legii nr. 10/2001.
89. 86.  In ceea ce priveste masurile adoptate pentru a remedia problema validarii, prin hotarari definitive, a mai multor titluri concurente asupra aceluiasi imobil cu destinatia de locuinta, Guvernul a subliniat ca Legea nr. 10/2001 declara in mod clar ca, in cazul in care nu mai era posibila restituirea bunului, vor fi acordate, in schimb, despagubiri sau alte masuri reparatorii. Prin urmare, fostii proprietari ale caror titluri de proprietate au fost recunoscute de instante, dar care nu au putut beneficia de bunurile lor din cauza existentei unui alt titlu asupra aceluiasi bun, care a fost recunoscut, de asemenea, de instante, aveau dreptul la acordarea de masuri reparatorii in conformitate cu Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificata prin Legea nr. 165/2013
90. 87.  Facand referire la opinia exprimata de Curte in cauza Preda si altii (citata anterior), Guvernul a subliniat ca mecanismul de despagubire prevazut de Legea nr. 165/2013 constituie, in principiu, o cale de atac eficienta si adecvata pentru persoanele care au solicitat despagubiri in fata autoritatilor interne. Acesta a sustinut, de asemenea, ca mecanismul respectiv este eficient si in circumstante precum cele descrise in prezenta cauza.
91. 88.  Guvernul a prezentat informatii actualizate cu privire la functionarea in prezent a acestui mecanism, care s-a dovedit eficient si satisfacator, in opinia sa. In aceste circumstante, acesta a ajuns la concluzia ca reclamantii din prezenta cauza ar fi trebuit sa exercite cu diligenta procedurile prevazute de Legea nr. 10/2001 si Legea nr. 165/2013, pe care le aveau la dispozitie si care constituiau o cale de atac eficienta pentru capetele de cerere ale acestora.
92. 89.  Reclamantii au reiterat ideea potrivit careia din cauza faptului ca, pana in prezent, nu le-au fost restituite bunurile si nici nu li s-au acordat despagubiri adecvate, le-a fost incalcat dreptul la respectarea bunurilor acestora. Acestia au sustinut ca mecanismul de despagubire instituit de legislatia nationala nu era eficient.
93. Motivarea Curtii

(a) Principii generale

90. 90.  In hotararea-pilot pronuntata in cauza Maria Atanasiu si altii (nr.  30767/05 si 33800/06, pct. 164-168, 12 octombrie 2010), Curtea a rezumat principiile relevante legate de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 in privinta masurilor reparatorii, dupa cum urmeaza:

„164.  Asa cum art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garanteaza un drept de a dobandi bunuri, el nu le impune statelor contractante nicio restrictie cu privire la libertatea lor de a stabili domeniul de aplicare a legilor pe care le pot adopta in materie de restituire a bunurilor si de a alege conditiile in care accepta sa restituie drepturile de proprietate persoanelor deposedate [Van der Mussele impotriva Belgiei, 23 noiembrie 1983, pct. 48, seria A nr. 70; Slivenko impotriva Letoniei (dec.)  (MC), nr. 48.321/99, pct. 121, CEDO 2002-II, si Jantner, mentionata mai sus, pct. 34].

165. In schimb, art. 1 din Protocolul nr. 1 cere ca ingerinta autoritatii publice in exercitarea dreptului la respectarea bunurilor sa fie legala [Fostul rege al Greciei si altii impotriva Greciei (MC), nr. 25.701/94, pct. 79, CEDO 2000-XII, si Iatridis impotriva Greciei (MC), nr. 31107/96, pct. 58, CEDO 1999-II]. Principiul legalitatii presupune si existenta unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise si previzibile in aplicarea lor [Beyeler impotriva Italiei (MC), nr. 33202/96, pct. 109-110, CEDO 2000-I].
166. In plus, orice ingerinta in exercitarea unui drept sau a unei libertati recunoscute de Conventie trebuie sa urmareasca un scop legitim. De asemenea, in cauzele care presupun o obligatie pozitiva, trebuie sa existe o justificare legitima pentru inactiunea statului. Principiul „justului echilibru“, inerent insusi art. 1 din Protocolul nr. 1, presupune existenta unui interes general al comunitatii. Datorita unei cunoasteri directe a societatii lor si a nevoilor acesteia, autoritatile nationale sunt, in principiu, mai bine plasate decat judecatorul international pentru a determina ceea ce este de „utilitate publica“. In mecanismul de protectie instituit de Conventie, acestora le revine, asadar, obligatia de a se pronunta primele asupra existentei unei probleme de interes general ce justifica masuri aplicabile in domeniul exercitarii dreptului de proprietate, inclusiv masuri ce presupun privari si restituiri de bunuri. Prin urmare, ele se bucura aici de o anumita marja de apreciere, ca in alte domenii asupra carora se extind garantiile Conventiei.

In plus, notiunea „utilitate publica“ este ampla prin natura sa. In mod special, decizia de a adopta legi referitoare la privarea de proprietate sau care prevad o despagubire din fonduri publice pentru bunuri expropriate presupune, de obicei, analiza unor chestiuni politice, economice si sociale.  Considerand ca este normal ca legislatorul sa dispuna de o larga marja in politica sa economica si sociala, Curtea a declarat ca respecta modul in care acesta concepe imperativele „utilitatii publice“, cu exceptia cazului in care judecata sa se dovedeste a fi vadit lipsita de temei rezonabil (James si altii impotriva Regatului Unit, 21 februarie 1986, pct. 46, seria A nr. 98, Fostul rege al Greciei si altii, mentionata mai sus, pct. 87, si Broniowski, mentionata mai sus, pct. 149).

167. Atat atingerea adusa respectarii bunurilor, cat si abtinerea de la actiune trebuie sa pastreze un just echilibru intre cerintele interesului general al comunitatii si imperativele apararii drepturilor fundamentale ale individului. In mod special, trebuie sa existe un raport rezonabil de proportionalitate intre mijloacele utilizate si scopul urmarit prin orice masura aplicata de stat, inclusiv masurile care priveaza o persoana de proprietatea sa. In fiecare cauza ce presupune pretinsa incalcare a acestei prevederi, Curtea trebuie sa verifice daca, din cauza actiunii sau inactiunii statului, persoana in cauza a fost nevoita sa suporte o sarcina disproportionata si excesiva (Sporrong si Lönnroth impotriva Suediei, 23 septembrie 1982, pct. 73, seria A nr. 52).”

(b) Aplicarea acestor principii in prezenta cauza

91. 91.  Pentru inceput, Curtea ia act de argumentele Guvernului, potrivit carora este probabil ca problemele juridice ridicate de prezenta cauza sa nu mai apara, avand in vedere solutionarea lor in jurisprudenta interna, si/sau expirarea termenelor in care era posibila instituirea anumitor masuri procedurale de natura sa determine validarea implicita sau explicita de catre instante a unor titluri concurente asupra aceluiasi imobil confiscat ilegal de catre stat (a se vedea supra, pct. 82-84 si 55-57).
92. 92.  Curtea constata ca nu exista niciun motiv special pentru a nu fi de acord cu aceste argumente, avand in vedere faptul ca autoritatile nationale sunt, in principiu, mai bine plasate decat instanta internationala pentru a efectua o evaluare initiala nu numai cu privire la existenta unei probleme de interes public, ci, totodata, cu privire la persistenta acesteia (se vedea, mutatis mutandis, Broniowski, citata anterior, pct. 149). Cu toate acestea, avand in vedere numarul considerabil de cereri pendinte in fata sa, care ridica o problema juridica similara celei examinate in prezenta cauza, Curtea considera ca trebuie sa efectueze o evaluare cuprinzatoare a masurilor adoptate de stat in vederea abordarii problemei criticate.
93. 93.  In aceasta privinta, Curtea reitereaza, in primul rand, ca o constatare, fie in cadrul motivarii, fie in dispozitivul unei hotarari definitive, care nu a fost casata sau atacata pana in prezent, potrivit careia nationalizarea bunului in cauza a fost ilegala, era echivalenta cu recunoasterea, cu efect retroactiv, a faptului ca reclamantii detineau un titlu de proprietate asupra bunului respectiv, atata vreme cat acestia indeplineau, de asemenea, conditiile legale necesare pentru a avea dreptul sa solicite acordarea de masuri reparatorii (a se vedea, printre multe altele, Strain si altii impotriva Romaniei, nr. 57001/00, pct. 38, CEDO 2005 VII; Popescu si Dimeca impotriva Romaniei, nr. 17799/03, pct. 21-22, 9 decembrie 2008; si Maria Atanasiu si altii, citata anterior, pct. 142-145). Acest efect retroactiv este confirmat, de asemenea, de abordarea adoptata de catre legiuitorul roman pana la 6 februarie 2009. Art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 prevedea ca persoanele ale caror imobile au fost preluate fara titlu valabil isi pastreaza calitatea de proprietar avuta la data preluarii, isi pastreaza calitatea de proprietar avuta la data preluarii, pe care o exercita dupa primirea deciziei sau hotararii judecatoresti de restituire, conform prevederilor acestei legi.(a se vedea supra, pct. 45).
94. 94.  Revenind la prezenta speta, Curtea reitereaza faptul ca reclamantii obtinusera o recunoastere, in cadrul unor hotarari definitive, a ilegalitatii confiscarii bunurilor acestora de catre stat. Aceasta subliniaza, de asemenea, ca instantele interne au confirmat dreptul lor la acordarea de masuri reparatorii, avand in vedere calitatea lor de succesor in drepturi al fostilor proprietari, in cazul doamnei Dickmann (a se vedea supra, pct. 15-17 si 23), si de fosti proprietari, in cazul doamnei si domnului Gion (a se vedea supra, pct. 34 si 39).
95. 95.  Dupa ce a stabilit ca reclamantii detineau un „bun” in sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie, Curtea trebuie sa examineze, in continuare, daca privarea contestata de bunurile respective, ca urmare a vanzarii de catre stat a bunurilor catre terte persoane, a fost reparata si compensata in mod corespunzator prin intermediul mecanismului instituit in acest scop de catre stat.
96. 96.  In aceasta privinta, Curtea reitereaza faptul ca autoritatile nationale trebuie sa beneficieze de o marja de apreciere considerabila in ceea ce priveste alegerea masurilor care sa reglementeze raporturile de proprietate din tara (a se vedea, mutatis mutandis, Maria Atanasiu si altii, citata anterior, pct. 172). Cu toate acestea, considera ca este necesar sa se garanteze ca repararea unor „prejudicii vechi”, suferite ca urmare a incalcarilor drepturilor de proprietate de catre regimul comunist, nu va da nastere unor noi nedreptati disproportionate. In acest scop, legislatia ar trebui sa prevada posibilitatea sa se tina seama de circumstantele specifice fiecarei cauze, astfel incat persoanele care au obtinut bunurile lor cu buna-credinta sa nu fie obligate sa suporte sarcina raspunderii care ii revine de drept statului care a confiscat, la un moment dat, respectivele bunuri (a se vedea Raicu impotriva Romaniei, nr. 28104/03, pct. 37, 19 octombrie 2006).
97. 97.  Prin urmare, Curtea poate sa admita ca, in cazul persoanelor care, precum reclamantii din prezenta cauza, au titluri de proprietate concurente asupra acelorasi imobile cu destinatia de locuinte, care au fost validate prin hotarari definitive, acordarea de despagubiri sau a altor masuri reparatorii poate constitui o forma adecvata de reparatie, in cazul in care nu mai este posibila restituirea bunurilor acestora, dat fiind faptul ca bunurile in cauza sunt detinute, in prezent, de persoane care le-au cumparat de la stat cu buna-credinta.
98. 98.  Prin urmare, Curtea trebuie sa stabileasca daca statul a pus la dispozitia reclamantilor din prezenta cauza o astfel de forma de reparatie.
99. 99.  In aceasta privinta, Curtea subliniaza ca, desi Legea nr. 165/2013 a reformat, in general, mecanismul de restituire, prin stabilirea unor termene precise pentru fiecare etapa administrativa, precum si a unor criterii clare pentru functionarea mecanismului de despagubire (a se vedea supra, pct. 50-51), nu a adus procedurii administrative modificarile necesare pentru ca aceasta sa devina eficienta si in cazul unor reclamanti precum doamna Dickmann. In cazul acesteia, dupa cum s-a mentionat deja, in pofida faptului ca instantele au recunoscut deja validitatea titlului sau de proprietate asupra bunului in discutie si dreptul sau la acordarea de masuri reparatorii, aceasta a fost privata de la exercitarea drepturilor sale, avand in vedere ca terte parti detineau un titlu de proprietate concurent asupra bunului, ca urmare a vanzarii bunului respectiv de catre stat.
100. 100.  In plus, legislatia nu ofera o cale de atac pentru reclamanti precum doamna si domnul Gion, care, desi au fost recunoscuti de instante ca fiind proprietarii de drept ai bunului in cauza, nu au depus cereri de restituire sau de despagubire la nivel national, in temeiul Legii nr. 10/2001. Intr-adevar, Inalta Curte de Casatie si Justitie a confirmat, in decizia acesteia din 20 martie 2017 (a se vedea supra, pct. 58), ca mecanismul prevazut de Legea nr. 165/2013 era relevant numai in cazul reclamantilor in fata sa care au depus, de asemenea, notificari la autoritatile administrative in termenele stabilite de Legea nr. 10/2001 (a se vedea supra, pct. 46 si 48).
101. 101.  Curtea reitereaza ca, in hotararea pronuntata in cauza Preda si altii, a declarat ca Legea nr. 165/2013 prevedea un set de cai de atac eficiente pentru diverse tipuri de situatii, descrise la punctele 134-140 (a se vedea si supra, pct. 10), subliniind totodata ca nu erau prevazute cai de atac de natura materiala sau procedurala pentru reclamantii aflati intr-o situatie similara celor din prezenta cauza (a se vedea Preda si altii, citata anterior, pct. 124, si punctul 11 de mai sus).
102. 102.  In speta, Guvernul a solicitat Curtii sa pronunte o concluzie putin diferita, argumentand ca mecanismul era functional si includea cai de atac eficiente si in ceea ce priveste circumstantele relevante pentru reclamantii din prezenta cauza, dar ca aceste cai de atac nu au fost exercitate in mod corespunzator de catre reclamanti Totusi, pentru toate motivele mentionate anterior (a se vedea supra, pct. 79 si 99-100), Curtea considera ca Guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument care sa o convinga sa ajunga la o concluzie diferita in speta.
103. 103.  Rezulta ca reclamantii precum cei din prezenta cauza, al caror titlu de proprietate asupra unui imobil cu destinatia de locuinta a fost recunoscut si al caror drept la acordarea de masuri reparatorii a fost confirmat de catre instante, dar care nu se pot bucura de bunurile lor, deoarece au fost privati de ele ca urmare a faptului ca statul le-a vandut, nu beneficiaza de niciun mecanism care sa le permita sa obtina despagubiri adecvate pentru privarea de bunurile lor.
104. 104.  Curtea considera, in plus, ca aceasta privare, asociata cu lipsa totala de despagubiri, le-a impus reclamantilor o sarcina disproportionata si excesiva, incalcandu-se astfel dreptul acestora la respectarea bunurilor lor, astfel cum este garantat la art. 1 din Protocolul nr. 1 [a se vedea Strain, citata anterior, pct. 59, si Preda si altii, (citata anterior), pct. 148-149].
105. 105.  Prin urmare, a fost incalcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie.
106. CU PRIVIRE LA PRETINSA INCALCARE A ART. 6 DIN CONVENTIE
107. 106.  Reclamantii din ambele cereri s-au plans de faptul ca instantele nationale le-au incalcat dreptul la un proces echitabil, din cauza lipsei lor de impartialitate si a faptului ca acestea nu au evaluat faptele in mod corect si au interpretat gresit dreptul intern. Acestia au invocat art. 6 § 1 din Conventie, care prevede urmatoarele:

„Orice persoana are dreptul la judecarea in mod echitabil […] a cauzei sale, de catre o instanta […] impartiala, […] care va hotari […] asupra incalcarii drepturilor si obligatiilor sale cu caracter civil […].”

107. 107.  Curtea a examinat capetele de cerere, astfel cum au fost formulate de reclamanti. Cu toate acestea, avand in vedere toate elementele de care dispune si in masura in care este competenta sa se pronunte cu privire la aceste capete de cerere, Curtea constata ca acestea nu indica nicio aparenta incalcare a drepturilor si a libertatilor prevazute in Conventie sau in protocoalele la aceasta. Acest capat de cerere este in mod vadit nefondat si, prin urmare, trebuie sa fie respins in temeiul art. 35 § 3 si art. 35 § 4 din Conventie.
108. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENTIE
109. 108.  Art. 41 din Conventie prevede:

„In cazul in care Curtea declara ca a avut loc o incalcare a Conventiei sau a protocoalelor sale si daca dreptul intern al inaltei parti contractante nu permite decat o inlaturare incompleta a consecintelor acestei incalcari, Curtea acorda partii lezate, daca este cazul, o reparatie echitabila.”

1. Prejudiciu
2. 109.  Reclamantii au solicitat 99 000 de euro (EUR) (cererea nr. 10346/03) si 83 407 EUR (cererea nr. 10893/04) cu titlu de despagubiri pentru prejudiciul material, reprezentand valoarea de piata a imobilelor. Acestia au solicitat, de asemenea, despagubiri pentru foloasele nerealizate, estimate la 52 000 EUR (cererea nr. 10346/03) si, respectiv, 34 600 EUR (cererea nr. 10893/04).
3. 110.  Reclamantii au solicitat, de asemenea, 10 000 EUR (cererea nr. 10346/03) si 5 000 EUR (cererea nr. 10893/04) cu titlu de despagubiri pentru prejudiciul moral.
4. 111.  Guvernul a solicitat Curtii sa respinga pretentiile formulate de reclamanti in temeiul art. 41, avand in vedere existenta unui mecanism intern compensatoriu eficient, care ofera reparatii corespunzatoare pentru capetele de cerere ale acestora. In ceea ce priveste despagubirile solicitate pentru prejudiciul material, acesta a facut referire la informatiile furnizate de Autoritatea Nationala pentru Restituirea Proprietatilor, care, pe baza evaluarilor realizate de catre Camerele Notarilor Publici in anul 2013, a precizat ca proprietatea a fost evaluata la 81 883,38 EUR (cererea nr. 10346/03) si, respectiv, 116 348,40 de RON (lei romanesti) (cererea nr. 10893/04).
5. 112.  In plus, acesta a considerat ca o constatare a unei incalcari ar constitui, in sine, o reparatie suficienta pentru orice prejudiciu moral pe care l-ar fi suferit reclamantii. In orice caz, acesta a apreciat ca suma solicitata in acest sens era excesiva.
6. 113.  Curtea reitereaza faptul ca o hotarare in care aceasta constata o incalcare impune statului parat obligatia legala de a pune capat respectivei incalcari si de a-i repara consecintele, astfel incat sa se restabileasca, pe cat posibil, situatia existenta inainte de incalcare [a se vedea Iatridis impotriva Greciei (reparatie echitabila) (MC), nr. 31107/96, pct. 32, CEDO 2000?XI]. In cazul in care unul sau mai multe capete de cerere privind prejudiciul suferit nu pot fi calculate cu precizie sau in cazul in care distinctia intre prejudiciul material si cel moral se dovedeste dificila, Curtea poate decide sa efectueze o evaluare globala [a se vedea Comingersoll S.A. impotriva Portugaliei (MC), nr. 35382/97, pct. 29, CEDO 2000?IV].
7. 114.  Curtea a constatat o incalcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 ca urmare a faptului ca autoritatile nu le-au oferit reclamantilor despagubiri adecvate pentru privarea de bunurile lor. Avand in vedere natura incalcarii constatate, Curtea considera ca reclamantii au suferit un prejudiciu material si moral.
8. 115.  In ceea ce priveste suma de bani solicitata in legatura cu foloasele sau beneficiile nerealizate de pe urma bunurilor reclamantilor, Curtea respinge acest capat de cerere. Acordarea unei sume de bani pe aceasta baza ar fi un proces speculativ, dat fiind faptul ca foloasele de pe urma folosintei unui bun depind de mai multi factori [a se vedea Buzatu impotriva Romaniei (reparatie echitabila), nr. 34642/97, pct. 18, 27 ianuarie 2005, si Preda si altii, citata anterior, pct. 164].
9. 116.  In ceea ce priveste celelalte pretentii formulate de reclamanti pentru obtinerea unei despagubiri, Curtea observa discrepanta dintre estimarile reclamantilor privind valoarea bunurilor lor si cele prezentate de Guvern.
10. 117.  Avand in vedere ineficienta mecanismului actual de despagubire in privinta unor circumstante precum cele constatate in prezenta cauza si tinand seama, in special, de varsta reclamantilor si de lipsa totala de despagubiri pentru o perioada de timp atat de lunga, Curtea, fara a aduce atingere posibilei evolutii pe care o va inregistra mecanismul de despagubire, considera ca este rezonabil sa acorde reclamantilor o suma care ar constitui o solutionare definitiva si completa a prezentei cauze (a se vedea Maria Atanasiu si altii, citata anterior, pct. 253).
11. 118.  Pe baza elementelor de proba de care dispune si pronuntandu-se in echitate, in conformitate cu art. 41 din Conventie, Curtea acorda, pentru toate prejudiciile, suma de 96 000 EUR, platita in patrimoniul defunctei doamne Dickmann si suma de 60 000 EUR, in solidar, doamnei Gion si patrimoniului defunctului domn Gion.
12. Cheltuieli de judecata
13. 119.  Reclamantii au solicitat 3 026 EUR (cererea nr. 10346/03) si 15 000 EUR (cererea nr. 10893/04) pentru cheltuielile de judecata efectuate in fata instantelor interne si in fata Curtii. Acestia au depus mai multe chitante, bonuri si facturi referitoare la onorariile avocatilor, cheltuieli de expertiza si diverse cheltuieli postale si cheltuieli de calatorie suportate in legatura cu procedurile interne si cu procedura in fata Curtii.
14. 120.  Guvernul nu a ridicat obiectii in ceea ce priveste rambursarea cheltuielilor de judecata, cu conditia ca acestea sa fi fost reale, justificate, necesare si rezonabile. Acesta a sustinut ca documentele prezentate in sprijinul pretentiilor reclamantilor nu erau suficiente pentru a stabili numarul de ore lucrate de reprezentantii lor legali.
15. 121.  Potrivit jurisprudentei Curtii, un reclamant are dreptul la rambursarea cheltuielilor de judecata numai in masura in care se stabileste caracterul real, necesar si rezonabil al acestora. In speta, avand in vedere documentele de care dispune si criteriile mentionate anterior, Curtea considera ca este rezonabil sa acorde suma de 1 500 EUR in patrimoniul defunctei doamne Dickmann (cererea nr. 10346/03) si suma de 5 000 EUR, in solidar, doamnei Gion si patrimoniului defunctului domn Gion (cererea nr. 10893/04), pentru toate cheltuielile de judecata.
16. Dobanzi moratorii
17. 122.  Curtea considera necesar ca rata dobanzilor moratorii sa se intemeieze pe rata dobanzii facilitatii de imprumut marginal, practicata de Banca Centrala Europeana, majorata cu trei puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE, IN UNANIMITATE, CURTEA

1. decide sa conexeze cererile;

2. hotaraste ca mostenitorii doamnei Dickmann si domnului Gion, ca si reclamanti, au calitate procesuala pentru a continua prezenta procedura in locul lor;

3. declara cererea admisibila in ceea ce priveste capatul de cerere intemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 si inadmisibila pentru celelalte capete de cerere;

4. hotaraste ca a fost incalcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie;

5. hotaraste

(a) ca statul parat trebuie sa plateasca, in termen de trei luni de la data ramanerii definitive a hotararii, in conformitate cu art. 44 § 2 din Conventie, urmatoarele sume, care trebuie convertite in moneda statului parat la rata de schimb aplicabila la data platii:

(I) 96 000 EUR (nouazeci si sase de mii de euro), cu titlu de despagubire pentru prejudiciul material si moral, plus orice suma ce poate fi datorata cu titlu de impozit, care urmeaza sa fie platita in patrimoniul defunctei doamne Dickmann;

(II) 60 000 EUR (saizeci de mii de euro), cu titlu de despagubire pentru prejudiciul material si moral, plus orice suma ce poate fi datorata cu titlu de impozit, care urmeaza sa fie platita, in solidar, doamnei Gion si patrimoniului defunctului domn Gion;

(III) 1 500 EUR (o mie cinci sute de euro), plus orice suma ce poate fi datorata cu titlu de impozit, care urmeaza sa fie platita in patrimoniul defunctei doamne Dickmann, pentru cheltuielile de judecata;

(IV) 5 000 EUR (cinci mii de euro), plus orice suma ce poate fi datorata cu titlu de impozit, care urmeaza sa fie platita, in solidar, doamnei Gion si patrimoniului defunctului domn Gion, pentru cheltuielile de judecata;

(b) ca, de la expirarea termenului mentionat si pana la efectuarea platii, aceste sume trebuie majorate cu o dobanda simpla, la o rata egala cu rata dobanzii facilitatii de imprumut marginal, practicata de Banca Centrala Europeana, aplicabila pe parcursul acestei perioade si majorata cu trei puncte procentuale;

6. respinge cererea reclamantilor de acordare a unei reparatii echitabile pentru celelalte capete de cerere;

Redactata in limba engleza, apoi comunicata in scris, la 24 octombrie 2017, in temeiul art. 77 § 2 si art. 77 § 3 din Regulamentul Curtii.

            Marialena Tsirli           Ganna Yudkivska
Grefier            Presedinte

Anexa

1. Cererea nr. 10346/03, depusa la 29 iulie 2002 de doamna Dora Dickmann, resortisant israelian si roman, nascuta la 26 iunie 1932 si decedata la 8 decembrie 2003. Procedura a fost continuata de sotul si mostenitorul sau, domnul Jean Dickmann, care locuieste la Tel Aviv, Israel. Acestuia din urma, i-a fost incuviintata, in mod exceptional, cererea de a-si reprezenta singur interesele (art. 36 din Regulamentul Curtii). Cererea a fost comunicata Guvernului la 15 iunie 2009.

2. Cererea nr. 10893/04, depusa la 22 decembrie 2003 de catre doamna Mariana Gion, resortisant roman si german, nascuta la 20 iunie 1943 si cu resedinta in Essen, Germania; si de catre sotul acesteia, domnul Helmut-Ion Gion, resortisant german, nascut la 19 ianuarie 1941 si decedat la 9 iulie 2004. Procedura a fost continuata in numele sau de catre mostenitorii acestuia, doamna Mariana Gion si doamna Nicolette Monica Gion. Reclamantele au fost reprezentate in fata Curtii de catre doamna Floarea Iliescu, avocat. Cererea a fost comunicata Guvernului la 18 martie 2008.