Asigurari. Impacarea partii vatamate cu autorul accidentului
In situatia in care partea vatamata dintr-un accident de circulatie s-a impacat cu cel care a provocat accidentul (asiguratul) nu inseamna ca partea vatamata nu mai poate primi despagubiri de la asigurator. Temeiul raspunderii asiguratorului este de natura contractuala.
R O M A N I A
INALTA CURTE DE CASATIE SI JUSTITIE
Sectia a II-a civila
Decizia nr. 316/2016
Sedinta publica de la 11 februarie 2016
Decizia nr. 316/2016
Asupra recursului de fata;
Prin cererea inregistrata, initial, pe rolul sectiei I civila a Tribunalului Vrancea, sub nr. x/91 din 30 ianuarie 2012, reclamanta A. a chemat in judecata pe paratii SC B. SA si pe C., solicitand obligarea societatii de asigurari la plata daunelor materiale in suma de 200.991,09 RON reprezentand costuri efectuate pentru spitalizari, transport la unitati medicale, interventii chirurgicale, tratamente, servicii medicale.
A solicitat, de asemenea, obligarea paratei si la plata sumei de 500.000 Euro cu titlu de daune morale, precum si la plata dobanzilor legale la aceste sume, dobanzi calculate de la data producerii accidentului, 6 ianuarie 2011, si pana la plata efectiva a daunelor.
A solicitat obligarea paratei la plata cheltuielilor de judecata.
In motivarea actiunii, reclamanta a aratat, in esenta, ca, la data de 6 ianuarie 2011, in timp ce se afla in autoturismul condus de paratul C. si se deplasau pe DN 2 – E 85, in afara localitatii Dumbraveni, la km 161 + 100 m, pe directia Buzau – Focsani, pe fondul neatentiei, conducatorul auto a pierdut controlul asupra directiei si a patruns pe contrasens, intrand in coliziune cu un alt autoturism care circula regulamentar.
In urma impactului, a rezultat ranirea sa grava. Pentru refacerea sanatatii, a necesitat un numar de circa 300 zile de ingrijiri medicale, perioada recuperatorie aflandu-se inca in curs.
Vehiculul condus de paratul C. era asigurat la parata SC B. SA, conform Contractului nr. x, depus in copie la dosar.
A aratat reclamanta ca a solicitat despagubiri de la societatea de asigurare, dar aceste despagubiri i-au fost refuzate, desi din actele medicale transmise se putea observa ca este vorba de un accident extrem de grav. A mai aratat ca parata a cautat prin aceasta sa sanctioneze atitudinea sa de a nu urmari condamnarea conducatorului auto, prieten cu ea la acea data.
In privinta daunelor materiale, reclamanta a aratat ca acestea sunt probate cu inscrisurile depuse in copie la dosar, inscrisuri care atesta toate demersurile facute pentru recuperarea starii de sanatate. A sustinut ca, potrivit Ordinului CSA nr. 5/2010, dat in aplicarea art. 53 din Legea nr. 136/1995, suma minima de despagubire era de 3.500.000 Euro pentru cazurile de vatamare corporala si deces, iar pretentiile sale se incadreaza in aceasta suma.
In drept, actiunea a fost intemeiata pe dispozitiile art. 58 – 59 din Legea nr. 136/1995, Ordinul CSA nr. 5/2010, Directiva nr. 14/2005 si 103/2009 a Parlamentului European, art. 998 si urmatoarele C. civ.
Parata SC B. SA Bucuresti, prin intampinare, a solicitat respingerea actiunii.
A sustinut ca, in urma acestui accident de circulatie, asiguratul sau, paratul C., a fost cercetat sub aspectul savarsirii infractiunii de vatamare corporala din culpa, fapta prevazuta de art. 184 alin. (1) si (2) C. pen.
A aratat parata ca reclamanta, in timpul cercetarilor penale, a declarat ca nu are nici un fel de pretentii materiale sau morale fata de paratul C., motiv pentru care, in temeiul dispozitiilor art. 10 lit. h) C. proc. pen., s-a dispus, in Dosarul penal nr. x/P/2011, neinceperea urmaririi penale fata de parat.
Parata a sustinut ca, in aceste conditii, devin incidente dispozitiile art. 46 din Ordinul CSA nr. 5/2010, in sensul ca, prin impacare, s-a stins atat latura civila cat si cea penala, motiv pentru care raspunderea sa, in calitate de asigurator, nu poate fi angajata.
In subsidiar, in ipoteza in care aceste motive nu vor fi primite, a solicitat ca daunele sa fie acordate doar in masura in care au fost dovedite si in masura in care au fost necesare.
Sectia I civila a Tribunalului Vrancea, prin incheierea din 23 februarie 2012, a dispus scoaterea cauzei de pe rolul sau si trimiterea dosarului la sectia a II-a civila a Tribunalului, retinand ca raportul juridic dedus judecatii deriva dintr-un contract de asigurare, contract incheiat cu un profesionist.
La sectia a II-a civila, cauza a fost inregistrata sub nr. 684/91/2012*.
Prin Sentinta civila nr. 34 din 9 aprilie 2014 a Tribunalului Vrancea, actiunea reclamantei a fost respinsa, ca neintemeiata.
Pentru a hotari astfel, prima instanta a retinut, in esenta, ca, potrivit dispozitiilor art. 10 lit. h) C. proc. pen. in vigoare la data producerii accidentului, „(1) Actiunea penala nu poate fi pusa in miscare, iar cand a fost pusa in miscare nu mai poate fi exercitata daca: (..) h) a fost retrasa plangerea prealabila ori partile s-au impacat ori a fost incheiat un acord de mediere in conditiile legii, in cazul infractiunilor pentru care retragerea plangerii sau impacarea partilor inlatura raspunderea penala”.
Potrivit dispozitiilor art. 132 alin. (1) C. pen. in vigoare la acea data „impacarea partilor in cazurile prevazute de lege inlatura raspunderea penala si stinge si actiunea civila”.
Prin urmare, prima instanta a retinut ca, actiunea penala fiind stinsa prin impacare, aceasta a condus, prin efectul legii, si la stingerea actiunii civile.
Aceasta dispozitie este in acord si cu dispozitiile art. 41 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 potrivit carora „In asigurarea de raspundere civila, asiguratorul se obliga sa plateasca o despagubire pentru prejudiciul de care asiguratul raspunde in baza legii fata de tertele persoane pagubite si pentru cheltuielile facute de asigurat in procesul civil”.
Cat asiguratului nu i se mai poate atrage raspunderea civila, nici asiguratorul nu mai poate raspunde pentru acoperirea vreunui prejudiciu cauzat de fapta asiguratului sau.
Pe de alta parte, prima instanta a retinut ca art. 46 pct. 1 din Ordinul CSA nr. 5/2010 ar fi permis si in aceasta varianta acordarea de despagubiri, dar numai pe cale amiabila, cat timp se reglementeaza ca „In cazul in care accidentul de vehicul face obiectul unui proces penal, despagubirile pot fi stabilite pe cale amiabila, daca: 1. potrivit legii, actiunea penala a fost stinsa sau poate fi stinsa prin impacarea partilor”;
Potrivit acestui Ordin, se poate deroga de la norma imperativa a art. 132 C. pen. dar numai cu acordul asiguratorului, respectiv prin intelegere amiabila, aceasta conditie nefiind realizata in speta.
Prin actiunea sa, reclamanta a indicat ca temei de drept si dispozitiile art. 998 C. civ., privind raspunderea civila delictuala, dar, prima instanta a apreciat ca, fata de parata societate de asigurari., reclamanta a invocat contractul de asigurare, deci raspunderea civila contractuala.
Raspunderea civila delictuala putea fi invocata fata de cel ce a produs prejudiciul, respectiv C., dar chemarea acestuia in judecata s-a facut doar pentru opozabilitate, reclamanta neemitand pretentii fata de acesta.
In ceea ce priveste fundamentarea actiunii pe Directiva nr. 2005/14/CE, prima instanta a retinut ca aceasta Directiva a fost abrogata prin Directiva 2009/103/CE, iar dispozitiile acesteia din urma au fost transpuse in legislatia nationala prin O.U.G. nr. 61/2005 de modificare a Legii nr. 136/1995.
Prima instanta a mai retinut ca, potrivit art. 249 (fost art. 189) din Tratatul consolidat, caracterul constrangator al unei directive pe care este bazata posibilitatea de a o invoca in fata unei instante nationale nu exista decat fata de „orice stat membru destinatar”. Rezulta ca o directiva nu poate, prin ea insasi, sa creeze obligatii in favoarea unui particular si ca o dispozitie a unei directive nu poate fi, deci, invocata, a atare,impotriva unei astfel de persoane.
Impotriva Sentintei civile nr. 34 din 9 aprilie 2014 a Tribunalului Vrancea a declarat apel reclamanta criticand-o pe motive de nelegalitate si netemeinicie.
In esenta, reclamanta a sustinut ca, in mod gresit, prima instanta a apreciat ca impacarea partilor intervenita in cadrul procesului penal echivaleaza cu pierderea dreptului persoanei pagubite de a introduce actiune directa impotriva asiguratorului la instanta civila.
Reclamanta a aratat ca, intr-adevar, in faza de urmarire penala a declarat ca s-a impacat cu conducatorul auto si ca nu are nicio pretentie civila de la acesta, dar si-a rezervat, in mod expres, dreptul de a-si recupera prejudiciul pe cale civila, de la firma de asigurari la care autoturismul implicat in accident este asigurat.
A invocat, in drept, dispozitiile art. 9 si art. 50 din Legea nr. 136/1995 precum si dispozitiile art. 46 din Normele aprobate prin Ordinul nr. 5/2010 al Comisiei de Supraveghere a Asigurarilor, in vigoare la data producerii accidentului, solicitand sa se constate ca actiunea sa in pretentii poate fi primita.
A solicitat admiterea apelului si schimbarea, in tot, a sentintei atacate cu consecinta admiterii actiunii asa cum a fost formulata.
Prin intampinare, parata a solicitat respingerea apelului si mentinerea hotararii primei instante, ca fiind temeinica si legala.
In apel a fost administrata proba cu inscrisuri, reclamanta depunand la dosar toate actele doveditoare cu privire la cheltuielile efectuate pentru recuperarea starii de sanatate, precum si un tabel explicativ si detaliat al acestor cheltuieli, defalcat pe categorii, perioade si persoane, cu indicarea, acolo unde a fost cazul, a cursului valutar in functie de care a fost stabilit echivalentul in RON al acestora.
Raportat la materialul probator, apelanta-reclamanta si-a modificat cuantumul pretentiilor reprezentand despagubiri materiale in sensul ca l-a redus la suma de 190.439,40 RON, mentinand solicitarea de acordare a sumei de 500.000 Euro cu titlu de daune morale precum si pe aceea de actualizare a acestor sume de bani cu dobanda legala calculata de la data producerii accidentului si pana la data achitarii efective a despagubirilor.
Prin Decizia civila nr. 82/A din 15 mai 2015 a Curtii de Apel Galati, sectia I civila a fost admis apelul formulat de reclamanta A. impotriva Sentintei civile nr. 34 din 9 aprilie 2014 pronuntata de Tribunalul Vrancea.
A fost anulata Sentinta civila nr. 34 din 9 aprilie 2014 a Tribunalului Vrancea si, in rejudecare:
A fost admisa, in parte, actiunea formulata de reclamanta in contradictoriu cu paratii SC B. SA Bucuresti si C.
A fost obligata parata SC B. SA, in calitate de asigurator al paratului C., sa plateasca reclamantei A. suma de 193.767,86 RON, cu titlu de despagubiri materiale, precum si la suma de 50.000 Euro, sau echivalentul in RON al acesteia de la data platii efective, cu titlu de daune morale, sume actualizate cu dobanda legala, calculata de la data producerii accidentului (6 ianuarie 2011) si pana la data achitarii efective a despagubirilor.
Pentru a se pronunta astfel, instanta de apel a retinut urmatoarele:
Principala problema care s-a ridicat in cauza a fost aceea de a stabili daca actiunea in pretentii a reclamantei, avand ca obiect acordarea de despagubiri pentru prejudiciul material si moral suferit ca urmare a accidentului de circulatie a carui victima a fost, mai poate fi primita in conditiile in care, cu ocazia cercetarilor penale care au fost efectuate cu privire la accident, reclamanta s-a impacat cu autorul accidentului, respectiv cu paratul C.
Potrivit art. 132 C. pen., in vigoare la data producerii accidentului, impacarea partilor inlatura raspunderea penala si stinge actiunea civila.
In procesul penal, impacarea partilor poate interveni fie in faza de urmarire penala, ocazie cu care procurorul, prin rezolutie, dispune neinceperea sau incetarea urmaririi penale, dupa caz, fie in faza de judecata cand, prin hotarare, instanta penala dispune incetarea procesului penal. Prin urmare, impacarea partilor nu opereaza de drept ci ea trebuie constata printr-un act procedural, respectiv o rezolutie a procurorului sau o hotarare judecatoreasca, in functie de momentul la care a intervenit.
Art. 22 alin. (1) C. proc. pen., in vigoare la data producerii accidentului, prevede ca „hotararea definitiva a instantei penale are autoritate de lucru judecat in fata instantei civile care judeca actiunea civila, cu privire la existenta faptei, a persoanei care a savarsit-o si a vinovatiei acesteia”.
Fata de prevederile imperative ale textului legal mai sus citat, care fac referire stricta la „hotararea definitiva a instantei penale”, concluzia logica este aceea ca, in cazul in care procurorul este acela care a dispus incetarea urmaririi penale sau neinceperea acesteia, indiferent de motiv (deci, inclusiv in situatia in care se ia act de impacarea partilor), solutia adoptata de el nu are autoritate de lucru judecat, astfel incat o actiune civila avand ca obiect acordarea de despagubiri pentru pagubele suferite prin accident este posibila, fara a se putea invoca imprejurarea ca a intervenit impacarea partilor, cata vreme ea nu a fost constatata, ca atare, printr-o hotarare judecatoreasca definitiva de incetare a procesului penal pe acest considerent, in sensul art. 22 C. proc. pen.
Cum, in speta, impacarea reclamantei cu paratul C. a intervenit in faza cercetarilor penale, procurorul dispunand neinceperea urmaririi penale fata de acesta din urma pentru savarsirea infractiunii de vatamare corporala grava din culpa, rezolutia adoptata de acesta nu are nici un fel de autoritate in fata instantei civile care judeca actiunea in despagubire promovata de victima accidentului.
Aceasta cu atat mai mult cu cat, in aceeasi faza a procesului penal, reclamanta a precizat, in mod expres, ca isi rezerva dreptul de a-si recupera prejudiciul pe cale civila, de la firma de asigurari la care autoturismul implicat in accident este asigurat, raspunderea asiguratorului rezultand tocmai din contractul de asigurare incheiat cu persoana raspunzatoare de producerea accidentului.
Raporturile juridice dintre societatea de asigurare si asigurat au la baza o solidaritate tacita, stabilita prin conventie, solidaritate care da dreptul persoanei pagubite prin producerea accidentului de a pretinde, in baza art. 157 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 despagubiri, atat de la cel raspunzator de producerea acestuia cat si direct de la asiguratorul de raspundere civila.
Reclamanta a renuntat la orice pretentie fata de autorul accidentului dar si-a rezervat dreptul de a formula o actiune in pretentii, pe cale civila, direct impotriva asiguratorului, imprejurare fata de care instanta de apel a constatat ca solutia primei instante, de respingere a actiunii reclamantei indreptate impotriva societatii de asigurare, pe considerentul ca aceasta s-a impacat in faza de urmarire penala cu paratul C., a aparut ca fiind nelegala si, intrucat prima instanta a solutionat procesul fara a intra, practic, in cercetarea fondului, a fost anulata hotararea atacata, in temeiul alin. (1) teza 1 al art. 297 C. proc. civ.
Evocand fondul, instanta de apel a constatat ca, in cauza, solicitarea reclamantei de a fi despagubita pentru prejudiciul material si moral suferit ca urmare a accidentului a carui victima a fost intemeiata.
Din probele administrate in cauza a rezultat ca, la data de 6 ianuarie 2011, in timp ce se afla in autoturismul condus de paratul C. si se deplasau pe DN 2 – E 85, in afara localitatii Dumbraveni, la km 161 + 100 in, pe directia Buzau – Focsani, pe fondul neatentiei, conducatorul auto a pierdut controlul asupra directiei si a patruns pe contrasens, intrand in coliziune cu un alt autoturism care circula regulamentar. Vehiculul condus de paratul C. era asigurat la parata SC B. SA, conform Contractului nr. x.
In urma accidentului, a carui victima a fost, reclamanta a suferit un traumatism cranio-facial cu fractura peretelui anterior si lateral al sinusului maxilar stang cu eschile si hemosinus, fractura de os stang zigomatic fara deplasare, plaga pleoapa superioara stanga, contuzie toraco-abdominala si fractura supra si intercondiliana femur stang, tip C3 Deschisa, tip II cu pierdere de substanta osoasa, leziuni pentru a caror vindecare au necesitat 8 – 9 luni de zile de ingrijiri medicale, timp ce include spitalizarile, interventiile chirurgicale (inclusiv cura pseudartrozei femurului stang efectuata in septembrie/octombrie 2011 in Ungaria) si perioadele de recuperare functionala.
Toate aceste aspecte rezulta din Raportul de noua expertiza medico-legala efectuat de IML Iasi, in faza judecarii in prima instanta a cauzei.
Din actele depuse la dosar a rezultat ca, initial, reclamanta a fost internata in sectia de chirurgie a Spitalului Judetean Vrancea, in perioada 6 – 7 ianuarie 2011, dar, din cauza gravitatii leziunilor suferite, ulterior, a fost transferata la Spitalul Sf. Ioan din Iasi, unde a stat internata in perioada 7 – 29 ianuarie 2011 si a suferit interventii chirurgicale.
Urmare complicatiilor survenite pe perioada spitalizarii la Iasi, reclamanta a fost externata la cererea familiei, cu recomandarea de a fi reinternata intr-un centru de terapie intensiva care sa ii asigure suport respirator, cardiac si renal. A fost transportata, astfel, in Austria, la Spitalul Hanusch Viena, unde a stat internata in perioada 29 ianuarie – 25 februarie 2011 si unde a suferit alta interventie chirurgicala.
Dupa ameliorarea starii de sanatate, reclamanta a revenit in tara, urmand in continuare tratamente medicale pentru recuperare.
Pentru refacerea femurului, reclamanta a fost operata in Ungaria, la Centrul Clinic Szent-Gyorgyi Albert, Clinica de traumatologie, fiind internata in perioada 28 septembrie – 7 octombrie 2011 si revenind la controale periodice in lunile urmatoare, respectiv in noiembrie 2011 si martie 2012.
Din aprilie 2012, reclamanta a urmat tratament recuperator constand in fizioterapie, curenti interferentiali, gimnastica medicala specifica, recuperare neurologica si kinetoterapie, pana in septembrie 2013.
Desi prin cererea de chemare in judecata reclamanta a solicitat suma de 200.991,09 RON cu titlu de despagubiri materiale, in apel si-a redus cuantumul pretentiilor cu acest titlu la suma de 194.655,19 RON din care 190.439,40 RON reprezinta cheltuieli aferente perioadei ianuarie – octombrie 2011 iar suma de 4.215,79 RON, cheltuieli aferente perioadei de recuperare care a urmat, respectiv octombrie 2011 – 25 septembrie 2013.
Din Tabelul explicativ depus de reclamanta la dosar in apel, rezulta toate cheltuielile efectuate de aceasta pe perioada celor aproape trei ani de tratamente urmate pentru ameliorarea si recuperarea starii de sanatate, cheltuieli care au constat in urmatoarele:
– cheltuieli efectuate de reclamanta in perioada spitalizarii in tara, in Austria si in Ungaria, respectiv: taxa privind coplata la Spitalul din Iasi, taxa pentru expertiza medico-legala, plata transportului cu ambulanta aeriana pe ruta Iasi – Viena si retur, plata spitalizarii la Viena, plata unei consultatii si a spitalizarii in Ungaria in perioada 28 septembrie – 7 octombrie 2011, toate acestea insumand 184.363,19 RON;
– cheltuieli efectuate de D., persoana care a insotit-o si a stat permanent cu reclamanta, in perioada in care aceasta a fost internata in Austria, cheltuieli constand in sumele de bani necesare cazarii, meselor si transportului, intern si extern al acestuia in perioada in care a fost nevoit sa stea departe de casa si sa locuiasca efectiv in Austria, pentru a o supraveghea si ajuta pe reclamanta, respectiv suma de 5.088,94 RON;
– cheltuieli efectuate de E., persoana care a insotit-o pe reclamanta in Ungaria, in octombrie 2011, cand aceasta din urma a fost operata, si care reprezinta cheltuieli de cazare pentru o noapte, in suma de 99,94 RON;
– cheltuielile efectuate de reclamanta pentru recuperare, in perioada octombrie 2011 – septembrie 2013, constand in contravaloarea consultatiilor si radiografiilor efectuate in Ungaria cu ocazia celor doua controale care au urmat perioadei de spitalizare si operatiei efectuate anterior acolo, respectiv suma de 759,83 RON, precum si contravaloarea serviciilor de recuperare, a abonamentului la bazin termal si a sedintelor de reflexoterapie, respectiv suma de 3.455,96 RON, deci, in total suma de 4.215,79 RON.
Instanta de apel a apreciat ca solicitarea reclamantei de a-i fi platite toate aceste sume de bani este pe deplin justificata, fiind evident ca toate cheltuielile mai sus aratate au fost efectuate urmare accidentului suferit de reclamanta, fiind necesare pentru recuperarea starii de sanatate a acesteia, grav afectata prin accident.
Instanta de apel a constatat ca toate aceste cheltuieli au fost dovedite cu inscrisurile depuse la dosar, reclamanta indicand, pentru fiecare categorie de cheltuieli efectuate, fila din dosar la care se afla inscrisul doveditor. Verificand fiecare rubrica in parte, instanta de apel a constatat ca tabelul explicativ prezentat de reclamanta in apel, in care sunt indicate sumele cheltuite si dovezile corespunzatoare, este conform realitatii, astfel ca nu apreciaza ca fiind necesara reluarea in cuprinsul considerentelor prezentei hotarari, in detaliu, a fiecareia dintre ele.
Din suma totala pretinsa de reclamanta cu titlu de despagubiri materiale, instanta de apel a inlaturat suma de 887,33 RON reprezentand cheltuielile efectuate de E. in Austria, intrucat, din probele administrate a rezultat ca doar D. a fost cel care a insotit-o pe reclamanta in Austria si a ajutat-o efectiv pe perioada spitalizarii si in toate demersurile ce au fost necesare pentru asigurarea transportului acesteia la Viena si inapoi in tara, neputandu-se stabili care a fost rolul celeilalte persoane, respectiv E., gradul de rudenie al acestuia cu reclamanta si nici daca prezenta sa in Austria a fost sau nu necesara. in lipsa unor dovezi concrete, instanta de apel a apreciat ca doar cheltuielile efectuate de insotitorul D., care a stat in Austria in toata perioada in care reclamanta a fost internata acolo, se justifica a fi acordate, nu si cheltuielile efectuate de alte persoane in legatura cu care nu s-a putut stabili daca au fost efectiv necesare.
Referitor la despagubirile materiale, parata a sustinut ca la stabilirea cuantumului acestora instanta trebuie sa tina cont si de culpa medicala a medicilor din Romania, materializata prin realizarea neglijenta a actului medical care a avut drept consecinta agravarea starii pacientei.
Cu privire la acest aspect, instanta de apel a apreciat ca nu se impune diminuarea despagubirilor materiale, motivat de faptul ca, desi este adevarat ca reclamanta a suferit complicatii determinate de neglijenta medicilor care „au uitat” in abdomenul pacientei tampoane de tifon care au generat un abces abdominal, prin Raportul de expertiza medico-legala efectuat in cauza de IML Iasi s-a stabilit, fara nici un echivoc, faptul ca „acest abces nu are legatura cu starea septica prezentata de reclamanta (n.n. la momentul transferului la Viena), nu a pus in primejdie viata pacientei si nu a influentat timpul de zile de ingrijiri medicale acordat pentru vindecarea leziunilor traumatice (adica 8 – 9 luni de zile).
Prin urmare, internarea reclamantei in Austria a avut legatura directa cu starea sa de sanatate rezultata din accident si nu cu o eventuala agravare a acesteia urmare neglijentei, culpei medicilor romani, astfel ca toate cheltuielile efectuate de reclamanta pe perioada spitalizarii sale la Viena s-a impus a fi acordate asa cum au fost solicitate si dovedite.
De asemenea, instanta de apel a apreciat ca reclamanta trebuie sa primeasca nu numai sumele de bani cheltuite in perioada celor 9 luni de zile care au urmat accidentului, adica corespunzator numarului de zile de ingrijiri medicale necesare pentru vindecare stabilit prin Raportul de expertiza medico-legala, ci si cheltuielile necesare pentru recuperarea sa efectiva, cheltuieli care s-au intins pe durata a altor doi ani de zile in care, la recomandarea medicilor specialisti, aceasta a urmat sedinte de fizioterapie, curenti interferentiali, gimnastica medicala specifica, recuperare neurologica, reflexoterapie si kinetoterapie, pana in septembrie 2013, legatura de cauzalitate dintre acestea si accidentul a carui victima a fost reclamanta fiind evidenta.
Cu privire la cuantumul despagubirilor ce au fost acordate cu titlu de daune morale, data fiind natura nepatrimoniala a prejudiciului suferit in plan psihic si estetic, urmare accidentului a carui victima a fost reclamanta, instanta de apel a apreciat, in virtutea principiului repararii integrale a prejudiciului, ca trebuie acordata o suma fixa de bani, nu atat pentru a repune victima intr-o situatie similara aceleia avute anterior evenimentului in care a fost implicata, ci, in special, pentru a-i aduce acesteia satisfactii de ordin moral, susceptibile de a inlocui valorile de care a fost privata in perioada care a urmat accidentului.
Intrucat legea nu prevede criterii pe baza carora prejudiciul moral sa poata fi cuantificat, daunele morale au fost stabilite prin aprecierea consecintelor negative suferite de cea in cauza, atat in plan fizic cat si in plan psihic, a importantei valorilor lezate, a masurii in care aceste valori au fost lezate, a intensitatii perceptiei consecintelor vatamarii si a masurii in care situatia personala si sociala a celei in cauza au fost afectate.
Toate aceste criterii de apreciere a prejudiciului moral au respectat principiul rezonabilitatii si al echitatii si corespund cu prejudiciul real si efectiv suferit de victima, respectand si principiul proportionalitatii.
In speta, asa cum rezulta din probele administrate in cauza, reclamanta a urmat un tratament indelungat pentru vindecarea leziunilor suferite in urma accidentului, mai multe perioade de spitalizare si interventii chirurgicale, tratamente de recuperare, etc, necesitand, in continuare, efectuarea unei operatii de grefa osoasa pe care, pana la acest moment, nu a avut resursele materiale pentru a o face.
Sub un alt aspect, reclamanta a ramas si cu defecte corporale, cum ar fi, de exemplu, scurtimea unui picior, ceea ce determina modificarea mersului, precum si cu traume de natura psihica determinate de durerea fizica pricinuita de leziunile suferite, de neputinta de a se deplasa o buna perioada de timp, de incertitudinea recuperarii si mai ales de lupta dusa de aceasta pentru a supravietui in primele doua luni dupa accident, cand reclamanta s-a aflat in stare extrem de grava, la limita dintre viata si moarte.
Este evident, astfel, ca lunile de tratament medical care au urmat accidentului, interventiile chirurgicale suferite, sedintele de consiliere psihologica, modificarile intervenite in aspectul sau fizic, schimbarile intervenite in viata privata si in cea sociala, imposibilitatea de a se deplasa o perioada de timp, de a participa la viata sociala si de a se bucura direct si efectiv de beneficiile contactului cu societatea, eforturile suplimentare pe care a trebuit sa le faca pentru ca viata ei sa reintre pe fagasul firesc, sa revina la conditii de viata cel putin asemanatoare cu cele anterioare accidentului, si-au pus amprenta asupra reclamantei, facand-o sa resimta un profund disconfort psihic, ceea ce a justificat, pe deplin, acordarea unor despagubiri cu titlu de daune morale.
Reclamanta a solicitat suma de 500.000 Euro, insa, instanta de apel a apreciat, totusi, ca aceasta este nepotrivit de mare. Este fara putinta de tagada ca reclamanta a suferit traume fizice si psihice accentuate, ca urmare a accidentului rutier a carui victima a fost. Instanta de apel nu a contestat, in raport de toate elementele de la dosar (acte medicale, rapoarte de expertiza medico-legala, bilete de iesire din spital etc.) ca suferintele reclamantei au fost unele accentuate, acesteia fiindu-i limitata posibilitatea de a duce mult timp o viata normala, dar, cu toate acestea, a apreciat ca se impune mentinerea unei proportionalitati intre suferintele provocate, care, desi nu pot fi cuantificate, trebuie cel putin estimate, raportat la varsta victimei si alte particularitati ale acesteia si sarcina impusa societatii de asigurare de a suporta efectiv plata despagubirilor ce vor fi acordate cu titlu de daune morale.
Pentru aceste motive, instanta de apel a apreciat ca suma de 50.000 Euro, cu titlu de daune morale, este deopotriva suficienta si indestulatoare pentru a compensa efectele pe care accidentul in sine si perioada de recuperare care a urmat acestuia le-au avut asupra reclamantei.
Impotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta-parata SC B. SA Bucuresti, aducandu-i urmatoarele critici:
1. Decizia instantei de apel nesocoteste dispozitiile Codului penal care conditioneaza stingerea actiunii civile de realizarea impacarii.
Inca din faza de cercetare penala, intre A. si C. s-a realizat impacarea, astfel ca, prin rezolutia Parchetului de pe langa Tribunalul Vrancea din 16 mai 2011 s-a dispus neinceperea urmarii penale pentru infractiunea de vatamare corporala din culpa fata de numitul C.
Rezolutia nu a fost atacata de niciuna dintre parti.
In opinia recurentei-parate, pentru a produce efectele produse de art. 132 C. pen., impacarea trebuie sa fie totala, neconditionata si definitiva, considerand ca ea a avut in vedere stingerea totala a procesului, atat sub aspect civil cat si penal.
Desi, prin declaratia respectiva, reclamanta si-a rezervat dreptul de a-si recupera prejudiciul de la asigurator, procurorul de caz a dat eficienta acestei declaratii ca fiind acoperitoare pentru a opera cauza de inlaturare a raspunderii penale.
Instanta de apel a golit de continut dispozitiile art. 22 alin. (1) C. proc. civ. si pe cele ale art. 132 alin. (1) C. pen., atunci cand a constatat ca solutia adoptata de procuror nu are autoritate de lucru judecat, fiind posibila o actiune civila avand ca obiect acordarea de despagubiri pentru paguba suferita prin accident, cat timp impacarea partilor nu a fost constatata printr-o hotarare judecatoreasca definitiva.
Recurenta-parata a apreciat ca, potrivit dispozitiilor art. 132 alin. (1) C. pen. in vigoare la acea data, impacarea partilor in cazurile prevazute de lege inlatura raspunderea penala si stinge actiunea civila, aceste text de lege nefacand distinctie intre efectele intervenirii acesteia dupa cum a fost constatata de procuror prin rezolutie sau de judecator prin hotarare.
In ce priveste sustinerile instantei de apel, potrivit carora raporturile juridice dintre societatea de asigurare si asigurat au la baza o solidaritate tacita, stabilita prin conventie, recurenta-parata a aratat ca acestea sunt gresite, neexistand solidaritate intre asigurat si asigurator.
Recurenta-parata a subliniat faptul ca raspunderea asiguratorului este autonoma, directa si obiectiva si se intemeiaza pe dispozitiile contractului de asigurare, iar raspunderea asiguratului este o raspundere civila delictuala.
Solidaritatea pasiva, fiind o exceptie de la regula divizibilitatii obligatiilor civile, trebuie sa fie prevazuta in mod expres, fie in contract, fie in lege, or, Legea nr. 136/1995, legea speciala aplicabila in speta, nu contine astfel de prevederi exprese, cum ar fi de exemplu cele ale art. 1003 C. civ. (1864).
Chiar daca art. 54 din Legea nr. 136/1995 prevede ca drepturile persoanelor pagubite prin accidente produse de vehicule aflate in proprietatea persoanelor asigurate in Romania se exercita impotriva asiguratorului de raspundere civila, potrivit art. 50 din acelasi act normativ, despagubirile se acorda pentru sumele pe care asiguratul este obligat sa le plateasca cu titlu de dezdaunare.
Cum in speta, partile s-au impacat, ar fi aplicabile dispozitiile art. 41 din aceeasi lege, rezultand ca actiunea civila nu poate fi exercita, separat, impotriva asiguratorului de raspunderea civila.
Au fost invocate in favoarea sa si prevederile art. 1 alin. (2) din Ordinul Presedintelui CSA nr. 5/2010.
S-a mai apreciat ca, desi legislatia interna cat si cea europeana reglementeaza o actiune directa a persoanei vatamate impotriva asiguratorului, acest drept este doar unul procesual, iar dreptul subiectiv la despagubire nu mai exista, deoarece partea vatamata a renuntat la acesta prin impacarea cu vinovatul de producerea accidentului.
S-a mai subliniat faptul ca ar fi si inechitabil ca reclamanta sa renunte la pretentii fata de persoana vinovata de producerea accidentului si sa se indrepte cu pretentii disproportionat de mari impotriva asiguratorului de raspundere civila, care are doar raspundere contractuala si care trebuie sa raspunda doar pentru prejudiciul de care ar trebui, la randul sau, sa raspunda persoana vinovata de producerea accidentului.
2. Solutia instantei de apel este nelegala si sub aspectul obligarii recurentei-parate la plata dobanzii legale aferente daunelor materiale si morale incepand cu data producerii evenimentului rutier.
Recurenta-parata a sustinut ca obligatia de plata a despagubirilor nu a fost certa, lichida si exigibila la momentul accidentului, apreciind ca, in acest caz, dobanda legala este datorata de la data ramanerii definitive a hotararii judecatoresti.
Cheltuielile reprezentand daunele materiale au fost efectuate ulterior producerii accidentului, iar daunele morale au fost stabilite de instanta de judecata, astfel incat acestea nu puteau fi platite de la momentul producerii accidentului.
Ca practica judiciara a fost invocata Decizia nr. 2/2014 a Curtii de Apel Bacau pronuntata in Dosarul nr. x/110/2012*.
Recurenta-reclamanta a solicitat judecarea cauzei in lipsa.
La data de 5 februarie 2016, intimata-reclamanta a depus la dosarul cauzei o intampinare prin care a solicitat respingerea recursului, invocand dispozitiile art. 9 si 50 din Legea nr. 136/1995 si ale art. 46 din Ordinul Presedintelui CSA nr. 5/2010.
S-a subliniat faptul ca actiunea sa este o actiune directa, permisa de legislatia nationala si a UE.
In ce priveste acordarea dobanzilor, s-a aratat ca momentul generator al prejudiciului a fost data producerii evenimentului rutier si de aceea dobanda este datorata incepand cu acest moment.
Analizand decizia recurata, prin raportare la criticile formulate, Inalta Curte constata ca recursul este nefondat pentru urmatoarele considerente:
1. Criticile privind nesocotirea dispozitiilor Codului penal si ale Codului de procedura penala nu pot fi retinute:
Recurenta-parata a interpretat gresit dispozitiile art. 22 alin. (1) C. proc. pen. atunci cand a concluzionat ca solutia adoptata de procuror ar avea autoritate de lucru judecat in ce priveste latura civila a procesului penal.
In realitate, potrivit dispozitiilor mai sus aratate, hotararea definitiva a instantei penale are autoritate de lucru judecat in fata instantei civile care judeca actiunea civila numai in ce priveste existenta faptei, a persoanei care a savarsit-o si a vinovatiei acesteia, or, sub acest aspect, nu a fost contestata nici existenta faptei, nici persoana care a savarsit-o si nici vinovatia acesteia.
In acelasi timp, asa dupa cum a retinut si instanta de apel, textul art. 22 alin. (1) C. proc. pen., face referire la o hotarare judecatoreasca, iar nu la o rezolutie a procurorului.
In plus, chiar daca ar fi existat o hotarare judecatoreasca, temeiul actiunii partii vatamate, impotriva asiguratorului, rezida in raspunderea contractuala si in temeiul legii, respectiv a Legii nr. 136/1995, iar nu al raspunderii delictuale civile.
Prin urmare, in legatura cu faptul impacarii dintre partea vatamata si persoana vinovata de producerea accidentului, in cursul urmariri penale, s-ar pune problema doar a impacarii dintre aceste doua persoane, avand in vedere raspunderea delictuala civila a persoanei vinovate de producerea accidentului fata de persoana vatamata, iar nu a impacarii dintre partea vatamata si asigurator, temeiul raspunderii, in acest caz, fiind raspunderea contractuala si aceasta chiar daca s-ar accepta ca impacarea partilor in cadrul procesului penal ar putea avea loc si in faza de urmarire penala.
Potrivit dispozitiilor art. 48 din Legea nr. 136/1995, proprietarii de vehicule supuse inmatricularii sau inregistrarii au obligatia de a incheia contracte de asigurare de raspundere civila pentru pagubele produse tertilor prin accidentele provocate de aceste vehicule.
Sub acest aspect, trebuie subliniat faptul ca exista si o legislatie tertiara, materializata in acte normative cu valoare obligatorie emise de autoritatea legal abilitata, fosta Comisie de Supraveghere a Asigurarilor, actualmente Autoritatea de Supraveghere Financiara, respectiv Normele privind asigurarea obligatorie de raspundere civila pentru accidente produse de vehicule.
Este adevarata sustinerea recurentei-parate in sensul ca nu exista o solidaritate tacita intre asigurator si asigurat, insa, temeiul raspunderii asiguratorului fata de persoana vatamata este unul de natura contractuala, dar si impus de lege.
Astfel, potrivit dispozitiilor art. 3 din Legea nr. 136/1995, in asigurarea obligatorie, raporturile dintre asigurat si asigurator, drepturile si obligatiile fiecarei parti sunt stabilite prin lege.
Potrivit art. 4 din acelasi act normativ, asigurarea de raspundere civila este obligatorie pentru pagubele produse prin accidente de vehicule, in limitele teritoriale de acoperire.
Contractul de asigurare de raspundere civila cuprinde prescriptii obligatorii referitoare la riscurile asigurate si la tipurile de daune pe care le asigura, potrivit art. 50 – 52 din Legea nr. 136/1995, la cazurile de excludere de la asigurare si chiar la limitele pecuniare ale asigurarii, conform art. 53 din Legea nr. 136/1995, coroborat cu dispozitiile din normele aprobate prin Ordinul nr. 5/2010, Ordinul nr. 14/2011 al CSA, respectiv Ordinul nr. 23/2014 al ASF, cu modificarile ulterioare.
Conform art. 49 din Legea nr. 136/1995, asiguratorul acorda despagubiri in baza contractului de asigurare pentru prejudiciile de care asiguratii raspund fata de terte persoane pagubite prin accidente de vehicule, ca si pentru cheltuielile facute de asigurati in procesul civil, iar potrivit art. 55 din acelasi act normativ, despagubirile se platesc de catre asigurator persoanelor fizice sau juridice pagubite.
Asa dupa cum a constatat chiar recurenta-parata, partea vatamata are impotriva asiguratorului, in temeiul art. 54 din Legea nr. 136/1995, o actiune directa, chiar daca textul de lege precizeaza ca asiguratorul raspunde in limitele obligatiilor acestuia, stabilite de lege sau de alte acte normative.
Nu are nicio relevanta faptul ca in art. 50 din Legea nr. 136/1995 se prevede ca despagubirile se acorda pentru sumele pe care asiguratul este obligat sa le plateasca cu titlu de dezdaunare si cheltuieli de judecata persoanelor pagubite prin vatamare corporala sau deces, precum si prin avarierea ori distrugerea de bunuri, fiind evident ca textul de lege se refera la continutul, la felul despagubirilor pe care le-ar datora asiguratul persoanei pagubite prin fapta sa si la intinderea acestora, fiind pur speculativa afirmatia recurentei-parate in sensul ca nici ea nu mai datoreaza sumele respective, cat timp asiguratul si persoana pagubita s-au impacat, obligatia acesteia derivand din chiar continutul legii, acesta fiind chiar scopul Legii nr. 136/1995, asa cum rezulta el din dispozitiile art. 49 din aceasta lege.
Invocarea dispozitiilor art. 41 din Legea nr. 136/1995 nu poate fi retinuta, acest articol fiind abrogat prin Legea nr. 71/2011.
De asemenea, nu pot fi retinute afirmatiile cu privire la faptul ca persoana pagubita ar avea doar un drept procesual, relativ la o actiune directa, impotriva asiguratorului, dar nu si un drept subiectiv, din cuprinsul dispozitiilor amintite mai sus rezultand ca partea pagubita prin producerea accidentului are un drept subiectiv fata de asigurator pe care si-l poate apara si valorifica printr-o actiune directa impotriva acestuia.
Nu pot fi retinute nici afirmatiile cu privire la caracterul inechitabil al acordarii de despagubiri de catre asigurator, in masura in care persoana vinovata de producerea accidentului s-a impacat cu persoana pagubita, cat timp dreptul persoanei pagubite rezulta din dispozitiile legii si ale contractului de asigurare.
2. Este nefondata critica privind nelegalitatea deciziei recurate sub aspectul obligarii recurentei-parate la plata dobanzii legale aferente daunelor materiale si morale incepand cu data producerii evenimentului rutier.
Recurenta-parata a sustinut ca obligatia de plata a despagubirilor nu a fost certa, lichida si exigibila de la momentul producerii accidentului, ci doar de la data ramanerii definitive a hotararii judecatoresti, insa, in privinta repararii prejudiciului produs persoanei pagubite prin accidente de circulatie, trebuie avut in vedere principiul repararii integrale a prejudiciului, or, acest prejudiciu s-a produs in patrimoniul persoanei pagubite chiar de la data producerii accidentului si trebuia reparat chiar cu incepere de la acea data.
Mai mult, recurenta-parata a avut o pozitie procesuala culpabila, negand tot timpul dreptul persoanei vatamate de a beneficia de despagubirile prevazute de lege, desi dreptul sau deriva atat din contractul de asigurare cat si din lege, iar asiguratorul trebuia sa cunoasca acest lucru, astfel incat, in mod legal, instanta de apel a obligat la dobanda legala incepand cu data producerii accidentului, doar aceasta dispozitie asigurand repararea integrala a prejudiciului suferit de persoana pagubita prin producerea accidentului.
Avand in vedere cele de mai sus, in baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. (1865), Inalta Curte, va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de parata SC B. SA Bucuresti impotriva Deciziei nr. 82/A din 15 mai 2015, pronuntate de Curtea de Apel Galati, sectia I civila, ca nefondat.
Irevocabila.
Pronuntata in sedinta publica, astazi 11 februarie 2016.
Procesat de GGC –