Actiune in raspundere civila delictuala formulata impotriva procurorului

Actiune in raspundere civila delictuala formulata impotriva procurorului. Conditii si efecte

Procurorul nu este un prepus al institutiei unde este incadrat, asa dupa cum rezulta in mod expres din prevederile art. 64 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 potrivit cu care „in solutiile dispuse procurorul este independent, in conditiile legii”, astfel incat, in absenta unui raport de subordonare in sensul prevazut de art. 1000 alin. (3) C. civ. de la 1864, nu se poate retine legitimarea procesuala pasiva a Parchetului in cadrul caruia functioneaza acesta.

Exercitarea atributiilor specifice cu rea-credinta sau grava neglijenta reprezinta o abatere disciplinara prevazuta la art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, iar potrivit dispozitiilor art. 134 alin. (2) din Constitutie, competenta de a se pronunta in domeniul raspunderii disciplinare a procurorilor si de a identifica in concret existenta unei erori judiciare in alte cauze decat cele penale revine in exclusivitate Consiliului Superior al Magistraturii care, in astfel de situatii, indeplineste rol de instanta de judecata.

Prin urmare, instanta de judecata investita cu actiunea in repararea prejudiciului nu poate cerceta in cadrul actiunii in raspundere civila delictuala prevazuta de art. 998 – 999 C. civ. de la 1864 activitatea desfasurata de procuror in legatura cu urmarirea penala, intocmirea rechizitoriului si trimiterea in judecata a autorului reclamantilor, in considerarea dispozitiilor legale speciale mai sus retinute.

Sectia a II-a civila, Decizia nr. 1911 din 15 noiembrie 2016

Prin sentinta civila nr. 1077/03.10.2014 pronuntata de Tribunalul Bucuresti, Sectia a V-a civila s-a admis exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a paratilor Ministerul Public – Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie, Parchetul de pe langa Curtea de Apel Timisoara si a Ministerului Finantelor Publice prin Directia Generala a Finantelor Publice Timis; s-a respins cererea formulata de reclamantii A., B., C. si D. in contradictoriu cu acesti parati, ca fiind indreptata impotriva unor persoane fara calitate procesuala pasiva; s-a respins cererea formulata de reclamanti, in contradictoriu cu paratii E., D.G.F.P. Timis si Statul Roman prin Ministerul Finantelor Publice, ca neintemeiata.

Pentru a hotari astfel, prima instanta si-a fundamentat hotararea pe urmatoarele considerente:

Autorul reclamantilor, F. a investit instanta cu o cerere avand ca obiect angajarea raspunderii civile delictuale a paratilor E., Ministerul Public de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie, Parchetul de pe langa Curtea de Apel Timisoara, D.G.F.P. Timis, Statul Roman prin Ministerul Finantelor Publice si Ministerul Finantelor Publice prin D.G.F.P. Timis, pentru faptul ca a fost trimis in judecata in mod nejustificat prin rechizitoriul emis de parata, persoana fizica in dosarul nr. x/P/2005.

Cu privire la paratii Ministerul Public – Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie si Parchetul de pe langa Curtea de Apel Timisoara, autorul reclamantilor a aratat ca raspunderea acestora este atrasa in conditiile art. 1000 alin. (3) C.civ. Potrivit art. 1000 alin. (3) C.civ, comitentii raspund de prejudiciul cauzat de prepusii lor in functiile ce li s-au incredintat.

Prima instanta a retinut ca nu exista un raport de subordonare, de prepusenie, intre parata E. si paratii Ministerul Public de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie si Parchetul de pe langa Curtea de Apel Timisoara.

S-a aratat ca sub aspectul indeplinirii actelor de urmarire penala, procurorul nu este un prepus al institutiei unde este incadrat, asa dupa cum rezulta in mod expres din prevederile art. 64 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 potrivit cu care „In solutiile dispuse, procurorul este independent, in conditiile legii”, precum si din dispozitiile art. 68 din Legea nr. 304/2004, potrivit carora „Procurorul exercita, in conditiile legii, caile de atac impotriva hotararilor judecatoresti pe care le considera netemeinice si nelegale”.

Masurile dispuse de procuror in dosarele instrumentate se intemeiaza pe prevederile legale, procurorul fiind liber sa aprecieze asupra oportunitatii masurilor luate, fara sa primeasca indrumari de specialitate de la conducerea parchetului in cadrul caruia functioneaza.

In atare situatie, s-a motivat ca, in lipsa raportului de subordonare pe linia indeplinirii actelor de urmarire penala intre parata E. si paratii Ministerul Public de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie si Parchetul de pe langa Curtea de Apel Timisoara, nu poate fi antrenata raspunderea civila delictuala a comitentului pentru fapta prepusului, nefiind indeplinite cerintele prevazute de art. 1000 alin. (3) C.civ.

In ceea ce il priveste pe paratul Ministerul Finantelor Publice, prin cererea precizatoare depusa, reclamantii au solicitat angajarea raspunderii acestuia in conditiile art. 1000 alin. (3) C.civ.

S-a retinut ca in cauza, Ministerul Finantelor Publice nu are calitatea de comitent al D.G.F.P. Timis. Ceea ce este definitoriu pentru calitatile de comitent si prepus este existenta unui raport de subordonare care isi are temeiul in imprejurarea ca, pe baza acordului dintre ele, o persoana fizica sau juridica a incredintat unei persoane fizice o anumita insarcinare, or Directia Generala a Finantelor Publice Timis este persoana juridica, iar nu persoana fizica.

Prin urmare, tribunalul a admis exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a paratilor Ministerul Public – Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie, Parchetul de pe langa Curtea de Apel Timisoara si Ministerul Finantelor Publice prin Directia Generala a Finantelor Publice Timis.

Pe fondul cauzei, tribunalul a retinut ca prin rechizitoriul emis de Parchetul de pe langa Curtea de Apel Timisoara in dosarul penal nr. x/P/2005 s-a dispus trimiterea in judecata a autorului reclamantilor, F., pentru infractiunea de fals intelectual, prevazuta de art. 289 C.pen. cu aplicarea art. 37 lit. b) C.pen.

Prin sentinta penala nr. 18/13.10.2011, pronuntata de Curtea de Apel Targu Mures in dosarul nr. x/325/2006* s-a dispus achitarea inculpatului F. in baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C.proc.pen pentru infractiunea de fals intelectual, prevazuta de art. 289 C.pen cu aplicarea art. 37 lit. b) C.pen. si pentru aceeasi infractiune, prevazuta de art. 289 C.pen. cu aplicarea art. 37 lit. b) C.pen.

Aceasta sentinta penala a ramas definitiva prin decizia penala nr. 2350 din 04.07.2012, pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie, Sectia penala in dosarul nr. x/1/2011, prin care au fost respinse recursurile formulate de Parchetul de pe langa Curtea de Apel Targu Mures, inculpatul F. si partile civile.

Tribunalul a constatat ca in speta nu sunt indeplinite cumulativ conditiile impuse de dispozitiile art. 998 – 999 si art. 1000 alin. (3) C.civ. privind raspunderea civila delictuala.

Pentru antrenarea raspunderii civile delictuale conform art. 998 – 999 C.civ. este necesara intrunirea cumulativa a urmatoarelor conditii: existenta unui prejudiciu; existenta unei fapte ilicite; existenta unui raport de cauzalitate intre fapta ilicita si prejudiciu; existenta vinovatiei celui care a cauzat prejudiciul constand in intentia, neglijenta sau imprudenta cu care a actionat.

In ceea ce priveste fapta ilicita, ca element al raspunderii civile delictuale, aceasta este definita ca fiind orice fapta prin care, incalcandu-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv apartinand unei persoane.

Desi de natura a aduce prejudicii unui drept subiectiv, fapta cauzatoare nu are caracter ilicit, prin urmare nu se pune problema angajarii raspunderii civile atunci cand ea a fost savarsita in indeplinirea unei prevederi legale ori cu permisiunea legii.

De asemenea, fapta ilicita se obiectiveaza in anumite activitati ale autorului sau, ce reprezinta manifestarea exterioara a constiintei si vointei autorului, astfel incat, raspunderea nu poate fi angajata daca, sub aspectul laturii subiective, fapta a fost savarsita fara vinovatie, sub toate aspectele sale, retinute in art. 998 – 999 C.civ.

Prin urmare, este necesar ca aceasta fapta sa fie imputabila autorului ei, adica autorul sa fi avut o vina atunci cand a savarsit-o, actionand deci cu vinovatie.

Or, in cazul de fata, cercetarea prealabila si trimiterea in judecata a autorului reclamantilor nu poate constitui in sine o fapta ilicita, atata timp cat s-a circumscris cadrului legal, nereprezentand o abatere de la normele procedural penale savarsita cu vinovatie in una din formele sale.

In acest sens, s-a retinut a fi relevant si ca autorul reclamantilor nu a formulat nicio sesizare disciplinara catre Consiliul Superior al Magistraturii ori vreo plangere impotriva procurorului care a efectuat urmarirea penala, prin care sa fi reclamat aspecte care sa atraga sanctionarea disciplinara ori raspunderea penala a acestuia, de natura neglijentei sau imprudentei cu care ar fi actionat in cursul urmaririi penale sau a abuzurilor de orice fel.

Pe de alta parte, legiuitorul roman a prevazut posibilitatea existentei unor atare situatii si a statuat in cuprinsul art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecatorilor si procurorilor, asa cum a fost modificata si completata, urmatoarele:

„(1) Statul raspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare.

(2) Raspunderea statului este stabilita in conditiile legii si nu inlatura raspunderea judecatorilor si procurorilor care si-au exercitat functia cu rea-credinta sau grava neglijenta.

(3) Cazurile in care persoana vatamata are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare savarsita in procese penale sunt stabilite de C.proc.pen.

(4) Dreptul persoanei vatamate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erori judiciare savarsite in alte procese decat cele penale nu se va putea exercita decat in cazul in care s-a stabilit, in prealabil, printr-o hotarare definitiva, raspunderea penala sau disciplinara, dupa caz, a judecatorului sau procurorului pentru o fapta savarsita in cursul judecatii procesului si daca aceasta fapta este de natura sa determine o eroare judiciara.

(5) Nu este indreptatita la repararea pagubei persoana care, in cursul procesului, a contribuit in orice mod la savarsirea erorii judiciare de catre judecator sau procuror”.

S-a relevat ca situatiile in care persoana vatamata are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare savarsite in procese penale sunt stabilite de Codul de procedura penala, fiind vorba explicit de art. 504 C.proc.pen., prin aceasta dispozitie excluzandu-se, implicit, orice alta posibilitate a persoanei vatamate de a solicita in orice mod si sub orice alt temei legal acoperirea unui prejudiciu de aceasta natura.

Dispozitiile art. 504 C.proc.pen. nu constituie o aplicare a principiilor consacrate de art. 998 – 999 C.civ., aceasta interpretare putand conduce la ideea ca statul, prin Ministerul Finantelor Publice, ar avea o raspundere nelimitata si neconditionata, situatie in care normele legale care reglementeaza raspunderea statului in alte domenii nu s-ar mai justifica, din moment ce principiile consacrate de art. 998 – 999 C.civ. ar fi general aplicabile.

S-a evidentiat jurisprudenta constanta potrivit careia actele procedurale savarsite de organele de urmarire penala nu pot fi incluse in categoria „erorilor judiciare”, pe toata perioada cercetarii penale individul beneficiind de prezumtia de nevinovatie, care, in speta, s-a si concretizat prin dispozitiile hotararii definitive care a vizat achitarea autorului reclamantilor pentru fapta in legatura cu care s-a dispus trimiterea in judecata.

Referitor la cealalta fapta imputata paratei, constand in „informarea presei” despre trimiterea in judecata a autorului reclamantilor, s-a retinut ca in cauza nu s-a probat savarsirea unei atare fapte, in conditiile art. 1169 C.civ. si art. 129 alin. (1) C.proc.civ.

S-a motivat ca la dosarul cauzei nu a fost depus niciun articol de presa referitor la trimiterea in judecata a autorului reclamantilor sau vreun alt document din care sa rezulte, pe de o parte, faptul ca autorul reclamantilor a fost supus unui „linsaj mediatic”, iar, pe de alta parte, care a fost sursa informatiilor publicate de ziaristi.

In ceea ce o priveste pe parata Directia Generala a Finantelor Publice, aceasta a fost chemata in judecata deoarece s-a constituit parte civila in procesul penal, or aceasta fapta nu are caracter ilicit, reprezentand exercitarea unui drept recunoscut de legea procesual penala, nefacandu-se dovada exercitarii abuzive a acestuia.

Impotriva acestei sentinte au declarat apel A., B., C. si D., criticand sentinta ca nelegala si netemeinica atat sub aspectul modului de solutionare a exceptiilor, cat si a cererilor formulate pe fond, dar si pentru faptul ca respingand gresit actiunea nu s-au acordat cheltuieli de judecata.

Apelul nu a fost motivat, desi in cuprinsul cererii de apel s-a mentionat ca se va motiva potrivit art. 287 alin. (2) C. proc. civ.

Intimata Directia Generala Regionala a Finantelor Publice Timisoara a formulat intampinare prin care s-a aratat ca apelul nu este intemeiat, solutia pronuntata de instanta de fond referitoare la exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a Statului Roman prin Ministerul Finantelor Publice reprezentat de Directia Generala Regionala a Finantelor Publice Timisoara si alti parati este corecta.

Sub acest aspect, s-a sustinut ca in mod corect au fost interpretate dispozitiilor art. 504 C.proc.pen., acest text excluzand implicit orice posibilitate a persoanei vatamate de a solicita in orice mod si sub orice temei legal acoperirea prejudiciului.

Dispozitiile art. 504 C.proc.pen. nu constituie o aplicare a principiilor consacrate in art. 998 – 999 C.civ., aceasta interpretare putand conduce la ideea ca statul prin Ministerul Finantelor Publice ar avea o raspundere nelimitata si neconditionata, situatie in care normele legale care reglementeaza raspunderea statului in alte domenii nu s-ar justifica din moment ce principiile consacrate in art. 998 – 999 C. civ. ar fi general aplicabile.

Apelantii au raspuns la intampinarea formulata de Directia Generala Regionala a Finantelor Publice Timisoara, apreciind ca se tinde la minimalizarea faptelor si a consecintelor, incalcandu-se drepturile cetatenilor.

Sustinerile apelantilor din raspunsul la intampinarea formulata de D.G.R.F.P. Timisoara a cuprins aceleasi aparari ca si cele de la fond, reiterandu-se motivele de fapt si de drept din cererea de chemare in judecata, din cererea precizatoare si notele scrise.

Potrivit art. 292 C.proc.civ., partile nu se vor putea folosi inaintea instantei de apel de alte motive, mijloace de aparare si dovezi decat de cele invocate la prima instanta sau aratate in motivarea apelului ori in intampinare. Instanta de apel poate incuviinta si administrarea probelor a caror necesitate rezulta din dezbateri. In cazul in care apelul nu se motiveaza ori motivarea apelului sau intampinarea nu cuprinde motive, mijloace de aparare sau dovezi noi, instanta de apel s-a pronuntat, in fond, numai pe baza celor invocate la prima instanta.

Prin decizia civila nr. 151 A din 14.03.2016 pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti, Sectia a III-a civila si pentru cauze cu minori si de familie s-a respins ca nefondat apelul declarat de apelantii-reclamanti A., B., C. si D. impotriva sentintei civile nr. 1077/3.10.2014 pronuntata de Tribunalul Bucuresti, Sectia a V-a civila in dosarul nr. x/3/2010, in contradictoriu cu intimatii parati E., Ministerul Public – Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie, Parchetul de pe langa Curtea de Apel Timisoara, D.G.F.P. Timis, Statul Roman prin Ministerul Finantelor Publice, Ministerul Finantelor Publice prin Directia Generala a Finantelor Publice Timis.

Pentru a decide astfel, instanta de apel si-a fundamentat decizia pe urmatoarele considerente:

S-a relevat ca, in cauza, s-a solicitat repararea prejudiciului moral suferit de autorul apelantilor ca urmare a intocmirii rechizitoriului emis de procuror si a trimiterii acestuia in judecata, fapte ce au avut un impact negativ asupra perceptiei opiniei publice in legatura cu persoana autorului-apelantilor F., acesta considerandu-se victima organelor judiciare ale statului, respectiv a procurorului de caz, a Parchetului si Directiei Generale Regionale a Finantelor Publice Timisoara care s-a constituit parte civila, a statului, in genere, ca titular al actiunii penale. Desi nu se mentioneaza expres, apelantii si autorul lor au incercat sa acrediteze ideea fie de exercitare cu rea – credinta a functiei de procuror si grava neglijenta, fie eroarea judiciara.

In ceea ce priveste, activitatea procurorului instanta de apel a retinut ca sunt aplicabile dispozitiile art. 96 din Legea nr. 303/2004, insa, cata vreme nu s-a stabilit ca actele procedurale au fost intocmite de acesta prin exercitarea functiei cu rea-credinta sau grava neglijenta, nu sunt indeplinite in cauza nici dispozitiile art. 998 – 999 C. civ. Subsumat acestei idei, conform art. 64 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 procurorul este independent, in conditiile legii, nefiind un prepus al Parchetului in cadrul caruia functioneaza. In contextul in care nu s-a putut retine ca activitatea procurorului a avut un caracter ilicit ori ca acesta a actionat cu rea-credinta ori a comis grave neglijente in instrumentarea dosarului penal, instanta de prim control judiciar a retinut ca nu se poate angaja nici raspunderea civila delictuala, lipsind elemente esentiale al acesteia, respectiv fapta ilicita si vinovatia.

Din aceasta perspectiva, s-a retinut ca fiind corecte statuarile tribunalului, potrivit carora situatiile in care persoana vatamata are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare savarsite in procesele penale sunt stabilite de art. 504 C. proc. pen., dispozitiile art. 1000 alin. (3) C. civ. nefiind aplicabile cauzei, astfel incat nu se poate angaja raspunderea Ministerului Public – Parchetul de pe langa Curtea de Apel Timisoara si nici a celorlalti intimati.

Potrivit art. 52 alin. (3) din Constitutie, „Statul raspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Raspunderea statului este stabilita in conditiile legii […]”, respectiv prin art. 504 C. proc. pen.

Curtea Constitutionala s-a pronuntat prin decizia nr. 417/2004 in sensul ca textul de lege criticat (art. 504 C. proc. pen.) este „o concretizare a principiului constitutional prevazut de art. 52 alin. (3) din Constitutie, conform caruia «Statul raspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Raspunderea statului este stabilita in conditiile legii […]» si, pe cale de consecinta, realizarea dreptului la repararea de catre stat a pagubei cauzate prin erorile judiciare are loc in conditiile legii”. De asemenea, a retinut ca prevederile art. 504 alin. (3) C. proc. pen. „nu numai ca nu ingradesc accesul liber la justitie, ci instituie tocmai normele procedurale necesare exercitarii acestui drept, fiind in deplina concordanta si cu dispozitiile constitutionale ale art. 126 alin. (2), in temeiul carora procedura de judecata este prevazuta numai prin lege”.

S-a relevat in continuare jurisprudenta Curtii Constitutionale prin care s-a statuat, in mod constant, ca liberul acces la justitie semnifica faptul ca orice persoana poate sesiza instantele judecatoresti in cazul in care considera ca drepturile, libertatile sau interesele sale legitime au fost incalcate, iar nu faptul ca acest acces nu poate fi supus niciunei conditionari, competenta de a stabili regulile de desfasurare a procesului in fata instantelor judecatoresti revenindu-i legiuitorului, fiind o aplicare a dispozitiilor constitutionale cuprinse in art. 126 alin. (2). De altfel, in jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului s-a retinut ca o caracteristica a principiului liberului acces la justitie este aceea ca nu este un drept absolut (cazul Ashingdane contra Regatului Unit al Marii Britanii – 1985). Astfel, acest drept, care cere prin insasi natura sa o reglementare din partea statului, poate fi subiectul unor limitari sau conditionari atat timp cat nu este atinsa insasi substanta sa.

S-a mai reliefat si decizia nr. 152/2013 pronuntata de Curtea Constitutionala in legatura cu examinarea constitutionalitatii dispozitiilor art. 504 C.proc.pen. prin care s-a retinut ca „autorul unei exceptii de neconstitutionalitate avand ca obiect prevederile art. 504 C. proc. pen. solicita completarea acestora in sensul ca acest text de lege sa prevada dreptul la repararea de catre stat a pagubei materiale sau a daunei morale suferite de o persoana si in alte cazuri decat condamnarea pe nedrept sau privarea ori restrangerea de libertate in mod nelegal, cum ar fi, de exemplu, urmarirea penala, punerea in miscare a actiunii penale sau trimiterea in judecata, atunci cand procesul penal nu se finalizeaza printr-o hotarare definitiva de condamnare. Curtea Constitutionala a constatat ca o asemenea solicitare nu intra in competenta de solutionare a instantei de contencios constitutional, intrucat, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, „Curtea Constitutionala se pronunta numai asupra constitutionalitatii actelor cu privire la care a fost sesizata, fara a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului”. In consecinta, Curtea a respins exceptia ca inadmisibila”.

S-a considerat ca, in acelasi mod, nici instantele de judecata nu pot adauga la lege, extinzand dispozitiile referitoare la raspunderea statului, prevazute in art. 504 C. proc. pen., si in alte ipoteze, respectiv raspunderea statului prin organele sale pentru cercetarea prealabila si trimiterea in judecata,finalizata cu o solutie de achitare.

Totodata, s-a evidentiat ca intreaga cercetare prealabila, urmarirea penala si judecata in dosarul nr. x/P/2005 si dosarul nr. x/325/2006 finalizat prin decizia nr. 18/13.10.2011 a Curtii de Apel Targu-Mures s-a desfasurat cu autorul apelantilor in stare de liberate, fata de acesta nefiind luata nicio masura preventiva de privare de libertate, beneficiind pe tot parcursul derularii procedurii penale de prezumtia de nevinovatie, fiind in final achitat prin hotarare judecatoreasca.

S-a retinut ca actiunea este nedovedita conform art. 1169 C. civ. si in ceea ce priveste fapta constand in informarea presei, apelantii neproducand nicio o dovada in acest sens, nici in prima instanta si nici in apel, astfel incat si sub acest aspect sentinta tribunalului s-a apreciat a fi legala.

Avand in vedere aceste considerente, in temeiul art. 296 C. proc. civ. cu referire la art. 998 – 999 C. civ. si art. 1000 alin. (3) C. civ., Curtea a respins apelul ca nefondat.

Impotriva deciziei pronuntate de instanta de apel au declarat recurs reclamantii A., B., C., D., in calitate de succesori in drepturi ai defunctului F.

Prin cererea de recurs recurentii au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate si trimiterea cauzei spre rejudecare in temeiul art. 312 alin. (3) teza I C.proc.civ.

In subsidiar, au solicitat modificarea deciziei atacate, cu consecinta admiterii apelului.

In dezvoltarea motivelor de recurs recurentii au motivat, in esenta, urmatoarele:

Hotararea instantei de apel este lapidara, laconica, eliptica de continut deoarece contine interpretari gresite ale actelor, faptelor, probelor, fie se refera la motive contradictorii ori straine de natura pricinii sau instanta a schimbat natura ori intelesul lamurit si vadit neindoielnic al actului dedus judecatii.

Instanta de apel nu a luat in considerare, ci chiar a eludat in partile ei esentiale, situatia juridica in fapt si in drept cu care a fost sesizata prima instanta si nu a tinut seama de critica pe care au adus-o in legatura cu situatia retinuta eronat de instanta si in raport de care a fost fals motivata si argumentata respingerea actiunii de catre prima instanta.

In ceea ce priveste respingerea apelului si nesanctionarea de catre instanta de apel a hotararii primei instante in legatura cu solutionarea actiunii prin respingerea acesteia fata de Ministerul Public si Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie, respectiv Parchetul de pe langa Curtea de Apel Timisoara pentru lipsa calitatii procesuale pasive, se arata ca instanta de apel nu a sanctionat „scopul primei instante, de a sustrage raspunderii pe unii dintre parati fata de care s-a retinut lipsa calitatii procesuale pasive”.

Sustin in continuare ca nu se poate accepta ca parata E. nu a avut raporturi de subordonare fata de unii dintre ceilalti parati, Ministerul Public si Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie, Parchetul de pe langa Curtea de Apel Timisoara.

Recurentii releva ca parata, ca fost procuror, a fost integrata intr-un sistem institutionalizat caracterizat prin subordonare ierarhica in raport cu procurorii superiori din cadrul celor doua entitati parate. Data fiind importanta sociala a activitatii sale, procurorul si institutiile din care acesta face parte trebuie si pot fi responsabilizati.

Independenta procurorului este relevanta numai in sensul de a nu putea fi supus unor ingerinte si imixtiuni de natura a-l determina sa nu respecte legea. Independenta procurorului nu poate fi fata de lege, cu scopul de a se eluda raspunderea.

Recurentii, referindu-se la situatia procurorului, arata ca acesta nu este un liber profesionist si nu este in afara raporturilor de prepusenie ori a unor raporturi de subordonare fata de institutiile cu care are raporturi de munca, fiind evident, in opinia recurentilor ca nici acesta si nici unitatile si institutiile in care este incadrat nu pot raspunde in afara responsabilizarii si atragerii raspunderii civile delictuale.

In aceasta situatie, au fost incalcate drepturile prevazute de art. 6 din Conventia pentru apararea drepturilor si libertatilor fundamentale ale Omului si art. 1 din Protocolul Aditional nr. 1 la Conventie.

In ceea ce priveste respingerea apelului si mentinerea hotararii primei instante cu referire la ceilalti parati fata de care nu s-a retinut lipsa calitatii procesuale pasive se motiveaza ca instanta de apel „nu a facut nimic, in pofida caracterului devolutiv al apelului, pentru a constata daca exista sau nu elementele raspunderii civile delictuale a procurorului”.

Precizeaza recurentii ca instanta de apel s-a marginit sa retina ca activitatii procurorului i s-ar aplica dispozitiile art. 96 din Legea nr. 303/2004 si ca, in conditiile in care nu s-a stabilit ca actele procedurale au fost intocmite prin exercitarea functiei cu rea-credinta sau grava neglijenta, nu sunt indeplinite in cauza nici dispozitiile art. 998 – 999 C. civ.

Recurentii motiveaza ca „din aceasta abordare a instantei” rezulta cateva elemente pe baza carora solicita sa se stabileasca nelegalitatea hotararii instantei de apel, dupa cum urmeaza: – din considerentele hotararii rezulta ca instanta nu a exclus automat si total incidenta art. 998-999 C. civ. de la 1864, in cazul activitatii procurorilor. Printr-o interpretare per a contrario a situatiei retinute de instanta, (anume aceea ca nu s-a stabilit ca actele procedurale au fost intocmite de instanta prin exercitarea functiei cu rea-credinta sau grava neglijenta) rezulta ca daca actele procedurale au fost intocmite de procuror prin exercitarea functiei cu rea-credinta sau grava neglijenta, ar fi indeplinite in cauza dispozitiile art. 998 – 999 C. civ. de la 1864.

Recurentii sustin ca, in realitate, exista dovada si este probata reaua-credinta sau neglijenta a procurorului, ceea ce ar fi condus la obligatia instantei de a aplica dispozitiile art. 998 – 999 C. civ. de la 1864 insa, din motive de ordin subiectiv, atat prima instanta, cat si instanta de apel nu au avut verticalitatea unei asumari, in sensul de a constata ca este probata existenta vinovatiei procurorului, fiind mai putin relevant daca sub forma unui delict sau a unui cvasidelict.

In ambele variante consecinta legala este aplicarea in speta a dispozitiilor art. 998 – 999 C. civ. de la 1864.

Recurentii considera ca era de competenta si de resortul instantei sa constate activitatea delictuala sau cvasidelictuala a procurorului, pe baza probelor si a rolului activ al instantei. Recurentii au relatat ca, prin activitatea sa, procurorul este vinovat de trimiterea in judecata a autorului lor, iar un element al vinovatiei poate fi stabilit prin faptul ca procurorul a finalizat rechizitoriul in absenta rezultatului unei comisii rogatorii care era in curs, avand un interes, un scop si o intentie, deoarece preocuparea procurorului pentru rechizitoriul pe care l-a intocmit nu poate fi intamplatoare.

Chiar daca s-ar face abstractie de un eventual element intentional, subzista forma de vinovatie a culpei care nu poate fi eludata.

Recurentii considera ca in mod abuziv instanta de apel a caracterizat ca fiind nedovedita fapta de informare a presei si ca nu exista nicio dovada in acest sens.

In ceea ce priveste incidenta art. 504 C.proc.pen. recurentii precizeaza ca autorul lor nu a fost in masura sa-si intemeieze actiunea pe aceste prevederi legale deoarece nu acopera situatia in care o persoana este trimisa in judecata penala si ulterior achitata, dupa un interval mare de timp, pe parcursul caruia a inregistrat prejudicii morale pe care le-a descris in cererea de chemare in judecata si pe parcursul derularii procesului.

In atare situatie, devin incidente dispozitiile art. 998 – 999 si art. 1000 C. civ. de la 1864, iar magistratii nu pot fi sustrasi raspunderii civile delictuale.

In continuare recurentii se refera la reaua-credinta si intentia procurorului de a trimite in judecata pe autorul lor, in pofida faptului ca in faza de urmarire penala s-a dispus administrarea probei prin comisie rogatorie in Brazilia, fara ca rezultatul acesteia sa fi fost depus la dosar. In plus, considera ca au fost probate starile de dusmanie nutrite de procuror pentru colaboratorul autorului lor, avocat G., bazate pe contradictii anterioare si contemporane trimiterii in judecata.

Actul de a trimite in judecata pe cineva, in conditiile date, sub acuzatia de a fi savarsit acte de fals, uz de fals, fals intelectual, inselaciune, anterior rezultatului comisiei rogatorii, care ulterior a infirmat toate aspectele acestea, este cel putin un act de temeritate culpabila, in opinia recurentilor.

In cauza, procurorul a actionat cu intentie, prin trimiterea cauzei penale in judecata cu cateva zile inainte de a se transfera de la respectiva unitate de parchet constient ca, raportat la continutul dosarului de urmarire penala, niciun alt procuror al acelei unitati de parchet nu ar fi facut-o. Prin urmare, sustin ca exista toate elementele necesare pentru incidenta art. 998 si art. 999 C. civ. de la 1864.

Prejudiciul moral, atingerea adusa onoarei si reputatiei sunt usor decelabile si de prezumat, cu atat mai mult cu cat in perioada respectiva presa a redat pe larg, cu comentarii ostile alimentate de informari din interiorul entitatilor parate, faptul trimiterii in judecata si faptele de care a fost acuzat.

Redarea in presa a aspectelor pentru care gresit a fost trimis in judecata autorul reclamantilor a amplificat suferinta si este in legatura de cauzalitate directa cu fapta paratilor.

In ceea ce priveste raspunderea paratei D.G.F.P. Timis, recurentii sustin ca prima instanta a examinat si analizat in mod superficial aceasta cauza, prin aceea ca nu a retinut aspectul pentru care a fost chemata in judecata aceasta institutie, iar instanta de apel a mentinut hotararea primei instante. Precizeaza ca parata D.G.F.P. Timis a fost chemata in judecata pentru ca a emis si a depus la solicitarea paratei E. procuror, actul de constituire de parte civila, in pofida prevederilor legale si a faptului ca nu datora plata vreunei sume de bani catre aceasta parata. A existat o coniventa intre parata procuror si parata D.G.F.P. Timis si, in acest sens, nu era necesar sa existe raporturi de prepusenie sau subordonare intre cele doua parate, aspect de altfel nesustinut.

Cu toate acestea, prima instanta a aratat situatia juridica a paratei D.G.F.P. Timis prin prisma unor considerente identice cu cele retinute pentru pretinsa constatare a lipsei calitatii procesuale a paratilor Ministerul Public, Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie si Parchetul de pe langa Curtea de Apel Timisoara.

Sub un alt motiv de recurs s-a invocat nulitatea hotararii atacate, drept consecinta a nemotivarii in raport de motivele de fapt si de drept deduse judecatii.

Nemotivarea hotararii este evidenta, in opinia recurentilor, cu privire la intocmirea cu vinovatie a rechizitoriului si trimiterea in judecata a autorului lor in lipsa comisiei rogatorii, care, desi a fost administrata ca proba in dosar, nu s-a efectuat pana la intocmirea rechizitoriului, pe de o parte, si, pe de alta parte, trimiterea in judecata, in absenta unei expertize sau a unei probe care sa fi constatat ca inscrisurile suspectate a fi false, chiar erau false. Instantele s-au marginit sa constate ca nu exista raspundere civila delictuala, si nici fapta ilicita a procurorului sau greseala acestuia, in pofida faptului ca exista aceste elemente.

Hotararea apare nemotivata si fata de parata D.G.F.P. Timis a carei constituire de parte civila in dosarul parchetului, fara ca in realitate sa fi inregistrat un prejudiciu, reprezinta o fapta delictuala ilicita, generatoare de prejudicii la adresa autorului recurentilor.

Fata de motivele prezentate in memoriul de recurs recurentii sustin nelegalitatea hotararii instantei de apel si admiterea recursului.

Intimatii-parati D.G.F.P. Timisoara, Parchetul de pe langa Curtea de Apel Timisoara, E. au formulat intampinare, solicitand respingerea recursului declarat de recurenti si mentinerea ca temeinica si legala a deciziei pronuntate de instanta de apel.

Recurentii prin raspunsul la intampinare formulat au solicitat sa se inlature sustinerile nefondate ale paratilor, reiterand argumentatia prezentata in memoriul de recurs si in raspunsul la intampinare din cadrul apelului.

Analizand recursul in cadrul controlului de legalitate, prin prisma motivelor invocate si a apararilor formulate, s-au retinut urmatoarele:

Recurentii-reclamanti au invocat in prima parte a memoriului de recurs nemotivarea hotararii de catre instanta de apel, caracterul eliptic si lapidar al considerentelor din cuprinsul hotararii si ignorarea situatiei de fapt si de drept cu care a fost sesizata prima instanta.

Acest motiv de recurs astfel cum este dezvoltat, permite incadrarea sa in cazul de nelegalitate prevazut de art. 304 pct. 7 C.proc.civ., potrivit caruia hotararea nu cuprinde motivele pe care se sprijina sau cuprinde motive contradictorii ori straine de natura pricinii.

Instanta suprema retine ca in cadrul acestui motiv de recurs, desi se critica lipsa de analiza sau analiza gresita „a faptelor, actelor, probelor”, recurentii nu indica in concret aspectele care nu au fost analizate sau care sunt contradictorii ori straine de natura pricinii.

In ceea ce priveste omisiunea instantei de apel de a analiza „acte, fapte si probe”, in absenta indicarii in concret a acestor omisiuni si in contextul in care prin cererea de apel nu s-au prezentat critici de netemeinicie si de nelegalitate a hotararii pronuntate de instanta de fond, o atare critica apare neintemeiata.

Instanta de prim control judiciar a procedat la verificarea situatiei de fapt si aplicarea legii de catre instanta de fond, pe baza celor invocate cu prilejul judecarii cauzei in prima instanta.

In ceea ce priveste referirile la aspecte care au fost gresit analizate acestea nu pot fi incadrate in cazul de nelegalitate prevazut de art. 304 pct. 7 C.proc.civ., ipoteza referitoare la motive contradictorii ori straine de natura pricinii.

In ceea ce priveste critica relativa la nesanctionarea de catre instanta de apel a hotararii instantei de fond, sub aspectul solutionarii exceptiei lipsei calitatii procesuale pasive a paratilor Ministerul Public – Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie, Parchetul de pe langa Curtea de Apel Timisoara, trebuie subliniat ca recurentii reclamanti invoca in sprijinul acestui motiv de nelegalitate incidenta dispozitiilor art. 1000 alin. (3) C. civ. de la 1864 privind existenta unui raport de prepusenie si subordonare intre intimata-parata E., procuror la data savarsirii faptei pretinse si intimatii-parati, Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie si Parchetul de pe langa Curtea de Apel Timisoara.

In analiza acestui motiv de recurs dar si a celorlalte critici dezvoltate la punctul al doilea din memoriul de recurs, instanta suprema apreciaza necesar a reliefa dispozitiile legale care reglementeaza statutul procurorilor si conditiile in care acestia raspund disciplinar si civil pentru fapte savarsite in legatura cu exercitarea profesiei, aspecte care au impact in rezolvarea criticii prezentate.

Astfel, in ceea ce priveste categoria profesionala a magistratilor procurori, conditiile raspunderii sunt prevazute prin lege speciala, derogatorie de la normele dreptului comun, respectiv art. 998, art. 999, art. 1000 C. civ. de la 1864, in temeiul principiului „specialia generalibus derogant”. Aceasta concluzie se desprinde din cuprinsul prevederilor art. 94 din Legea nr. 303/2004 potrivit carora procurorii „raspund civil, disciplinar si penal in conditiile legii”.

Raspunderea civila in legatura cu activitatea desfasurata in exercitarea atributiilor de serviciu de catre procuror are ca situatie premisa comiterea unei greseli care se poate constitui intr-o eroare judiciara.

In cazul unei erori judiciare raspunderea pentru prejudiciile cauzate in raport cu persoana prejudiciata revine in sarcina Statului, concluzie care se fundamenteaza pe dispozitiile art. 52 alin. (3) din Constitutie.

Procurorul vinovat de producerea unei erori judiciare raspunde, in subsidiar, fata de stat, care potrivit art. 52 alin. (2) teza finala din Constitutie coroborat cu art. 96 alin. (7) din Legea nr. 303/2004 are impotriva procurorului o actiune in regres.

Modalitatea de reparare a prejudiciilor cauzate prin erori judiciare difera dupa cum acestea sunt o consecinta a existentei erorii in procesele penale sau in alte procese, distinctie care rezulta din analiza prevederilor art. 96 alin. (3) si (4) din Legea nr. 303/2004. Astfel, in ceea ce priveste eroarea judiciara din procesele penale, art. 96 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 face trimitere la dispozitiile art. 504 C.proc.pen., prevederi legale care nu corespund situatiei in care s-a aflat autorul reclamantilor, aceea de a fi trimis in judecata printr-un rechizitoriu in care s-au retinut fapte penale. Pe parcursul cercetarii judecatoresti s-a stabilit ca presupusele fapte nu intrunesc elementele constitutive ale unor infractiuni, autorul reclamantilor fiind achitat prin hotarare definitiva.

In ceea ce priveste eroarea judiciara decurgand din alte procese, prin art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 s-a instituit dreptul persoanei vatamate la repararea prejudiciului dupa ce in prealabil a fost pronuntata o hotarare definitiva penala sau disciplinara impotriva procurorului pentru o fapta savarsita pe parcursul instrumentarii cauzei, care sa fi dus la comiterea erorii.

Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat in jurisprudenta sa ca simpla considerare a faptului ca investigatia in cazul reclamantului era „incompleta si partinitoare” nu poate prin ea insasi, in absenta erorilor judiciare sau a unor incalcari serioase a procedurilor judecatoresti, a unor abuzuri de putere ori a unor erori evidente in aplicarea dreptului material sau a oricarui alt motiv important ce rezulta din interesul justitiei, sa indice prezenta unor erori judiciare in procedura anterioara.

De aceea, s-a statuat ca ceea ce prevaleaza cu privire la eroarea judiciara comisa de instantele inferioare, adica a greselilor din administrarea justitiei, consta in imposibilitatea neutralizarii sau cercetarii sale in alt fel (Hotararea din 21.06.2011 pronuntata in cauza Giuran impotriva Romaniei).

In cauza dedusa judecatii recurentii sustin in primul rand ca institutiile de Parchet raspund in solidar cu procurorul in conditiile in care acesta, in exercitarea atributiilor de serviciu, cu rea-credinta sau grava neglijenta a intocmit rechizitoriul si a dispus trimiterea in judecata a autorului reclamantilor, fara a astepta rezultatul comisiei rogatorii care a infirmat supozitia si conjunctura in baza careia a fost trimis in judecata. In acord cu statuarile din decizia instantei de apel si contrar sustinerilor recurentilor in cauza nu sunt incidente prevederile art. 1000 alin. (3) C. civ. de la 1864. Aceasta deoarece, in temeiul art. 64 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 procurorul este independent in exercitarea atributiilor profesionale, in conditiile legii.

In acest sens este de retinut ca potrivit art. 132 din Constitutie procurorii isi desfasoara activitatea potrivit principiului legalitatii, impartialitatii si a controlului ierarhic sub autoritatea ministrului justitiei, sens in care toate actele intocmite de acestia, in functie de faza procesuala in care au fost emise, sunt supuse cenzurii procurorului ierarhic superior ori instantelor judecatoresti stabilite de lege.

In absenta unui raport de subordonare in sensul prevazut de art. 1000 alin. (3) C. civ. de la 1864 nu se poate retine legitimarea procesuala pasiva a Ministerului Public – Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie si Parchetului de pe langa Curtea de Apel Timisoara.

Recurentii-reclamanti au motivat ca nelegalitatea hotararii decurge din imprejurarea ca instanta de apel, din motive de ordin subiectiv si din „lipsa de verticalitate”, (in termeni juridici, lipsa de impartialitate si independenta) au refuzat sa constate ca este probata vinovatia procurorului si ca era de competenta si de resortul instantei de judecata sa constate reaua-credinta si neglijenta procurorului in intocmirea actelor de procedura care au dus la trimiterea in judecata a autorului lor, cu consecinta constatarii activitatii delictuale sau cvasidelictuale a procurorului si a aplicarii dispozitiilor art. 998 – 999 C. civ. de la 1864.

Criticile recurentilor din aceasta perspectiva sunt neintemeiate.

Asa cum s-a relevat in cele ce preced, Legea fundamentala a consacrat principiul raspunderii directe a statului si a instituit cu titlu de exceptie raspunderea subsidiara a procurorilor.

Prin urmare, instanta de judecata investita cu actiunea in repararea prejudiciului nu poate cerceta in cadrul actiunii in raspundere civila delictuala prevazuta de art. 998 – 999 C. civ. de la 1864, asa cum propun recurentii reclamanti, activitatea desfasurata de procuror in legatura cu urmarirea penala, intocmirea rechizitoriului si trimiterea in judecata a autorului reclamantilor, in considerarea dispozitiilor legale speciale mai sus retinute.

Incalcarea normelor de drept de catre procuror, prin exercitarea atributiilor specifice cu rea-credinta sau grava neglijenta, trebuie sa se stabileasca in prealabil in cadrul procedurii speciale, recurentii reclamanti nefiind in masura sa dovedeasca o atare situatie ca premisa pentru antrenarea raspunderii statului, iar acesta, la randul sau, sa se poata indrepta cu o actiune in regres impotriva procurorului.

Recurentii-reclamanti, renuntand la limbajul juridic, apreciaza, in absenta unor critici de nelegalitate, ca fiind „tupeu” caracterizarea ca nedovedita a faptei de informare a presei, fara a fi in masura sa indice in concret probele prezentate in acest sens si neanalizate de instanta de apel.

In absenta unor veritabile motive de nelegalitate o atare critica excede controlului in cadrul recursului precedat de apel.

Nu sunt intemeiate nici criticile prezentate in legatura cu parata D.G.F.P. Timisoara.

Din considerentele deciziei apelate nu se verifica sustinerile recurentilor potrivit carora instanta nu a observat ca acesteia i se imputa fapta de a se fi constituit parte civila in procesul penal, in mod nejustificat, in pofida prevederilor legale si a faptului ca nu se datora plata vreunei sume de bani.

Din aceasta perspectiva instanta de apel a retinut ca, un atare act indeplinit de parata D.G.F.P. Timisoara, nu poate fi asimilat unei fapte ilicite in sensul art. 998 C. civ., motivarea instantei de apel fiind clara si pertinenta in raport cu criticile prezentate de reclamanti.

In ceea ce priveste criticile referitoare de nulitatea hotararii ca o consecinta a nemotivarii acesteia, recurentii prezinta, in completarea primei critici din cadrul memoriului de recurs, aspecte legate de neregularitati in intocmirea rechizitoriului de catre procuror, urmate de nelegala trimitere in judecata.

Asa cum s-a retinut in considerentele ce preced activitatea procurorului nu poate fi verificata pe calea procesuala aleasa recurentii-reclamanti.

In memoriul de recurs s-au mai redat aspecte legate de disconfortul creat autorului reclamantilor prin faptul trimiterii in judecata, care chiar daca s-a finalizat cu achitarea definitiva a generat daune morale semnificative. Instanta suprema retine ca referirile recurentilor-reclamanti la situatia de fapt, la reaprecierea acesteia ca o consecinta a reevaluarii probatoriului, in absenta legaturii cu vreun motiv de casare sau de modificare prevazut de art. 304 pct. 1 – 9 C.proc.civ exced controlului de legalitate in calea extraordinara de atac a recursului.

Fata de considerentele ce preced, in temeiul art. 312 alin. (1) C.proc.civ., Inalta Curte a respins recursul ca nefondat.