La stabilirea existentei prejudiciului moral, definit in doctrina dreptului si in jurisprudenta ca orice atingere adusa uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalitatii umane si care se manifesta prin suferinta fizica sau morala, pe care le resimte victima, trebuie avute in vedere caracterul si importanta valorilor nepatrimoniale lezate, situatia personala a victimei, tinand cont de mediul social din care victima face parte, educatia, cultura, standardul de moralitate, personalitatea si psihologia victimei, circumstantele savarsirii faptei, statutul social, etc. Fiind vorba de lezarea unor valori fara continut economic si de protejarea unor drepturi care intra, ca element al vietii private, in sfera art. 8 din Conventia pentru Apararea Drepturilor Omului, dar si de valori aparate de Constitutie si de legile nationale, existenta prejudiciului este circumscrisa conditiei aprecierii rezonabile, pe o baza echitabila corespunzatoare a prejudiciului real si efectiv produs victimei. In ceea ce priveste proba prejudiciului moral, Inalta Curte a precizat ca este suficienta proba faptei ilicite, urmand ca prejudiciul si raportul de cauzalitate sa fie prezumate, instantele urmand sa deduca producerea prejudiciului moral din simpla existenta a faptei ilicite de natura sa produca un asemenea prejudiciu si a imprejurarilor in care a fost savarsita, solutia fiind determinata de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, proba sa directa fiind practic imposibila