Soti. Acte de conservare. Conventie de rezolutiune a unui contract de vanzare-cumparare incheiata in temeiul prevederilor art. 1550 din noul Cod civil. Actiune in constatarea nulitatii absolute. Conditii si efecte
In conformitate cu dispozitiile art. 345 NCC, fiecare sot poate incheia singur acte de conservare, acte de administrare cu privire la oricare dintre bunurile comune, precum si acte de dobandire a bunurilor comune, iar in masura in care interesele sale legate de comunitatea de bunuri au fost prejudiciate printr-un act juridic, sotul care nu a participat la incheierea actului nu poate pretinde decat daune-interese de la celalalt sot, fara a fi afectate drepturile dobandite de tertii de buna-credinta.
In speta, unul dintre soti, sustinand ca lipseste consimtamantul sau, a solicitat sa se constate nulitatea absoluta a conventiei de rezolutiune a unui contract de vanzare-cumparare cu privire la un imobil, incheiata de catre celalalt sot cu vanzatorul in conformitate cu art. 1550 NCC, prin care partile au constatat neexecutarea obligatiei de plata a pretului si au convenit desfiintarea contractului. Inalta Curte a statuat ca aceasta conventie nu este un act de dispozitie care sa atraga incidenta dispozitiilor art. 346 NCC – potrivit caruia actele de instrainare sau de grevare cu drepturi reale avand ca obiect bunurile comune nu pot fi incheiate decat cu acordul ambilor soti – intrucat nu vizeaza ipoteza acestui text de lege si anume aceea ca actul sa fie unul de instrainare, ci este un act de solutionare pe cale amiabila a imposibilitatii de executare a contractului, deci un act administrare care nu necesita acordul sotului, raportat la dispozitiile art. 345 alin. (2) NCC.
NCC, art. 345, art. 1270 alin. (2), art. 1321, art. 1548, art. 1550, art. 1552
Din economia dispozitiilor art. 345 C. civ. reiese ca fiecare sot poate incheia singur acte de conservare, acte de administrare cu privire la oricare dintre bunurile comune, precum si acte de dobandire a bunurilor comune, iar in masura in care interesele sale legate de comunitatea de bunuri au fost prejudiciate printr-un act juridic, sotul care nu a participat la incheierea actului nu poate pretinde decat daune-interese de la celalalt sot, fara a fi afectate drepturile dobandite de tertii de buna-credinta.
Astfel, conventia de rezolutiune a unui contract de vanzare-cumparare incheiata de catre unul dintre soti cu vanzatorul, in conformitate cu art. 1550 C. civ., prin care partile au constatat neexecutarea obligatiei de plata a pretului si au convenit desfiintarea contractului, nu reprezinta un act de dispozitie care sa atraga incidenta dispozitiilor art. 346 C. civ. – potrivit caruia actele de instrainare sau de grevare cu drepturi reale avand ca obiect bunurile comune nu pot fi incheiate decat cu acordul ambilor soti – intrucat nu vizeaza ipoteza acestui text de lege si anume aceea ca actul sa fie unul de instrainare, ci este un act de solutionare pe cale amiabila a imposibilitatii de executare a contractului, deci un act administrare care nu necesita acordul sotului, raportat la dispozitiile art. 345 alin. (2) C. civ.
Sectia a II-a civila, Decizia nr. 525 din 17 februarie 2015
Prin sentinta civila nr. 228 din 19 februarie 2014, Tribunalul Bucuresti, Sectia a III-a civila, a respins ca neintemeiata cererea formulata de reclamanta R.G., a obligat-o pe aceasta la plata sumei de 6.000 lei cheltuieli de judecata constand in onorariu de avocat redus, catre parata SC R.G.I. SRL si a dispus darea in debit a reclamantei cu suma de 12.111 lei reprezentand taxa de timbru.
Pentru a hotari astfel, instanta de fond a retinut ca, prin contractul de vanzare-cumparare autentificat sub nr. 285/25 martie 2010 la Biroul Notarial F., parata SC R.G.I. SRL a vandut paratului R.R., casatorit cu reclamanta, cota-parte indiviza de ½ din dreptul de proprietate asupra imobilului – spatiu comercial situat in Bucuresti, B-dul Iuliu Maniu nr. 14, bl. 13, sector 6, identificat cu nr. cadastral 412/0;7 si inscris in cartea funciara nr. 46518 a municipiului Bucuresti sector 6 pentru pretul de 800.000 lei, pret care includea T.V.A.
Partile semnatare ale actului mai sus mentionat au prevazut, la art. 2.1 din contract, faptul ca intregul pret al vanzarii va fi achitat de catre cumparator, integral in RON, in termen de un an, calculat de la data autentificarii contractului.
Intrucat niciunul dintre cumparatorii mentionati in contractul de vanzare-cumparare autentificat sub nr. 285/25 martie 2010 la Biroul Notarial F. nu si-a indeplinit obligatia contractuala de plata a pretului in termenul stabilit de comun acord cu vanzatoarea, de un an de la data autentificarii actului mai sus mentionat, la data de 6 iunie 2012, prin conventia autentificata sub nr. 1437 la BNP „M.G., A.A.J. si A.”, paratul R.R. si parata SC R.G.I. SRL au hotarat, „prin consimtamant mutual si in baza art. 1270 alin. (2) si art. 1321 C. civ.” asupra desfiintarii totale si retroactive a contractului de vanzare-cumparare autentificat sub nr. 285/25 martie 2010 de notarul public S.D.T.
Ca urmare a incheierii acestei conventii, partile contractante au fost repuse in situatia anterioara incheierii contractului de vanzare-cumparare autentificat sub nr. 285/25 martie 2010, in sensul ca parata societate a redevenit titulara cotei indivize de ½ din dreptul de proprietate asupra imobilului situat in Bucuresti, B-dul Iuliu Maniu nr. 14, bl. 13, sector 6, nr. cadastral 221696-C1-U68 (numar cadastral vechi 412/0;7), iar obligatia asumata de paratul R.R. de plata a pretului cumpararii cotei indivize descrise mai sus, s-a stins in baza acestei conventii, precizandu-se ca partile semnatare ale contractului de vanzare-cumparare autentificat sub nr. 285/25 martie 2010 nu mai au nici o pretentie, de natura pecuniara sau de alta natura, una fata de cealalta.
Tot prin conventia autentificata sub nr. 1437/6 iunie 2012 partile semnatare ale acesteia au convenit ca societatea parata sa preia si sa suporte integral datoriile paratului R.R. aferente imobilului – spatiu comercial pe care prima l-a redobandit in proprietate.
Fata de situatia de fapt retinuta mai sus, tribunalul a apreciat ca cererea reclamantei de anulare a conventiei autentificate sub nr. 1437/6 iunie 2012 este neintemeiata.
Din acest punct de vedere, tribunalul a apreciat ca partile semnatare ale contractului de vanzare-cumparare autentificat sub nr. 285/25 martie 2010 de notarul public S.D.T. au incercat sa solutioneze pe cale amiabila imposibilitatea de executare a contractului ivita pe parcursul derularii acestuia, imposibilitate constand in neplata pretului convenit de 800.000 lei.
Tribunalul a retinut, pe de o parte, faptul ca reclamanta a recunoscut, prin chiar cererea de chemare in judecata, ca a avut cunostinta de incheierea contractului de vanzare-cumparare autentificat sub nr. 285/25 martie 2010 de notarul public S.D.T., astfel ca putea, in perioada cuprinsa intre 25 martie 2010 – 6 iunie 2012, sa plateasca pretul convenit de parti, intrucat a devenit titulara unor drepturi si obligatii decurgand din incheierea acestui contract.
Pe de alta parte, tribunalul a apreciat ca actul incheiat de paratii R.R. si SC R.G.I. SRL si intitulat „conventie” reprezinta o incercare de solutionare amiabila a imposibilitatii de executare a contractului de vanzare-cumparare determinata de scaderea semnificativa a veniturilor paratului R.R. pe fondul crizei care a afectat economia nationala si mondiala, fiind, astfel, in imposibilitate de a mai sustine financiar plata pretului cumpararii cotei indivize a imobilului mentionat in contractul de vanzare-cumparare, precum si faptul ca societatea parata a asteptat mai mult de un an de la scadenta pentru ca paratul R.R. sa-si poata indeplini obligatia de plata a pretului imobilului cumparat, tinandu-se, totodata, seama de necesitatea valorificarii spatiului comercial de catre societatea parata.
Fata de motivele pentru care partile au constatat imposibilitatea executarii contractului de vanzare-cumparare, tribunalul a apreciat ca acestea au inteles sa puna capat raporturilor contractuale prin revenirea la situatia anterioara incheierii contractului de vanzare-cumparare.
De altfel, tribunalul a constatat ca tocmai neexecutarea obligatiei cumparatorilor de plata a pretului la termenul convenit (inclusiv de catre reclamanta) a condus la desfiintarea retroactiva a contractului de vanzare-cumparare incheiat si la repunerea partilor in situatia anterioara.
Actul a carui anulare se solicita de catre reclamanta nu reprezinta un act de instrainare in sensul prevederilor Codului civil, ci o incercare de solutionare amiabila a unei situatii ivite pe parcursul derularii raporturilor contractuale dintre partile semnatare ale contractului prin repunerea partilor in situatia anterioara determinata de nerespectarea clauzelor asumate inclusiv de catre reclamanta, care nu a depus vreo diligenta pentru indeplinirea propriilor obligatii contractuale.
Tribunalul a constatat ca reclamanta isi invoca propria culpa in neexecutarea contractului de vanzare-cumparare pentru a obtine anularea conventiei prin care s-a dispus revenirea partilor la situatia anterioara incheierii contractului de vanzare-cumparare, ceea ce este de neconceput fata de principiul „nemo auditur propriam turpitudinem allegans”.
In consecinta, fata de cele mai sus expuse, tribunalul a apreciat ca cererea reclamantei de anulare a conventiei autentificate sub nr. 1437/06.06.2012 de paratul A.A.J. este neintemeiata, motiv pentru care a respins-o.
De asemenea, tribunalul a constatat ca nu se poate retine in sarcina paratului A.A.J. incalcarea vreunei obligatii legale fata de calificarea data de instanta conventiei incheiate de paratii SC R.G.I. SRL si R.R., nefiind vorba de incheierea unui act de instrainare a unui imobil in lipsa consimtamantului expres al celuilalt sot coproprietar.
In temeiul art. 274 C. proc. civ., tribunalul a obligat reclamanta, care a cazut in pretentii, la plata sumei de 6.000 lei cheltuieli de judecata constand in onorariul de avocat redus catre parata SC R.G.I. SRL.
Pentru reducerea onorariului solicitat de parata SC R.G.I. SRL, tribunalul a avut in vedere volumul de munca depus de aparatorul acestei parti si de complexitatea cauzei, precum si de apararile formulate de avocat prin intampinarea depusa la dosarul cauzei.
Intrucat reclamanta a beneficiat de amanarea platii taxei judiciare de timbru pana la solutionarea, pe fond, a cauzei, tribunalul a dispus darea in debit a reclamantei cu suma de 12.111 lei reprezentand taxa de timbru.
Impotriva acestei sentinte a formulat apel reclamanta R.G., solicitand anularea hotararii apelate, in sensul admiterii cererii de chemare in judecata, astfel cum a fost modificata si obligarea intimatilor la plata cheltuielilor de judecata.
Prin decizia nr. 394/A din 2 octombrie 2014 pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti, Sectia a III-a civila si pentru cauze cu minori si de familie a fost respins apelul, ca nefondat.
Preliminar, in ceea ce priveste normele de procedura aplicabile in prezenta cauza, Curtea a retinut ca, in raport de data sesizarii cu actiunea introductiva a Tribunalului Bucuresti – 19 iunie 2012 – prezenta actiune este supusa normelor inscrise in Codul de procedura civila de la 1865, conform dispozitiilor art. 3 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea in aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedura civila.
Critica vizand omisiunea instantei de apel de a analiza toate motivele ce au stat la baza cererii de chemare in judecata a fost respinsa ca nefondata, avand in vedere ca, din verificarea considerentelor sentintei apelate, s-a constatat ca instanta de fond a raspuns argumentat tuturor sustinerilor din actiunea introductiva, facand trimitere expresa la probatoriul administrat in cauza si care a condus la formarea convingerii sale, in raport de situatia de fapt astfel stabilita. Instanta de fond si-a expus concluziile, in mod argumentat, precizand care au fost ratiunile pentru care a apreciat ca actul a carui nulitate se invoca nu este un act de instrainare si de ce a fost considerata ca fiind nefondata sustinerea referitoare la caracterul ilicit al cauzei acestei conventii ca si cea referitoare la angajarea raspunderii paratului notar public, motivarea sentintei apelate corespunzand exigentelor inscrise in art. 261 pct. 5 C. proc. civ.
Curtea a apreciat, totodata, ca, instantele nu sunt obligate sa raspunda in mod explicit, fiecarui argument in parte. Or, in cauza, tribunalul a expus argumentele pentru care a apreciat ca sustinerile apelantei nu pot fi validate, cu trimitere concreta la probele administrate in cauza si prin mentionarea argumentelor pentru care anumite probe au fost apreciate ca nerelevante.
Curtea a retinut ca, desi instanta de fond nu a indicat in cuprinsul hotararii apelate, normele de drept pe care le-a apreciat incidente cauzei, o atare omisiune nu este de natura a conduce la nulitatea hotararii, in conditiile stabilite de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., instanta de apel, devoluand fondul, avand posibilitatea de a suplini o atare carenta, cu atat mai mult cu cat in motivarea sentintei tribunalul a facut trimitere la institutiile juridice si la principiile de drept pe care le-a apreciat ca fiind de natura a sustine concluzia netemeiniciei actiunii reclamantei.
Sustinerile din apel referitoare la lipsa de obiectivitate a judecatorului fondului nu au fost primite, Curtea retinand ca, desi reclamanta a invocat motive prin care practic pune la indoiala legitimitatea instantei care a solutionat cauza in prima instanta, nu se poate face abstractie de imprejurarea ca acesta in masura in care a avut o atare suspiciune, avand in vedere si faptul ca a beneficiat de asistenta juridica calificata a unui avocat, avea posibilitatea de a formula fie o cerere motivata de recuzare fie, chiar o cerere de stramutare.
Or, omisiunea partii de a actiona in conditiile legii nu poate fi de natura a conduce instanta la concluzia ca impartialitatea judecatorului care a pronuntat sentinta apelata ar putea fi pusa la indoiala, ea nefiind, de altfel, justificata prin trimitere la minime indicii, in acest sens.
Criticile vizand modul de solutionare a fondului cauzei au fost retinute ca nefondate, Curtea complinind considerentele instantei de fond dupa cum urmeaza:
Astfel, apelanta a sustinut ca in mod eronat s-a apreciat ca incheierea conventiei autentificata sub nr. 1437/6 iunie 2012, reprezinta o incercare de solutionare amiabila a imposibilitatii de executare a contractului.
Sub acest aspect, Curtea a retinut ca prin contractul de vanzare-cumparare autentificat sub nr. 285/25 martie 2010 de BNP S.D.T., incheiat intre paratul R.R. si parata SC R.G.I. SRL, s-a convenit vanzarea-cumpararea cotei indivize de 1/2 din dreptul de proprietate asupra imobilului – spatiu comercial situat in Bucuresti, B-dul Iuliu Maniu nr. 14, bl. 13, sector 6, identificat cu nr. cadastral 412/0;7 si inscris in Cartea Funciara nr. 46518 a Municipiului Bucuresti Sector 6.
A mai retinut curtea ca, la data incheierii acestei conventii, reclamanta si paratul R.R. erau casatoriti, astfel ca regimul juridic al bunului dobandit de catre un sot, in timpul casatoriei a fost, anterior intrarii in vigoare a noului Codul civil, cel prevazut de art. 30 C. fam.
Curtea a avut in vedere, in acest sens, prevederile inscrise in art. 6 alin. (6) NCC, potrivit cu care: „Dispozitiile legii noi sunt de asemenea aplicabile si efectelor viitoare ale situatiilor juridice nascute anterior intrarii in vigoare a acesteia, derivate din starea si capacitatea persoanelor, din casatorie, filiatie, adoptie si obligatia legala de intretinere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, si din raporturile de vecinatate, daca aceste situatii juridice subzista dupa intrarea in vigoare a legii noi”, precum si prevederile art. 34 din Legea nr. 71/2011, potrivit cu care: „Dispozitiile art. 345 – 350 din Codul civil sunt aplicabile si casatoriilor in fiinta la data intrarii in vigoare a Codului civil, daca actul sau faptul juridic cu privire la un bun comun a intervenit dupa aceasta data”.
S-a mai retinut ca, asa cum a sustinut si apelanta, potrivit prevederii inscrise in art. 102 din Legea nr. 76/2011: „contractul este supus dispozitiilor legii in vigoare la data cand a fost incheiat, in tot ceea ce priveste incheierea, interpretarea efectele si executarea acestuia”.
Or, in cauza, actul juridic a carui nulitate s-a invocat in prezenta pricina a fost incheiat la data de 6 iunie 2012, asadar ulterior intrarii in vigoare a Codului civil reprezentat de Legea nr. 287/2009, prin urmare, in ceea ce priveste valabila sa incheiere, aceasta conventie este supusa dispozitiilor inscrise in noul Codul civil.
Pe de alta parte, desi a fost gasita fondata sustinerea apelantei in sensul ca textele de lege invocate in cuprinsul Conventiei nr. 1437/6 iunie 2012, respectiv art. 1270 alin. (2) si art. 1321 NCC nu erau aplicabile in situatia unui contract care a fost incheiat sub imperiul legii vechi, o atare imprejurare nu prezinta relevanta in cauza, cata vreme, pe de o parte, asa cum arata chiar apelanta, acesta nu a inteles sa se prevaleze de un atare motiv de nulitate al conventiei, iar pe de alta parte, normele de drept invocate in cuprinsul contractului nu fac altceva decat sa reglementeze posibilitatea incetarii contractului prin acordul partilor, posibilitate prevazuta si de Codul civil de la 1864, astfel ca nici din aceasta perspectiva nu s-ar putea retine ca s-ar fi incalcat o dispozitie legala de ordine publica de natura sa sustina ineficacitatea conventiei in litigiu.
Curtea a retinut ca, potrivit art. 345 alin. (2) si (4) NCC, fiecare sot poate incheia singur acte de conservare, acte de administrare cu privire la oricare dintre bunurile comune, precum si acte de dobandire a bunurilor comune. In masura in care interesele sale legate de comunitatea de bunuri au fost prejudiciate printr-un act juridic, sotul care nu a participat la incheierea actului nu poate pretinde decat daune-interese de la celalalt sot, fara a fi afectate drepturile dobandite de tertii de buna-credinta.
Totodata, in conformitate cu prevederile art. 346 alin. (1) C. civ., actele de instrainare sau de grevare cu drepturi reale avand ca obiect bunurile comune nu pot fi incheiate decat cu acordul ambilor soti.
Asadar, in reglementarea actuala, pentru majoritatea actelor juridice care au ca obiect bunuri comune ale sotilor, legiuitorul a consacrat sistemul gestiunii paralele, in locul prezumtiei de mandat tacit reciproc. In consecinta, un sot, poate incheia singur acte de conservare, de folosinta sau de administrare asupra bunurilor comune, daca nu schimba destinatia acestora, actele de instrainare a bunurilor imobile comune, impunand insa consimtamantul expres al ambilor soti.
Pe de alta parte, Curtea a apreciat ca sfera actelor de administrare vizeaza nu numai actele de administrare prin natura lor, ci si actele de administrare, prin scopul lor, privite din punctul de vedere al patrimoniului in ansamblul sau, respectiv acelea care tind la exploatarea normala a patrimoniului. Enuntul are in vedere scopul si rezultatul actului juridic in raport cu patrimoniul in intregul sau, natura juridica a actului in sine fiind mai putin relevanta. Asa se explica, in opinia Curtii, de ce un act de dispozitie a unui bun sau a unor bunuri, privit din perspectiva patrimoniului din care face parte, poate avea semnificatia unui act de administrare.
Desi apelanta a criticat sentinta apelata, invocand faptul ca in mod eronat nu s-a retinut faptul ca aceasta nu a semnat conventia autentificata sub nr. 1437/6 iunie 2012, Curtea a apreciat ca o atare sustinere, desi corespunde realitatii si este justificata prin raportare la continutul concret al conventiei anterior mentionate, putea prezenta relevanta numai in masura in care in raport de starea de fapt a cauzei, s-ar fi constatat ca actul mentionat face parte din sfera celor expres si limitativ prevazute de art. 346 alin. (1) C. civ.
In ceea ce priveste calificarea acestui ultim act juridic – conventia autentificata sub nr. 1437/6 iunie 2012- Curtea a apreciat ca stabilirea naturii acestuia trebuie raportata, pe de o parte, la succesiunea in timp a actelor incheiate de paratul R.R., iar, pe de alta parte, la consecintele produse si scopul urmarit la momentul incheierii lui.
Astfel, Curtea a avut in vedere faptul ca, asa cum rezulta din chiar conventia ce se solicita a fi anulata, partile contractante au convenit in sensul desfiintarii totale a contractului de vanzare-cumparare autentificat sub nr. 285/2010 si repunerii partilor in situatia anterioara.
S-a retinut, totodata, ca partile contractante au mentionat in cuprinsul acestei conventii faptul ca, pe de o parte, pretul stabilit in contractul de vanzare-cumparare nu a fost achitat iar, pe de alta parte, au expus motivat considerentele care au justificat incheierea conventiei, respectiv scaderea semnificativa a veniturilor paratului R.R., pe fondul crizei economice nationale si mondiale si imposibilitatea de a sustine financiar plata pretului cumpararii bunului imobil.
Asadar, incheierea acestei conventii nu reprezinta altceva decat o aplicare a principiului consacrat in vechiul din Codul civil – art. 969 – potrivit cu care conventiile se pot revoca prin intelegerea partilor, principiu consacrat si in art. 1270 alin. (2) si art. 1321 NCC.
Astfel, Curtea nu a putut valida teza sustinuta de apelanta in sensul ca o atare conventie nu ar fi fost legal incheiata dat fiind faptul ca in contractul de vanzare-cumparare nu s-a prevazut un pact comisoriu expres, astfel ca singura situatie in care contractul ar fi putut inceta era cea a formularii unei actiuni in justitie in rezolutiunea vanzarii.
Curtea a avut in vedere in acest sens faptul ca in materie civila opereaza principiul libertatii de vointa, astfel ca omisiunea partilor de a stabili in contract, posibilitatea rezolutiunii vanzarii, in cadrul unui pact comisoriu, in temeiul caruia unul dintre contractanti sa poata denunta conventia fara notificare, fara alta formalitate si fara interventia instantei in cazurile de incalcare grava a conventiei, nu putea avea drept consecinta, ingradirea dreptului acestora de a stabili, consensual, printr-un act ulterior, incetarea contractului.
Pe de alta parte, nu poate fi ignorat nici contextul social in care s-a incheiat conventia – afectarea economiei nationale de criza economica fiind de notorietate, dar nici faptul ca, in cauza reclamanta nu a probat ca situatia de fapt descrisa in cadrul conventiei din 2012, nu ar fi corespuns realitatii.
Astfel, apelanta-reclamanta nu a administrat dovezi din care sa rezulte fie plata pretului imobilului ce a facut obiectul contractului de vanzare, fie detinerea, la acel moment, de catre oricare dintre soti, a unor mijloace financiare suficiente pentru executarea obligatiei asumate contractual de plata a pretului imobilului cumparat sau realizarea unor minime demersuri in acest scop.
Instanta a retinut ca apararile reclamantei referitoare la imprejurarea ca a avut convingerea ca pretul va fi platit din chiria incasata ca efect al inchirierii imobilului cumparat, in temeiul contractelor de inchiriere cedate de vanzator, modificate prin actele aditionale anexate la dosar, nu au putut valida sustinerea acesteia in sensul ca in mod eronat prima instanta a retinut ca acesta nu se poate prevala de propria culpa.
Astfel, desi apelanta a sustinut ca imprejurarea ca acesta a cunoscut existenta contractului de vanzare-cumparare autentificat sub nr. 285/25 martie 2010 de notarul public S.D.T. si ca ar fi putut achita pretul vanzarii reprezinta o motivare care nu are legatura cu obiectul cauzei intrucat instanta de judecata nu a fost investita cu o cerere de rezolutiune a contractului de vanzare-cumparare, Curtea nu a putut primi o atare sustinere.
Curtea s-a raportat la dispozitiile inscrise in art. 32 C. fam., norma in raport de care obligatia de plata a pretului era comuna, ea fiind contractata in legatura cu dobandirea unui bun comun.
Asa fiind, Curtea a apreciat ca, in mod corect, instanta de fond s-a raportat la conduita ambilor soti, ulterior incheierii contractului de vanzare-cumparare anterior mentionat, cata vreme nu se poate nega ca solutionarea actiunii presupunea analiza naturii conventiei a carei anulare se solicita, ceea ce impunea verificarea in concret a scopului urmarit – aspecte cu privire la care partile litigante au adoptat pozitii procesuale divergente.
Or, nu se poate nega ca din aceasta perspectiva prezinta relevanta conduita ambilor soti, titulari ai dreptului dobandit prin cumparare, in raport cu obligatiile contractuale asumate, neputandu-se face abstractie de imprejurarea ca, neplata pretului vanzarii era de natura a genera, in conditiile in care cumparatorii intrasera deja in posesia bunului, fie o actiune in justitie in rezolutiunea vanzarii, ceea ce implica nu doar suportarea costurilor unui litigiu dar si posibilitatea obligarii cumparatorului la plata unor daune interese fie, executarea silita a pretului vanzarii, care presupunea asumarea riscului celui executat silit de a-i fi vandut imobilul in conditiile stabilite de Codul de procedura civila pentru vanzarea la licitatie publica, asadar, chiar cu un pret mai mic decat cel prevazut in contract, cu consecinta implicita a diminuarii patrimoniului comun.
Tot astfel, desi nu s-a putut aprecia asupra solutiei care ar fi putut fi adoptata in eventualul litigiu, la care a facut referire apelanta, nu se putea face abstractie de imprejurarea ca pana la data incheierii conventiei a carui nulitate se invoca, cumparatorii nu achitasera nici macar partial pretul imobilului si nici de faptul ca s-a mentionat ca se afla in imposibilitate financiara de a suporta o atare plata. In aceste conditii, a fost retinuta ca fiind corecta asertiunea instantei de fond in sensul ca reclamanta, cunoscand incheierea contractului de vanzare-cumparare avea obligatia de a se preocupa, la randul sau de plata pretului vanzarii or, in cauza nu au fost administrate dovezi nici in acest sens si nici in referire la posibilele demersuri, la care acesta a facut referire in apel, pentru a putea suporta pretul imobilului cumparat.
Au fost astfel inlaturate si sustinerile din apel in sensul ca data fiind importanta imobilului ce a facut obiectul conventiei incheiate de parati si veniturile obtinute din chirie, intentia de pastrare a acestui imobil in patrimoniul sotilor era justificata, putandu-se recurge inclusiv la vanzarea unor alte imobile detinute in coproprietate. De altfel in cauza, nu s-au administrat dovezi referitoare la detinerea unor asemenea bunuri si nici la valoarea acestora, pentru a se putea aprecia in sensul caracterului fondat al acestei sustineri.
Pe de alta parte, asa cum rezulta din actele aditionale la contractul de inchiriere avand ca obiect imobilul cumparat, chiria lunara, stabilita pentru intreg imobilul, era de 14.000 Euro, astfel ca, raportat la cota de ½ din imobil, ce a facut obiectul vanzarii, ca si la termenul de 1 an, stabilit in contractul de vanzare-cumparare pentru plata pretului, este evident ca suma perceputa cu acest titlu de 7.000 Euro lunar (84.000 Euro anual), care oricum se impunea a fi diminuata cu contravaloarea taxelor si impozitelor datorate catre stat, nu putea acoperi integral pretul vanzarii (stabilit conventional la suma de 800.000 lei – echivalentul a cca. 180.000 Euro).
In plus, reclamanta nu a probat ca respectiva chirie reprezenta in mod cert un venit alocat exclusiv platii pretului imobilului iar nu si celorlalte cheltuieli impuse de casatorie, mai ales ca asa cum rezulta din actele anexate cererii de ajutor public judiciar formulata de aceeasi apelanta in faza procedurala a apelului, veniturile acesteia in perioada 2010-2012 s-au situat la cca. 800 lei lunar, iar in perioada 01.2013-2014, au fost de 494 lei net, lunar, iar potrivit cererii de ajutor public judiciar formulata de reclamanta in fata primei instante, aceasta afirma ca nu a incasat salariu in perioada august 2012- ianuarie 2013.
Tot astfel, s-a avut in vedere ca in raporturile dintre parti, prestatiile reciproce se afla intr-o relatie de echivalenta, intr-un echilibru just, deoarece numai indeplinirea de catre cocontractanti intocmai, in conditiile stabilite prin contract, a obligatiilor asumate, este de natura sa le asigure acestora realizarea scopului urmarit la momentul incheierii contractului.
In aceste conditii, dat fiind scopul si ratiunile pe care le-au avut in vedere partile la momentul incheierii conventiei autentificata sub nr. 1437/6 iunie 2012 – solutionarea amiabila a imposibilitatii de executare a obligatiei de plata a pretului stabilit in contractul de vanzare-cumparare, de catre cumparatori, in mod judicios s-a retinut de catre prima instanta ca actiunea reclamantei nu este intemeiata, actul incheiat de paratul R.R. desi se refera la un bun imobil, izolat, avand a fi analizat prin prisma scopului urmarit din perspectiva patrimoniului comun, in intregul sau.
Astfel, in contextul drepturilor sotilor asupra bunurilor comune, Curtea a apreciat ca in acest caz, in mod judicios instanta de fond s-a raportat, in stabilirea naturii acestei conventii, la sensul larg al notiunii actului de administrare, apreciind ca in acest caz, conventia incheiata de paratul R.R. nu este lovita de nulitate relativa, nefiind incidente prevederile art. 347 alin. (1) C. civ.
Imprejurarea ca, ulterior semnarii conventiei a carei anulare a fost ceruta in prezenta cauza, imobilul a fost instrainat de R.G.I. SRL (societate in cadrul careia paratul R.R. are calitatea de asociat) nu este de natura sa conduca la o alta concluzie, cata vreme, starea de fapt a cauzei nu a relevat intentia partilor contractante de a frauda interesele reclamantei, neputand fi apreciata ca fiind contrara legii incheierea unei conventii prin care se tinde la solutionarea amiabila a unei situatii generate de culpa dobanditorilor in executarea obligatiilor asumate prin contract.
In plus, instrainarea de catre cocontractant a bunului ce a facut obiect al vanzarii, catre un tert, nu poate sustine o atare prezumtie, fiind cert ca inca de la momentul incheierii conventiei de vanzare cu paratul R.R., vanzatoarea, care de altminteri este o societate comerciala, al carei scop este obtinerea de profit, a apreciat ca bunul respectiv se impune a fi instrainat.
Curtea a avut in vedere, totodata, ca art. 1239 alin. (2) C. civ. instituie o prezumtie de existenta a cauzei si de valabilitate a ei, or, starea de fapt anterior reliefata nu poate conduce in speta la concluzia ca motivul determinant ce le-a facut pe parti sa contracteze ar fi fost ilicit.
Tot astfel, imprejurarea ca ulterior acestei instrainari, vanzatoarea imobilului a dobandit calitatea de asociat al dobanditorului imobilului, nu a putut sustine teza reclamantei, in lipsa unor probe care sa ateste complicitatea la fraudarea intereselor reclamantei intre toti acesti cocontractanti.
Avand in vedere aspectele anterior reliefate, cata vreme in sustinerea nulitatii actelor aditionale nr. 1509/11 iunie 2012 si nr. 1616/18 iunie 2012 autentificate de notar public A.A.J. s-a invocat exclusiv incidenta principiului resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis, Curtea a apreciat ca si aceste sustineri sunt nefondate. Astfel, nefiind incidenta situatia premisa a desfiintarii actului principal, nu s-a putut retine incidenta in cauza a prevederii inscrise in art. 1254 alin. (2) C. civ.
Tot astfel, au fost inlaturate ca nefondate criticile referitoare la gresita neretinere a indeplinirii conditiilor raspunderii civile delictuale ale notarului public instrumentator, cata vreme nu s-a probat savarsirea de catre acest parat a unei fapte ilicite.
Curtea a constatat ca, in raport de considerentele care preced, nu s-a putut retine ca in cauza, sunt indeplinite conditiile stabilite de art. 1357 coroborat cu art. 1258 C. civ., cata vreme nu s-a probat ca acest parat ar fi incalcat obligatiile care ii revin in calitate de agent instrumentator, prin autentificarea actului a carui nulitate se invoca, respectiv, ca pentru actul pe care acesta l-a incheiat era incidenta o cauza de nulitate, asa cum s-a sustinut prin actiunea introductiva.
Impotriva deciziei nr. 394/A din 2 octombrie 2014 pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti, Sectia a III-a civila si pentru cauze cu minori si de familie, a declarat recurs recurenta-reclamanta R.G., solicitand admiterea recursului, modificarea deciziei atacate in sensul admiterii cererii de apel si a anularii sentintei instantei de fond, iar pe fond admiterea actiunii.
Recurenta sustine ca hotararea cuprinde o motivare straina de cauza si de considerentele avute in vedere de cererea de chemare in judecata si cererea de apel, motiv de recurs prevazut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., aratand ca este nelegala aprecierea instantei de apel potrivit careia incheierea conventiei de rezolutiune a contractului de vanzare-cumparare ar reprezenta o incercare de solutionare pe cale amiabila a imposibilitatii de executare a contractului.
Recurenta a mai aratat ca imprejurarea ca aceasta cunostea existenta contractului de vanzare-cumparare si ca astfel ar fi putut achita pretul conventiei reprezinta o motivare care nu are legatura cu insasi obiectul cauzei si aceasta intrucat instanta de judecata nu a fost investita cu o cerere de rezolutiune a contractului de vanzare-cumparare astfel incat sa constate daca existau motivele de fapt si de drept care sa conduca la aplicarea unei astfel de sanctiuni, ci obiectul dosarului a fost reprezentat de anularea contractului de rezolutiune pentru care instanta era obligata sa verifice indeplinirea conditiilor de fond si de forma pentru incheierea acestuia din urma, lucru pe care insa nu l-a facut, ci s-a multumit doar sa acorde o motivare superficiala, nejuridica si lipsita de fundament legal.
Desi instanta de apel a constatat ca recurenta-reclamanta nu a semnat conventia autentificata, aceasta apreciaza in mod nelegal faptul ca acest aspect este lipsit de relevanta avand in vedere faptul ca actul mentionat nu face parte din sfera actelor juridice mentionate expres si limitativ in art. 346 alin. (1) C. civ. limitandu-se sa aprecieze in mod nelegal ca recurenta oricum nu ar fi platit pretul vanzarii.
In mod strain de obiectul cererii, instanta de judecata a retinut faptul ca recurenta a inteles sa isi invoce propria culpa in neexecutarea contractului pentru a obtine anularea conventiei prin care s-a dispus repunerea partilor in situatia anterioara. Ignorand in realitate cauza dedusa judecatii, instanta de apel a analizat consecintele determinate de neplata pretului, retinand ca partile oricum ar fi ajuns intr-un litigiu ce ar fi determinat diminuarea patrimoniului. Raportat la obiectul cererii si la cauza juridica, nu poate fi retinut ca argument de drept in respingerea cererii, existenta unei pretinse culpe, instanta de fond nefiind investita cu o cerere in rezolutiunea contractului de vanzare cumparare, in cadrul careia judecatorul este obligat sa analizeze intrunirea conditiilor raspunderii civile contractuale si a unor eventuale cauze de exonerarea raspunderii si a lipsei culpei.
Printr-o alta critica se sustine ca hotararea pronuntata este data cu incalcarea sau aplicarea gresita a legii, respectiv a prevederilor art. 30 si art. 35 alin. (2) C. fam. si art. 346 alin. (1), art. 347 alin. (1) NCC, motiv de recurs prevazut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Calificarea data de catre instanta conventiei de rezolutiune ca aceasta nu este un act de instrainare a unui imobil, in lipsa consimtamantului expres al celuilalt sot coproprietar, este nelegala. Conventia de rezolutiune a carei anulare s-a solicitat nu poate avea caracterul unui act de administrare pe care, in virtutea art. 345 alin. (2) si (4) C. civ. poate incheia fiecare sot singur, fara a avea nevoie de consimtamantul celuilalt sot, in lipsa acestuia actul fiind anulabil, conform art. 347 alin. (1) C. civ. Pentru a se putea distinge intre actele de administrare si cele de dispozitie, trebuie sa se aiba in vedere scopul urmarit de parti. Astfel, prin incheierea conventiei a carei anulare se cere cota de ½ detinuta impreuna cu intimatul parat din bunul imobil in cauza a iesit din patrimoniul recurentei si a intrat in patrimoniul SC R.G.I. SRL, actiune ce corespunde indubitabil unui act de dispozitie, pentru care in mod evident era necesara exprimarea consimtamantului la instrainare al recurentei-reclamante. Intrucat imobilul a fost dobandit in timpul casatoriei, in conformitate cu art. 30 C. fam., acesta reprezinta un bun comun detinut in devalmasie. Art. 35 alin. (2) C. fam., preluat de N.C.C art. 346 alin. (1), transand in mod expres limitele mandatului tacit reciproc al sotilor, prevede ca, pentru incheierea actelor de instrainare sau de grevare a bunurilor imobile ce alcatuiesc comunitatea de bunuri este necesara existenta consimtamantului expres al celuilalt sot, prin urmare actul incheiat fara acest consimtamant este anulabil.
Instanta de apel, in mod gresit a stabilit faptul ca actul juridic a carei anulare se solicita nu se incadreaza in sfera actelor juridice la care face trimitere art. 346 alin. (1) C. civ. Acest act reprezinta un act de instrainare lato sensu, in acceptiunea art. 35 alin. (2) C. fam care nu putea fi incheiat in mod valabil, fara consimtamantul ambilor proprietari.
Desi s-a pronuntat in sensul ca actul juridic a carui anulare este solicitata nu este un act de dispozitie, instanta nu a inteles sa invoce vreun text din Codul civil care sa sustina calificarea data de catre acesta si nici nu a inteles sa combata cu temeiuri de drept si argumente pertinente, textele legale invocate de catre recurenta, inclusiv in ceea ce priveste absenta mandatului catre intimat ori a consimtamantului anticipat al recurentei prin insasi absenta unui pact comisoriu de gradul IV in contractul de vanzare-cumparare, care ar constitui singurul temei de drept pentru rezolutiunea contractului fara acordul reclamantei.
Recurenta sustine ca hotararea pronuntata este data cu incalcarea sau aplicarea gresita a legii respectiv a dispozitiilor art. 347 alin. (2) C. civ., art. 1237 – 1239 C. civ motiv prevazut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. In acest sens se arata ca instanta a refuzat sa patrunda in substanta litigiului si a concluzionat ca actul nu este unul fraudulos. Scopul fraudulos s-a relevat imediat intrucat dupa semnarea conventiei de rezolutiune imobilul a fost instrainat de R.G.I. off-shore-ului J. Limited prin vointa intimatului care conduce aceasta firma. Din analiza rezultatului urmarit si realizat de intimat cu ajutorul notarului public rezulta cauza ilicita care a stat la baza incheierii acestei conventii, motiv pe care instanta nu l-a analizat, limitandu-se la a analiza insa aspecte straine pricinii.
Desi art. 347 alin. (2) C. civ. ofera protectie juridica tertului dobanditor care a depus diligenta necesara pentru a se informa cu privire la natura bunului, in speta fiind vorba de societatea R.G.I. SRL, aceasta nu poate fi aparata de efectele nulitatii cata vreme bunul a fost cumparat impreuna cu sotul reclamantei tocmai de la aceasta societate si cu atat mai mult cu cat unicul asociat al sau si reprezentant legal este chiar intimatul, prin urmare nu exista niciun dubiu cu privire la cunoasterea de catre tertul dobanditor a naturii juridice a bunului dobandit prin conventie. Astfel, partile implicate in aceasta operatiune juridica se aflau in legaturi de afiliere urmarind scoaterea imobilului din comunitatea de bunuri si de sub jurisdictia fiscala a statului roman prin instrainarea subsecventa a acestuia pentru a se face si mai anevoioasa o readucere a bunului in patrimoniul comun.
Printr-o alta critica se sustine ca hotararea pronuntata este lipsita de temei legal, fiind data cu incalcarea sau aplicarea gresita a legii, respectiv a prevederilor art. 970 din vechiul C. civ., art. 1270 alin. (2) si art. 1321 C. civ., motiv de recurs prevazut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. In acest sens se arata ca in mod nelegal instanta de apel a apreciat faptul ca incheierea conventiei nu reprezinta altceva decat o aplicare a art. 969 C. civ. din 1864, potrivit cu care conventiile se pot revoca prin intelegerea partilor, principiu consacrat si de art.1270 si art. 1321 N.C.C. Recurenta arata ca aceste articole nu sunt insa aplicabile determinat de faptul ca bunul era detinut in devalmasie cu intimatul, motiv pentru care era necesar si acordul recurentei.
Instanta a ignorat cu desavarsire sustinerea recurentei cu privire la absenta din contract a unui pact comisoriu de gradul IV in favoarea vanzatoarei care sa autorizeze notarul public sa constate intervenita rezolutiunea conventionala a acestuia, fara sa mai fie necesar consimtamantul reclamantei. Rezolutiunea unui act juridic reprezinta sanctiunea care intervine in cazul neexecutarii culpabile a obligatiilor asumate de partile actului respectiv, vanzatoarea avand la dispozitie mai multe mijloace juridice si anume: executarea silita a obligatiei de plata, exceptia de neexecutare, actiunea in rezolutiunea contractului de vanzare-cumparare. Actiunea in rezolutiunea conventiei de vanzare pentru neplata pretului este judiciara, numai in cazul in care ar fi fost stipulat un pact comisoriu expres de gradul IV, prin care, in caz de neexecutare de obligatii sa intervina rezolutiunea conventionala a vanzarii, partile ar fi putut rezolutiona conventional vanzarea.
Pentru neplata pretului vanzatoarea putea fie sa ceara instantei sa constate rezolutiunea vanzarii, fie putea opta pentru executarea silita a pretului. Data fiind importanta bunului si veniturile considerabile obtinute din chirie, intentia de pastrare a acestuia era justificata. Este nelegala retinerea instantei in sensul ca recurenta nu a probat ca respectiva chirie reprezenta in mod cert un venit alocat exclusiv platii pretului imobilului si nu celorlalte cheltuieli impuse de casatorie, desi la dosar se afla inscrisuri din care rezulta ca de plata pretului se ocupa exclusiv intimatul. Instanta in mod nelegal a sanctionat recurenta prin solutia pronuntata, aceasta pierzand dreptul de proprietate prin actiunile frauduloase ale intimatilor, cand in realitate singura sanctiune aplicata in prezenta cauza trebuia sa fie aceea a anularii conventiei de rezolutiune. Instanta, in mod nelegal, a sanctionat recurenta pentru faptul ca nu a probat detinerea altor bunuri in coproprietate cu intimatul care ar fi putut fi valorificate pentru achitarea pretului contractului, cand, in realitate, aceasta proba nu era utila, pertinenta si concludenta intrucat nu prezenta importanta daca si cate bunuri detinea in proprietate recurenta si nici daca se ajungea la executare pentru neindeplinirea obligatiei de plata a pretului.
Recurenta sustine incidenta motivului de recurs prevazut de art. 304 pct. 9 si din perspectiva art. 1254 alin. (2) C. civ., art. 1258 si 1357 C. civ. In acest sens se arata ca in mod nelegal instanta a inlaturat aplicabilitatea principiului resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis apreciind ca nu sunt aplicabile prevederile art. 1254 C. civ, atata timp cat actele aditionale sunt anulabile, fiind accesorii unui act anulabil.
In prezenta cauza sunt pe deplin aplicabile prevederile art. 1258 C. civ. conform carora in cazul anularii sau constatarii nulitatii contractului incheiat in forma autentica pentru o cauza de nulitate a carei existenta rezulta din insusi textul contractului, partea prejudiciata poate cere obligarea notarului la repararea prejudiciilor suferite, in conditiile raspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, desi instanta in mod nelegal considera ca nu sunt aplicabile spetei, apreciind ca fiind neprobat ca s-ar fi incalcat obligatiile care ii revin in calitate de agent instrumentator, prin autentificarea actului a carui nulitate se invoca. In cauza sunt indeplinite conditiile raspunderii delictuale a notarului public si anume existenta prejudiciului constand in atingerea dreptului de proprietate prin nelegala autentificare a actului a carui anulare se cere, existenta faptei ilicite savarsita prin incalcarea obligatiilor legale ce le avea ca agent instrumentator, raportul de cauzalitate dintre fapta ilicita si prejudiciu si vinovatia in comiterea faptei ilicite constand in atitudinea notarului public de a incalca cu buna stiinta prevederile legale si de a autentifica un act nul, a carei cauza de nulitate este evidenta.
Inalta Curte, analizand recursul prin prisma motivelor invocate, a constatat ca acesta este nefondat potrivit considerentelor ce succed :
Recurenta-reclamanta a investit instanta cu o cerere privind constatarea nulitatii unei conventii de rezolutiune a unui contract de vanzare-cumparare sustinand ca lipseste consimtamantul sau in calitate de sotie, conventia de rezolutiune fiind, in opinia acesteia, un act de dispozitie care impunea aceasta conditie.
Prealabil analizei motivelor de recurs, instanta retine ca doua sunt problemele de drept care se pun in cauza, respectiv, daca sub imperiul noului cod civil conventiile pot fi rezolutionate pe cale conventionala si daca actul de revocare conventional este un act de dispozitie sau de administrare, cu consecinta necesitatii exprimarii consimtamantului expres de catre celalalt sot coproprietar.
Inalta Curte retine ca actul juridic a carei anulare se solicita a fost incheiat la data de 6.06.2012, deci, dupa intrarea in vigoare a Noului Cod civil, astfel ca acesta este incident in cauza.
Prin Noul Cod Civil legiuitorul a adus modificari importante regimului rezolutiunii contractelor.
Astfel, prin art. 1550 C. civ. nu se mai instituie obligativitatea solicitarii rezolutiunii pe cale judiciara, rezolutiunea conventionala devenind regula. In acest sens, se constata ca, in conformitate cu acest articol, rezolutiunea poate fi dispusa de instanta, la cerere, sau, dupa caz, poate fi declarata unilateral de catre partea indreptatita, iar in cazurile anume prevazute de lege sau daca partile au convenit astfel, rezolutiunea poate opera de plin drept.
Din modul de redactare al acestui text de lege rezulta ca legiuitorul a inteles sa reglementeze rezolutiunea prin norme dispozitive de la care partile pot deroga, contrar reglementarii anterioare cand rezolutiunea judiciara era obligatorie in lipsa existentei in contracte a pactelor comisorii de gradul IV.
Un alt argument in favoarea caracterului dispozitiv al normelor care reglementeaza rezolutiunea judiciara este acela ca in conformitate cu dispozitiile art. 1550 C. civ. raportat la art. 1552 C. civ. rezolutiunea poate fi declarata unilateral, in conditiile prevazute de aceste texte, respectiv prin notificare scrisa a debitorului atunci cand partile au convenit astfel, cand debitorul se afla de drept in intarziere ori cand acesta nu a executat obligatia in termenul fixat prin punerea in intarziere.
Pentru a da relevanta practica noului regim al rezolutiunii conventionale, prin art. 1548 C. civ. a fost instituita prezumtia de culpa a debitorului unei obligatii contractuale, dedusa din simplul fapt al neexecutarii, acesta constituind fundamentul invocarii denuntarii unilaterale.
Faptul ca legiuitorul a prevazut posibilitatea declararii unilaterale a rezolutiunii contractului, independent de existenta in contract a pactelor comisorii, sustine in drept, cu atat mai mult, posibilitatea declararii rezolutiunii prin acordul partilor.
Din textele de lege mentionate mai sus rezulta cu prisosinta ca in noua reglementare se da eficienta maxima principiului disponibilitatii in materia rezolutiunii, partile putand constata rezolutiunea prin simplul acord de vointa, fara interventia instantei, chiar si in conditiile in care nu au stipulat un pact comisoriu in acest sens. In atare situatie, in conformitate cu dispozitiile art. 1270 alin. (2) raportat la art. 1321 C. civ. contractul va inceta prin acordul partilor.
Referitor la sustinerea recurentei in conformitate cu care conventia de rezolutiune ar fi un act de dispozitie care ar impune si consimtamantul sau in calitate de sotie, trebuie avute in vedere, de asemenea, dispozitiile noului cod civil care intrase in vigoare la momentul incheierii acestei conventii.
Astfel, in conformitate cu dispozitiile art. 345 alin. (2) C. civ fiecare sot poate incheia singur acte de conservare, acte de administrare cu privire la oricare dintre bunurile comune, precum si acte de dobandire a bunurilor comune. Conform art. 345 alin. (4) C. civ., in masura in care interesele sale legate de comunitatea de bunuri au fost prejudiciate printr-un act juridic, sotul care nu a participat la incheierea actului nu poate pretinde decat daune-interese de la celalalt sot, fara a fi afectate drepturile dobandite de tertii de buna-credinta.
Conventia a carei anulare s-a solicitat prin prezenta cauza nu este un act de dispozitie care sa atraga incidenta dispozitiilor art. 346 C. civ. intrucat nu vizeaza ipoteza acestui text de lege si anume aceea ca actul sa fie unul de instrainare.
Prin incheierea conventiei, astfel cum in mod corect au retinut instantele, partile au constatat neexecutarea obligatiei de plata a pretului si au convenit desfiintarea contractului, devenind pe deplin aplicabile inclusiv dispozitiile art. 351 NCC referitoare la datoriile comune ale sotilor.
Motivul de recurs prevazut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. poate fi invocat atunci cand hotararea nu cuprinde motivele pe care se sprijina sau cuprinde motive contradictorii ori straine de natura pricinii
Motivarea hotararii inseamna ca aceasta trebuie sa cuprinda in considerentele sale motivele de fapt si de drept care au condus la solutia pronuntata, care au legatura directa cu aceasta si care sustin solutia adoptata.
Observand considerentele deciziei criticate din perspectiva acestui motiv de recurs se constata ca aceasta cuprinde motivele pe care se sprijina, in sensul ca instanta a raspuns criticilor formulate de reclamanta in cadrul controlului de netemeinicie si nelegalitate care poate fi exercitat pe calea apelului, hotararea atacata respectand exigentele art. 261 pct. 5 C. proc. civ.
Astfel, cu privire la obiectul conventiei de rezolutiune, instanta a retinut ca aceasta reprezinta, in fapt, nu un act de dispozitie, cum a sustinut recurenta, care sa necesite consimtamantul acesteia in calitate de sotie, ci un act de solutionare pe cale amiabila a imposibilitatii de executare a contractului, deci un act administrare care nu necesita acordul recurentei raportat la dispozitiile art. 345 alin. (2) C. civ. Instanta a analizat si calificat obiectul actiunii prin prisma normelor legale incidente cauzei, iar faptul ca nu si-a insusit apararile recurentei nu echivaleaza cu nemotivarea hotararii in sensul art. 261 pct. 5 C. proc. civ.
Contrar sustinerilor recurentei, instanta a avut in vedere si a raspuns criticilor legate de indeplinirea conditiilor de forma si de fond ale conventiei de rezolutiune si a constatat ca prin incheierea acesteia nu au fost incalcate dispozitiile legale.
Calificarea data naturii juridice a actului de rezolutiune este corecta avand in vedere circumstantele de fapt ale cauzei, instanta retinand in mod just ca reclamanta nu-si poate invoca propria culpa in neexecutarea contractului pentru a solicita anularea conventiei prin care s-a dispus repunerea partilor in situatia anterioara.
Ca urmare, criticile formulate in baza acestui motiv de recurs nu se circumscriu ipotezei reglementate de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Motivul de recurs prevazut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. poate fi invocat atunci cand hotararea este data cu incalcarea sau aplicarea gresita a legii.
In cadrul acestui motiv de recurs, recurenta a reluat criticile privind calificarea naturii juridice a actului de rezolutiune de catre instanta, sustinand ca acest act se incadreaza in sfera actelor juridice reglementate de art. 346 alin. (1) C. civ si a invocat incalcarea dispozitiilor art. 30 si art. 35 alin. (2) C. fam. si art. 346 alin. (1), art. 347 alin. (1) C. civ.
Referitor la invocarea incalcarii dispozitiilor din Codul familiei, Inalta Curte constata ca este nefondata avand in vedere dispozitiile art. 34 din Legea nr. 71/2011, potrivit cu care dispozitiile art. 345 – 350 C. civ. sunt aplicabile si casatoriilor in fiinta la data intrarii in vigoare a Codului civil, daca actul sau faptul juridic cu privire la un bun comun a intervenit dupa aceasta data. De asemenea, potrivit prevederii inscrise in art. 102 din Legea nr. 71/2011, contractul este supus dispozitiilor legii in vigoare la data cand a fost incheiat, in tot ceea ce priveste incheierea, interpretarea efectele si executarea acestuia.
Actul juridic a carui nulitate s-a invocat in prezenta pricina a fost incheiat la data de 06.06.2012, asadar ulterior intrarii in vigoare a Codului civil reprezentat de Legea nr. 287/2009, prin care a fost abrogat Codul familiei, prin urmare, in ceea ce priveste valabila sa incheiere, conventia este supusa dispozitiilor inscrise in noul Codul civil.
Avand in vedere considerentele expuse anterior nu vor mai fi reluate aspectele care privesc calificarea naturii juridice a actului.
In ceea ce priveste sustinerea recurentei ca instanta nu a inteles sa invoce vreun text de lege care sa sustina calificarea naturii juridice a actului de rezolutiune dar nici sa argumenteze validitatea conventiei in lipsa existentei in contractul de vanzare-cumparare a unui pact comisoriu care sa permita rezolutiunea conventionala, acestea nu vor fi primite avand in vedere ca instanta a argumentat in drept solutia retinand ca actul dedus judecatii este un act de administrare motiv pentru care, in conformitate cu art. 345 alin. (2) C. civ., nu este necesar consimtamantul celuilalt sot. Cu privire la faptul ca in contractul de vanzare cumparare nu este prevazut un pact comisoriu, instanta retine faptul ca, fata de caracterul dispozitiv al normelor care guverneaza rezolutiunea prevazute de noul cod civil, exprimarea acordului partilor cu privire la rezolutiune lasa fara relevanta acest aspect. Astfel cum prevede art. 1270 alin. (2) C. civ. contractul se modifica sau inceteaza prin acordul partilor, prin urmare, nicio lege nu ingradeste posibilitatea partilor de a conveni asupra incetarii contractului potrivit principiului mutus consensus mutus disensus.
Ipoteza art. 347 C. civ. in conformitate cu care actul incheiat fara consimtamantul expres al celuilalt sot, atunci cand el este necesar potrivit legii, este anulabil, nu subzista in cauza atata timp cat prin actul dedus judecatii, partile contractante au decis desfiintarea contractului de vanzare nr. 285/25 martie 2010 pentru neplata pretului stipulat si cata vreme recunoasterii imposibilitatii de executare a obligatiei asumate de catre sotul cumparator (necontestata de reclamanta) nu i se poate da o interpretare in dezacord cu manifestarea expresa de vointa a acestuia.
Nu sunt fondate criticile care privesc art. 1237-1239 C. civ. deoarece, astfel cum s-a retinut, recurenta nu a administrat probe prin care sa dovedeasca sustinerile privind caracterul fraudulos al actului dedus judecatii. In plus, dupa cum s-a precizat anterior, atata timp cat nu a fost platit pretul, recurenta nu se poate considera prejudiciata prin desfiintarea actului.
Contrar celor sustinute de recurenta, instanta de apel a retinut ca actul de rezolutiune s-a facut in temeiul acordului partilor, iar consimtamantul recurentei nu era obligatoriu, dat fiind continutul concret al conventiei de rezolutiune.
Nu sunt intemeiate criticile recurentei privind modul de operare al rezolutiunii pentru considerentele expuse anterior analizei motivelor de recurs, desfiintarea contractului de vanzare-cumparare prin acordul partilor fiind in concordanta cu noile dispozitii din Codul civil cu privire la rezolutiune. Posibilitatile recunoscute de lege creditorului de a actiona intr-o atare situatie nu sunt obligatii legale impuse acestuia, ci doar modalitati adecvate de actiune pe care creditorul le poate urma in functie de interesele sale.
Nu au relevanta si nu sunt de natura sa sustina temeinicia demersului judiciar, asertiunile recurentei privind intentia de pastrare a bunului sau faptul ca a considerat ca sumele provenite din inchirierea imobilului vor fi directionate catre plata pretului imobilului, acestea fiind circumstante de fapt nedovedite care, astfel, nu au putut fi retinute de instanta.
In mod corect nu a fost retinuta in cauza incidenta principiului resolute iure dantis resolvitur ius accipientis atata timp cat instanta nu a considerat nul actul dedus judecatii.
Pentru aceeasi ratiune, nu vor fi retinute ca intemeiate nici criticile grefate pe dispozitiile art.1258 C. civ. cu referire la obligarea notarului la repararea prejudiciilor suferite.
Avand in vedere aceste considerente, constatandu-se ca nu sunt fondate motivele de recurs invocate in cauza, hotararea atacata fiind legala, Inalta Curte, in baza art. 312 C. proc. civ., a dispus respingerea recursului ca nefondat.