Atata timp cat riscul contractului este acoperit prin constituirea unei garantii reale ce poate fi suplimentata in anumite conditii stabilite prin contract, cat si prin incheierea unei polite de asigurare cesionata in favoarea bancii, este evident ca prin introducerea comisionului de risc, fara reglementarea unei obligatii corelative, se creeaza un dezechilibru intre contraprestatiile partilor, contrar bunei-credinte, situatie ce contravine caracterului sinalagmatic al conventiei de credit.
Prin urmare, este abuziva clauza prin care se reglementeaza dreptul bancii de a percepe comisionul de risc, atata timp cat functia si destinatia comisionului de risc nu au fost evidentiate in contract, orice consumator fiind intr-o pozitie dezavantajata fata de banca si intr-o imposibilitate reala de a negocia acest comision.
Sectia a II-a civila, Decizia nr. 1393 din 2 aprilie 2013
Prin sentinta nr. 492 din 17 iunie 2011, Tribunalul Prahova, Sectia comerciala si de contencios administrativ si fiscal, a respins exceptia lipsei calitatii procesuale pasive invocata de parata SC V. Romania SA – Sucursala Ploiesti, a admis actiunea formulata de reclamantele H.E.M. si H.G. si a constatat nulitatea absoluta a clauzelor privind comisionul de risc, prevazute in art. 5 lit. a) din conditiile speciale si art. 3.5 din conditiile generale ale conventiei de credit nr. 0114135/01.08.2007, fiind obligata parata sa plateasca reclamantilor suma de 258,3 lei cu titlu de cheltuieli de judecata.
Pentru a hotari astfel, instanta de fond a retinut ca partile au incheiat conventia de credit nr. 0114135/01.08.2007, prin care parata le-a acordat reclamantilor un imprumut cu garantie imobiliara, in valoare totala de 230.500 CHF, pentru o perioada de 396 de luni si, potrivit art. 5 lit. a) din conditiile speciale si art. 3.5. din conditiile generale ale conventiei s-a prevazut aplicarea unui comision de risc in cuantum de 0,15% aplicat la soldul creditului, platibil lunar in zile de scadenta, pe toata durata de derulare a conventiei de credit.
In ceea ce priveste exceptia invocata de catre parata SC V. Romania SA – sucursala Ploiesti, tribunalul a respins aceasta exceptie ca neintemeiata, intrucat, potrivit dispozitiilor art. 41 alin. (2) C. proc. civ., asociatiile sau societatile care nu au personalitate juridica pot sta in judecata ca parate, daca au organe proprii de conducere, or, contractul a fost incheiat cu aceasta sucursala care are organe de conducere, plan de cheltuieli si venituri si cont bancar propriu.
In ceea ce priveste fondul cauzei, s-a retinut ca, pentru a nu fi abuzive, clauzele nenegociate trebuie sa nu creeze, in detrimentul consumatorului si contrar cerintelor bunei-credinte, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor, iar potrivit dispozitiilor O.G. nr. 50/2010, notiunea de comision de risc nu mai este prevazuta, bancile avand obligatia legala de a le inlatura din contractele incheiate.
Impotriva acestei hotarari a declarat apel parata SC V. Romania SA, criticand-o pentru nelegalitate si netemeinicie.
Curtea de Apel Ploiesti, Sectia a II-a civila, de contencios administrativ si fiscal, prin decizia nr. 20 din 23 februarie 2012, a respins ca nefondat apelul declarat de parata SC V. Romania SA si a retinut in ceea ce priveste exceptia lipsei calitatii procesuale pasive ca parata poate sta in instanta cu scopul de a-si apara drepturile conferite si obligatiile asumate, in limitele dispozitiilor art. 41 alin. 2 C. proc. civ., si implicit, de a-si exercita drepturile procesuale in acest scop. Aceasta legitimare procesuala pasiva, rezulta din conventia de credit nr. 0114135/1.08.2007, fiind aplicata stampila sucursalei pentru banca, organele de conducere ale sucursalei incheind contractul, dupa cum insasi apelanta mentioneaza in cererea de apel, iar intampinarea depusa la instanta de fond este formulata prin reprezentant – imputernicitul sucursalei si administratorul de cont.
S-a retinut ca, in conformitate cu dispozitiile art. 4 din Legea nr.193/2000 privind clauzele abuzive incheiate intre comercianti si consumatori, clauza comerciala care nu a fost negociata direct cu consumatorul va fi considerata abuziva daca, prin ea insasi sau impreuna cu alte prevederi din contract, creeaza in detrimentul consumatorului si contrar cerintelor bunei-credinte un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor contractante, iar in conditiile in care apelanta nu justifica in ce masura exista criterii obiective care stau la baza perceperii acestui comision, nefiind precizat riscul pentru a carui acoperire este perceput, se produce un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor contractului sinalagmatic.
Totodata, s-a mai retinut ca, impotriva riscului de neplata, parata a constituit garantii reale mobiliare si imobiliare, asigurandu-si mecanisme de protectie impotriva acestui risc, ceea ce demonstreaza, odata in plus, ca acest comision de risc este abuziv si ca apelanta detine inca un instrument de asigurare impotriva riscului de neplata, prin garantiile personale aduse de intimatii – codebitori, iar art. 4 din conditiile speciale ale contractului stipuleaza si comisioane de penalizare, in situatia neplatii la scadenta a ratelor lunare.
Or, toate aceste garantii pe care le are banca impotriva riscului de neplata duc la concluzia ca, prevederile contractuale ce reglementeaza comisionul de risc constituie, in fapt, o clauza contractuala abuziva, lovita de nulitate absoluta, comisionul fiind perceput de banca pentru a-si acoperi propriul risc dar impus intimatilor, desi, la randul lor, reclamantii suporta propriul risc, decurgand din deteriorarea cursului de schimb valutar si diminuarea veniturilor.
Prin stabilirea in acest mod a clauzei privind comisionul de risc, instanta de apel considera ca apelanta a incalcat obligatia de transparenta ce ii revenea, cu ocazia incheierii contractului de credit si ca in speta, instanta de fond nu a dat mai mult decat s-a cerut, ci s-a pronuntat asupra obiectului cererii de chemare in judecata, respectiv asupra clauzelor in mod expres indicate de reclamanti in cerere.
Impotriva acestei decizii a declarat recurs parata SC V. Romania SA Bucuresti, intemeiat pe dispozitiile art. 3041 C. proc. civ., art. 969 C. civ., Directiva 93/13CEE si dispozitiile Legii nr. 193/2000, solicitand admiterea recursului, modificarea in tot a deciziei atacate si a sentintei, si pe cale de consecinta, respingerea actiunii ca neintemeiata.
O prima critica adusa deciziei atacate se refera la faptul ca in mod gresit a fost respinsa exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a sucursalei Ploiesti de catre instanta de fond, exceptie mentinuta de catre instanta de apel.
In dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta considera ca instantele au nesocotit principiul rolului activ, consacrat de dispozitiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., in sensul ca trebuia solutionata problema referitoare la natura juridica a nulitatii solicitate, in raport de motivele invocate de reclamant, intrucat nulitatea a carei constatare este solicitata prin actiunea introductiva este una relativa, iar nu una absoluta.
O alta critica se refera la faptul ca decizia atacata este nelegala, fiind data prin interpretarea si aplicarea gresita a Legii nr. 193/2000, referitor la caracterul abuziv al clauzelor contractuale, avand in vedere ca definitia data de legea romana clauzei abuzive reprezinta o transpunere a definitiei cuprinse in art. 3 alin. (1) din Directiva nr. 93/13/CEE si ca atat prevederea nationala, cat si cea comunitara stabilesc trei conditii a caror indeplinire cumulativa releva caracterul abuziv al unei clauze incluse intr-un contract incheiat cu consumatorii, respectiv : clauza sa nu fi fost negociata direct cu consumatorul; sa fie contrara bunei-credinte: si prin ea insasi, sau impreuna cu alte prevederi din contract, sa creeze un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor, in detrimentul consumatorului.
In acest context, recurenta a sustinut ca nu sunt indeplinite conditiile legale pentru ca stipulatiile contractuale invocate de reclamanti sa fie considerate abuzive, astfel ca, in opinia sa, clauza prevazuta la art. 5 lit. a) nu este o clauza abuziva, in intelesul art. 4 din Legea nr. 193/2000 pentru ca acesta face parte din pretul contractului de credit, neputand face obiectul analizei eventualului caracter abuziv. Pe de alta parte, in situatia in care s-ar accepta ca este posibila o astfel de analiza, se poate constata ca aceasta clauza a fost negociata si nu creeaza un dezechilibru semnificativ sau contrar bunei-credinte intre drepturile si obligatiile partilor, iar reclamantii nu au facut dovada modului in care se manifesta acest dezechilibru semnificativ.
A mai sustinut recurenta ca instantele au facut o aplicare gresita a normelor de drept intern si european referitoare la faptul ca toate costurile unui credit sunt incluse in DAE, dobanda anuala efectiva, acesta reprezentand pretul serviciului prestat de catre banca.
Analizand criticile aduse deciziei atacate in raport de temeiurile de drept invocate, Inalta Curte a constatat ca acestea sunt nefondate, urmand ca recursul declarat de parata SC V. Romania SA Bucuresti sa fie respins, pentru urmatoarele considerente:
Inalta Curte a examinat cu precadere exceptia nulitatii recursului invocata de intimata in temeiul art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., care stabileste conditiile obligatoriii pe care trebuie sa le cuprinda cererea de recurs, printre acestea inscriindu-se motivele de nelegalitate pe care se intemeiaza recursul si dezvoltarea lor.
Obligatia de a respecta conditiile de promovare care tin de forma si continutul cererii de recurs inscrisa in acest articol este rezultatul calificarii caii de atac a recursului din cuprinsul prevederilor art. 299-316 C. proc. civ. drept cale extraordinara de atac care poate fi indreptata impotriva hotararilor definitive, in conditiile legii si numai in cazurile expres si limitativ prevazute de art. 304 C. proc. civ.
Raportand dispozitiile de mai sus la cererea de recurs s-a constatat ca prin recursul promovat de parata s-au indicat motivele de nelegalitate si a indicat in drept dispozitiile art. 3041 C. proc. civ., art. 969 C. civ., Directiva 93/13/CEE si prevederile Legii nr. 193/2000. In ce priveste dezvoltarea motivelor de nelegalitate, s-a constatat din cuprinsul argumentelor aduse in sprijinul motivelor ca recurenta a expus in fapt greselile, care in opinia sa, au dus la pronuntarea unei solutii nelegale.
Aprecierea acestor argumente si masura in care se incadreaza in cerintele motivelor de nelegalitate invocate presupune examinarea acestora de catre instanta de recurs, asa incat, in situatia data nu va putea fi retinuta exceptia invocata de intimata privind nulitatea recursului in conformitate cu art. 3041 alin. 1 lit. c) C. proc. civ.
In acest context, invocarea de catre recurenta a dispozitiilor art. 3041 C. proc. civ., Inalta Curte a constatat ca acestea nu sunt incidente, avand in vedere ca in speta de fata a fost exercitata calea de atac a apelului, iar dezvoltarea motivelor releva incidenta art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Cu privire la respingerea exceptiei lipsei calitatii procesuale pasive a SC V. Romania SA – Sucursala Ploiesti, se retine ca, in mod corect s-a apreciat ca exceptia este neintemeiata, in raport de dispozitiile art. 41 alin. 2 C. proc. civ., potrivit carora, asociatiile sau societatile care nu au personalitate juridica pot sta in judecata ca parate, daca au organe proprii de conducere, iar in cauza de fata, contractul a fost incheiat cu aceasta sucursala, care are organe de conducere.
Mai mult decat atat, la fila 60 din dosarul de recurs parata SC V. Romania SA a depus, la data de 29 martie 2013, un inscris prin care arata ca intelege sa confirme si sa-si insuseasca documentele semnate de angajatii sucursalei Ploiesti, depuse in cauza si ca, in acest sens, se acopera orice eventual viciu privind prezentul dosar.
Critica referitoare la incalcarea principiului rolului activ, consacrat de dispozitiile art. 129 alin. 5 C. proc. civ., privind natura juridica a nulitatii solicitate prin cererea introductiva, se constata ca este nefondata, intrucat temeiul de drept invocat in formularea cererii de chemare in judecata este art. 4 din Legea nr. 193/2000, iar sanctiunea aplicabila unei clauze abuzive este nulitatea absoluta, in acest sens se retine ca stipularea de clauze abuzive in contractele de consum se asociaza ideii de rea-credinta, care trebuie sa fie calificata drept cauza ilicita, sanctionata cu nulitatea absoluta.
Astfel, o obligatie asumata in baza unei clauze abuzive este fondata pe o cauza nelicita, fiind contrara bunelor moravuri si ordinii publice, iar sanctiunea care intervine este cea a nulitatii absolute si nu relative.
Cu privire la interpretarea si aplicarea gresita a Legii nr. 193/2000, din perspectiva caracterului abuziv al clauzelor contractuale, se constata ca s-a apreciat in mod corect ca aceasta clauza inserata in conventia de credit se circumscrie clauzelor abuzive, fiind intrunite dispozitiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, astfel ca aceasta critica nu poate fi primita, in conditiile in care instanta de apel a analizat indeplinirea conditiilor pentru fiecare dintre clauzele invocate, in raport de criticile efective ce au facut obiectul apelului.
In ce priveste notiunea de „clauza abuziva”, art. 3 din Directiva 93/13 atribuie acest caracter clauzelor contractuale care nu s-au negociat individual si, in contradictie cu exigenta de buna-credinta, provoaca un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor care decurg din contract, in detrimentul consumatorului.
In acest sens se retine ca in ambele reglementari, atat in dreptul intern, art. 4 alin. 1 din lege, cat si in legislatia comunitara se pot distinge aceleasi conditii care imprima unei clauze contractuale caracter abuziv.
De asemenea, alin. 3 al art. 4 din lege instituie o prezumtie relativa a caracterului abuziv al clauzelor in cazul contractelor prestabilite ce contin clauze standard, preformulate, prezumtie ce poate fi inlaturata doar prin dovada scrisa, facuta de profesionist, a caracterului negociat al contractului ori a unor clauze ale acestuia.
De altfel, nici legea nationala si nici Directiva 93/13/CEE nu exclud, de principiu, posibilitatea existentei unor clauze abuzive in ipoteza in care anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una din clauze a fost negociata direct cu consumatorul, art. 4 alin. 3, teza 1.
In acest sens, se constata ca banca nu a probat ca a negociat efectiv si direct cu consumatorul clauzele a caror nulitate s-a solicitat, desi aceasta proba ii incumba, conform art. 4 alin. 3 din lege, prezumtia relativa instituita de lege nu a fost rasturnata.
In aceste conditii, in mod corect s-a retinut ca contractul de credit este unul preformulat de banca, standardizat, in care consumatorul nu are posibilitatea sa intervina, putand doar sa adere sau nu la el, consumatorul fiind privat de o informare corecta si completa asupra tuturor conditiilor de creditare.
Acelasi este si sensul art. 3 pct. 2 din Directiva 93/13/CEE prin care se prevede ca se considera intotdeauna ca o clauza nu s-a negociat individual atunci cand a fost redactata in prealabil, iar, din acest motiv, consumatorul nu a avut posibilitatea de a influenta continutul cauzei, in special in cazul contractelor de adeziune asa cum este si contractul de credit din cauza.
In ceea ce priveste critica prin care recurenta considera ca, clauza prin care se reglementeaza dreptul bancii de a percepe comisionul de risc nu este abuziva, se constata ca este nefondata, avand in vedere ca, atata timp cat functia si destinatia comisionului de risc nu au fost evidentiate in contract, orice consumator ar fi fost intr-o pozitie dezavantajata fata de banca si intr-o imposibilitate reala de a negocia acest comision.
In acelasi sens este si Rezolutia Parlamentului European din 18 noiembrie 2008, potrivit careia, profesionistul are obligatia de a-l informa pe consumator in mod corect si echidistant, iar faptul ca nu s-au solicitat lamuriri suplimentare de consumator cu privire la acest comision nu este de natura a complini aceasta obligatie a bancii si nici de a imprima clauzei un caracter clar si inteligibil.
Referitor la ratiunea perceperii comisionului de risc, in mod corect a retinut instanta de apel ca, atata timp cat riscul contractului este acoperit prin constituirea unei garantii reale ce poate fi suplimentata in anumite conditii stabilite prin contract, cat si prin incheierea unei polite de asigurare cesionata in favoarea bancii, este evident ca prin introducerea comisionului de risc, fara reglementarea unei obligatii corelative, se creeaza un dezechilibru intre contraprestatiile partilor, contrar bunei-credinte, situatie ce contravine caracterului sinalagmatic al conventiei de credit.
Criticile recurentei privind gresita aplicare de catre instanta a normelor de drept intern si european referitoare la faptul ca toate costurile unui credit sunt incluse in DAE, dobanda anuala efectiva, se constata ca nu este relevanta, intrucat insasi recurenta a confirmat, in motivele de apel ca acest comision – de risc – este inclus in dobanda anuala efectiva, DAE, desi acest lucru nu a fost mentionat in contract cu titlu de dobanda.
Pentru aceste considerente, in temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Inalta Curte a respins ca nefondat recursul declarat de parata SC V. Romania SA Bucuresti.