Cesiunea creantei dintr-un contract de credit. Conditii si efecte in raport cu natura juridica a contractului
vezi si https://avocatalinpaidiu.ro/category/contracte/imprumut/
Simpla modalitate de garantare a rambursarii unui credit, in sensul instituirii unui drept de ipoteca in favoarea bancii, nu transforma contractul de credit imobiliar – destinat cumpararii unui imobil in scop personal – in contract de credit ipotecar, intrucat legea speciala nr. 190/1999 instituie in art. 2 alin. (1) lit. c) doua conditii cumulative pentru existenta unui credit ipotecar, respectiv: pe langa necesitatea garantarii rambursarii creditului cu un drept de ipoteca si cerinta ca obiectul contractului sa il constituie realizarea de investitii imobiliare cu destinatie locativa sau alta destinatie.
Prin urmare, in cazul cesionarii unei creante ce provine dintr-un contract de credit imobiliar, care se supune dispozitiilor Codului Civil de la 1864, nu sunt aplicabile dispozitiile art. 24 – art. 281 din Legea nr. 190/1999.
Sectia a II-a civila, Decizia nr. 1671 din 14 mai 2014
Nota : In acelasi sens este si Decizia nr. 3091 din 8 octombrie 2013.
Prin sentinta nr. 7484/29.05.2012, Tribunalul Bucuresti a respins exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a paratei B.C.R. SA ca neintemeiata si a respins actiunea reclamantei B.D.M. ca neintemeiata. Pentru a pronunta aceasta sentinta, prima instanta a apreciat ca exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a paratei B.C.R. SA este nefondata, intrucat aceasta este parte in contractul de cesiune de creanta nr. J1179/10.12.1999, contract a carui nulitate se solicita prin actiunea introductiva de instanta.
Pe fondul cauzei, tribunalul a retinut ca reclamanta a incheiat cu parata B.C.R. SA contractul de credit nr. 82353/24.05.2007, reclamanta avand intarzieri la plata ratelor asumate prin acest contract, astfel incat parata B.C.R. SA a declarat exigibilitatea in intregime a debitului, instiintand-o pe reclamanta de acest aspect. Ulterior, reclamanta a cesionat creanta impotriva reclamantei, conform art. 1391 C. civ. si urm., catre parata SC S.C. SRL prin contractul de cesiune nr. J1179/10.12.1999, contract prin care parata BCR SA a cesionat paratei SC S.C. SRL un intreg portofoliu de creante, si a carui nulitate partiala se solicita. In realizarea garantiei de cesiune de creanta, parata a respectat dispozitiile art. 1393 C. civ., notificand cesiunea reclamantei prin notificarile 13551917/23.12.2009 si HC 28838/11.11.2010, precum si dispozitiile art. 2 lit. a) din Legea nr. 190/1999, inscriind cesiunea de creanta in Arhiva Electronica de Garantii Reale Imobiliare fiind indeplinite astfel toate conditiile pentru opozabilitatea cesiunii de creanta fata de reclamanta si fata de terti.
Prima instanta a mai retinut ca, intrucat creanta provine dintr-un contract de credit imobiliar, care se supune dispozitiilor Codului Civil de la 1864, iar nu dintr-un contract de credit ipotecar, nu este necesar ca parata SC S.C. SRL sa respecte conditia impusa de Legea nr. 190/1999, aceea de a fi institutie financiar-bancara. Totodata, tribunalul a apreciat ca pentru realizarea cesiunii de creanta nu este necesar acordul debitorului cedat, reclamanta fiind notificata despre intervenirea cesiunii de creanta.
Impotriva acestei sentinte a declarat apel reclamanta, criticand solutia primei instante pentru nelegalitate si netemeinicie, si solicitand admiterea actiunii.
Intimatele au depus intampinare, intimata SC S.C. SRL invocand exceptia lipsei de interes si exceptia inadmisibilitatii capatului de cerere privind anularea formelor de executare silita.
Prin decizia civila nr. 171/30.04.2013, Curtea de Apel Bucuresti, Sectia a V-a civila a respins exceptiile lipsei de interes si inadmisibilitatii invocate de intimata SC S.C. SRL si a admis apelul reclamantei, schimband in parte sentinta atacata, in sensul ca a fost admisa cererea reclamantei de constatare a nulitatii partiale a contractului de cesiune de creanta nr. J1179/10.12.2009, in ceea ce priveste creanta aferenta contractului de credit bancar nr. 82353/24.05.2007 incheiat intre reclamanta si parata B.C.R. SA, inscrisa la pozitia 336. Totodata, curtea de apel a dispus repunerea partilor in situatia anterioara, constatand nulitatea formelor de executare, intocmite in cadrul dosarului de executare nr. 109/2011.
Pentru a hotari astfel, instanta de apel a apreciat ca, in cauza, creditul ce face obiectul contractului din 24.05.2007 a fost folosit integral pentru plata pretului bunului imobil achizitionat de apelanta-reclamanta prin contractul vanzare-cumparare nr. 1435/24.05.2007, imobil ce a fost ipotecat pentru garantarea creditului de 57.000 de euro, astfel incat sunt indeplinite conditiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 190/1999.
Prin urmare, natura juridica a contractului de credit incheiat de reclamanta cu parata B.C.R. SA este aceea a unui contract de credit ipotecar, supus Legii nr. 190/1999, iar contractul de cesiune de creanta nr. J1179/10.12.2009 contravine dispozitiilor art. 24 – 281 din Legea nr. 190/1999 care reglementeaza in mod imperativ conditiile in care se poate realiza cesiunea creantelor ipotecare. In cauza, a apreciat instanta de apel, nu a fost respectata cerinta prevazuta de Legea nr. 190/1999 ca cesionarul sa fie institutie financiar-bancara, ceea ce atrage sanctiunea nulitatii partiale a contractului de cesiune de creante, in ceea ce priveste creanta izvorata din contractul de credit bancar nr. 82353/24.05.2007.
In ceea ce priveste al doilea capat de cerere privind anularea formelor de executare, instanta de apel a calificat aceasta cerere ca fiind o contestatie la executare, intemeiata pe dispozitiile art. 399 C. proc. civ., a carui solutionare revine instantei investite cu judecarea apelului. Curtea de apel a apreciat ca si acest capat de cerere este intemeiat, intrucat intimata SC S.C. SRL nu a avut calitatea de creditor niciodata si nu justifica o creanta certa, lichida si exigibila, conform art. 379 alin. (1) C. proc. civ.
Impotriva acestei decizii au declarat recurs paratele, criticand decizia atacata pentru motivele de nelegalitate ce pot fi incadrate in dispozitiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurenta-parata B.C.R. SA a aratat, in dezvoltarea criticilor de nelegalitate formulate ca, instanta de apel a facut o gresita interpretare a dispozitiilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 190/1999, in ceea ce priveste stabilirea naturii juridice a contractului de credit bancar nr. 82353/ 24.05.2007 incheiat intre intimata-reclamanta B.D.M. si recurenta-parata B.C.R. SA, in sensul ca acesta ar fi un contract de credit ipotecar supus dispozitiilor Legii nr. 190/1999, iar nu un contract de credit imobiliar, reglementat de Codul civil.
Or, a aratat recurenta-parata, creditul acordat intimatei-reclamante este un credit imobiliar pentru cumparare de imobil, iar nu un credit ipotecar pentru investitii imobiliare, aspect ce rezulta din art. 1 al contractului de credit bancar nr. 82353/2007.
Recurenta-parata B.C.R. SA a aratat ca intre contractul de credit imobiliar si contractul de credit ipotecar exista deosebiri fundamentale, respectiv: dispozitiile legale aplicabile pentru primul sunt dispozitiile Codului civil, pentru al doilea Legea nr. 190/1999; obiectul contractului, intrucat creditul ipotecar se acorda pentru investitii imobiliare, in timp ce creditul imobiliar se acorda pentru achizitionarea sau contractarea de imobile/case de vacanta; modul de garantare a celor doua categorii de credite, intrucat pentru creditul imobiliar garantia poate fi sau imobilul finantat de credit sau orice alta garantie reala mobiliara/imobiliara, in timp ce pentru creditul ipotecar se impune garantarea cu ipoteca asupra bunului ce face obiectul investitiei imobiliare.
Ca atare, creditul acordat intimatei-reclamante nu este o creanta ipotecara, in speta nefiind incidente dispozitiile art. 24 si urm. din Legea nr. 190/1999.
Recurenta-parata intimata SC S.C. SRL a aratat, in dezvoltarea criticilor de nelegalitate, ca instanta de apel a solutionat exceptia lipsei de interes cu aplicarea gresita a legii, intrucat intimata-reclamanta si-a asumat prin contractul de credit obligatii pecuniare pe care nu le-a indeplinit, creditorul sau fiind indreptatit, conform art. 3711 alin. (2) C. proc. civ., sa procedeze la executarea sa silita. Prin urmare, solicitarea reclamantei de anulare a contractului de cesiune si, implicit, a formelor de executare pornite impotriva sa nu are la baza un interes legitim si direct.
Recurenta-parata a invederat ca si exceptia inadmisibilitatii cererii de anulare a formelor de executare a fost solutionata de instanta de apel cu aplicarea gresita a legii, intrucat aplicarea principiului restabilirii situatiei anterioare in cadrul procedurii speciale de executare silita, este intoarcerea executarii, iar nu anularea formelor de executare.
Chiar admitand opinia instantei de apel ca al doilea capat de cerere este o contestatie la executare, hotararea instantei de apel este nula, intrucat curtea de apel nu este competenta material si teritorial sa solutioneze o atacare cerere. In plus, instanta de apel ar fi trebuit sa analizeze respectarea termenului de 15 zile de la primirea somatiei de executare, prevazut de art. 401 C. proc. civ. pentru formularea contestatiei la executare silita, din aceasta perspectiva cererea fiind tardiv formulata.
Pe fondul cauzei, recurenta-parata a aratat ca solutia instantei de apel a fost data cu aplicarea gresita a legii, intrucat art. 24 din Legea nr. 190/1999 permite cesionarea creantelor ipotecare catre entitati autorizate in acest sens prin legi speciale, parata SC S.C. SRL fiind o societate autorizata sa cumpere si sa administreze creante in general.
Examinand actele si lucrarile dosarului, prin prisma motivelor de nelegalitate formulate, Inalta Curte retine ca recursurile declarate sunt intemeiate, pentru urmatoarele considerente:
Conform art. 2 alin. (1) lit. c) pct. 1 si 2 din Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar, notiunea de credit ipotecar presupune indeplinirea cumulativa a doua conditii, respectiv: sa fie acordat in scopul efectuarii de investitii imobiliare cu destinatie locativa sau alta destinatie, iar acordarea creditului sa fie garantata cel putin cu ipoteca asupra imobilului ce face obiectul investitiei imobiliare.
Ca atare, legiuitorul face o distinctie evidenta de regim juridic intre creditul ipotecar, reglementat de legea speciala – Legea nr. 190/1999 si creditul imobiliar, reglementat de dispozitiile de drept comun ale Codului civil de la 1864, in ceea ce priveste obiectul, in sensul ca pentru creditul ipotecar obiectul este realizarea de investitii imobiliare, iar pentru creditul imobiliar obiectul consta in achizitionarea sau construirea unui imobil, precum si in ceea ce priveste modalitatea de garantare a rambursarii celor doua tipuri de credit. Sub acest aspect, Inalta Curte retine ca, in privinta creditului ipotecar, legiuitorul impune conditia garantarii creditului acordat cu ipoteca asupra imobilului ce face obiectul investitiei, in timp ce pentru creditul imobiliar este acceptata orice forma de garantie reala mobiliara sau imobiliara.
Analizand contractul de credit incheiat de reclamanta si parata B.C.R. SA, Inalta Curte retine ca natura juridica a acestuia este aceea de contract de credit imobiliar, supus reglementarii dispozitiilor de drept comun cuprinse in Codul civil de la 1864, iar nu aceea de credit ipotecar, in sensul Legii nr. 190/1999, intrucat imprumutul contractat de intimata-reclamanta nu a fost destinat realizarii de investitii imobiliare, ci cumpararii unui imobil in scop personal. Faptul ca, in speta, garantarea creditului s-a facut cu ipoteca asupra imobilului finantat de credit este fara relevanta, intrucat o atare forma de garantare este acceptata si pentru contractul de credit imobiliar, alaturi de orice alta forma de garantie reala mobiliara/imobiliara. In alti termeni, simpla modalitate de garantare a rambursarii creditului in sensul instituirii unui drept de ipoteca in favoarea bancii, nu transforma contractul de credit imobiliar, in contract de credit ipotecar, intrucat legea speciala instituie in art. 2 alin. (1) lit. c) doua conditii cumulative pentru existenta unui credit ipotecar respectiv: pe langa necesitatea garantarii rambursarii creditului cu un drept de ipoteca si cerinta ca obiectul contractului sa il constituie realizarea de investitii imobiliare, conditie neindeplinita in cauza de fata.
Prin urmare, Inalta Curte retine ca instanta de apel a facut o gresita interpretare si aplicare a dispozitiilor Legii nr. 190/1999, calificand gresit natura juridica a contractului de credit bancar supus judecatii, in speta, neexistand un contract de credit ipotecar in sensul legii speciale, care sa atraga incidenta dispozitiilor art. 24 – 281 din Legea nr. 190/1999, astfel cum gresit a apreciat instanta de apel.
Intrucat in speta a fost incheiat un contract de credit imobiliar, asa cum corect a analizat prima instanta de fond, cesiunea de creanta dintre cele doua recurente-parate este perfect valabila, urmand a fi analizata exclusiv prin raportare la dispozitiile dreptului comun – art. 1391 si urm. C. civ. – dispozitii a caror respectare a fost probata in cauza de fata de catre parate.
Inalta Curte retine ca intemeiat si motivul de recurs invocat de recurenta-parata SC S.C. SRL, relativ la gresita solutionare a exceptiei lipsei de interes invocata de aceasta parte in fata instantei de apel, intrucat interesul intimatei-reclamante nu poate fi raportat la finalitatea obtinuta prin anularea formelor de executare silita demarate in cauza, atata timp cat intimata-reclamanta nu si-a indeplinit obligatiile patrimoniale asumate prin contractul incheiat, pastrand calitatea de debitoare indiferent de persoana creditorului. Interesul intimatei-reclamante poate fi cel mult raportat la atragerea incidentei legislatiei speciale restrictive din materie financiar-bancara, aspect care, insa, nu se justifica in speta, avand in vedere considerentele anterioare relative la natura juridica a contractului de credit supus judecatii.
Inalta Curte retine ca intemeiat si motivul de recurs invocat de recurenta-parata SC S.C. SRL relativ la gresita solutionare a exceptiei inadmisibilitatii capatului de cerere privind anularea formelor de executare silita, curtea de apel apreciind gresit ca, in cauza, instanta a fost investita cu o veritabila contestatie la executare silita. Sub acest aspect, Inalta Curte retine ca normele Codului de procedura civila instituie natura juridica speciala a contestatiei la executare, aceasta fiind o veritabila cale de atac prin care se invoca in fata instantei de judecata neregularitati legate de procedura privind executarea silita insasi. In speta, intimata-reclamanta nu a invocat vicii de procedura privind executarea silita, in realitate, urmand o veritabila repunere a partilor in situatia anterioara ca efect al constatarii nulitatii contractului de cesiune de creanta, finalitate ce nu poate fi obtinuta pe calea anularii formelor de executare silita, astfel cum corect sustine recurenta-parata. De altfel, in ipoteza in care cererea intimatei-reclamante era o veritabila contestatie la executare silita, instanta de judecata era obligata sa verifice aspectele formale legate de competenta instantei si de respectarea termenului de executare.
In ceea ce priveste sustinerile recurentei-parate SC S.C. SRL relative la calitatea sa de entitate autorizata in sensul Legii nr. 190/1999, fata de considerentele anterioare in care s-a stabilit natura juridica a actului juridic dedus judecatii de credit imobiliar, nesupus dispozitiilor restrictive de Legea nr. 190/1999, Inalta Curte retine ca nu se impune analizarea acestor aspecte.
Pentru considerentele mai sus invocate, in baza art. 312 raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Inalta Curte a admis recursurile declarate de recurentele-parate si a modificat decizia atacata in sensul respingerii apelului declarat de intimata-reclamanta, ca nefondat.