Accident de circulatie. Actiune in despagubiri. Data de la care curge prescriptia
In aplicarea art. art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, data de la care incepe sa curga termenul de prescriptie a dreptului material la actiune in cazul stabilirii raspunderii civile delictuale pentru fapta unei persoane care a cauzat alteia un prejudiciu printr-un accident de circulatie soldat cu decesul unei persoane, este momentul la care partea ce pretinde despagubirile a cunoscut despre existenta prejudiciului si persoana vinovata. Data curgerii prescriptiei nu poate fi cea a producerii accidentului, ci numai data cunoasterii concluziilor organelor de specialitate, ca rezultat al cercetarii penale finalizate cu sesizarea instantei penale, care stabileste autorul si culpa sa in determinarea faptului prejudiciabil.
R O M A N I A
INALTA CURTE DE CASATIE SI JUSTITIE
Sectia a II-a civila
Decizia nr. 903/2015 Dosar nr. 7410/3/2013
Pronuntata in sedinta publica, astazi 24 martie 2015.
Asupra recursului de fata, constata urmatoarele:
Prin sentinta civila nr. 4923 din 13 iunie 2013, pronuntata de Tribunalul Bucuresti, sectia a Vl-a civila, in Dosarul nr. 7410/3/2013 a fost respinsa ca neintemeiata exceptia lipsei calitatii procesuale active a reclamantului S.I.
A fost admisa in parte cererea de chemare in judecata formulata de reclamantii S.I. si S.I.A., in contradictoriu cu parata SC G.R.A.R. SA, fiind obligata parata sa plateasca reclamantilor suma de 2.500 RON cu titlu de despagubiri materiale.
A fost obligata parata sa plateasca reclamantei S.I.A. suma de 100.000 RON cu titlu de despagubiri morale si reclamantului S.I. suma de 10.000 RON cu titlu de despagubiri morale, fiind respinsa ca neintemeiata cererea privind obligarea paratei la plata cheltuielilor de judecata.
Pentru a hotari astfel, prima instanta a retinut ca, la data de 29 martie 2009, orele 02:00, numitul C.A.F., in timp ce conducea autoturismul marca V., pe Str. C.B., la intrarea in municipiul Urziceni, in autoturism, pe scaunul din dreapta fata aflandu-se numitul V.V., din cauza vitezei excesive si a faptului ca se afla sub influenta bauturilor alcoolice, a pierdut controlul autoturismului, intrand in bordura de pe partea dreapta a carosabilului, dislocand-o pe o portiune de 3 m, conform directiei de mers, fiind proiectat in spatele semiremorcii marca S., care era tractata de autotractorul marca M., care era stationat pe partea dreapta, pe banda de decelerare a str. C.B., conform directiei de mers M. catre Bucuresti, de catre numitul B.I.
In urma accidentului, a rezultat decesul numitilor C.A.F., conducatorul autoturismului marca V. si V.V. din municipiul Urziceni, Str. P., pasager pe scaunul din dreapta fata al autoturismului. Victima, in varsta de 25 de ani, a lasat in viata ca rude pe reclamanta S.I.A., mama sa si pe reclamantul S.I., sotul mamei, „tatal vitreg”.
Vinovatia numitului C.A.F. in comiterea accidentului a fost stabilita prin rezolutia pronuntata in Dosarul nr. 816/P/2009 din 25 martie 2011 de Parchetul de pe langa Judecatoria Urziceni.
Tribunalul a apreciat ca se impune respingerea ca neintemeiata a exceptiei lipsei calitatii procesuale active a reclamantului S.I., avand in vedere ca dispozitiile art. 49 din Legea nr. 136/1995 si art. 49 din Ordinul CSA nr. 20/2008 nu limiteaza calitatea procesuala activa doar la persoanele care sunt rude cu defunctii.
Pe fondul cauzei, tribunalul a retinut incidenta in cauza a dispozitiilor art. 49-50 din Legea nr. 136/1995 si ale art. 49 din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurarilor nr. 20/2008.
Fapta ilicita consta in incalcarea dispozitiilor O.U.G. nr. 195/2002, intrucat conducatorul auto C.A.F., din cauza vitezei excesive si a consumului de bauturi alcoolice a pierdut controlul autoturismului fiind proiectat in spatele semiremorcii marca S., care era tractata de autotractorul marca M., care era stationat. Descrierea faptei ilicite rezulta cu claritate din referatul cu propunerea de neincepere a urmaririi penale, intocmit in Dosarul nr. 816/P/2009 din 25 martie 2011 de catre I.P.J. Ialomita.
Prejudiciul produs in urma accidentului rutier este atat unul material, cat si unul moral, fiind suferit de catre reclamanti ca urmare a decesului numitului V.V.
In privinta prejudiciului material, acesta a fost probat doar in parte cu inscrisurile depuse la dosar, constand in chitantele din data de 23 aprilie 2013 si din data de 20 aprilie 2013 si bonurile fiscale aferente, pentru suma de 2.500 RON (1.200 RON + 1.300 RON). Inscrisurile depuse in dovedirea sumelor de 2.600 RON si 746 RON, au fost inlaturate ca fiind intocmite „pro causa”.
In privinta prejudiciului moral, acesta este reprezentat de suferinta psihica puternica determinata de pierderea unor persoane apropiate, probata prin administrarea probei testimoniale. Cuantificarea daunelor morale cuvenite este lasata la aprecierea instantei judecatoresti, in cazul dezacordului intre parti, tinandu-se seama de regula inscrisa in art. 49 din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurarilor nr. 20/2008, care se refera la legislatia aplicabila si la jurisprudenta din Romania.
Impotriva acestei sentinte, in termen legal, au declarat apel reclamantii S.I. si S.I.A., criticand hotararea doar sub aspectul modalitatii de apreciere a prejudiciului moral.
La data de 16 aprilie 2014, intimata-parata a depus la dosar note scrise, prin care a invocat exceptia prescriptiei dreptului material la actiune.
Curtea de Apel Bucuresti, sectia a Vl-a civila, prin decizia civila nr. 682/A/2014 din 30 septembrie 2014 a admis exceptia prescriptiei extinctive si in consecinta a respins apelul formulat de apelantii-reclamanti S.I. si S.I.A.
Pentru a decide astfel, instanta de apel a apreciat ca apelantii-reclamanti trebuiau sa cunoasca atat paguba, cat si pe cel care raspunde de ea inca de la momentul producerii accidentului.
Ca urmare, termenul de prescriptie de 3 ani prevazut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 a inceput sa curga din data de 29 martie 2009 si a curs neintrerupt, implinindu-se la data de 29 martie 2012, anterior introducerii cererii de chemare in judecata la data de 24 mai 2012, la Tribunalul Buzau.
Cu privire la efectele implinirii termenului prescriptiei extinctive-principiul „non reformatio in pejus”, se retine ca, potrivit art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, dreptul la actiune, avand un obiect patrimonial, se stinge prin prescriptie, daca nu a fost exercitat in termenul stabilit in lege. Asadar, stingerea componentei dreptului la actiune ce consta in posibilitatea de a obtine condamnarea paratului la executarea obligatiei ce ii revine ar insemna, in principiu, respingerea actiunii.
Cu toate acestea, art. 296 teza a ll-a C. proc. civ., consacra principiul „non reformatio in pejus”, care presupune ca partii care a exercitat o cale de atac sa nu i se agraveze, prin solutia data de instanta de control judiciar, situatia stabilita prin hotararea atacata.
In cauza, parata a invocat exceptia prescriptiei in apelul reclamantilor, fara a declara ea insasi apel principal sau incident, iar fata de principiul enuntat, desi exceptia prescriptiei extinctive este intemeiata, instanta de apel nu poate admite apelul in sensul dorit de intimata-parata, al respingerii in tot a actiunii, intrucat aceasta solutie inseamna agravarea situatiei partii care a avut initiativa declararii caii de atac, ceea ce legea nu permite.
impotriva acestei decizii, in termen legal, reclamantii S.I. si S.I.A. au declarat recurs, intemeiat pe dispozitiile art. 304 pct. 7 si pct. 9 C. proc. civ., solicitand admiterea acestuia, modificarea deciziei atacate, iar pe fondul cauzei admiterea cererii introductive astfel cum a fost formulata.
Criticile aduse deciziei atacate intemeiate pe dispozitiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. se refera la existenta unei contrarietati intre considerentele hotararii si dispozitivul acesteia, in sensul ca din considerente rezulta pastrarea in tot a sentintei atacate, chestiune care insa nu se regaseste in dispozitivul hotararii atacate, unde se mentioneaza decat admiterea exceptiei prescriptiei si solutia de respingere a apelului.
Criticile intemeiate pe dispozitiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizeaza nelegalitatea solutionarii exceptiei prescriptiei, avand in vedere faptul ca instanta de apel, in virtutea caracterului devolutiv al apelului era in masura sa aleaga calea ce conducea si la cercetarea fondului cauzei.
Pentru solutionarea acestei exceptii, instanta de apel a ordonat din oficiu proba cu interogatoriul apelantilor-reclamanti, pe raspunsurile carora si-a fundamentat solutia de admitere a exceptiei invocate fata de data producerii accidentului de circulatie, ca data a inceperii curgerii prescriptiei extinctive.
Astfel, instanta de apel nu a intrat in cercetarea fondului cauzei, desi avea posibilitatea unirii si probarii in comun, atat a prescriptiei cat si a fondului cauzei, iar din acest considerent, recurentii apreciaza ca hotararea recurata este nelegala prin aplicarea unor norme generale in locul celor speciale, aspect ce o face lipsita de temei legal.
Tot in argumentarea acestui motiv de recurs recurentii considera ca dispozitiile referitoare la exceptia prescriptiei extinctive, art. 8 din Decretul nr. 167/1958 raportat la art. 998-art. 999 C. civ. au fost gresit aplicate, atunci cand instanta de apel a apreciat ca termenul de prescriptie de 3 ani a inceput sa curga de la data de 29 martie 2009, data producerii accidentului.
In acest sens, recurentii sustin ca, desi hotararea recurata se refera la incidenta art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, in sensul ca „prescriptia dreptului la actiune in repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicita incepe sa curga de la data cand pagubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoasca atat paguba cat si pe cel care raspunde de ea” instanta de apel ignora conditiile impuse de acest text de lege.
In acest context, recurentii arata ca hotararea priveste termenul curgerii prescriptiei de la data accidentului, pe motivul ca fapta ilicita a inceput sa curga de la data cand pagubitul trebuia sa cunoasca atat paguba cat si pe cel raspunzator de ea, insa in considerentele deciziei, instanta isi insuseste teza a ll-a a art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, in sensul ca vorbeste de situatia cunoasterii prezumate si ca atare, cunoasterea efectiva prevazuta in teza I este ignorata de catre instanta.
In aceasta situatie se retine ca, plecand de la o cunoastere prezumata asa cum o stabileste hotararea, se pune problema impacarii acestei cunoasteri prezumate a unei pagube, cu caracterul cert si actual al pagubei, prevazut in raspunderea delictuala, iar fata de aceasta contrarietate in aplicarea normelor proprii prescriptiei cu normele proprii raspunderii civile delictuale, solutia de admitere a prescriptiei face ca hotararea sa nu fie fundamentata legal pe aceste aspecte.
Prin intampinarea depusa de intimata-parata SC G.R.A.R. SA la data de 20 martie 2015, s-a solicitat, in principal anularea recursului, potrivit dispozitiilor art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., iar in subsidiar respingerea acestuia ca nefondat.
Inalta Curte, deliberand asupra exceptiei nulitatii recursului, inainte de acordarea cuvantului asupra fondului cererii de recurs a constatat ca aceasta este nefondata, urmand a fi respinsa, avand in vedere dispozitiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., potrivit carora, indicarea gresita a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului daca dezvoltarea acestora face posibila incadrarea lor intr-unul din motivele prevazute de art. 304.
Analizand criticile aduse deciziei atacate in raport cu temeiurile de drept invocate, Inalta Curte constata ca acestea sunt fondate, urmand ca recursul declarat de reclamantii S.I. si S.I.A. sa fie admis, pentru urmatoarele considerente:
Motivul prevazut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. poate fi invocat atunci cand hotararea nu cuprinde motivele pe care se sprijina sau cuprinde motive contradictorii ori straine de natura pricinii
Observand considerentele deciziei atacate se constata ca sub acest aspect nu poate fi retinuta nelegalitatea intemeiata pe dispozitiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., privind existenta unei contradictii intre considerente si dispozitivul deciziei atacate, intrucat consecinta respingerii apelului este pastrarea hotararii atacate, ceea ce nu presupune ca dispozitivul acesteia sa faca referire la mentinerea hotararii, care este implicita.
Motivul prevazut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. poate fi invocat atunci cand hotararea a fost data cu aplicarea gresita a legii sau cand hotararea este lipsita de temei legal.
In ceea ce priveste critica intemeiata pe dispozitiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ce vizeaza necercetarea fondului cauzei prin neanalizarea motivelor de apel, se constata ca este nefondata, avand in vedere ca nici nu era posibila evocarea motivelor de apel care vizau fondul, de vreme ce solutia s-a limitat la analiza exceptiei prescriptiei, care conform art. 137 alin. (1) C. proc. civ., nu mai impune analiza fondului.
Criticile intemeiate pe dispozitiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. ce vizeaza nelegalitatea solutionarii exceptiei prescriptiei, se constata a fi fondate, in considerarea urmatoarelor:
Pentru corecta aplicare a dispozitiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, potrivit carora, „prescriptia dreptului la actiune in repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicita, incepe sa curga de la data cand pagubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoasca, atat paguba cat si pe cel care raspunde de ea”, in prealabil trebuia stabilit in fapt momentul la care reclamantii au cunoscut sau trebuiau sa cunoasca paguba cat si pe cel care raspunde de ea.
Pentru lamurirea acestor aspecte, instanta de apel a avut in vedere modalitatea concreta si locul in care s-a produs accidentul, precum si atitudinea subiectiva a reclamantilor ce a rezultat din raspunsurile acestora la interogatoriu, context in care, instanta de apel a apreciat, ca apelantii-reclamanti trebuiau sa cunoasca atat paguba, cat si pe cel care raspunde de ea inca de la momentul producerii accidentului.
Aceasta abordare a instantei de apel este gresita, avand in vedere ca data de la care incepe sa curga termenul de prescriptie a dreptului material la actiune in cazul stabilirii raspunderii civile delictuale pentru fapta unei persoane care a cauzat alteia un prejudiciu printr-un accident de circulatie soldat cu decesul unei persoane, este momentul la care partea ce pretinde despagubirile a cunoscut despre existenta prejudiciului si persoana vinovata.
Astfel, in privinta persoanei care raspunde de paguba, raportat la cerintele art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, nu poate fi pus semnul egalitatii intre persoana care raspunde de paguba si persoana care a cauzat prejudiciul efectiv, intrucat aceste conditii trebuie indeplinite in mod cumulativ, respectiv cunoasterea pagubei si pe cel care raspunde de ea, iar din acest considerent nu se poate retine ca, in contra reclamantilor ar curge un termen de prescriptie de la data producerii accidentului.
In ceea ce priveste raspunderea civila delictuala, care presupune intrunirea cumulativa a conditiilor referitoare la existenta prejudiciului, a faptei ilicite, a vinovatiei celui care a cauzat prejudiciul si al raportului de cauzalitate intre fapta ilicita si prejudiciu, se constata ca, in cauza nu se poate retine posibilitatea reclamantilor de a cunoaste aceste elemente, la data producerii accidentului, intrucat, asa cum rezulta din Dosarul penal nr. 816P/2009 al Parchetului de pe langa Judecatoria Urziceni, reclamantul S.I. a declarat la data de 19 ianuarie 2010, ca are pretentii materiale si morale fata de conducatorul auto vinovat de producerea accidentului, iar cuantumul acestora va fi stabilit ulterior.
Astfel cum s-a statuat in teorie si practica, desi dreptul subiectiv la repararea pagubei pricinuite printr-o fapta ilicita se poate naste la data savarsirii faptei, totusi dreptul obiectiv, dreptul la actiune se naste ulterior, prescriptia extinctiva incepand sa curga la momentul indeplinirii cumulative a conditiilor impuse de art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, cu privire la paguba si cel care raspunde de ea, dar si dupa stabilirea si determinarea pe cale judecatoreasca a elementelor raspunderii civile delictuale.
In acest sens, apare ca o imposibilitate practica in cazul tertelor persoane rude apropiate cu decedatul, respectiv parintii in speta de fata, ca in lipsa unor date, informatii provenind de la autoritatile in masura sa stabileasca elementele cerute de art. 8 alin. (1) si de art. 998-art. 999 C. civ., sa se considere ca repararea dreptului lor incepe din ziua accidentului.
Din aceste considerente, s-a apreciat ca o necesitate o faza ulterioara a atacarii dreptului subiectiv, in concordanta cu necesitatile cercetarii situatiei de fapt sub toate aspectele legate de fapta ilicita, persoana raspunzatoare, prejudiciul cert, prin mijloace si metode puse la indemana organelor de specialitate.
In cauza de fata, nici asiguratorul nu a fost in masura sa cunoasca la data producerii accidentului, elementele concurente care sa permita plasarea curgerii termenului de prescriptie la data producerii riscului asigurat, accidentul, astfel cum se sustine, iar in raport de dispozitiile art. 49-art. 50 din Legea nr. 136/1995 modificata, instantele de judecata obliga la plata de despagubiri doar societatile de asigurare, care nu pot fi cunoscute decat ulterior producerii accidentului, asa incat tertele persoane, cazul reclamantilor de fata, nu pot intra in posesia datelor privind asiguratorul, altfel decat prin intermediul organelor de cercetare ale accidentului ce actioneaza in aceste privinte numai la termenele si cu posibilitatile conferite lor de legile speciale aplicabile.
Astfel, cum in conceptia legii delictuale, prejudiciul trebuie sa fie cert si sa nu fi fost reparat, caracterul cert presupunand o siguranta atat in privinta existentei lui cat si in privinta posibilitatii de evaluare, iar cum o cunoastere prezumata a pagubei la data accidentului, sustinuta prin decizia atacata, nu poate conduce la stabilirea unui caracter cert al pagubei si nu poate in mod obiectiv sa stabileasca daca acesta a fost reparat sau nu, se constata ca solutia de admitere a exceptiei prescriptiei este nelegala.
In acest context, se retine ca dreptul material la actiune, in mod obiectiv nu putea sa aiba ca punct de plecare data producerii accidentului, pentru ca acesta intervine numai dupa ce persoane calificate, prin masuri si mijloace stiintifice pot preciza cu certitudine modalitatile de producere a accidentelor de circulatie, vinovatiile cat si persoanele raspunzatoare.
In aceste conditii, se constata ca data curgerii prescriptiei nu poate fi cea a producerii accidentului, ci numai data cunoasterii concluziilor organelor de specialitate, ca rezultat al cercetarii penale finalizate cu sesizarea instantei penale, care stabileste autorul si culpa sa in determinarea faptului prejudiciabil.
Pentru aceste considerente, se constata ca, instanta de apel nu a administrat probatoriile necesare in vederea solutionarii pe fond a cauzei in raport de normele legale incidente, atragand astfel incidenta motivului de nelegalitate prevazut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel incat pentru toate argumentele ce preced, in aplicarea dispozitiilor art. 312 alin. (2), alin. (3) si alin. (5) C. proc. civ., Inalta Curte urmeaza sa admita recursul declarat de reclamantii S.I. si S.I.A. impotriva deciziei civile nr. 682/A/2014 din 30 septembrie 2014 pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti, sectia a Vl-a civila, pe care o va casa si va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiasi instante.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamantii S.I. si S.I.A. impotriva deciziei civile nr. 682/A/2014 din 30 septembrie 2014 pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti, sectia a Vl-a civila, pe care o caseaza si trimite cauza spre rejudecare aceleiasi instante.
Irevocabila.
Pronuntata in sedinta publica, astazi 24 martie 2015.