Subrogarea asiguratorului în dreptul asiguratului. Raspundere civila contractuala

Subrogarea asiguratorului în dreptul asiguratului. Raspundere civila contractuala vs. raspundere civila delictuala

Dreptului asiguratorului la actiunea in regres pentru recuperarea despagubirilor de la cel raspunzator de producerea prejudiciului deriva din lege (in speta, art. 22 din Legea nr. 136/1995) si din contractul de asigurare, iar subrogarea asiguratorului in drepturile asiguratului, in limita indemnizatiei platite, poate fi valorificata in conditiile dreptului comun, asiguratorului neputand a-i fi opuse prevederile speciale reglementate de contractul incheiat intre asigurat si tertul care a provocat dauna, intrucat intre asigurator si acest tert nu a existat o relatie contractuala.

In mod gresit instantele au solutionat litigiul avand in vedere conditiile raspunderii civile contractuale, in timp ce temeiul juridic al actiunii este cel al raspunderii civile delictuale, asa incat prin respingerea actiunii reclamantei ca inadmisibila, instantele anterioare au solutionat procesul fara a intra in cercetarea fondului cauzei, adica fara a analiza indeplinirea conditiilor legale ale raspunderii civile delictuale, intemeiata pe dispozitiile art. 998 – 999 C. civ. In consecinta, Inalta Curte a admis recursul, a casat decizia atacata si sentinta pronuntata de tribunal si a trimis cauza spre rejudecare in fond la tribunal.

R O M A N I A
INALTA CURTE DE CASATIE SI JUSTITIE
Sectia a II-a civila

Decizia nr. 1162/2015

Sedinta publica de la 29 aprilie 2015

Decizia nr. 1162/2015

Deliberand asupra recursului de fata, din actele si lucrarile dosarului, constata urmatoarele:

Prin Sentinta civila nr. 4192 din 23 mai 2013 pronuntata de Tribunalul Bucuresti, sectia a VI-a civila, in Dosarul nr. x/3/2012 s-a respins cererea formulata de reclamanta A., ca inadmisibila.

Pentru a pronunta aceasta sentinta, prima instanta a retinut, in considerarea dispozitiilor art. 27 din Conditiile generale ale asigurarii maritime de bunuri – GCMI 2006, intitulat „executarea drepturilor de recuperare”, ca asiguratul cedeaza asiguratorului toate drepturile impotriva tertilor.

Subrogatia devine efectiva la momentul la care asiguratorul si-a indeplinit obligatia de plata. Asiguratul este obligat sa semneze o scrisoare de subrogatie la cererea asiguratorului”, iar in conformitate cu prevederile art. 30 din cadrul aceluiasi act, care reglementeaza legislatia aplicabila si jurisdictia, contractul de asigurare este supus legislatiei elvetiene.

Pe de alta parte, la data producerii riscului asigurat si la data subrogarii reclamantei in drepturile asiguratului sau prin plata despagubirii erau in vigoare prevederile art. 22 din Legea nr. 136/1995 potrivit carora „in limitele indemnizatiei platite, asiguratorul este subrogat in toate drepturile asiguratului (…) contra celor raspunzatori de producerea pagubei (…)”.

Din analiza acestui text s-a retinut ca subrogarea asiguratorului in drepturile asiguratului este o subrogatie personala, astfel ca drepturile se exercita de asigurator asa cum ar fi putut fi exercitate de asigurat in lipsa raporturilor de asigurare, asiguratorul beneficiind – in limita indemnizatiei platite – de toate drepturile asiguratului impotriva persoanei responsabile pentru paguba cauzata.

Intrucat intre asiguratul reclamantei si societatile parate au existat relatii contractuale, reclamanta avea la dispozitie doar calea actiunii in raspundere contractuala, nu si pe cea in raspundere civila delictuala pe care a ales sa o promoveze si sa o sustina.

Avand in vedere ca reclamanta nu a facut in cauza dovada ca legea elvetiana consacra, in ipoteza existentei unui contract intre persoana pagubita si autorul prejudiciului, un drept de optiune al celei dintai intre actiunea civila delictuala si actiunea in raspundere contractuala, cu consecinta ca dreptul de regres ar fi putut fi exercitat de asiguratorul subrogat in drepturile persoanei pagubite si in cadrul unei actiuni in raspundere civila delictuala instanta apreciaza ca actiunea promovata de reclamanta este inadmisibila, motiv pentru care o va respinge ca atare.

Impotriva sentintei a declarat apel apelanta-reclamanta A., solicitand admiterea apelului si anularea sentintei atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

Criticile au vizat aplicarea gresita a legii de catre prima instanta, in sensul ca, in mod eronat, reclamanta ar fi avut deschisa actiunea in raspundere civila contractuala. In realitate, fiind tert fata de contract, asiguratorul are o actiune proprie, careia nu-i poate fi opus contractul dintre asigurat si asigurator (in acelasi sens, Decizia nr. 371 din 01 februarie 2012 pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie). Actiunea subrogatorie a asiguratorului, in limita indemnizatiei platite, poate fi valorificata in conditiile dreptului comun, respectiv a raspunderii civile delictuale.

In drept, apelanta a indicat dispozitiile art. 282 si urm. C. proc. civ., art. 297 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ.

Intimatele au depus intampinari prin care au solicitat respingerea apelului ca nefondat, sustinand in argumentele expuse, ca dreptul la subrogare al reclamantei s-a nascut pe taram contractual, fiind dublat de semnarea actelor de transfer al drepturilor de la asigurat la reclamanta, anterior momentului platii indemnizatiei, iar actiunea reclamantei era inadmisibila si prin prisma constituirii reclamantei ca parte civila in procesul penal, ceea ce impiedica formularea actiunii in fata instantei civile, conform art. 19 din vechiul C. proc. pen.

Prin Decizia civila nr. 1045/A din 07 noiembrie 2014 pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti, sectia a VI-a civila s-a respins ca nefondat apelul reclamantei.

S-a retinut ca litigiul de fata pune in discutie natura juridica a actiunii asiguratorului impotriva persoanei pretins vinovate de producerea riscului asigurat.

Sub acest aspect, instanta de apel a apreciat ca subrogatia, indiferent ca este legala ori conventionala, reprezinta o modalitate de transmitere, si nu de transformare a unei obligatii.

Dispozitiile art. 22 din Legea nr. 136/1995, in vigoare la data producerii riscului asigurat, nu prevad altfel – „in limitele indemnizatiei platite, asiguratorul este subrogat in toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurarii contra celor raspunzatori de producerea pagubei.”

Efectul subrogatiei este acela de a-i transfera subrogatului garantiile de care este insotita creanta, insa subrogatia nu se limiteaza la garantiile ce ar fi transmise de la creanta originara a subrogatului la creanta noua a subrogatului: subrogatia are drept obiect creanta insasi a subrogatului, cu caracterul sau (civil sau comercial), data creantei, accesoriile – clauze de indexare, clauze de competenta jurisdictionala, precum si toate efectele sale – spre exemplu, actiunea in raspundere contractuala ce sanctioneaza neexecutarea obligatiilor de catre cocontractantul subrogatului.

In consecinta, urmeaza a se retine ca subrogatia acorda subrogatului toate actiunile care-i apartineau subrogatului, cu precizarea ca subrogatia este in masura platii si totodata ca subrogatia nu transmite drepturi atasate exclusiv persoanei subrogatului, fie prin natura lor, fie in temeiul unei conventii.

Faptul ca prin Decizia nr. 32/2007 pronuntata in interesul legii s-a retinut caracterul comercial al actiunii in regres exercitate de asigurator impotriva persoanelor culpabile de producerea unui accident, nu determina concluzia ca asiguratorul pune in discutie o creanta noua si fara nicio legatura cu creanta subrogatului, ci ca, in concursul dintre competenta specializata si cea nespecializata s-a stabilit, in considerarea caracterului comercial al activitatii de asigurare, competenta instantei specializate.

S-a mai retinut – contrar sustinerilor apelantei – ca, prin efectul subrogatiei asiguratorul pierde calitatea de tert fata de contractul incheiat de subrogat si ca atare nimic nu impiedica asiguratorul sa solicite angajarea raspunderii contractuale. Principiul relativitatii conventiilor, la care a facut referire reclamanta-apelanta, nu i se poate opune subrogatului.

In ce priveste optiunea intre actiunea in raspundere contractuala si delictuala, instanta de apel a considerat ca, ori de cate ori se apeleaza la continutul unui contract pentru a se sustine un comportament ilicit, raspunderea va fi contractuala. Doar atunci cand dauna, chiar daca este cauzata intre contractanti, nu are niciun raport cu obligatia nascuta din contract, raspunderea va fi delictuala. Chiar daca neexecutarea debitorului ar prezenta un caracter doloziv sau fraudulos – ceea ce ar inlatura limitarea despagubirii la dauna previzibila, raspunderea ramane contractuala, neexistand optiune pentru creditorul obligatiei neexecutate.

Asa fiind, concluzioneaza instanta de apel in considerentele deciziei ca, punand in discutie neexecutarea obligatiilor de catre parteneri contractuali ai asiguratului, asiguratul-subrogant nu putea transmite asiguratorului o creanta insotita de dreptul la actiune in raspundere delictuala. A admite contrariul inseamna a inlatura efectele contractului intervenit intre parti, fara a se contesta validitatea acestuia ci exclusiv prin efectul contractului de asigurare incheiat de una din partile contractante. Or, tocmai principiul relativitatii contractelor se opune modificarii situatiei intimatelor-parate prin efectele unui acord de vointa fata de care sunt terti.

Impotriva deciziei pronuntata in apel, reclamanta a declarat recurs, formuland urmatoarele motive:

Motivul de recurs prevazut de art. 304 pct. 9 din vechiul C. proc. civ.

1.1. In dezvoltarea acestui motiv de recurs, reclamanta sustine ca a fost solutionata gresit problema de drept, cu aplicarea gresita a legii in ceea ce priveste natura juridica a actiunii pe care o are asiguratorul subrogat in drepturile asiguratului sau prin plata indemnizatiei de asigurare impotriva tertului responsabil de producerea pagubei, respectiv daca aceasta este o actiune in raspundere civila delictuala sau o actiune in raspundere civila contractuala.

In sustinerea acestei ipoteze, recurenta arata ca natura juridica a actiunii pe care o are asiguratorul subrogat in drepturile asiguratului sau prin plata indemnizatiei de asigurare impotriva tertului responsabil de producerea pagubei este o actiune in raspundere civila delictuala, care poate fi exercitata in conditiile dreptului comun, si in niciun caz o actiune in raspundere civila contractuala.

Astfel, recurenta in calitate de asigurator subrogat in drepturile asiguratului sau, si-a intemeiat prezenta actiune pe dispozitiile art. 998 – 999 din vechiul C. civ. care reglementeaza raspunderea civila delictuala pentru fapta proprie, aceasta fiind calea de urmat in aceasta situatie si in niciun caz o actiune in raspundere civila contractuala, intemeiata pe contractul de transport, asa cum in mod gresit a statuat instanta de apel.

In acest sens, recurenta invoca jurisprudenta in materie, respectiv Decizia nr. 371 din 01 februarie 2012 pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie si Decizia civila nr. 8/MF din 20 mai 2009 pronuntata de catre Curtea de Apel Constanta, depuse la dosarul cauzei.

Conchide recurenta sub acest aspect, ca in calitate de terta persoana, straina de contractul incheiat intre asiguratul sau si societatile transportatoare, nu putea invoca raspunderea contractuala a cocontractantilor asiguratului sau, pentru acoperirea prejudiciilor pe care le-ar fi suferit, ca urmare a neexecutarii ori a executarii necorespunzatoare a unui contract incheiat de catre alte persoane, ci doar raspunderea civila delictuala, in masura in care sunt intrunite conditiile pentru aceasta raspundere.

Recurenta invoca precedentul judiciar, sens in care face trimitere la Curtea Europeana a Drepturilor Omului in Cauza Beian contra Romaniei, reproducand ceea ce s-a statuat in decizia mentionata. In alte ordine de idei, recurenta aduce argumente privind modul de interpretare a instantei supreme, care in opinia sa, trebuie sa-si indeplineasca rolul in incertitudinea jurisprudentiala; fara a le mai insirui, dupa cum se poate observa, recurenta indica considerentele expuse in hotararile evocate referitoare la incertitudinea jurisprudentiala.

Recurenta, in concluzie, arata ca solutia instantei de apel cu privire la faptul ca actiunea promovata de ea este inadmisibila, este gresita fiind data cu aplicarea gresita a legii, temeiul juridic al actiunii promovate de catre recurenta fiind cel corect.

Recurenta mai critica solutia instantei de apel si sub aspectul ca in mod gresit a apreciat ca, atunci cand se invoca neexecutarea unei obligatii contractuale pentru a atrage raspunderea unei persoane, aceasta raspundere va fi mereu una contractuala, in opinia sa, putand fi exercitata actiunea in raspundere civila delictuala.

Pentru toate aceste considerente, recurenta solicita admiterea recursului, modificarea in tot a deciziei recurate, in sensul admiterii apelului, anularii Sentintei civile nr. 4192 pronuntata la data de 23 mai 2013 de catre Tribunalul Bucuresti in Dosarul nr. x/3/2012 si trimiterea cauzei spre rejudecare in fond Tribunalului Bucuresti.

Analizand criticile formulate de recurenta in raport de dispozitiile legale incidente cauzei, constata ca instantele inferioare au interpretat si aplicat gresit, ipoteza circumscrisa motivului de nelegalitate prevazut de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ.

In cauza, dupa cum se poate observa, reclamanta a chemat in judecata pe paratele SC B. SRL, SC C. SRL si D. solicitand instantei sa dispuna obligarea acestora, in solidar, la plata sumei de 396.010,62 euro, reprezentand prejudiciul ce a rezultat ca urmare a platii indemnizatiei de asigurare catre asiguratul sau E. SA, datorita pierderii unui numar de 8.609 anvelope, transport efectuat de catre societatile parate.

In motivarea actiunii, reclamanta a aratat ca asiguratul sau, E. SA, a contractat cu societatile parate transportul mai multor containere continand anvelope marca F., de la fabrica din Slatina pana la diverse destinatii din Extremul Orient (Singapore, Hong Kong, China, Japonia). Astfel, transportul containerelor a fost impartit in 2 tipuri de transporturi distincte, aflate in exclusivitate sub controlul paratelor. Mai intai, transportul rutier de la fabrica F. din Slatina pana in portul Constanta si ulterior, transportul maritim din portul Constanta, containerele fiind incarcate pe diverse nave apartinand paratei D. si transportate pe mare pana la destinatia finala. Odata ajunse la destinatia finala, s-a constatat lipsa din containere a anvelopelor, acestea fiind inlocuite cu saci de nisip, avand o greutate aproape identica.

Prima instanta a respins actiunea formulata de reclamanta ca inadmisibila, retinand in considerentele hotararii faptul ca reclamanta ar fi avut la indemana calea unei actiuni in raspundere contractuala impotriva paratelor si in niciun caz o actiune in raspundere civila delictuala.

Solutia primei instante, confirmata de instanta de apel este gresita, astfel cum se va arata in continuare:

Problema care trebuie sa o dezlege instanta de recurs, se refera la natura dreptului asiguratorului la actiunea in regres pentru recuperarea despagubirilor de la cei raspunzatori de producerea prejudiciului deriva din lege – art. 22 din Legea nr. 136/1995 – si din contractul de asigurare, iar subrogarea asiguratorului in drepturile asiguratului, in limita indemnizatiei platite, poate fi valorificata in conditiile dreptului comun.

Asa fiind, prin subrogarea asiguratorului in dreptul asiguratului, acesta are la indemana o actiune proprie ce nu poate fi confundata cu actiunea pe care asiguratul ar putea sa o promoveze impotriva celui responsabil de producerea prejudiciului si care deriva din contractul de transport international CMR.

In consecinta, prejudiciul provocat de tertul responsabil poate fi solicitat in conditiile dreptului comun, asiguratorului neputand a-i fi opuse prevederile speciale reglementate de contractul de transport intrucat intre asigurator si tertul ce a provocat dauna nu a existat o relatie contractuala.

Conform art. 22 din Legea nr. 136/1995, in limitele indemnizatiei platite, asiguratorul este subrogat in toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurarii contra celor raspunzatori de producerea pagubei.

Reclamanta s-a subrogat in drepturile asiguratului, drepturi care decurgeau din contractul de transport international de marfuri incheiat cu parata, temeiul raspunderii acesteia fiind contractul respectiv.

Prin subrogarea intervenita in puterea legii si a contractului de asigurare, temeiul raspunderii paratei nu se modifica, aceasta putand invoca impotriva asiguratorului toate exceptiile si mijloacele de aparare pe care le putea opune si cocontractantului sau.

Prin urmare, pornind de la dispozitiile speciale ale Conventiei CMR, aplicabile in speta, si avand in vedere atat prevederile Legii nr. 136/1995, cat si pe cele ale Codului civil privind subrogatia, recurenta considera evident faptul ca instanta de apel a interpretat si aplicat gresit Asa fiind, prin subrogarea asiguratorului in dreptul asiguratului, acesta are la indemana o actiune proprie ce nu poate fi confundata cu actiunea pe care asiguratul ar putea sa o promoveze impotriva celui responsabil de producerea prejudiciului si care deriva din contractul de transport international CMR.

De asemenea, aceste motive evoca explicit problema de drept mai sus mentionata a raportului dintre cele doua forme de raspundere: contractuala si delictuala, a existentei contractului si a prioritatii raspunderii civile contractuale in aplicarea principiului specialia generalibus derogant si incalcarea principiului neadmiterii optiunii intre cele doua forme de raspundere civila cat si a gresitei retineri a principiului disponibilitatii.

Prin urmare, in mod gresit, instantele a solutionat litigiul avand in vedere conditiile raspunderii civile contractuale, in timp ce temeiul juridic al actiunii este cel al raspunderii civile delictuale, asa incat prin respingerea actiunii reclamantei ca inadmisibila, confirmata de instanta de apel, instantele anterioare au solutionat procesul fara a intra in cercetarea fondului cauzei, adica fara a analiza indeplinirea conditiilor legale ale raspunderii civile delictuale, intemeiata pe dispozitiile art. 998 – 999 C. civ.

Fata de considerentele anterior expuse, Inalta Curte urmeaza sa admita recursul declarat de reclamanta A. Elvetia impotriva Deciziei civile nr. 1045/A din 7 noiembrie 2014 pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti, sectia a V-a civila, sa caseze decizia atacata, precum si Sentinta civila nr. 4192 din 23 mai 2013 pronuntata de Tribunalul Bucuresti, sectia a VI-a civila, si trimiterea cauzei spre rejudecare in fond la Tribunalul Bucuresti, sectia a VI-a civila.

Cu prilejul rejudecarii cauzei se va analiza pricina sub aspectul indeplinirii raspunderii civile delictuale si, stabilirea despagubirilor pretinse de reclamanta.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. Elvetia impotriva Deciziei civile nr. 1045/A din 7 noiembrie 2014 pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti, sectia a V-a civila.

Caseaza decizia precum si Sentinta civila nr. 4192 din 23 mai 2013 pronuntata de Tribunalul Bucuresti, sectia a VI-a civila si trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul Bucuresti, sectia a VI-a civila.

Irevocabila.

Pronuntata in sedinta publica, astazi 29 aprilie 2015.