Sunt implicite, deci subintelese intr-un contract, clauzele obisnuite, celelalte, neuzuale, trebuind sa fie mentionate expres ori demonstrate prin orice alt mijloc. Pot fi considerate ca facand parte din vointa tacita a partilor acele clauze deduse din obiectul principal al contractului, inerente acestuia ori cu privire la care partile au consimtit necontestat.
In cazul unui contract de vanzare imobiliara, sunt considerate implicite doar acele prevederi care cuprind obligatii derivate din lege dupa natura contractului ori obligatiile conforme vointei necontestate a partilor, potrivit echitatii contractuale.
Din acest punct de vedere, clauza privind acceptarea vanzarii cu rezerva valorificarii clauzei penale nu poate fi considerata ca fiind o prevedere implicita, iar in aceste conditii reclamantii au sarcina de a dovedi existenta ei la data incheierii contractului de vanzare, moment in care partile si-au facut cunoscute ori si-au declarat orice pretentii reciproce aflate in legatura cu acesta.
Astfel, aceasta prevedere neuzuala trebuia inserata in contractul de vanzare sau demonstrata ca fiind cunoscuta partii opuse in contractul sinalagmatic la data vanzarii, deoarece nu era implicita. Lipsa ei semnifica, in conditiile art. 1539 C.civ., ca partea accepta intocmai executarea obligatiei debitorului pur si simplu, pierzand justificarea de a pretinde penalitatile de intarziere stabilite pentru executarea cu intarziere.
Sectia a II-a civila, Decizia nr. 731 din 24 martie 2021
Prin cererea inregistrata pe rolul Tribunalului Bucuresti, Sectia a VI-a civila, la data de 05.09.2017, reclamantii A., B. si C., in contradictoriu cu parata D. S.R.L., au solicitat obligarea paratei la plata sumei de 278.055,70 lei, cu titlu de penalitati pentru intarzierea incheierii contractului de vanzare privind imobilul situat in Orasul Bragadiru, Str. X nr. 44P, tarla 27, parcela 115/3, judetul Ilfov si obligarea paratei la plata cheltuielilor de judecata.
Reclamantii au aratat ca au incheiat cu parata promisiunea bilaterala de vanzare a imobilului la data 25.11.2014, insa, intrucat data initiala a perfectarii contractului de vanzare nu a fost respectata, prin act aditional, partile au prelungit termenul stabilit pentru semnarea contractului pana la data de 22.08.2016 si au prevazut plata unor penalitati in cuantum de 10% pentru fiecare luna de intarziere, raportate la avansul deja achitat, pentru cazul in care contractul de vanzare la termenul prelungit, din culpa vanzatorului. Intrucat nici termenul stabilit prin act aditional nu a fost respectat, s-a incheiat un alt act aditional, in care clauza penala aratata a fost mentinuta. Pentru neexecutarea obligatiei asumate prin contract, reclamantii transmis notificare de plata, la care parata a raspuns in sensul majorarii pretului imobilului si respingerii pretentiilor, pe motiv ca intarzierea ar fi fost cauzata de reclamanti.
Intrucat contractul de vanzarepenal a fost incheiat la 25.07.2017, cu mare intarziere fata de scadenta in comun agreata, reclamantii au solicitat instantei obligarea paratei la plata clauzei penale contractuale, intemeind in drept cererea pe dispozitiile art. 94 alin. (1) lit. k) coroborat cu art. 95, art. 194 si urm., art. 453 C.proc.civ., art. 13, art. 1270, art. 1350, art. 1538, art. 1539 C.civ.
Prin sentinta civila nr. 1408/2018 din 09 mai 2018, Tribunalul Bucuresti, Sectia a VI-a civila, a admis in parte actiunea si a obligat-o pe parata sa plateasca reclamantilor suma de 252.778 lei, reprezentand penalitati de intarziere conventionale si suma de 7.132,78 lei, cu titlu de cheltuieli de judecata.
Prin incheierea din 18 februarie 2019, Tribunalul Bucuresti, Sectia a VI-a civila, a dispus indreptarea erorii materiale strecurate in sentinta civila nr. 1408/2018 din 09 mai 2018, in sensul ca suma pe care parata este obligata sa o plateasca reclamantilor cu titlu de cheltuieli de judecata este de 16.132,78 lei, in loc de 7.132,78 lei, cum eronat s-a consemnat.
Impotriva sentintei si incheierii au declarat apel atat reclamantii, cat si parata.
Prin decizia civila nr. 1766/A din 30 octombrie 2019, Curtea de Apel Bucuresti, Sectia a V-a civila, a admis apelurile declarate de parata si de reclamanti si a schimbat hotararile apelate, in sensul ca a respins actiunea ca neintemeiata, precum si cererea reclamantilor privind acordarea cheltuielilor de judecata in prima instanta. A luat act ca nu s-au solicitat cheltuieli de judecata in apel.
Impotriva acestei decizii, reclamantii au declarat recurs, solicitand casarea deciziei atacate prin prisma motivului de recurs prevazut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Un prim set de critici a vizat aplicarea gresita a dispozitiilor art. 1.539 teza a II-a C.civ. Astfel, recurentii au sustinut ca existenta rezervelor prevazute de norma legala evocata trebuie apreciata prin raport la intreaga conduita a partilor si nu strict la un singur document incheiat intre parti.
Sub acest aspect, se solicita a se observa ca instanta de apel a facut doar o simpla apreciere teoretica asupra evolutiei dreptului material, efectuand o comparatie intre dispozitiile art. 1069 C.civ. de la 1864 si cele ale art. 1.539 C.civ. adoptat prin Legea nr. 287/2009 si explicand oportunitatea sociala si juridica a unei astfel de optiuni de legiferare din partea legiuitorului.
Astfel, instanta de apel a rezumat conduita partilor strict la doua documente din dosar, respectiv notificarea transmisa paratei de catre reclamanti si contractul de vanzare, aplicand trunchiat dispozitiile art. 1.539 alin. (2) C.civ. la un singur moment din conduita partilor, respectiv doar acela al semnarii contractului de vanzare in forma autentica, nu prin raportare la conduita partilor in ansamblu, cu ignorarea nejustificata a intregii relatii contractuale desfasurate intre parti.
Au sustinut recurentii, prin alte motive de recurs, ca dispozitiile art. 1.539 C.civ. nu sunt incidente in cauza, partile avand in vedere mentinerea clauzei penale si ulterior incheierii contractului de vanzare in forma autentica.
Recurentii au aratat ca mentinerea clauzei penale reiese din coroborarea probelor administrate in cauza si ca partile nu au convenit in sensul modificarii sau suprimarii ei, precum si ca, de altfel, parata a fost intotdeauna de parere ca intarzierea privind autentificarea contractului de vanzare se datoreaza atitudinii culpabile a recurentilor, aspect ce reiese cu claritate si din raspunsul la intrebarea nr. 2 din interogatoriu.
S-a aratat ca in cauza instanta de apel a facut aplicarea dispozitiilor art. 1.539 C.civ. prin aprecierea unei pretinse renuntari tacite din partea reclamantilor, dar renuntarea tacita/acceptarea implicita trebuie sa se desprinda indubitabil din conduita creditorului, ceea ce nu este cazul in speta.
Chiar si intr-o astfel de ipoteza, au sustinut recurentii, aceasta trebuie sa se desprinda din conduita creditorului presupus a fi acceptat fara rezerve executarea contractului si, avand in vedere ca parata nu a avut nicio problema cu clauza penala supusa analizei, ci doar cu asumarea culpei, in mod evident plata penalitatilor nu s-a putut stipula ca atare in contractul de vanzare, urmand ca acest aspect sa fie supus analizei instantei de judecata care trebuia sa transeze cu privire la imputatia intarzierii la semnarea contractului in forma autentica.
Recurentii au mai sustinut ca au facut dovada faptului ca nu se afla in prezenta unei acceptari fara rezerve, aspect retinut in mod corect de catre prima instanta si au subliniat ca, de altfel, contractul de vanzare nu contine mentiunea faptului ca acesta este semnat fara rezerve si nu cuprinde nici vreo renuntare la clauza stipulata de parti prin actul aditional nr. 3 la promisiunea de vanzare.
Afirmand ca articolul 1.539 C.civ. trebuie analizat in coroborare cu prevederile art. 13 C.civ., potrivit caruia renuntarea la drept nu se prezuma, recurentii au conchis ca in mod corect instanta a retinut ca nu s-a facut dovada renuntarii neechivoce la dreptul de a pretinde penalitatea.
Intimata a formulat intampinare, prin care a solicitat respingerea recursului si mentinerea deciziei atacate ca fiind temeinica si legala, deoarece recurentii solicita o noua reevaluare a probelor, chestiune ce nu mai poate fi pusa in discutie in aceasta etapa procesuala, judecarea recursului fiind strict limitata la motivele de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., aparare evaluata de raportorul desemnat in cauza ca exceptie. A sustinut ca normele de drept material incidente in cauza au fost corect aplicate la situatia de fapt retinuta.
Recurentii au depus raspuns la intampinare, solicitand respingerea tuturor apararilor formulate de catre intimata.
In conformitate cu dispozitiile art. 493 C.proc.civ., s-a efectuat procedura de filtrare a recursului, iar raportul intocmit de magistratul-asistent a fost comunicat partilor, fiind depus si punct de vedere cu privire la acesta.
Prin incheierea completului de filtru din 25.11.2020 a fost respinsa exceptia nulitatii si admis in principiu recursul declarat in cauza, fiind stabilit termen pentru dezbaterile pe fond la 24.03.2021.
Analizand recursul formulat in cauza de reclamanti, Inalta Curte de Casatie si Justitie l-a respins, in baza celor aratate succesiv.
Intr-un prim considerent, instanta de recurs subliniaza cu nu vor fi analizate, intrucat nu se incadreaza in motivele de casare limitativ prevazute de art. 488 alin. (1) C.proc.civ., acele critici care subliniaza gresita statuare asupra faptelor constatate de instanta de apel.
In masura in care recurentii au aratat ca in mod gresit instanta de apel s-a raportat doar la doua elemente probatorii – notificarea adresata de reclamanti paratei si contractul de vanzare, fiind ignorata proba cu interogatoriu, mai precis raspunsul paratei la intrebarea 2 din acest act procesual, interpretand, pe cale de consecinta, gresit vointa exprimata a partilor reclamate, Inalta Curte arata ca aceasta parte a motivelor de recurs excedeaza sfera motivelor de nelegalitate pentru care calea extraordinara de atac poate fi promovata.
Sunt de asemenea integrate motivelor de netemeinicie, acele critici referitoare la aprecierea relevantei termenului de 2 luni in care reclamantii au formulat cererea de chemare in judecata pentru plata clauzei penale, precum si ignorarea, de catre instanta de apel, a dovezilor referitoare la acceptarea cu rezerve a executarii promisiunii de vanzare executare de parata cu necontestata intarziere ori a lipsei de semnificatie, in plan factual, a imprejurarii ca in contractul de vanzare nu exista aceasta rezerva stipulata expres, in masura in care acestea nu sunt integrate criticilor care sustin in mod direct semnificatiei pe care instanta a dat-o acestora in interpretarea legii.
Referirea la dispozitiile art. 1539 C.civ. este, in acest context, pur formala, deoarece stabilirea starii de fapt in apel a precedat, ca parte a rationamentului judiciar, operatiunii de interpretare si aplicare a legii, astfel ca nici nu este posibil ca aceasta statuare a instantei de apel sa fie rezultatul aplicarii gresite a normei de drept indicate.
Stabilirea faptelor este, asadar, o operatiune necesar premergatoare aplicarii normei de drept material, cu privire la care judecatorul de fond al cauzei are o marja de apreciere lasata de lege in competenta sa deplina, in acord cu reguli procedurale precise si, de altfel, in cauza, necontestate.
Or, in aceste conditii repunerea in discutie a interpretarii probelor, ca fundament al starii de fapt, nu este posibila in recurs, in cadrul caruia, in acord cu art. 483 raportat la art. 457 C.proc.civ., examinarea cauzei se rezuma la verificarea conformitatii hotararii atacate cu regulile de drept aplicabile.
Un al doilea set de critici, integrate art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., deduce instantei de recurs verificarea aplicarii dispozitiilor art. 13 si art. 1539 C.civ., recurentii aratand ca o renuntare tacita la penalitati ori o acceptare implicita a executarii trebuie desprinsa indubitabil din conduita creditorului, sub acest aspect instanta de apel dand normelor legala o interpretare opusa, in mod gresit.
Au dezvoltat recurentii ca, pe de o parte, renuntarea la drept nu se prezuma, asa cum, de altfel, chiar instanta de apel a retinut ca un act expres de renuntare la dreptul de a percepe penalitatile nu a emanat de la reclamanti, iar pe de alta parte au aratat ca aceasta renuntare nu poate fi dedusa nici din lipsa unei rezerve exprese a acceptarii executarii obligatiei cu intarziere.
S-a mai sustinut prin recurs ca art. 1539 prevede doua ipoteze in care creditorul poate cumula executarea obligatiei cu clauza penala, in cazul in care aceasta a fost prevazuta pentru executarea cu intarziere a obligatiei: atunci cand nu a renuntat expres la acest drept sau atunci cand accepta, fara rezerve, executarea obligatiei.
Intrucat chiar instanta de apel a exclus prima ipoteza, recurentii au sustinut ca nici prin contract nu s-a mentionat ca reclamantii au acceptat executarea contractului fara rezerve. Or, in aceste conditii, prin interpretarea, inclusiv a art. 13 C.civ., trebuia ca o asemenea acceptare fara rezerve sa fie, la randul sau, expresa si neindoielnica si conform principiului simetriei, renuntarea la beneficiile clauzei penale trebuia sa imbrace chiar forma actului prin care clauza a fost instituita.
Analizand temeinicia acestui motiv, Inalta Curte retine ca instanta de apel nu a fundamentat hotararea considerand ca reclamantii au renuntat la clauza penala stipulata pentru executarea cu intarziere a obligatiei, asadar, a dat deplina eficienta art. 13 C.civ. care arata ca renuntarea la dreptul subiectiv civil nu se prezuma, ca regula generala.
Instanta de apel si-a intemeiat decizia pe dispozitiile art. 1539 C.civ. teza finala, in care legiuitorul stabileste ca nu se acorda penalitati cumulate executarii in natura a obligatiei daca partea indreptatita accepta, fara rezerve, executarea ei.
Se cuvine subliniat, in acest context, ca obligatia a carei executare era prevazuta sub clauza penala in discutie, a fost cea de incheiere a contractului de vanzare si revenea paratei D. S.R.L.
Inalta Curte arata, asadar, ca trebuie evaluat daca executarea acestei obligatii, incheierea vanzarii, a fost acceptata de catre reclamanti cu rezerva valorificarii clauzei penale ori daca, dimpotriva, executarea a fost acceptata de catre acestia fara rezerve. Aceasta manifestare a vointei reclamantilor trebuia exprimata concomitent executarii obligatiei, deci trebuie sa fie contemporana incheierii actului de vanzare, iar nu dedusa din manifestari anterioare sau ulterioare incheierii lui. Prin urmare, aceasta manifestare de vointa trebuie identificata in cercetarea continutului contractului de vanzare care este sigura expresie a executarii obligatiei din promisiunea bilaterala care l-a precedat.
Cu toate acestea, recurentii au sustinut ca nu trebuia inserata in contract o clauza ori mentiune speciala prin care sa arate ca au o anumita rezerva in privinta acceptarii executarii si ca aceasta se deduce din toata suita actelor care au precedat vanzarea, in timp ce instanta de apel a justificat interpretarea legii prin raportare la continutul contractului, pe ratiuni implicite, aratand ca lipsa unei atitudini exprimate a creditorului clauzei penale cu privire la acceptarea fara conditii a executarii intarziate a contractului reflecta o indecizie a acestuia. In considerentele instantei de apel s-a subliniat ca aceasta atitudine conduce la afectarea securitatii juridice pe care ambele parti o prefigureaza la incheierea contractului si ca o regula precum cea instituita prin art. 1539 C.civ. obliga creditorul sa isi valorifice cu promptitudine drepturile printr-o exprimare fara rezerve a intentiei sale de fructificare a clauzei penale.
Aceasta interpretare a legii este cea corecta.
Inalta Curte reitereaza ca, in masura in care expresia executarii obligatiei paratei este reprezentata de incheierea contractului de vanzare, in continutul acestui act juridic – privit ca fapt al executarii, lato sensu – trebuie verificat daca rezerva executarii era un fapt care se deduce in mod neindoielnic. Acceptarea fara rezerve a executarii este un fapt pozitiv/comisiv inteles ca manifestare de vointa de natura sa antreneze consecinte juridice, de aceea, existenta sa trebuie probata prin analiza continutului actului de vanzare in cadrul caruia acest fapt trebuie identificat expres sau retinut ca implicit.
Si, intrucat rezerva executarii nu a fost manifestata in mod explicit de catre reclamanti, trebuie verificat daca aceasta se deduce in mod implicit sau daca este dovedita ca fiind cunoscuta paratei la data executarii propriei obligatii.
Asadar, plecand de la regulile de interpretare a contractelor si de evaluare a efectelor lor, reflectate in art. 1266 – art. 1272 C.civ., rezulta ca sunt implicite, deci subintelese intr-un contract, clauzele obisnuite, celelalte, neuzuale, trebuind sa fie mentionate expres ori demonstrate prin orice alt mijloc. Pot fi considerate ca facand parte din vointa tacita a partilor acele clauze deduse din obiectul principal al contractului, inerente acestuia ori cu privire la care partile au consimtit necontestat.
In genere, cu valoare de principiu, interpretarea contractului se impune a fi facuta, pe langa luarea in considerare a clauzelor considerate implicite, si cu evaluarea unei obligatii egale a partilor contractuale de cooperare, coerenta si informare cu privire la incheierea si executarea acestuia. Totodata, din exigenta bunei-credinte se impune atat partilor – iar instanta de judecata este tinuta de aceste limite – o abordare unitara a contractului si o conduita conforma cu asteptarile fiecareia dintre ele.
In atare conditii, in masura in care o parte contractanta considera ca face parte din contract o anumita prevedere, solicitand celeilalte parti o conformare la aceasta, atunci ea este obligata sa faca in fata instantei de judecata proba clauzei respective, daca aceasta nu face parte din categoria celor implicite.
In conditiile acestei chestiuni litigioase, se pune problema evaluarii caracterului implicit al clauzei, ramasa nescrisa in contract, referitoare la acceptarea executarii obligatiei paratei sub rezerva solicitarii penalitatilor de intarziere, pentru ca aceasta sa poate fi opusa debitorului in acest proces.
Intrucat contractul evaluat de instanta de apel a fost unul de vanzare imobiliara, dupa un criteriu ambivalent de analiza, sunt considerate implicite doar acele prevederi care cuprind obligatii derivate din lege dupa natura contractului ori obligatiile conforme vointei necontestate a partilor, potrivit echitatii contractuale.
Din acest punct de vedere, clauza de care reclamantii s-au prevalat in acest proces, aceea a acceptarii vanzarii cu rezerva penalitatilor de intarziere, nu poate fi considerata, conform criteriilor aratate, ca fiind o prevedere implicita, iar in aceste conditii reclamantii aveau sarcina de a dovedi existenta ei la data incheierii contractului de vanzare, moment in care partile si-au facut cunoscute ori si-au declarat orice pretentii reciproce aflate in legatura cu acesta.
De aceea, lipsa declararii exprese, din partea reclamantilor a oricarei rezerve legate de acceptarea incheierii acestui contract ori lipsa dovedirii imprejurarii ca au facut cunoscuta paratei, la tot acest moment, intentia lor de valorificare ulterioara a clauzei penale disputate, echivaleaza cu acceptare executarii obligatiei cu intarziere fara nicio alta rezerva, deci, in conditiile art. 1539, teza finala, nu pot cumula executarea in natura cu penalitatile.
Nu este corecta, in acest context, teza recurentilor, care arata ca tacerea lor la incheierea vanzarii este echivalenta mentinerii unei rezerve specifice in privinta acceptarii executarii.
Inalta Curte reitereaza ca intentia reclamantilor trebuia sa imbrace o forma manifesta, dovedita fie prin continutul exprimat al contractului, fie prin orice alt mod care sa reflecte ca aceasta manifestare pozitiva de vointa a fost adusa la cunostinta co-contractantului, deoarece in acest caz tacerea lor si lipsa unei atitudini manifeste in sensul considerat de recurenti are semnificatie juridica, in puterea legii.
Chiar daca recurentii opun, in justificarea interpretarii lor, extrase din decizii de speta prin care tind sa demonstreze ca mentinerea rezervei in privinta executarii nu trebuie sa fie expresa, practica judiciara nu are valoare probatorie in sine si nu nici reprezinta izvor de drept. Aceasta intrucat Constitutia Romaniei proclama principiul ca judecatorul se supune numai legii si, in cazuri particulare, potrivit normelor procesuale, acelor decizii date in interpretarea ori in interesul legii care au generalitate si obligativitate.
Nu este incidenta nici regula opusa de recurenti, a simetriei formelor, deoarece in cazul acceptarii fara rezerve a executarii obligatiei, in conditiile art. 1539 C.civ., tacerea creditorului are, in puterea legii, semnificatie juridica.
Instanta de apel nu a valorificat o renuntare a reclamantilor la dreptul de a cere penalitatile de intarziere, renuntare care, fara doar si poate, trebuia sa fie manifesta, ci a dat valoare tacerii lor determinata ca acceptare intocmai a executarii.
In concluzie, o prevedere neuzuala, cum este cea in discutie – acceptarea executarii cu rezerva valorificarii clauzei penale – trebuia inserata in contractul de vanzare sau demonstrata ca fiind cunoscuta partii opuse in contractul sinalagmatic la data vanzarii, deoarece nu era implicita. Lipsa ei, in tacerea creditorului, semnifica, in conditiile art. 1539 C.civ. ca partea accepta intocmai executarea obligatiei debitorului pur si simplu, pierzand justificarea de a pretinde penalitatile de intarziere stabilite pentru executarea cu intarziere.
De aceea, in baza tuturor considerentelor aratate, Inalta Curte de Casatie si Justitie arata ca motivele de casare invocate de recurentii A., B. si C. sunt nefondate si, in temeiul art. 496 C.proc.civ., a respins recursul formulat de acestia.
Sursa https://www.scj.ro/