Principiul efectului direct al dreptului european, alaturi de principiul suprematiei, permite persoanelor fizice sa invoce in mod direct dreptul european in fata instantelor

Inalta Curte de Casatie si Justitie a hotarat ca principiul efectului direct al dreptului european, alaturi de principiul suprematiei, consacrat de CJUE, permite persoanelor fizice sa invoce in mod direct dreptul european in fata instantelor, independent de existenta unor acte cu continut similar in dreptul national. Acest principiu nu priveste decat anumite acte europene si face obiectul mai multor conditii. Efectul direct al unui act poate sa priveasca numai relatiile intre o persoana fizica si un stat membru (efectul direct vertical) sau sa fie extins la relatiile intre toate persoanele fizice (efectul direct orizontal). In virtutea acestui principiu, persoanele fizice pot sa invoce in mod direct normele europene in fata instantelor nationale si europene, fara ca statul membru sa reia, in mod necesar, norma europeana in cauza in sistemul sau juridic intern. Prin urmare, efectul direct al dreptului comunitar poate fi invocat numai de particulari, iar nu de stat prin institu?iile sale.

R O M A N I A INALTA CURTE DE CASATIE SI JUSTITIE Sectia I civila

Decizia nr. 3162/2014 Dosar nr. 43001/3/2009/a1

Sedinta publica din 14 noiembrie 2014

Asupra cauzei de fata, constata urmatoarele:

Fondul si considerentele instantei de fond.

Prin Decizia civila nr. 2178 din 8 martie 2007, pronuntata in Dosarul nr. 37364/1/2004, Inalta Curte de Casatie si Justitie a admis recursul declarat impotriva Deciziei civile nr. 182 din 10 februarie 2004 a Curtii de Apel Bucuresti si a modificat decizia in sensul ca a admis apelul declarat impotriva Sentintei civile nr. 247 din 6 martie 2001 pe care a desfiintat-o, a admis actiunea formulata de reclamanti si a obligat parata SC H.L.B. SRL (continuarea in proces a paratei SC C.H.I.R. SA) sa lase in deplina proprietate si linistita posesie imobilul situat in Bucuresti, bd. M., sector 1 (cladirea H.L. si S.L. si terenul aferent de 3.674 mp), precum si imobilul situat in Bucuresti, str. C.A.R., sector 1 (C.L. si teren aferent in suprafata de 1.773 mp) si a trimis cauza la Tribunalul Bucuresti pentru solutionarea cererii de chemare in garantie a A.V.A.S.

Prin cererea de chemare in garantie au fost solicitate despagubiri care sa reprezinte echivalentul banesc al prejudiciului cauzat ca urmare a restituirii imobilului litigios.

In drept, cererea a fost intemeiata pe dispozitiile O.U.G. nr. 88/1997.

Dupa trimiterea dosarului pentru judecarea cererii de chemare in garantie, la data de 29 ianuarie 2010, parata A.V.A.S. a depus intampinare prin care a invocat anumite exceptii iar pe fond a solicitat respingerea cererii ca neintemeiata.

La data de 9 martie 2011, reclamanta a precizat temeiul de drept al cererii de chemare in garantie invocand art. 32⁴ din Legea nr. 99/1999, Legea nr. 15/1999, H.G. nr. 834/1991, H.G. nr. 403/2000, art. 21 si art. 27 din Legea nr. 10/2001, art. 480, art. 969, art. 970, art. 998 art. 999, art. 1337, art. 1341 C. civ., dezvoltand motivarea in fapt in raport de normele dreptului european.

La data de 1 septembrie 2011, parata a depus o completare la intampinare invocand exceptia tardivitatii formularii cererii de intregire si exceptia de inadmisibilitate, solicitand suspendarea cauzei conform art. 244 alin. (1) C. proc. civ.

Prin incheierea din 5 septembrie 2011 instanta a respins exceptia de necompetenta functionala si exceptia netimbrarii cererii pentru argumentele mentionate in considerentele incheierii.

Prin Sentinta civila nr. 1609 din 3 octombrie 2011, Tribunalul Bucuresti, sectia a III-a civila, a respins ca neintemeiate exceptiile lipsei calitatii procesuale active si a inadmisibilitatii si a respins ca neintemeiata cererea de chemare in garantie pentru considerentele care urmeaza:

Referitor la exceptia lipsei calitatii procesuale active, s-a retinut ca aceasta a fost stabilita in mod irevocabil prin Decizia nr. 2178 din 8 martie 2007 si a intrat in puterea lucrului judecat, iar in raport de acest aspect, ce nu mai poate fi din nou pus in discutie, se vor analiza pretentiile solicitate prin cererea de chemare in judecata.

In ceea ce priveste exceptia de inadmisibilitate a cererii pe motiv ca, in speta, nu sunt aplicabile dispozitiile art. 32⁴ din Legea nr. 99/1999, Tribunalul a apreciat ca analiza pretentiilor in raport de aceste prevederi legale, presupune temeinicia sau netemeinicia cererii si nu inadmisibilitatea.

Astfel, analizand fondul cauzei, Tribunalul a constatat ca, prin Decizia civila nr. 2178 din 8 martie 2007 pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie, reclamata din prezenta cauza a fost obligata, in urma admiterii actiunii in revendicare pe dreptul comun, sa lase in deplina proprietate si posesie imobilul litigios.

In sustinerea cererii au fost invocate ca temei de drept, printre altele, si dispozitiile art. 32⁴ din O.U.G. nr. 88/1997, astfel cum a fost modificata prin Legea nr. 99/1999, potrivit carora, institutiile statului implicate in privatizare vor plati societatilor comerciale prevazute la alin. (1) o despagubire care sa reprezinte echivalentul banesc al prejudiciului cauzat prin restituirea in natura a imobilelor detinute de societatea comerciala catre fostii proprietari prin efectul unei hotarari judecatoresti definitive si irevocabile.

Tribunalul, din analiza prevederilor anterior mentionate, a constatat ca despagubirea trebuie sa reprezinte aceeasi proportie pe care valoarea activului respectiv o avea in patrimoniul societatii ale carei actiuni au fost cumparate prin contractul de privatizare la momentul cumpararii, actualizata in raport de coeficientul de reevaluare a constructiilor si terenurilor. Sustinerile reclamantei, potrivit carora prejudiciul trebuie sa fie stabilit la valoarea de circulatie a imobilului, avand in vedere dispozitiile dreptului comun referitoare la evictiune, nu au fost primite intrucat, din analiza dispozitiilor art. 134 alin. (4) C. civ. coroborat cu art. 1344 C. civ., se retine ca vanzatorul este obligat, in caz de evictiune totala, sa plateasca cumparatorului diferenta dintre pret si sporul de valoare dobandit de lucru intre momentul incheierii contractului si data producerii evictiunii, data care, in speta, s-a produs la 8 martie 2007 prin pronuntarea Deciziei civile nr. 2178 de catre Inalta Curte de Casatie si Justitie. Or, raportul de expertiza extrajudiciara depus de catre reclamanta in sustinerea pretentiilor nu poate fi retinut atata timp cat acesta nu a stabilit diferenta intre pretul si sporul de valoare dobandit de imobilul restituit intre momentul incheierii contractului de privatizare si data de 8 martie 2007 cand s-a produs evictiunea.

Referitor la sustinerea ca, in speta, au prioritate normele dreptului european, instanta a aratat ca acest aspect nu poate fi retinut intrucat nu se poate constata o neconcordanta intre aceste norme si legile interne, legiuitorul avand cadrul legislativ necesar rezolvarii problemei invocate de catre reclamanta fara a se putea retine ca prin normele legislative s-ar putea incalca dispozitiile art. 1 din Protocolul nr. 1 al Conventiei.

In acelasi timp, nu a fost retinut ca temei de drept nici art. 21 si art. 27 din Legea nr. 10/2001, referitoare la procedura restituirii imobilelor, avand in vedere ca, in speta, nu se pune in discutie o asemenea procedura iar, pe de alta parte, cererea reclamantei a fost formulata in raport de cererea principala care a avut ca obiect actiunea de revendicare pe dreptul comun, intemeiata pe dispozitiile art. 480 C. civ. si fara a fi invocate dispozitiile speciale ale Legii nr. 10/2001.

Apelul si considerentele instantei de apel.

Impotriva sentintei a formulat apel reclamanta.

Examinand cauza prin prisma criticilor formulate de reclamanta, avand in vedere dispozitiile art. 295 din C. proc. civ., inscrisurile si concluziile expertizelor tehnice administrate in apel, instanta de apel a apreciat ca apelul este intemeiat pentru considerentele care urmeaza:

Prin cererea de chemare in garantie formulata la data de 19 septembrie 2000, SC C.H.I.R. SA a solicitat F.P.S (actual A.A.A.S.) obligarea la plata sumei de 826.770.000.000 ROL in temeiul obligatiei de garantie prevazuta de art. 32⁴ din O.U.G. nr. 88/1997, completata si modificata prin Legea nr. 99/1999.

Prin Decizia civila nr. 2178 din 8 martie 2007, Inalta Curte de Casatie si Justitie, asa cum de altfel a constat si instanta de fond, a dezlegat cu putere obligatorie pentru instanta de trimitere, aspectul calitatii procesuale active a SC L. si, respectiv, al calitatii procesual pasive al A.V.A.S., relativ la judecata cererii de chemare in garantie (SC L. se afla in proces in locul SC C. SA inca din 12 aprilie 2006 cand instanta de recurs a dispus introducerea sa in cauza).

Cu referire la exceptiile invocate de parata prin intampinarea formulata in cadrul apelului pendinte, Curtea a retinut ca exceptiile mai sus enumerate au primit o rezolvare din partea primei instante; avand in vedere caracterul lor de exceptii de ordine privata, precum si faptul ca parata nu a promovat apel, solutia instantei relativ la apararile formulate de aceasta parte a dobandit caracter definitiv. Mai mult, exceptia necompetentei functionale a primei instante, exceptia netimbrarii cererii, ori exceptia prematuritatii si inadmisibilitatii acesteia au fost transate si de instantele de control judiciar anterioare (Inalta Curtea de Casatie si Justitie in recurs, ori in cadrul contestatiei in anulare) din perspectiva art. 17 din C. proc. civ. (incheierea de sedinta de la 12 decembrie 200 pronuntata de Tribunalul Bucuresti in dosarul de revendicare – Dosar nr. 3343/2000).

Chiar si in aceste conditii, intimata nu indica, spre exemplu, vatamarea ce i-a fost produsa prin asa zisa intregire a cererii de chemare in garantie, in contextul in care aceasta cerere, pe de o parte, i-a fost comunicata pentru a se putea formula aparari in litigiu iar, pe de alta parte, nu presupune o cerere de modificare in acceptiunea art. 112 – 132 din C. proc. civ.

Revenind la fondul litigiului dedus judecatii, Curtea a retinut ca, prin decizia de casare mai sus mentionata, Inalta Curte de Casatie a statuat asupra temeiniciei actiunii in revendicarea bunurilor aflate in patrimoniul SC L. SA si a dispus, pe cale de consecinta, restituirea lor catre adevaratii proprietari. S-a avut in vedere, in procedura de comparatie a titlurilor exhibate, ca titlul statului nu este valabil, ca imobilul a fost preluat abuziv si ca la randul sau, statul nu putea transfera, in mod valabil, proprietatea catre alti subdobanditori.

Imobilele care alcatuiesc C.H.L. respectiv, H.L., S.L. si C.L., au fost aportate la capitalul social al SC H.L.B. SRL, de catre asociata sa unica C.H.I.R. SA, conform actului constitutiv al societatii. La randul sau, SC C.H.I.R. SA a dobandit imobilele in proprietate, acestea fiind aportate de catre societatea SC L. SA si s-au aflat pana la data de 25 septembrie 1990 in administrarea I.T.H.R. Bucuresti.

Prin H.G. nr. 1041/1990 intregul C.H.L. a trecut in proprietatea SC L. in baza Ordinului M.C.T. nr. 154/1991.

Prin Ordinul nr. 154/1991 al M.C.T., SC L. a devenit proprietara bunurilor aflate in administrarea sa, inclusiv a C.H.L. SA, in baza H.G. nr. 834/1991. M.C.T. a emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor aferente.

La 7 noiembrie 2005, prin actul constitutiv, s-a infiintat SC H.L.B. SRL la care asociat unic este SC C.H.I.R. SA iar imobilele din C.H.L. au fost aportate la capitalul social al SC H.L.B. SRL.

Prin Decizia nr. 2178 din 8 martie 2007 pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie, reclamanta fost evinsa de H.L., S.L. si C.L. precum si de terenul aferent in suprafata de 3.347 mp, bunurile fiind retrocedate mostenitorilor fostilor proprietari.

Dispozitiile art. 32⁴ din O.U.G. nr. 88/1997, modificata prin Legea nr. 99/1999, nu trimit, intr-adevar, la o modalitate concreta in care se realizeaza despagubirea in cazul special de evictiune reglementat prin normele legale mentionate care confera calitate procesuala pasiva ope legis A.V.A.S., in calitate de reprezentant al statului in procesul de privatizare. Ipoteza normei legale in discutie se regaseste si in speta dedusa judecatii in prezentul apel, reclamanta fiind evinsa prin admiterea actiunii in revendicare a fostilor proprietari. Culpa reclamantei nu a fost retinuta in procedura judiciara prin care s-au examinat titlurile de proprietate si unde s-a statuat ca titlul statului nu este valabil.

In aceste conditii, se declanseaza de drept, in puterea legii speciale, obligatia de garantie a statului, prin reprezentantul sau legal in procedura de privatizare a societatilor comerciale.

Dispozitiile legale retinute au caracter derogatoriu de la norma de drept civil reprezentata prin dispozitiile art. 1337 din C. civ.; in forma in care au fost redactate si care era in vigoare la data formularii actiunii, ele neindicand modalitatea in care, in lipsa acordului partilor interesate, instantele erau chemate sa cuantifice despagubirile cauzate prin evictiune.

Astfel, instanta de apel a avut in vedere solutia pronuntata prin Decizia nr. 18/2001 de Inalta Curte de Casatie si Justitie in recurs in interesul legii, prin care s-a statuat, cu putere obligatorie, ca in aplicarea dispozitiilor art. 32⁴ din O.U.G. nr. 88/1997, aprobata prin Legea nr. 44/1998, modificata si completata prin Legea nr. 99/1999, despagubirile acordate societatilor comerciale de institutiile publice implicate in procesul de privatizare, ca urmare a retrocedarii unor imobile, se raporteaza la valoarea contabila a imobilului, astfel cum aceasta este reflectata in bilant la momentul iesirii efective a bunului din patrimoniul societatii, valoare ce trebuie actualizata cu indicele de inflatie de la momentul platii despagubirii.

S-a retinut ca actiunile SC L. SA au fost transmise conform Legii nr. 15/1990, in proportie de 30% catre Agentia pentru privatizare iar 70% catre F.P.S. iar privatizarea a avut loc in anul 1993. La 22 februarie 1994 capitalul social al SC S.L. SA s-a majorat prin aportul in natura al imobilelor din litigiu.

Despagubirile solicitate de apelanta, prin raportare la valoarea de circulatie a bunurilor, nu pot fi acordate deoarece capitalul social este fix, el corespunzand valorii aporturilor in numerar si in natura aduse de asociati, cu mentiunea ca aporturile in natura, in lipsa unei stipulatii contrare, intra in patrimoniul societatii (in situatia societatilor comerciale privatizate, foste unitati de stat, nici nu exista aporturi in natura ale asociatilor la constituirea lor, patrimoniul acestora fiind format din bunurile date in administrare sau in folosinta in perioada anterioara anului 1990). In masura in care despagubirile ar fi achitate la nivelul valorii de piata a activului retrocedat, societatea nu ar putea inscrie in capitalul sau social decat valoarea de inlocuire a imobilului, respectiv valoarea sa contabila, pentru a mentine in acest fel capitalul social. Pentru suma ce excede acestei valori contabile societatea ar trebui sa declanseze procedura de majorare a capitalului social, cu consecinta legala a emiterii de noi actiuni. Or, scopul legiuitorului in reglementarea posibilitatii de plata a despagubirilor nu a fost acela de determinare a majorarii capitalului social, conform prevederilor Legii nr. 31/1990, ci acela de a pastra neschimbata valoarea capitalului social, astfel cum aceasta este reflectata in activele societatii.

Stabilirea despagubirilor ce pot fi acordate societatilor comerciale prejudiciate prin retrocedarea unor imobile la nivelul valorii contabile raspunde si dezideratului de respectare a acceptiunii notiunii de „bun”, reglementat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventia Europeana a Drepturilor Omului. Astfel, criticilor invocate de apelanta din aceasta perspectiva, a respectarii dispozitiilor conventionale, s-a raspuns tot prin decizia pronuntata in recursul in interesul legii cu aplicabilitate in speta dedusa judecatii. Instanta suprema a retinut ca instanta europeana a aratat ca, in situatiile ce presupun indemnizarea unor categorii largi de persoane prin masuri legislative ce pot avea consecinte economice importante asupra ansamblului unui stat, autoritatile nationale trebuie sa dispuna de o mare putere discretionara nu numai in a alege masurile de natura a garanta drepturile patrimoniale sau a reglementa raporturile de proprietate, ci si in a dispune de timpul necesar pentru aplicarea unor asemenea masuri. Alegerea acestora poate presupune diminuarea indemnizarii pentru privarea de proprietate sau restituirea de bunuri de o valoare inferioara celei a bunului de care a fost privat un proprietar. Acest principiu, in acceptiunea instantei europene, este aplicabil cu deosebire in situatiile in care dreptul la indemnizare nu decurge dintr-o privare de proprietate impusa unei persoane de statul in cauza, ci este conceputa spre a atenua efectele unei privari sau pierderi de proprietate ce nu este imputabila acestui stat. Ceea ce pretinde art. 1 din Protocolul nr. 1 este ca nivelul indemnizarii acordate sa fie in raport rezonabil cu valoarea bunului in discutie.

Sustinerea apelantei relativa la aspectul ca instanta poate indeparta concluziile la care s-a ajuns in urma examinarii recursului in interesul legii, motivata de neretroactivitatea acestei decizii, nu au fost primite de instanta de apel cu motivarea ca decizia pronuntata in recurs in interesul legii a fost publicata in M. Of. din 26 decembrie 2011, deci ulterior solutionarii cauzei in fata primei instante de fond dar, instanta de apel nu poate inlatura aceasta decizie deoarece, pe de o parte, judecata in apel este devolutiva iar, pe de alta parte, potrivit cu dispozitiile art. 330⁷ din C. proc. civ., dezlegarea data problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instante.

Cu privire la obligatia judecatorilor de a se conforma jurisprudentei stabilite de sectiile unite ale Inaltei Curti de Casatie si Justitie, Curtea europeana aminteste in Cauza Mosteanu c. Romania ca „reunirea camerelor sau sectiilor unei instante este menita sa confere o autoritate speciala celor mai importante decizii de principiu pe care instanta are datoria sa le pronunte. Aceasta autoritate speciala – fiind vorba, ca in speta, de o curte suprema – se impune sectiilor acestei instante in calitate de jurisdictii inferioare, fara a aduce totusi atingere dreptului si datoriei lor de a examina in mod absolut independent cazurile concrete care le sunt supuse atentiei”.

In acest context, raportandu-se la forma in vigoare a legii la data formularii cererii de chemare in garantie si la data privatizarii societatii comerciale, instanta de apel a determinat valoarea imobilului din litigiu: H.L. si terenul aferent in suprafata de 1.447 mp, C.L. constructie si teren aferent in suprafata de 1.310 mp, S.L. si terenul aferent in suprafata de 590 mp, conform raportului de expertiza efectuat de ing. N.E., prin stabilirea valorii contabile astfel cum aceasta este reflectata in bilant, la momentul iesirii efective a complexului din patrimoniul societatii – 8 martie 2007, actualizata cu indicele de inflatie la momentul expertizei.

Instanta de apel a omologat raportul de expertiza si suplimentul la acesta efectuat de expert F.I. si, pe seama celor doua lucrari de specialitate si a dispozitiilor art. 32⁴ din O.U.G. nr. 88/1997 modificata prin Legea nr. 99/1999 a obligat intimata la plata catre apelanta a valorii imobilelor care apartin intregului C.H.L. si a terenului inregistrat in evidentele contabile la momentul iesirii bunurilor din patrimoniul societatii, valoare actualizata cu indicele de inflatie la data efectuarii raportului de expertiza, si anume suma de 44.251.766,97 ROL.

Recursul si solutia instantei de recurs.

Impotriva solutiei instantei de apel au formulat recurs atat reclamanta cat si parata, aceasta din urma solicitand, in temeiul art. 300 alin. (2) C. proc. civ., suspendarea executarii Deciziei civile nr. 70 A din 4 martie 2014.

Cererea de suspendare a executarii sentintei recurate a fost respinsa prin incheierea din 3 octombrie 2014, cu motivarea ca nu se justifica luarea acestei masuri, neexistand urgenta si acte de executare silita intreprinse.

Recurenta reclamanta SC H.L.B. SRL a invocat ca motive de nelegalitate urmatoarele aspecte:

Invocand dispozitiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. de la 1865, recurenta reclamanta sustine ca instanta de apel a facut o aplicare gresita a dispozitiilor in materia recursului in interesul legii (art. 330⁷). Arata ca decizia pronuntata in recurs in interesul legii era obligatorie de la data publicari sale in M. Of. si ca decizia nu are efecte asupra hotararilor judecatoresti examinate si nici cu privire la situatia partilor din acele procese. Solutia din recursul in interesul legii se aplica numai in situatiile in care in cauza nu s-a pronuntat o solutie, indiferent de stadiul procesual, solutiile din recursul in interesul legii operand numai pentru viitor. In cauza, solutia primei instante s-a dat la 11 noiembrie 2011 in timp ce decizia Inaltei Curti de Casatie si Justitie s-a publicat la 16 decembrie 2011. Incalcand aceste dispozitii, instanta de apel a pronuntat o solutie nelegala prin aplicarea eronata a solutiei date in recursul in interesul legii.

Aplicand retroactiv indrumarile obligatorii din recursul in interesul legii instanta de apel a aplicat doar partial principiul repararii integrale a prejudiciului care trebuie sa reprezinte valoarea reala a imobilului. Arata ca prin Legea nr. 165/2013 s-a reglementat o modalitate de despagubire integrala, diferita de cea stabilita de instanta suprema in recursul in interesul legii, astfel ca solutia data in recursul in interesul legii trebuia aplicata creator, raportat la noile modalitati de despagubire legiferate de legiuitor. In aceste conditii, nu se pot aplica unitati de masura diferite, in virtutea principiului nediscriminarii consacrat de art. 16 din Constitutie. In acest sens invoca si Deciziile Curtii Constitutionale nr. 148/2001 si nr. 685/2012.

In sustinerea recursului, recurenta reclamanta depune o expertiza extrajudiciara potrivit careia valoarea minima reala a despagubirii este de 11.106.572 euro, incat solicita admiterea recursului, modificarea solutiei recurate si obligarea A.A.A.S. la plata sumei de 116.329.969 ROL.

Recurenta parata A.V.A.S. a invocat ca motive de nelegalitate urmatoarele aspecte:

Invocand dispozitiile art. 304 pct. 3, 6 si 9 C. proc. civ., recurenta a solicitat in principal admiterea exceptiei necompetentei materiale a instantelor care au judecat fondul si apelul cererii de chemare in garantie iar in subsidiar, respingerea pe fond a cererii.

Invocand dispozitiile art. 304 pct. 3 din C. proc. civ. de la 1865, recurenta parata sustine ca instantele au solutionat cauza cu incalcarea dispozitiilor art. 43 alin. (3) din O.U.G. nr. 88/1997, coroborate cu art. 40 alin. (1) din Legea nr. 137/2002, prin respingerea exceptiei de necompetenta materiala, ce a fost invocata atat prin intampinarea de la fond cat si prin cea din apel. Arata ca reclamanta SC H.L.B. SRL si-a intemeiat cererea de chemare in garantie pe dispozitiile art. 32⁴ din O.U.G. nr. 88/1997 modificata, precum si pe calitatea de institutie publica implicata in privatizare a A.A.A.S. (fosta A.V.A.S.) iar potrivit art. 43 alin. (3) din acest act normativ: „Litigiile privind contractele, conventiile, protocoalele si orice alte acte ori intelegeri, incheiate de catre institutiile publice implicate in scopul de a pregati, efectua sau finaliza procesul de privatizare a unor societati comerciale sau grupuri de societati comerciale, sunt de competenta sectiilor comerciale ale instantelor judecatoresti. In plus, potrivit art. 12 alin. (1) din O.U.G. nr. 23/2004, „Activitatea A.A.A.S. in domeniul privatizarii si monitorizarii postprivatizare se desfasoara pe principii comerciale”. De asemenea, dispozitiile art. 40 alin. (1) din Legea nr. 137/2002, modificata, privind unele masuri pentru accelerarea privatizarii prevad ca „Cererile prin care se ataca o operatiune sau un act prevazut de prezenta lege, de O.U.G. nr. 88/1997, aprobata prin Legea nr. 44/1998, precum si de celelalte legi speciale din domeniul privatizarii, ori se valorifica un drept conferit de acestea, sunt de competenta sectiilor comerciale ale tribunalelor si se judeca de urgenta si cu precadere, cu citarea partilor”. Art. 56 C. com. prevede: „Daca un act este comercial numai pentru una din parti toti contractantii sunt supusi in ceea ce priveste acest act, legii comerciale..” iar, potrivit art. 720¹⁰ C. proc. civ., „Litigiile privind desfasurarea activitatii in scopul privatizarii prin instrainare de bunuri ori alte valori din patrimoniul societatilor comerciale sau al altor persoane juridice cu capital de stat, precum si litigiile privind drepturile si obligatiile contractate in cadrul acestei activitati se solutioneaza de catre instantele care au competenta de judecata a proceselor si cererilor in materie comerciala, potrivit dispozitiilor procedurale aplicabile in aceasta materie”.

Fata de dispozitiile invederate mai sus, cat si de temeiul de drept invocat in sustinerea cererii de chemare in garantie, respectiv art. 32⁴ din O.U.G. nr. 88/1997, recurenta parata solicita admiterea recursului, casarea hotararilor si trimiterea cererii de chemare in garantie pentru rejudecare catre instanta competenta, respectiv Tribunalul Bucuresti, sectia a VI-a civila (instanta competenta sa judece litigiile dintre profesionisti).

De asemenea, invocand dispozitiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. de la 1865, recurenta parata arata ca hotararea criticata este pronuntata cu incalcarea si aplicarea gresita a dispozitiilor art. 32⁴ din O.U.G. nr. 88/1997 modificata.

Ca o chestiune prealabila, recurenta parata arata ca nu pot fi considerate ca temeinice retinerile instantei de apel cu privire la puterea de lucru judecat in privinta exceptiilor invocate si respinse in apel, cu motivarea ca parata nu a formulat apel impotriva Sentintei nr. 1609/2011, deoarece acesta ar fi fost respins ca lipsit de interes, iar caracterul de ordine publica al acestora si caracterul devolutiv al apelului, impunea reexaminarea lor.

Invocand dispozitiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. de la 1865, recurenta parata sustine ca hotararea criticata este pronuntata cu incalcarea dispozitiilor art. 20 din Legea nr. 146/1997, astfel incat, in mod nelegal, a fost respinsa exceptia netimbrarii cererii la valoarea pretentiilor, invocata atat prin intampinarea de la fond, cat si prin cea din apel. Sustine ca cererea de acordare a despagubirilor a fost intemeiata pe dispozitiile art. 32⁴ din O.U.G. nr. 88/1997, intimata-reclamanta nebeneficiind de scutire la plata taxei de timbru si a timbrului judiciar, situatie fata de care se impune admiterea recursului si anularea cererii de chemare in judecata ca netimbrata, conform dispozitiilor art. 20 din Legea nr. 146/1997.

Recurenta parata arata ca mod netemeinic si nelegal a fost respinsa exceptia lipsei calitatii procesuale active raportat la aplicabilitatea dispozitiilor art. 32⁴ din O.U.G. nr. 88/1997. Astfel, instanta de apel nu a avut in vedere faptul ca, din tot probatoriul administrat, nu a rezultat calitatea procesuala a SC H.L.B. SRL raportata la faptul ca A.A.A.S. (prin antecesorul sau) este entitatea juridica care a incheiat contractul de privatizare al SC C.H.I.R. SA.

Avand in vedere caracterul de exceptie de ordine publica a acesteia, recurenta arata ca intelege sa invoce exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a A.A.A.S. (fosta A.V.A.S.), critici ce au fost invocate in sustinerea exceptiei lipsei calitatii procesuale active a reclamantei, dar care fac referire stricta la calitatea procesuala a institutiei, care nu a fost cea care a privatizat SC L. SA Bucuresti. Nu A.V.A.S. este cea care a privatizat – prin incheierea contractului de vanzare-cumparare de actiuni – ca element determinant al raspunderii – societatea care poate pretinde respectivele despagubiri, in speta nefiind aplicabile dispozitiile art. 32⁴ din O.U.G. nr. 88/1997. Este adevarat ca in data de 4 noiembrie 1999 a fost incheiat contractul de vanzare-cumparare de actiuni din 4 noiembrie 1999, prin care F.P.S. (antecesor al A.A.A.S.) a vandut pachetul de actiuni, reprezentand 42,869% din capitalul social al SC L. SA, catre SC C.H.M. SRL. Insa, ca urmare a neexecutarii corespunzatoare a obligatiilor contractuale, acesta a fost reziliat la data de 10 martie 2000, actiunile SC L. SA revenind A.V.A.S. Dupa data de 17 ianuarie 2001, avand in vedere O.U.G. nr. 7/2001, aprobata prin Legea nr. 276/2001, Anexa nr. 2, pct. 2, A.V.A.S. a transferat actiunile pe care le detinea la SC L. SA, catre M.T. incat calitatea de institutie publica implicata in privatizarea SC L. SA a dobandit-o M.T., prin succesorul legal al acestuia – actuala A.N.T. De asemenea, invedereaza ca in conformitate cu dispozitiile O.U.G. nr. 88/1997/R si Legea nr. 137/2002, in exercitarea acestui drept real, atributii legale de privatizare au fost date si in competenta altor ministere M.E.C. prin Oficiul Participatiilor Statului si Privatizarii in Industrie (O.U.G. nr. 101/2006), M.A.D.R. (Legea nr. 268/2001, O.U.G. nr. 198/1999), M.T.C., M.T. In sustinerea acestei exceptii invoca si considerentele Deciziei nr. 2178/2007 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie – din dosarul de revendicare, din care este disjuns prezentul dosar – din care rezulta ca C.H.I.R. SA a aportat o serie de bunuri la capitalul social al SC H.L. SRL – societate nou infiintata. Faptul ca SC C.H.I.R. SA – societate cu capital integral privat – a subscris la infiintarea unei alte societati private – SC H.L.B. SRL, prin aport cu bunurile care au fost ulterior restituite fostilor proprietari, nu poate duce la concluzia ca ar deveni aplicabile dispozitiile art. 32⁴ din O.U.G. nr. 88/1997 modificata. In aceasta situatie, societatea evinsa putea actiona doar impotriva celui care a aportat bunul respectiv, conform dispozitiilor Legii nr. 31/1990/R, in temeiul raspunderii actionarului fata de societatea constituita.

Un alt motiv de nelegalitate, intemeiat pe art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. de la 1865, consta in incalcarea dispozitiilor art. 721¹ C. proc. civ. si art. 32⁴ din O.U.G. nr. 88/1997 cu ocazia respingerii exceptiei prematuritatii cererii de chemare in garantie. La dosarul cauzei nu au fost depuse dovezi privind efectuarea procedurii prealabile, procedura impusa imperativ de dispozitiile art. 720¹ C. proc. civ., avand in vedere caracterul de litigiu intre profesionisti al cererii de chemare in garantie, dar si faptul ca aceasta cerere a fost introdusa inainte de obtinerea unei hotarari judecatoresti definitive si irevocabile. In consecinta, instantele de apel si de fond au considerat, cu incalcarea dispozitiilor alin. (3) ale art. 32⁴ din O.U.G. nr. 88/1997, ca partile sunt in stare de divergenta, fara ca intre acestea sa fi existat in prealabil si obligatoriu o discutie raportat la pretentiile SC H.L.B. SRL si fara sa fie dovedita legatura intre cele doua entitati.

Tot ca motiv de nelegalitate, recurenta parata arata ca sunt aplicabile dispozitiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. de la 1865, hotararea criticata fiind pronuntata cu incalcarea dispozitiilor art. 114¹, coroborat cu art. 132 C. proc. civ. Astfel, in mod nelegal a fost respinsa exceptia tardivitatii cererii de intregire a actiunii deoarece termenul pentru modificarea/intregirea cererii s-a implinit la prima zi de infatisare. Raportat la data inregistrarii cererii de chemare in garantie (aceasta fiind disjunsa de Inalta Curte de Casatie si Justitie), cererea nu mai poate fi modificata/intregita, decat cu respectarea termenului prevazut de art. 132 C. proc. civ. Intregirea cererii formulata de SC H.L.B. SRL fost depusa tardiv, motiv pentru care solicita admiterea recursului si respingerea cererii de chemare in garantie ca tardiva.

Invocand dispozitiile art. 304 pct. 6 din C. proc. civ. de la 1865, recurenta parata arata ca instanta de apel, obligand la plata despagubirilor raportat la valoarea contabila a imobilului in litigiu, desi intimata-reclamanta a solicitat valoarea de piata a imobilului, a incalcat limitele investirii incat se impune admiterea recursului, modificarea hotararii si respingerea apelului ca nefondat cu mentinerea sentintei de fond ca temeinica si legala.

Un alt motiv de nelegalitate, prin prisma art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. de la 1865, il constituie incalcarea dispozitiilor art. 32⁴ din O.U.G. nr. 88/1997, modificata. Acest text prevede obligatia institutiilor publice de a asigura repararea prejudiciilor cauzate societatilor comerciale privatizate pentru restituirea catre fostii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat, prin plata unei despagubiri care sa reprezinte echivalentul banesc al prejudiciului cauzat. Potrivit art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002, prevederile art. 32 din O.U.G. nr. 88/1997, aprobata prin Legea nr. 44/1998, raman aplicabile numai pentru contractele de vanzare-cumparare de actiuni incheiate inainte de intrarea in vigoare a prezentei legi. In prezenta cauza, intimata-reclamanta nu a exhibat niciun inscris si nu a pus in discutie existenta vreunui contract de vanzare-cumparare de actiuni, valabil incheiat si apt a produce efecte juridice intre antecesorul subscrisei (F.P.S.) si societatea in cauza, asa incat se observa inexistenta coordonatei temporale precise referitoare la privatizarea despre care se face vorbire si la institutia care a efectuat privatizarea prin vreuna din metodele prevazute de art. 43 alin. (1) si art. 13 din O.U.G. nr. 88/1997.

Intimata-reclamanta trebuia sa probeze un aspect obligatoriu – dovada existentei privatizarii efectuate de A.V.A.S., precum si faptul ca imobilul pierdut de societate era cuprins in capitalul social al acesteia, imobil in considerarea valorii caruia au fost emise actiuni. Doar un imobil aflat in capitalul social ar fi influentat valoarea actiunilor si implicit pretul incasat pe acestea.

Fata de incidenta art. 32⁴ din O.U.G. nr. 88/1997 este evident ca instanta era datoare sa stabileasca la nivel conceptual, continutul notiunii de „privatizare”, sa verifice daca intimata-reclamanta este o societate privatizata ori in curs de privatizare si sa stabileasca modalitatea de privatizare si momentul la care aceasta ar fi intervenit. Neidentificarea de catre instanta a acestor elemente echivaleaza cu lipsa verificarii calitatii procesuale active a intimatei-reclamante.

Acest aspect prezinta relevanta in considerarea art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002, conform cu care prevederile art. 32⁴ din O.U.G. nr. 88/1997 „raman aplicabile numai pentru contractele de vanzare-cumparare de actiuni incheiate inainte de intrarea in vigoare a prezentei legi. Rationamentul legiuitorului de despagubire ii reprezinta faptul ca statul a inteles sa transfere proprietatea asupra bunurilor proprietate de stat (la momentul cand societatea comerciala era neprivatizata) in sectorul privat, instrumentul prin care dreptul de proprietate asupra actiunilor se transmite (ce aveau ca substanta aportul in natura al statului cu valoarea acelui bun) reprezentandu-l contractul de vanzare-cumparare de actiuni – inexistent in cauza. Astfel, putem avea, pe de o parte, valoarea aportului statului la capitalul social al societatii privatizate cu valoarea imobilului iar, pe de alta parte, pretul contractual – inexistent in cauza, fata de care societatea privatizata ar putea solicita respectivele despagubiri. Prejudiciul cauzat se raporteaza la proportia dintre valoarea bunului restituit in valoarea capitalului social (reprezentat prin actiuni), la care va aplica procentul de capital vandut – inexistent in cauza, iar rezultatul se va raporta, prin regula de trei simpla, la pretul incasat inexistent in cauza. Astfel, in speta nu sunt aplicabile dispozitiile art. 32⁴ din O.U.G. nr. 88/1997.

Invocand de asemenea dispozitiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., recurenta parata arata ca hotararea este pronuntata cu incalcarea dispozitiilor art. 93 din Tratatul C.E. si celorlalte dispozitii comunitare, avand in vedere caracterul obligatoriu si de imediata aplicare al acestora, prin prisma art. 20 alin. (2) si art. 148 alin. (2) din Constitutia Romaniei, de care este tinuta orice instanta in dezlegarea pricinilor, pentru a evita o nerespectare a normelor comunitare, ce ar putea conduce la declansarea unei proceduri de infrigement impotriva Statului Roman.

Principiul prioritatii este consacrat atat de dreptul comunitar, cat si de tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care Romania este parte. Drepturile si libertatile fundamentale continute de C.E.D.O. sunt cuprinse si in Carta Drepturilor Fundamentale, Carta garantand atat drepturile fundamentale ale cetatenilor Uniunii Europene, cat si drepturi de natura procesuala.

Aplicabilitatea directa a dreptului comunitar inseamna aplicarea deplina si uniforma a reglementarilor sale in toate statele membre (T. II), instantele nationale avand obligatia sa asigure efectul direct deplin inlaturand orice norma contrara interna (T. III), respectarea acestui principiu decurgand din ordinea juridica comunitara care a devenit parte integranta a ordinii juridice a statelor membre (cauza Costa).

In lumina normelor comunitare, atunci cand analizeaza prejudiciul solicitat, instanta urmeaza a se raporta la Comunicarea Comisiei privind aplicarea normelor referitoare la ajutoarele de stat de catre instantele nationale (2009/C 85/01) prin care, la art. 2.1.3 – Rolul Comisiei si al instantelor nationale, pct. 19 Comisia Europeana precizeaza: „C.J.C.E. a confirmat in mod repetat ca atat instantele nationale, cat si Comisia, joaca roluri esentiale, dar distincte, in contextul aplicarii normelor privind ajutoarele de stat”. Instanta nationala analizeaza daca masurile deduse judecatii sunt sau nu ajutoare de stat, respectiv daca masura indeplineste cumulativ cele 4 criterii prezentate mai jos, iar rolul Comisiei Europene este acela de a analiza compatibilitatea masurilor de ajutor de stat.

Se invoca si prevederile imperative ale obligatiei din art. 931 din Tratatul de Aderare, respectiv aceea de a nu plati un ajutor de stat inainte ca, Comisia Europeana sa-l autorizeze. Astfel, avand in vedere ca Romania s-a obligat sa respecte regula de „status quo” prevazuta de art. 88, alin. (3) respectiv sa nu puna in aplicare nicio masura susceptibila de ajutor de stat pana la pronuntarea unei decizii finale de catre Comisia Europeana, ca nu mai pot fi notificate Consiliului Concurentei care nu mai are competente de autorizare si nici Comisiei Europene, care nu are competente sa se pronunte asupra unor posibile masuri de ajutor instituite intr-un stat membru inainte de aderare, dreptul la solicitarea despagubirilor fiind nascut dupa ramanerea irevocabila a hotararii judecatoresti de restituire in natura (4 octombrie 2005), se impune ca in temeiul Comunicarii, instanta sa analizeze si sa se asigure ca Statul Membru isi respecta obligatiile procedurale, existand pericolul unei supracompensari a pierderilor suferite de societate, ce pot fi incadrate ca masuri de ajutor de stat.

Astfel, pentru sumele solicitate de reclamanta, instantele trebuiau sa constate ca A.A.A.S. ar plati un ajutor de stat fara respectarea obligatiei prevazuta la art. 88 alin. (3) din Tratatul de Aderare, intrucat masura nu a fost notificata. Obligatia de status quo in temeiul art. 88 alin. (3) din Tratatul C.E. este o norma direct aplicabila de drept comunitar, care este obligatorie pentru autoritatile din toate statele membre si care neaplicata ar conduce la incalcarea prevederilor Tratatului, deschizand posibilitatea declansarii procedurii de infringement impotriva Romaniei.

Conform art. 2.2, rolul instantelor nationale in aplicarea art. 88 alin. (3) din Tratatul C.E. – ajutoare de stat ilegale, pct. 26, „Printre masurile reparatorii pe care le pot dispune instantele nationale se numara: impiedicarea platii ajutoarelor ilegale; recuperarea ajutoarelor ilegale (indiferent de compatibilitate); recuperarea dobanzilor corespunzatoare unei perioade de ilegalitate; despagubiri pentru concurenti si alti terti si masuri provizorii impotriva ajutoarelor ilegale. In art. 2.2.1. din Comunicarea Comisiei – impiedicarea platii ajutoarelor ilegale, la pct. 28 se precizeaza: „Instantele nationale sunt obligate sa protejeze drepturile justitiabililor afectate de incalcarea obligatiei de a nu pune in aplicare masurile preconizate. Prin urmare, instantele nationale trebuie sa impuna toate consecintele juridice corespunzatoare si, atunci cand urmeaza sa se plateasca un ajutor ilegal, ele sunt obligate sa impiedice efectuarea acestor plati.

Din perspectiva ajutorului de stat, sumele pe care A.A.A.S. este obligata sa le plateasca SC H.L.B. SRL pot fi ajutor de stat, fiind indeplinite cumulativ toate elementele care indica daca o masura este sau nu ajutor de stat, respectiv: a) sa implice resursele statului – conditie indeplinita, deoarece A.A.A.S. este o institutie publica ale carei venituri se varsa la bugetul de stat; b) sa fie selectiva – conditie indeplinita, deoarece beneficiarul este doar SC H.L.B. SRL; c) sa distorsioneze concurenta – conditie indeplinita, deoarece celelalte societati cu obiect de activitate similar nu primesc acesti bani; d) sa existe un beneficiu – conditie indeplinita, intrucat societatea beneficiaza de o suma de bani pentru care nu a prestat niciun serviciu, pentru care nu plateste nicio dobanda, pentru ca nu trebuie sa o ramburseze si pe care o poate folosi cum doreste, (inclusiv in a-i transfera in alte afaceri), cum de altfel s-a intamplat in cazuri similare analizate de instanta.

In aceste conditii, in situatia in care se solicita plata acestei sume de la A.A.A.S., ar fi necesara o notificare, a unui posibil ajutor de stat, catre Comisia Europeana, intrucat de la data de 1 ianuarie 2007 aplicabilitatea Legii nr. 143/1999 a incetat in ceea ce priveste autorizarea masurilor de ajutor de stat, analiza cu privire la compatibilitatea masurilor de ajutor de stat fiind exclusiv a Comisiei Europene. Astfel, in competenta instantelor nationale este analiza masurilor si stabilirea caracterului de ajutor de stat, conform Comunicarii Comisiei nr. 2007/C 272/05, iar atunci cand nu are suficiente elemente, aceasta poate solicita sprijinul Comisiei Europene sau emiterea unei hotarari preliminare de la Curtea Europeana de Justitie.

Tot ca motiv de nelegalitate, prin prisma art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865, recurenta parata arata ca hotararea criticata este pronuntata cu incalcarea dispozitiilor Deciziei nr. 18 din 17 octombrie 2011, a completului competent sa judece recursul in interesul legii din cadrul Inaltei Curti de Casatie si Justitie, in Dosarul nr. 16/2011. Prin solutia pronuntata in recursul in interesul legii se stabileste obligatia institutiei publice de a plati despagubirile actualizate la momentul platii. Instanta trebuia sa acorde valoarea contabila a imobilului la data predarii bunului catre fostii proprietari, cu mentiunea ca acea suma urmeaza a fi actualizata la momentul platii. Astfel, in mod nelegal s-a dispus ca, pe langa pretinsa valoare contabila a imobilului, sa se plateasca actualizarea sumei respective pentru perioada dintre data la care a fost predat imobilul fostilor proprietari si data stabilita de instanta, pana la care s-a calculat actualizarea. In mod legal, suma prevazuta in titlu urma sa fie actualizata cu indicele de inflatie la momentul platii sau la momentul punerii in executare a hotararii – direct de catre executorul judecatoresc – potrivit art. 371² alin. (3), teza finala din C. proc. civ. 1865. Astfel, aplicarea actualizarii cu indicele de inflatie asupra unei sume deja actualizate este nelegala, acea actualizare putand fi aplicata doar sumei initiale (existente in contabilitate la data predarii efective).

Recursul formulat de recurenta reclamanta este nefondat pentru cele ce se vor arata in continuare:

Curtea apreciaza ca instanta de apel a aplicat corect dispozitiile art. 330⁷ alin. (2) si (4) din C. proc. civ. de la 1865. Potrivit alin. (2), decizia se pronunta numai in interesul legii si nu are efecte asupra hotararilor judecatoresti examinate si nici cu privire la situatia partilor din acele procese iar, potrivit alin. (4), dezlegarea data problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instante de la data publicarii deciziei in M. Of. al Romaniei.

Solutia instantei de apel pronuntata in data de 4 martie 2014, ce face obiectul recursului de fata, este ulterioara publicarii Deciziei Inaltei Curti de Casatie si Justitie nr. 18/2011 in M. Of. (26 decembrie 2011). In consecinta, pentru aceasta instanta decizia era obligatorie, potrivit dispozitiilor alin. (4) al art. 330⁷ din C. proc. civ. Instanta de apel, si in special in virtutea caracterului devolutiv al caii de atac, nu putea inlatura aplicarea interpretarii date de Inalta Curte de Casatie si Justitie dispozitiilor art. 32⁴ din O.U.G. nr. 88/1997, aprobata prin Legea nr. 44/1998, modificata si completata prin Legea nr. 99/1999. Faptul ca solutia primei instante a fost anterioara publicarii deciziei date in recurs in interesul legii in M. Of. nu presupune incalcarea principiului neretroactivitatii. Nu este vorba de principiul neretroactivitatii legii deoarece dezlegarea data in recursul in interesul legii nu este norma de drept. In cadrul mecanismului de unificare Inalta Curte de Casatie si Justitie nu creeaza norme de drept ci da doar interpretare unui text de lege, preexistent, pornind de la interpretarea neunitara data de instantele judecatoresti, interpretare care devine obligatorie pentru toate instantele.

In ce priveste alin. (2) al art. 330⁷ din C. proc. civ. de la 1865, potrivit caruia interpretarea obligatorie data de instanta suprema nu are efecte asupra hotararilor judecatoresti examinate si nici cu privire la situatia partilor din acele procese, trebuie interpretat in sensul ca decizia data in recurs in interesul legii nu are efecte asupra acelor hotarari judecatoresti definitive si irevocabile care au stat la baza recursului in interesul legii (care au facut obiectul examinarii sub aspectul practicii neunitare de catre instanta de recurs in interesul legii) si pe care instanta suprema le-a avut in vedere la pronuntarea deciziei. Decizia este insa obligatorie pentru toate instante de la data publicarii, acestea fiind obligate sa dea acea interpretare textului de lege in toate procesele in curs de solutionare, cat si in cele ce se vor declansa ulterior publicarii deciziei in M. Of.

Astfel, in mod corect instanta de apel a respins aceasta aparare a paratei si a aplicat in speta dezlegarea de principiu data de instanta suprema in recursul in interesul legii, asupra problemei de drept in discutie.

Faptul ca instanta de fond a dat o alta interpretare textului de lege iar instanta de apel avea la indemana solutia de principiu data prin recursul in interesul legii, denota tocmai ca instanta de fond a facut o interpretare si aplicare gresita a legii care trebuia indreptata in calea de atac a apelului.

Nu se poate sustine ca, aplicand indrumarile obligatorii din recursul in interesul legii, instanta de apel a aplicat doar partial principiul repararii integrale a prejudiciului, care trebuie sa reprezinte valoarea reala a imobilului. Inalta Curte de Casatie si Justitie nu creeaza lege ci, in cadrul mecanismului de unificare, da doar interpretare legii. Judecatorul este obligat sa se supuna legii in vigoare la data la care reclamanta a pierdut proprietatea ca urmare a actiunii in revendicare. Faptul ca o lege ulterioara ar fi stabilit un alt mecanism de despagubire nu poate determina judecatorul sa aplice acel mecanism sau sa aplice vechea norma „creator, raportat la noile modalitati de despagubire legiferate de legiuitor” cum solicita recurenta, caci acesta ar semnifica aplicarea retroactiva a legii. Principiul nediscriminarii invocat de recurenta, astfel cum este reglementat de art. 16 din Constitutie presupune aplicarea egala a aceleiasi legi fata de toti subiectii de drept. Deciziile Curtii Constitutionale nr. 148/2001 si 685/2012 invocate de recurenta reclamanta nu sunt aplicabile spetei ele tratand probleme diferite, vizand neconstitutionalitatea unor norme de drept diferite si nu a textului de lege aplicabil cauzei de fata incat, chiar daca au la baza principiul nediscriminarii, nu au relevanta asupra solutiei in cauza pendinte. Oricum art. 6 si art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013 invocate de recurenta, cu motivarea ca ar crea un mecanism de despagubire complet, reglementeaza o alta chestiune si anume modul de evaluare a imobilelor ce nu pot fi restituite in natura in vederea stabilirii cuantumului despagubirii pentru proprietarul deposedat ilegal de statul comunist. Or, situatia recurentei este cu totul alta, ea a pierdut bunul ca urmare a restituirii in natura catre vechiul proprietar si trebuie despagubita de statul care a privatizat societatea.

Astfel, corect instanta de apel a aplicat dispozitiile art. 32⁴ din O.U.G. nr. 88/1997, aprobata prin Legea nr. 44/1998, modificata si completata prin Legea nr. 99/1999 si a stabilit despagubirile in raport de valoarea contabila a imobilului, astfel cum aceasta este reflectata in bilant la momentul iesirii efective a bunului din patrimoniul societatii reclamante.

Recursul formulat de recurenta parata A.A.A.S. este fondat pentru cele ce se vor arata in continuare:

Motivul de recurs intemeiat pe dispozitiile art. 304 pct. 3 din C. proc. civ. de la 1865, potrivit carora instantele au incalcat normele de competenta materiala nu poate fi primit. De fapt, recurenta parata invoca incalcarea competentei functionale a instantelor, pe care a invocat-o si la instanta de fond, sustinand ca cererea de chemare in garantie trebuia solutionata de sectia comerciala a tribunalului (iar apelul de sectia comerciala a curtii de apel), potrivit dispozitiilor art. 43 alin. (3) din O.U.G. nr. 88/1997, art. 12 alin. (1) din O.U.G. nr. 23/2004 si art. 40 alin. (1) din Legea nr. 137/2002.

Prin Decizia nr. 2178/2007 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, prin care a fost solutionata irevocabil actiunea in revendicare, s-a trimis cauza la Tribunalul Bucuresti pentru solutionarea cererii de chemare in garantie, fara insa ca instanta de recurs sa indice sectia catre care face trimitere.

Prima instanta, in rejudecare, prin incheierea din 5 septembrie 2011, a respins exceptia de necompetenta functionala iar exceptia nu a mai putut fi invocata in apel intrucat parata nu avea interesul de a declara apel fata de solutia de respingere a cererii de chemare in garantie. Apararea a fost insa mentinuta prin intampinare. Astfel, motivul de nelegalitate poate fi invocat in recurs, fara a se putea retine ca a fost formulat omisso medio.

Curtea constata ca exceptia de necompetenta functionala este nefondata, fiind solutionata corect de prima instanta. Cererea de chemare in garantie a fost formulata ca o cerere incidentala in cadrul procesului de revendicare (cererea principala). Potrivit dispozitiilor art. 17 din C. proc. civ., cererile incidentale sunt in caderea instantei competente sa judece cererea principala. Cum cererea principala a fost in competenta sectiei civile a tribunalului, ca o sectie competenta sa solutioneze actiunile in revendicare, in baza prorogarii de competenta, aceeasi sectie civila a devenit competenta sa solutioneze si cererea de chemare in garantie, ca cerere incidentala, chiar daca legea prevedea o competenta speciala in raport de obiect. Prin trimiterea pentru judecarea pe fond a cererii de chemare in garantie, instanta de recurs a trimis cauza evident, in considerarea efectului prorogarii de competenta, la aceeasi instanta civila. Normele de drept invocate de recurenta parata ar putea deveni aplicabile numai in ipoteza in care actiunea s-ar formula pe cale principala.

Curte apreciaza ca nefondata si critica privind solutionarea eronata de catre instanta de fond a exceptiei de netimbrare a cererii de chemare in garantie, invocata de parata. Conform dispozitiilor art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, sunt scutite de taxa judiciara de timbru cererile introduse de proprietari sau de succesorii acestora pentru restituirea imobilelor preluate de stat sau de alte persoane juridice in perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, precum si cererile accesorii si incidente. Cum cererea de chemare in garantie a societatii care a pierdut bunul, in urma restituirii imobilului preluat de stat abuziv in perioada regimului comunist, a fost formulata ca o cerere incidentala, ea beneficiaza de scutire de taxa judiciara de timbru potrivit textului de lege mentionat.

Prima instanta, in rejudecare, prin incheierea din 5 septembrie 2011, a respins exceptia de netimbrare iar exceptia nu a mai putut fi invocata in apel intrucat parata nu avea interesul de a declara apel fata de solutia de respingere a cererii de chemare in garantie. Astfel, motivul de nelegalitate poate fi invocat in recurs, fara a se putea retine ca a fost formulat omisso medio.

Curtea apreciaza ca exceptia lipsei calitatii procesuale active a fost in mod corect solutionata de instante. Calitatea reclamantei de persoana indreptatita la despagubiri rezulta din evictiunea produsa prin revendicarea bunurilor aflate in patrimoniul SC H.L.B. SRL de catre fostul proprietar deposedat abuziv de statul comunist, evictiune ce rezulta cu autoritate de lucru judecat din Decizia nr. 2178/2004 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, prin care aceasta societate a fost obligata sa lase bunurile in deplina posesie si proprietate.

In ceea ce priveste calitatea SC H.L.B. SRL de persoana juridica privatizata pentru a fi indreptatita sa solicite despagubiri in temeiul art. 32⁴ din O.U.G. nr. 88/0997 cu modificarile ulterioare, aceasta chestiune se impune a fi lamurita impreuna cu calitatea procesuala pasiva a paratei. Aceste chestiuni nu au fost statuate cu autoritate de lucru judecat prin Decizia nr. 2178/2004 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, instanta suprema trimitand cererea de chemare in garantie pentru solutionare sub toate aspectele la tribunal, de vreme ce, in primul ciclu procesual, aceasta nu a fost analizata de instanta de fond si apel sub niciun aspect, fiind respinsa ca o consecinta a respingerii actiunii in revendicare.

Se retine ca instanta de apel a facut o analiza ampla a calitatii reclamantei de a pretinde despagubiri si a calitatii paratei de a le achita, in temeiul art. 32⁴ din O.U.G. nr. 88/1997 cu modificarile ulterioare si legilor privatizarii.

In 1990 se infiinteaza SC L. SA, societate cu capital de stat, in baza H.G. nr. 1041/1990. Intregul C.H.L. a trecut in proprietatea SC L. SA in baza Ordinului M.C.T. nr. 154/1991 si a prevederilor art. 20 din Legea nr. 15/1990. In 1993, L. SA prin reprezentantii M.T. a hotarat majorarea capitalului social prin reevaluarea activelor si transmiterea a 70% din actiuni catre F.P.S. si 30% catre F.P.P. La 19 noiembrie 1993, conform depozitului de inregistrare a actiunilor, F.P.S. detinea 70% din actiuni, adica 20.689 actiuni, aceasta situatie fiind dovedita si prin cererea de inscriere de mentiuni din 25 noiembrie 1993. La 8 martie 1993, L. SA impreuna cu alte 5 societati formeaza SC S.L. SA iar SC L. SA aduce ca aport la capitalul noii societati uzufructul bunurilor din anexa (C.H.L.). La 11 noiembrie 1994, cand se hotaraste majorarea capitalului social al SC S.L. SA, SC L. SA contribuie la majorare aducand ca aport proprietatea bunurilor (C.H.L.). In 1995 cand se discuta o noua majorare a capitalului social al S.L. SA, SC L. SA ca actionar, este reprezentat prin reprezentantul F.P.S. La 31 mai 1996, S.L. SA impreuna cu alte societati fuzioneaza si se constituie SC T.A.C.T. SA (S.L. SA este absorbita si dispare iar patrimoniul sau, in care se include si C.H.L., trece la T.A.C.). Actionar la T.A.C. este si L. SA care detine 23,8% din capital. La 8 septembrie 1996, SC T.A.C.T. SA se divizeaza partial si ramane SC T.A.C.T. SA la care SC L. SA detine 12,084% din capital, infiintandu-se si SC T.A.C.I. la care SC L. SA detine 12,084% din capital, T.A.C.I. preluand C.H.L. La 27 decembrie 1996, SC T.A.C.I. isi majoreaza capitalul social, la care SC L. SA detine 11,893% din capital si isi modifica denumirea in C.H.I.R. SA. In 2005 se infiinteaza SC H.L.B. SRL, care preia in proprietate C.H.L., avand ca asociat pe C.H.I.R. In aceasta calitate SC H.L.B. SRL a fost evinsa de bun in cadrul actiunii in revendicare.

In acest lant, singura societate cu capital integral de stat a fost SC L. SA – in patrimoniul careia au fost initial bunurile revendicate, toate celelalte fiind societati cu capital privat. In 1993 aceasta societate se privatizeaza, prin contractul de privatizare din 4 noiembrie 1999 prin care F.P.S. vinde pachetul de actiuni. Deci institutia implicata in privatizare a fost F.P.S. al carui continuator a fost A.V.A.S (astazi A.A.A.S.). Nu s-a depus la dosar nicio dovada ca acest contract de privatizare a fost reziliat in anul 2000, asa cum sustine parata iar faptul ca prin O.U.G. nr. 7/2001, A.V.A.S. transfera la M.T. in vederea accelerarii si finalizarii procesului de privatizare, pachetele de actiuni ale societatilor din anexa printre care figureaza si L., nu fac dovada faptului ca nu A.V.A.S. ar fi fost institutia implicata in privatizare. Nu s-a depus nicio dovada ca M.T. ar fi preluat concret vreun pachet de actiuni si ca ar fi vandut vreun pachet de actiuni din capitalul SC L. SA. Or, sarcina probei incumba celui ce face aceasta sustinere. De fapt, chiar recurenta parata, prin documentul de la dosar recunoaste ca este institutia care a privatizat. Dar, este in eroare asupra denumirii societatii privatizate atunci cand indica C.H.I.R. (la momentul privatizarii acesta detinea in proprietate bunurile aduse ca aport la capitalul social) dar privatizarea a vizat actionarul acesteia L. SA (proprietarul initial al bunurilor).

Fata de considerentele expuse, retinute intr-un mod mai general si de instanta de apel, corect s-a constatat atat calitatea procesuala activa a reclamantei, cat si calitatea procesuala pasiva a paratei, ca institutie implicata in privatizare si ca in aceste conditii, se declanseaza in puterea legii, obligatia de garantie a statului, prin institutia implicata in procedura de privatizare.

Nu au fundament legal sustinerile recurentei parate ca, atata timp cat prin Decizia nr. 2178/2007 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie s-a stabilit ca C.H.I.R. SA ( societate cu capital privat) a aportat o serie de bunuri la capitalul social al SC H.L. SRL (societate cu capital privat), societatea evinsa putea actiona doar impotriva celui care a aportat bunul respectiv, in temeiul dispozitiilor Legii nr. 31/1990/R. Argumentele expuse anterior justifica indreptatirea reclamantei sa solicite despagubiri de la stat, prin institutia implicata in privatizare, ca urmare a evictiunii.

Curtea nu poate retine nici incalcarea dispozitiilor art. 721¹ C. proc. civ. de la 1865 si art. 32⁴ din O.U.G. nr. 88/1997 cu ocazia respingerii exceptiei prematuritatii cererii de chemare in garantie. In cauza, dat fiind ca cererea s-a facut pe cale incidentala, in procesul civil avand ca obiect revendicarea, nu erau aplicabile dispozitiile art. 721¹ din C. proc. civ. De asemenea, faptul ca alin. (3) al art. 32⁴ din O.U.G. nr. 88/1997 prevede posibilitatea de stabilire prin acord comun a despagubirii intre institutia implicata in privatizare si societatea evinsa, nu poate constitui un fine de neprimire a cererii de chemare in garantie, din punct de vedere al prematuritatii.

Cererea nu poate fi considerata prematura nici pentru faptul ca a fost introdusa inainte de obtinerea unei hotarari judecatoresti definitive si irevocabile. Nicio dispozitie legala nu interzicea formularea cererii de despagubiri pe cale incidentala, sub forma cererii de chemare in garantie, desigur, soarta acesteia fiind indisolubil legala de solutia data in revendicare.

Nu poate fi primit ca motiv de nelegalitate a sentintei recurate nici gresita aplicare a dispozitiilor art. 114¹, coroborat cu art. 132 din C. proc. civ. de la 1865. Cum corect a apreciat instanta de apel, intimata nu a indicat vatamarea ce i-a fost produsa prin asa zisa intregire a cererii de chemare in garantie, in contextul in care aceasta cerere, pe de o parte, i-a fost comunicata pentru a putea formula aparari iar, pe de alta parte, nu presupune o modificare a actiunii in acceptiunea art. 112 – 132 din C. proc. civ. La data de 9 martie 2011, reclamanta a precizat temeiul de drept al cererii de chemare in garantie invocand art. 32⁴ din Legea nr. 99/1999, Legea nr. 15/1999, H.G. nr. 834/1991, H.G. nr. 403/2000, art. 21 si art. 27 din Legea nr. 10/2001, art. 480, art. 969, art. 970, art. 998 art. 999, art. 1337, art. 1341 C. civ., dezvoltand motivarea in fapt in raport de normele dreptului european. Aceasta nu presupune modificarea obiectului cererii.

Nu se poate retine nici motivul de nelegalitate constand in incalcarea limitelor investirii instantei. Obiectul cererii de chemare in judecata il constituie despagubiri pentru evictiunea produsa prin pierderea bunului ca urmare a actiunii in revendicare formulata de vechiul proprietar, cererea de despagubiri avand ca unic temei dispozitiile art. 32⁴ din O.U.G. nr. 88/97 astfel cum a fost introdus prin Legea nr. 99/1999. Faptul ca reclamantul a evaluat prejudiciul sau in raport de valoarea de piata a bunului iar instanta a evaluat prejudiciul conform indrumarilor deciziei pronuntate in recursul in interesul legii nu inseamna ca instanta a acordat altceva decat s-a cerut. Obiectul actiunii il constituie acordarea de despagubiri, modalitatea de stabilire a cuantumului acestora netinand de obiect ci de valoarea lui. Instanta nu a acordat ceea ce nu s-a cerut si nici mai mult decat s-a cerut, ci mai putin decat s-a cerut, astfel incat critica nu se incadreaza in dispozitiile art. 304 pct. 6 din C. proc. civ. de la 1865.

Este de asemenea nefondat motivul de nelegalitate privind incalcarea dispozitiilor art. 32⁴ din O.U.G. nr. 88/1997, modificata, sub aspectul temporal al incidentei dispozitiilor astfel cum au fost adoptate prin O.U.G. nr. 88/1997, sau cum au fost modificate prin Legea nr. 137/2002 care limiteaza cuantumul despagubirii la 50% din pretul efectiv platit de cumparator. S-a aratat anterior ca la baza raspunderii statului pentru evictiune sta contractul de privatizare din 4 noiembrie 1999 prin care F.P.S. vinde pachetul de actiuni detinut de stat la SC L. SA. Or, acest contract este anterior modificarii dispozitiilor art. 32⁴ din O.U.G. nr. 88/1997 prin Legea nr. 137/2002. Deci, potrivit art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002 [alin. (1) limiteaza cuantumul despagubirii], despagubirea, chiar daca este stabilita ulterior intrarii in vigoare a acestei legi, nu este limitata ci integrala, raportata la valoarea contabila a bunului, daca contractul de vanzare-cumparare actiuni s-a incheiat mai inainte de intrarea legii in vigoare. Dovada privatizarii fiind facuta, faptul ca imobilul pierdut de societate era cuprins in capitalul social al acesteia (imobil in considerarea valorii caruia au fost emise actiuni) reiese din imprejurarea ca SC L. SA s-a constituit in conformitate cu dispozitiile art. 16 – 20 din Legea nr. 15/1990, prin H.G. nr. 1041/1990. Or, potrivit Legii nr. 15/1990, careia i s-au alaturat hotarari de guvern, capitalului social al acestor societati, la care statul a detinut initial toate actiunile, s-a constituit prin aport in natura – in acesta au intrat bunurile care pana la data constituirii societatii erau detinute in administrare si care, in temeiul art. 20 din acelasi act normativ, au devenit proprietatea lor. Valoarea actiunilor s-a stabilit in raport de valoarea capitalului social raportata la valoarea bunurilor aduse ca aport la capital. De altfel, Ordinul nr. 154/1991 al M.T. atesta ca bunurile transferate in proprietatea societatii, printre care si cele ce au facut obiectul revendicarii, sunt cuprinse in capitalul social al acesteia.

Este nefondata si critica privitoare la incalcarea dispozitiilor art. 93 din Tratatul C.E. si a celorlalte dispozitii comunitare privitoare la ajutoarele de stat, care, potrivit art. 20 alin. (2) si art. 148 alin. (2) din Constitutia Romaniei, au prioritate in fata legislatiei interne.

Recurenta parata A.A.A.S. solicita aplicarea directa a dreptului comunitar in speta de fata solicitand instantei nationale sa constate ca norma interna (art. 32⁴ din O.U.G. nr. 88/1997 cu modificarile ulterioare) constituie ajutor de stat si trebuie inlaturata in virtutea normelor comunitare.

Principiul efectului direct (sau aplicabilitatea directa) permite persoanelor fizice sa invoce in mod direct o norma europeana in fata unei instante nationale sau europene. Acest principiu nu priveste decat anumite acte europene si face obiectul mai multor conditii. Efectul direct al dreptului european, alaturi de principiul suprematiei, consacrat de C.J.U.E. permite persoanelor fizice sa invoce in mod direct dreptul european in fata instantelor, independent de existenta unor acte cu continut similar in dreptul national. In plus, efectul direct al unui act poate sa priveasca numai relatiile intre o persoana fizica si un stat membru (efectul direct vertical) sau sa fie extins la relatiile intre toate persoanele fizice (efectul direct orizontal). In hotararea Van Gend en Loos din 5 februarie 1963, C.J.U.E. afirma ca dreptul european nu genereaza numai obligatii pentru statele membre, ci si drepturi pentru persoanele fizice. Astfel, persoanele fizice pot sa se prevaleze de aceste drepturi si sa invoce in mod direct normele europene in fata instantelor nationale si europene, fara ca statul membru sa reia, in mod necesar, norma europeana in cauza in sistemul sau juridic intern.

In primul rand, efectul direct al dreptului comunitar poate fi invocat numai de particulari, iar nu de stat prin institutiile sale, A.A.A.S. fiind reprezentantul statului care raspunde pentru evictiune, ca institutie care a efectuat privatizarea.

In realitate, recurenta parata solicita instantei sa verifice daca cererea reclamantei de acordare a despagubirii, in temeiul textului de lege invocat, reprezinta ajutor de stat si daca era necesara procedura notificarii potrivit Comunicarii Comisiei privind aplicarea normelor referitoare la ajutoarele de stat de catre instantele nationale (2009/C 85/01).

Pentru a constitui ajutor de stat in sensul Legii nr. 142/1999 privind ajutorul de stat, o masura trebuie sa indeplineasca cumulativ urmatoarele conditii: a) sa implice resursele statului – conditie indeplinita intrucat plata despagubirilor solicitate ca urmare a evictiunii implica resursele statului; b) sa fie selectiva – conditie neindeplinita, deoarece beneficiarii despagubirii sunt toate societatile evinse prin restituirea bunului catre vechiul proprietar; c) sa distorsioneze concurenta – conditie neindeplinita deoarece despagubirea vine sa inlocuiasca bunul care a iesit din patrimoniu, iar nu sa produca vreun beneficiu; d) sa existe un beneficiu – conditie neindeplinita, intrucat despagubirea este o valoare de inlocuire a bunului care a iesit din patrimoniu, iar nu o investitie de natura a produce vreun beneficiu.

Pentru aceste considerente, Curtea apreciaza ca despagubirea ce face obiectul actiunii de fata nu constituie ajutor de stat si deci nu era necesara parcurgerea procedurilor de avizare.

Curtea gaseste insa fondata ultima critica de nelegalitate si anume cea referitoare la nestabilirea corecta a despagubirii – valoarea contabila a imobilului la data predarii catre vechiul proprietar, actualizata de la aceasta data si pana la data platii. Instanta de apel a incalcat indrumarile obligatorii ale Deciziei nr. 18 din 17 octombrie 2011, pronuntata de completul competent sa judece recursul in interesul legii din cadrul Inaltei Curti de Casatie si Justitie, care „Stabileste ca, in aplicarea dispozitiilor art. 32⁴ din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societatilor comerciale, aprobata prin Legea nr. 44/1998, modificata si completata prin Legea nr. 99/1999, despagubirile acordate societatilor comerciale de institutiile publice implicate in procesul de privatizare, ca urmare a retrocedarii unor imobile, se raporteaza la valoarea contabila a imobilului, astfel cum aceasta este reflectata in bilant la momentul iesirii efective a bunului din patrimoniul societatii, valoare ce trebuie actualizata cu indicele de inflatie de la momentul platii despagubirii”.

Facandu-se o actualizare la data raportului de expertiza, peste care institutia implicata va trebui sa faca o noua actualizare la momentul platii se va ajunge la o dubla actualizare a valorii contabile a bunului.

Astfel, Curtea va admite recursul recurentei parate si va modifica in parte decizia recurata, in sensul ca va obliga pe parata chemata in garantie A.A.A.S la despagubiri catre reclamanta SC H.L. Bucuresti SRL in cuantum de 31.714.876,35 ROL, reprezentand valoarea contabila a imobilului la momentul iesirii bunului din patrimoniul societatii – 8 martie 2007, valoare ce va fi actualizata cu indicele de inflatie de la momentul platii efective.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC H.L. Bucuresti SRL impotriva Deciziei nr. 70A din 4 martie 2014 a Curtii de Apel Bucuresti, sectia a III-a civila pentru cauze cu minori si familie.

Admite recursul declarat de parata chemata in garantie A.A.A.S. impotriva aceleiasi decizii.

Modifica in parte decizia recurata, in sensul ca obliga pe parata chemata in garantie A.A.A.S. la despagubiri catre reclamanta SC H.L. Bucuresti SRL in cuantum de 31.714.876,35 ROL, reprezentand valoarea contabila a imobilului la momentul iesirii bunului din patrimoniul societatii – 8 martie 2007, valoare ce va fi actualizata cu indicele de inflatie de la momentul platii efective.

Irevocabila.

Pronuntata in sedinta publica astazi, 14 noiembrie 2014.

Procesat de GGC – AS