nulitatea absoluta a clauzei abuzive din contractul de leasing financiar. Daune interese in cazul in care rezilierea contractului de leasing se produce din vina utilizatorului
R O M A N I A
INALTA CURTE DE CASATIE SI JUSTITIE
Sectia a II-a civila
Decizia nr. 1777/2015
Pronuntata in sedinta publica, astazi 25 iunie 2015.
Asupra recursului de fata:
Din examinarea lucrarilor din dosar, constata urmatoarele:
Prin cererea inregistrata pe rolul Tribunalului Bucuresti, reclamantul M.D.C. a chemat in judecata paratele SC C.E.L. SA si SC E.O. SRL, solicitand instantei ca prin hotararea ce va pronunta sa constate nulitatea absoluta a clauzei prevazuta la art. 41 din contractul de leasing financiar din 22 mai 2008, prin care se stipuleaza faptul ca „in cazul in care rezilierea contractului de leasing se produce din vina utilizatorului, atunci finantatorul este in drept sa ceara utilizatorului cu titlu de „daune interese” o suma egala cu partea ramasa din valoarea contractului de leasing indicata in preambul, pana la sfarsitul acestuia, inclusiv valoarea reziduala, pana la acoperirea tuturor pierderilor finantatorului”.
Prin sentinta civila nr. 6534 din 4 noiembrie 2013 Tribunalul Bucuresti, sectia a VI-a civila, a admis in parte actiunea formulata de reclamantul M.D.C. in contradictoriu cu paratele SC C.E.L. SA si SC E.O. SRL prin administrator judiciar Cabinet Individual de Insolventa I.M. A constatat nulitatea partiala a clauzei a contractului de leasing financiar din 22 mai 2008 numai in ceea ce priveste obligatia utilizatorului si a fidejusorului de a achita si ratele de leasing cu titlu de „daune interese” pentru perioada de la restituirea bunului pana la expirarea contractului (8 martie 2010-21 august 2013). A pastrat clauza numai in privinta obligatiei utilizatorului si a fidejusorului de a achita valoarea reziduala prestabilita la suma de 33.750 euro prin contract si necontestata de utilizator.
Curtea de Apel Bucuresti, sectia a V-a civila, prin decizia nr. 974/2014 din 27 octombrie 2014 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul M.D.C. impotriva sentintei civile nr. 6534 din 4 noiembrie 2013, pronuntata de Tribunalul Bucuresti, sectia a Vl-a civila. A fost admis apelul declarat de catre parata SC C.E.L. SA, a fost schimbata in parte sentinta apelata, in sensul ca a fost respinsa in tot cererea de constatare a nulitatii absolute a clauzei din contractul de leasing financiar din 22 mai 2008, respectiv si in ceea ce priveste obligatia utilizatorului si a fidejusorului de a achita si ratele de leasing cu titlu de daune interese pentru perioada de la restituirea bunului pana la expirarea contractului (8 martie 2010-21 august 2013). Au fost pastrate celelalte dispozitii ale sentintei civile atacate.
Impotriva acestei decizii reclamantul M.D.C. a declarat recurs intemeiat pe dispozitiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.
In argumentarea motivului invocat, recurentul a sustinut, in esenta, ca s-au aplicat in mod gresit dispozitiile art. 1201 C. civ. si a art. 431 alin. (2) C. proc. civ., neputand fi retinut efectul pozitiv al autoritatii de lucru judecat, deoarece sentinta civila nr. 5600 din 15 octombrie 2010 nu a fost pronuntata in contradictoriu cu reclamantul.
Recurentul considera ca instanta de apel in mod gresit a apreciat ca pentru a invoca efectul pozitiv al autoritatii de lucru judecat singura conditie impusa de legiuitor este de a exista o legatura intre cele doua litigii, fara sa fie necesar ca litigiul sa se fi purtat intre aceleasi parti, intrucat doctrina in analizarea art. 431 alin. (2) C. proc. civ. a stabilit in ce priveste efectul pozitiv al autoritatii de lucru judecat ca pentru a fi invocat, data fiind relativitatea efectelor lucrului judecat, este nevoie de existenta identitatii de parti.
In opinia recurentului nu poate fi aplicabila retinerea instantei de apel respectiv ca doctrina si jurisprudenta au stabilit in mod constant ca hotararea data in favoarea unui creditor impotriva debitorului are autoritate de lucru judecat fata de fidejusor, in timp ce o hotarare defavorabila creditorului impotriva debitorului nu poate fi insa invocata cu autoritate de lucru judecat de catre fidejusor, deoarece tot doctrina si jurisprudenta au stabilit in mod constant si ca in ceea priveste raporturile dintre creditor si fidejusor, cel din urma are posibilitatea de a opune creditorului orice exceptie de drept comun, care poate izvori din contractul de fidejusiune cat si din raportul obligational incheiat cu debitorul principal, inclusiv mijloacele de aparare pe care le putea opune si debitorul principal, afara de cele care ii sunt strict personale debitorului principal.
Recurentul sustine ca instanta de apel a pronuntat decizia atacata cu aplicarea gresita a dispozitiilor art. 1513 C. civ., neapreciind ca art. 41 din contractul de leasing este cu caracter leonin, desi este evident ca prin intermediul acesteia se creeaza un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor, in detrimentul celui care adera la incheierea contractului.
Recurentul apreciaza ca instanta de apel a aplicat gresit art. 948 C. civ. privind clauza ilicita a contractului, prin care se urmareste imbogatirea fara justa cauza, neobservand ca articolul din contract are o cauza ilicita care daca ar fi pusa in executare ar fi condus la imbogatirea fara justa cauza.
Totodata, sustine recurentul, au fost aplicate gresit dispozitiile art. 15 din O.G. nr. 51/1997 intrucat nu exista o obligatie a utilizatorului decurgand din lege de a plati pe langa sumele datorate pana la data restituirii si toate celelalte rate de leasing ramase de achitat, precum si valoarea reziduala.
Recurentul considera ca au fost aplicate gresit dispozitiile Legii nr. 193/2000 intrucat nu exista contracte de fidejusiune incheiate separat, ci a semnat contractele de leasing financiar care contin clauzele semnalate ca fiind abuzive, in calitate de fidejusor, alaturi de beneficiarul contractului, astfel incat este evident ca prin invocarea nulitatii absolute a unor clauze din contractul incheiat, in calitate de fidejusor, in realitate a invocat o exceptie personala ce decurge din contractele semnate.
In opinia recurentului, teza instantei potrivit careia fidejusorul poate invoca numai exceptiile la care este indreptatit debitorul principal nu poate fi primita, intrucat prin pct. 2 al art. 4 din contractul de leasing financiar s-a renuntat la caracterul subsidiar al fidejusiunii, iar aceasta renuntare are beneficii dar si parti negative pentru ambele parti.
Recurentul sustine ca din moment ce fidejusorul nu se poate folosi in favoarea lui de exceptiile personale ale debitorului principal rezulta ca nici calitatea de profesionist a acestuia din urma nu-l poate impiedica pe fidejusor sa se prevaleze de Legea nr. 193/2000.
Prin urmare, sustine recurentul, fata de considerentele anterioare si contrar celor retinute de catre instanta de judecata, fidejusorul poate invoca exceptii, inerente datoriei, iar calitatea de persoana fizica genereaza dreptul de a fi protejat de legea consumatorului indiferent de faptul ca beneficiarul efectiv al contractului de leasing a fost o persoana juridica, astfel incat ne aflam sub incidenta Legii nr. 193/2000 privind protectia consumatorului, retinandu-se calitatea de consumatori conform art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.
Pentru aceste motive, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate si trimiterea cauzei pentru judecarea apelului la aceeasi instanta.
Prin intampinarea depusa la dosar intimata parata SC C.E.L. SA a invocat exceptia tardivitatii depunerii cererii de recurs si a inadmisibilitatii recursului, solicitand pe fond respingerea recursului ca neintemeiat.
Inalta Curte a procedat la intocmirea raportului asupra admisibilitatii in principiu a recursului, intocmit in temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., prin raport constatandu-se ca recursul nu este admisibil.
Prin incheierea din camera de consiliu din data de 30 aprilie 2015 a fost incuviintat, in unanimitate raportul asupra admisibilitatii in principiu a recursului si s-a dispus comunicarea acestuia partilor potrivit dispozitiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.
Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilitatii in principiu a recursului a fost comunicat partilor la data de 8 mai 2015.
Intimata parata SC C.E.L. SA a depus punct de vedere asupra raportului prin care au sustinut ca renunta la exceptia tardivitatii recursului, a sustinut exceptia inadmisibilitatii cererii de recurs motivat de faptul ca motivul recurentului referitor la gresita aplicare a dispozitiilor art. 948 C. civ. privind clauza ilicita a contractului si art. 1092 alin. (1), respectiv art. 995 C. civ., sunt de fapt temeiuri noi de drept fata de cererea de chemare in judecata.
Inalta Curte apreciaza ca exceptia inadmisibilitatii recursului invocata de catre intimata parata SC C.E.L. SA este o aparare de fond ce va fi analizata in cadrul recursului.
Analizand decizia recurata prin raportare la criticile aduse prin cererea de recurs, Inalta Curte, constata ca acestea sunt nefondate, pentru urmatoarele considerente:
Potrivit dispozitiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ. casarea hotararii se poate cere cand hotararea a fost data cu incalcarea sau aplicarea gresita a normelor de drept material.
Din perspectiva acestui motiv recurentul a invocat aplicarea gresita a dispozitiilor art. 1201 C. civ., a art. 431 alin. (2) C. proc. civ., art. 1513 C. civ., art. 15 din O.G. nr. 51/1997, art. 948 C. civ., a Legii nr. 193/2000.
In ce priveste critica privind incalcarea de catre instanta de apel a dispozitiilor art. 1513 C. civ. si a Legii nr. 193/2000, se constata ca prin cererea de chemare in judecata reclamantul a invocat doua motive de nulitate a clauzei prevazuta la art. 41 din contractul de leasing financiar din 22 mai 2008, pe de o parte din perspectiva Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele incheiate intre comercianti si consumatori, iar pe de alta parte nulitatea contractului prin care un asociat isi stipuleaza totalitatea castigurilor, prevazuta de art. 1513 C. civ., apreciind ca respectiva clauza este o „clauza leonina” in sensul prevazut de art. 1513 C. civ.
Din perspectiva aplicarii Legii nr. 193/2000, instanta suprema in deplin acord cu instanta de apel, apreciaza ca nu sunt incidente normele legale referitoare la raporturile juridice dintre comercianti si consumatori si la clauzele abuzive, intrucat reclamantul in calitatea sa de garant personal, adica de tert calificat fata de contractul de leasing, fidejusorul nu are un raport juridic de leasing financiar cu finantatorul si nu este consumatorul sau, ca si utilizator, el avand doar figura juridica data de obligatia de garantie personala, de substituire a utilizatorului in executarea obligatiei acestuia de plata a datoriilor sale fata de finantator, ceea ce nu-i confera calitatea de consumator in sensul definit de Legea nr. 193/2000.
Vor fi inlaturate noile temeiuri de drept invocate de catre recurent pentru a anula clauza stipulata in art. 41 din contractul de leasing, respectiv clauza leonina si cauza ilicita, reprezentata de imbogatirea fara justa cauza a paratei SC C.E.L. SA, intrucat, asa cum in mod corect a retinut si instanta de apel, acestea sunt straine cauzei.
Intreaga argumentare a recurentului privind interpretarea gresita a dispozitiilor art. 1201 C. civ. si a art. 431 alin. (2) C. proc. civ. in sensul ca nu poate fi retinut efectul pozitiv al autoritatii de lucru judecat, deoarece sentinta civila nr. 5600 din 15 octombrie 2010 nu a fost pronuntata in contradictoriu cu reclamantul, este nefondata.
Autoritatea de lucru judecat cunoaste doua manifestari procesuale, aceea de exceptie procesuala, conform art. 1201 C. civ. si aceea de prezumtie, mijloc de proba de natura sa demonstreze un anumit fapt in legatura cu raporturile juridice dintre parti, art. 1200 C. civ.
Daca in manifestarea sa de exceptie procesuala (care corespunde unui efect negativ, extinctiv de natura sa opreasca o noua judecata), autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente prevazuta de art. 1201 C. civ. (obiect, parti, cauza), nu tot astfel se intampla atunci cand acest efect important al hotararii se manifesta pozitiv, demonstrand modalitatea in care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase in raporturile dintre parti, fara posibilitatea de a se statua diferit.
Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune intr-un al doilea proces care are legatura cu chestiunea litigioasa dezlegata anterior, fara posibilitatea de a mai fi contrazis.
Intre exceptia autoritatii de lucru judecat si puterea de lucru judecat, exista o distinctie clara. Astfel, conditia de aplicare a autoritatii de lucru judecat presupune identitatea de actiuni (parti, obiect si cauza juridica) ce opreste repetarea judecatii, iar puterea, prezumtia de lucru judecat, impune consecventa in judecata, astfel ca ceea ce s-a constatat si statuat printr-o hotarare nu trebuie sa fie contrazis printr-o alta hotarare.
Contrar sustinerilor recurentului analiza puterii de lucru judecat a fost efectuata din perspectiva dispozitiilor art. 1200 C. civ. cu referire la art. 431 alin. (2) C. proc. civ., instanta de apel precizand ca in acest caz instanta nu respinge actiunea in baza autoritatii de lucru judecat, ci are obligatia de a judeca in fond, insa solutia trebuie sa tina cont de dezlegarea deja data asupra problemei de drept dedusa judecatii, dand eficienta prezumtiei de lucru judecat, ca a mai fost odata dezlegata chestiunea litigioasa.
Astfel, se constata ca instanta de apel a retinut, in mod corect ca pentru invocarea prezumtiei de lucru judecat nu este necesara identitatea de parti si ca indiferent de temeiurile de drept invocate de catre reclamant prin cererea de chemare in judecata, acesta nu mai era indreptatit sa repuna in discutie o problema de drept transata definitiv si irevocabil de catre o alta instanta, in favoarea paratei creditoare SC C.E.L. SA, intr-un litigiu impotriva debitoarei garante SC E.O. SRL, reclamantului fidejusor fiindu-i opozabila sentinta civila nr. 5600 din 15 octombrie 2010 a Tribunalului Constanta, in sensul obligarii sale solidare cu debitoarea la plata sumei de 659.752,07 euro, cu titlu de daune interese, in temeiul clauzei stipulate in art. 41 din contractul de leasing financiar, reclamantul fidejusor renuntand la beneficiul de discutiune, jurisdictie si diviziune, astfel incat, creditoarea, finantator, este in drept sa urmareasca pe fidejusori pentru intreaga lor avere mobila si imobila, prezenta si viitoare, in limita datoriei, potrivit clauzei stipulate in art. 12 pct. 12.4 din contractul de leasing.
Pentru aceste considerente, Inalta Curte in temeiul dispozitiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul M.D.C.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul M.D.C. impotriva deciziei nr. 974/2014 din 27 octombrie 2014 pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti, sectia a V-a civila.
Definitiva.
Pronuntata in sedinta publica, astazi 25 iunie 2015.
Rezilierea contractului de leasing financiar. Revocarea renuntarii la judecata. Pretentii