Exercitarea caii de atac a recursului pe calea actiunii oblice. Lipsa legitimarii procesuale active. Inexistenta unei creante certe, lichide si exigibile.
O forma procesuala particulara de manifestare a actiunii oblice trebuie considerata si exercitarea caii de atac, pentru ca altminteri, ar ramane iluzoriu demersul creditorului de realizare a creantei, daca acesta ar putea doar sa promoveze actiunea, subrogandu-se debitorului, iar nu si sa exercite caile de atac (care, ramase nevalorificate din cauza pasivitatii debitorului i-ar crea acestuia in mod artificial, o stare de insolvabilitate).
Astfel ca, in acceptiunea art. 1560 NCC, pentru a putea justifica exercitarea caii de atac, partea trebuie sa demonstreze, in primul rand, calitatea sa de creditor al celui despre care pretinde ca ar fi debitorul sau, precum si faptul ca detine o creanta certa si exigibila impotriva acestuia (si subsecvent, celelalte conditii referitoare la inactivitatea debitorului si la insolvabilitatea sa).
Imprejurarea ca printr-o incheiere a instantei, mandatarul a obtinut incuviintarea executarii silite cu privire la contractul de mandat, nu poate avea semnificatia sustinuta de acesta, a dovedirii creantei certe, lichide si exigibile, intrucat un contract de mandat autentificat nu confirma, in sine, existenta unei astfel de creante.
Pe de alta parte aceasta incheiere este una pronuntata in procedura necontencioasa si ca atare, nu se bucura de autoritate de lucru judecat (art. 535 C.proc.civ.). Aceasta inseamna ca, investita cu chestiunea de a sti daca pe baza respectivului contract se poate pretinde existenta unei creante certe si exigibile, apte sa deschida creditorului calea actiunii oblice, instanta este obligata sa faca propriile verificari jurisdictionale, neputandu-i-se opune, in sensul art. 431 alin. (2) C.proc.civ., efectul pozitiv al autoritatii de lucru judecat a incheierii de incuviintare a executarii silite.
Sectia I civila, decizia nr. 3093 din 12 noiembrie 2014
Prin cererea inregistrata initial pe rolul Judecatoriei Panciu (declinata prin sentinta civila nr. 1148/2007, in favoarea Tribunalului Vrancea), reclamanta A.T.C. a solicitat, in contradictoriu cu paratele Primaria orasului Panciu si Directia Silvica V., constatarea nulitatii absolute a contractului de vanzare-cumparare autentificat sub nr. x din 24.06.2004, cu repunerea partilor in situatia anterioara, in vederea restituirii imobilelor adevaratului proprietar.
In motivarea actiunii, reclamanta a aratat ca, prin contractul contestat, incheiat intre parate, au fost instrainate imobilele – teren in suprafata de 9534 mp curti si trei constructii aflate in stare avansata de uzura situate in orasul Panciu.
Potrivit sustinerilor reclamantei, contractul este lovit de nulitate absoluta pentru ca vanzatorul, Primaria orasului Panciu, nu avea niciun drept de proprietate iar bunurile, obiect al acestui act, erau, de drept, indisponibilizate prin art. 20 din Legea nr. 10/2001. Or, contractele ce au cauze false si ilicite sunt sanctionate cu nulitatea absoluta. Desi Primaria orasului Panciu a fost notificata in mod corespunzator, aceasta le-a instrainat, cu incalcarea art. 20 din Legea nr. 10/2001.
Prin incheierea din 06.02.2008, Tribunalul Vrancea a respins ca neintemeiata exceptia prescriptiei dreptului la actiune invocata de parata R.N.P. R. – Directia Silvica F., cu motivarea ca termenul de 1 an reglementat de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost prelungit succesiv, priveste actele juridice incheiate pana la data intrarii in vigoare a legii speciale.
S-a mai retinut ca, prin art. III din anexa 2 a Legii nr. 247/2005, a fost reglementata situatia speciala a termenului de prescriptie de 12 luni de la data intrarii in vigoare a Legii nr. 247/2005, pentru contestarea actelor juridice de instrainare, care au ca obiect imobile cu destinatie de locuinte incheiate dupa data de 14 februarie 2001, cu nerespectarea interdictiei prevazute de art. 44 din OUG nr. 40/1999.
Cu aceasta motivare si fata de dispozitiile art. 20 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, prin care s-a interzis, sub sanctiunea nulitatii absolute, instrainarea, concesionarea, locatia de gestiune a bunurilor terenuri si/sau constructii care au fost notificate potrivit Legii nr. 10/2001, instanta a concluzionat ca este aplicabil termenul de prescriptie general reglementat de Decretul nr. 167/1958.
Prin sentinta civila nr.185/2008 a Tribunalului Vrancea a fost admisa actiunea si s-a constatat nulitatea absoluta a contractului de vanzare-cumparare incheiat intre parate, cu consecinta repunerii partilor in situatia anterioara.
Instanta de fond a retinut ca, ceea ce se contesta in speta, este imprejurarea ca imobilul teren, obiect al contractului de vanzare-cumparare, nu a fost notificat, iar pe de alta parte, ca parata cumparatoare este de buna credinta, care se prezuma.
Prin adresa din 23.02.2003, reclamanta a solicitat Primariei orasului Panciu relatii privind situatia juridica a diferite suprafete de teren intre care si terenuri situate in intravilanul orasului Panciu.
Anterior acestei date, reclamanta a notificat, la 07.02.2002, entitatea investita prin lege, cu restituirea, prin 6 acte distincte inregistrate la executorul judecatoresc, cu privire la proprietatile revendicate de pe urma autorilor sai, intre care si imobilul in litigiu care nu se confunda cu pct. „Razoare” asa cum sustine parata.
Instanta a retinut ca Ordonantele nr. 572/1934, 1773/1934, procesul-verbal din anul 1953, Planul orasului
Panciu din anul 1941, actele depuse de reclamanta demonstreaza ca aceasta justifica dreptul de proprietate asupra imobilelor in litigiu si astfel, calitatea de persoana indreptatita la masuri reparatorii. Potrivit inscrisurilor mentionate, mosia Razoare cuprindea conacul, crama, precum si alte constructii, denumirea fiind generica iar sustinerea paratei nedovedita fata de Planul orasului Panciu din anul 1941, opus de reclamanta.
In drept, s-a retinut incidenta art. 20 din Legea nr. 10/2001 prin care au fost indisponibilizate de la vanzare imobilele pentru care s-a depus notificare.
In acest caz special, vanzatoarei ii era interzis prin lege sa instraineze un imobil indisponibilizat prin notificare cu privire la un drept de proprietate garantat prin Constitutie si prin Protocolul nr. 1 la CEDO ca si prin art. 6, 14 si 37 din acest act normativ european.
Prin urmare, tribunalul a retinut ca actul contestat a fost incheiat intre partile parate cu incalcarea dispozitiilor art. 20 si 21 din Legea nr. 10/2001, ceea ce atrage sanctiunea nulitatii.
Impotriva sentintei au declarat apel ambele parate.
Prin decizia civila nr. 132 din 23.04.2009 a Curtii de Apel Galati, au fost admise apelurile si a fost schimbata in tot sentinta atacata, in rejudecare actiunea reclamantei fiind respinsa ca nefondata.
Instanta de apel a retinut, in primul rand, ca exceptia prescrierii dreptului la actiune in mod corect a fost respinsa de instanta de fond pentru ca temeiul juridic al cererii il constituie art.21 alin. (5) din Legea nr.10/2001, care nu mentioneaza niciun termen special de prescriptie, ceea ce determina aplicabilitatea dreptului comun in materie. S-a mai retinut ca art. 46 din Legea nr. 10/2001, la care fac trimitere apelantele vizeaza actele de instrainare incheiate anterior intrarii in vigoare a legii si nu se aplica actelor ulterioare, cum este cazul din speta.
Cu privire la exceptia lipsei calitatii procesuale active a reclamantei, intemeiata pe imprejurarea ca aceasta nu ar fi depus notificare in conditiile art.20 din Legea nr.10/2001, Curtea a apreciat ca analizarea acesteia se impune a fi facuta odata cu fondul cauzei intrucat, una din conditiile admiterii actiunii in constatarea nulitatii absolute a contractului de vanzare-cumparare este tocmai demararea procedurii administrative prevazute de Legea nr. 10/2001 in legatura cu imobilul respectiv.
Pe fond, Curtea a retinut ca, potrivit art.21 alin. (5) din Legea nr.10/2001, pana la solutionarea procedurilor administrative si judiciare generate de acest act normativ, este interzisa instrainarea bunurilor imobile notificate, sub sanctiunea nulitatii.
In speta, apelantele pretind ca pentru bunul in cauza nu s-a depus notificare, iar intimata se apara afirmand ca „pentru toate imobilele au fost depuse notificari, acestea fiind analizate in cadrul dosarului nr. x1/91/2007 al Tribunalului Vrancea, obiectul acestui dosar nefiind doar conacul Razoare, ci si cramele si intregul domeniu al mosiei Razoare, cu toate terenurile si constructiile aferente”.
Expertiza efectuata in cauza a relevat ca niciun document de la dosar nu atesta ca terenul in suprafata de 9543 mp, ce face obiectul contractului nr. x/2004, a facut parte din Mosia Razoare. In plus, insusi autorul intimatei – A.D. – in cererea adresata Primariei Panciu in 04.02.1998, mentioneaza ca terenul ce facea parte din Mosia Razoare este, in prezent, parte componenta din Satu Nou si Crucea de Jos.
A apreciat instanta de apel ca toate aceste elemente determina concluzia ca terenul in cauza nu a facut parte din Mosia Razoare. Cum intimata a pretins ca in speta ar fi incident art.21 din Legea nr.10/2001 pentru ca acest teren a fost indisponibilizat ca urmare a notificarii prin care a pretins aceasta mosie, s-a constatat ca nu este indeplinita una din conditiile impuse de legiuitor pentru aplicarea sanctiunii prev. de art.21 din Legea nr.10/2001.
Recursul exercitat de reclamanta impotriva acestei solutii a fost admis prin decizia civila nr. 3674 din 14.06.2010 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie si in consecinta, casata decizia atacata, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanta de apel.
Instanta de recurs a retinut ca, desi investita cu solutionarea apelurilor declarate de ambele parate, Curtea de Apel Galati s-a pronuntat doar cu privire la apelul Primariei orasului Panciu si nu a analizat in niciun fel apelul Directiei Silvice F.
S-a mai retinut ca hotararea recurata nu cuprinde o analiza a probelor la care reclamanta a facut trimitere, respectiv actele anexate la dosarul nr. xx91/91/2007 al Tribunalului Vrancea, fiind, astfel, incalcate dispozitiile art. 261 C.proc.civ.
In rejudecare, a fost pronuntata decizia nr. 20/A din 24.02.2014, prin care Curtea de Apel Galati a admis apelurile ambelor parate si a schimbat in tot sentinta, in sensul respingerii actiunii, pentru considerente ce vizeaza fondul litigiului, exceptiile invocate de paratele apelante, respectiv cea a prescriptiei dreptului material la actiune si a
lipsei calitatii procesuale active a reclamantei neputand fi primite.
Pe continutul raporturilor juridice, s-a retinut ca prin actiunea dedusa judecatii, reclamanta a solicitat constatarea nulitatii absolute a contractului de vanzare-cumparare autentificat din 24.06.2004, cu repunerea partilor in situatia anterioara, contract incheiat intre paratele din prezenta cauza si care a avut ca obiect terenul in suprafata de 9.534 mp curti si trei constructii aflate in stare avansata de uzura, situate in orasul Panciu, fosta Mosie Razoare.
In opinia reclamantei, contractul este lovit de nulitate absoluta intrucat vanzatorul, Primaria orasului Panciu, nu avea niciun drept de proprietate asupra imobilului in litigiu iar, pe de alta parte, acesta era, de drept, indisponibilizat, potrivit art. 21 din Legea nr. 10/2001, intrucat reclamanta a formulat in termen legal notificare conform procedurii reglementate de acest act normativ, solicitand retrocedarea mosiei.
Potrivit art.21 alin. (5) din Legea nr.10/2001, „sub sanctiunea nulitatii absolute, pana la solutionarea procedurilor administrative si, dupa caz, judiciare, generate de prezenta lege, este interzisa instrainarea, concesionarea, locatia de gestiune, asocierea in participatiune, ipotecarea, locatiunea, precum si orice inchiriere sau subinchiriere in beneficiul unui nou chirias, schimbarea destinatiei, grevarea sub orice forma a bunurilor imobile – terenuri si/sau constructii notificate potrivit prevederilor prezentei legi”.
Prin urmare, pana la solutionarea procedurilor administrative si judiciare generate de acest act normativ, este interzisa instrainarea bunurilor imobile notificate, sub sanctiunea nulitatii.
In speta, reclamanta a sustinut ca, pentru toate imobilele care au apartinut autorilor sai, inclusiv pentru terenul in suprafata de 9.534 mp, ce a facut obiectul contractului de vanzare cumparare a carui nulitate se solicita a se constata, a formulat notificare (nr. 30/2002), in conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001, notificare ce a fost analizata in cadrul dosarului nr. xx91/91/2007 al Tribunalului Vrancea (obiectul acestui dosar nefiind doar conacul Razoare, ci si cramele si intregul domeniu al mosiei Razoare, cu toate terenurile si constructiile aferente).
Contrar sustinerilor reclamantei, paratele au aratat ca, in realitate, pentru terenul in litigiu, reclamanta nu a formulat niciodata notificare.
Curtea a constatat ca aceasta controversa a fost lamurita cu caracter irevocabil, prin sentinta civila nr. 479 din 03.07.2009 a Tribunalului Vrancea, irevocabila prin decizia civila nr. 6885 din 12.11.2012 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, intrata in puterea lucrului judecat.
Astfel, in cauza respectiva, instantele au stabilit ca prin notificarea nr. 30/2002 formulata de reclamanta, aceasta a solicitat restituirea in natura a terenului loc de casa, impreuna cu toate cladirile conacului denumit Razoare, ce a apartinut autorilor sai G. si A.A.
Imobilul in litigiu, in suprafata de 9.534 mp situat in orasul Panciu nu face parte din terenurile si cladirile conacului Razoare, astfel incat, instantele au retinut ca, pentru acesta, reclamanta nu a formulat notificare. Practic, prin notificarea formulata, reclamanta a solicitat restituirea terenurilor si constructiilor din intravilanul orasului Panciu, or, conacul Razoare, cu toate cladirile si terenurile aferente, era situat in extravilan.
S-a constatat ca aspectele retinute prin hotararile mentionate se coroboreaza si cu concluziile expertizei efectuate in primul ciclu procesual, expertiza ce a relevat clar ca, niciun document de la dosar nu atesta ca terenul in suprafata de 9.543 mp, obiect al contractului nr. x/2004, ar fi facut parte din Mosia Razoare. In plus, insusi autorul intimatei – A.D. – in cererea adresata Primariei Panciu la data de 04.02.1998, a mentionat ca terenul ce facea parte din Mosia Razoare este, in prezent, parte componenta din Satu Nou si Crucea de Jos.
Coroborand elementele de fapt rezultate, instanta de apel a retinut ca terenul in litigiu nu a facut parte din Mosia Razoare, ca reclamanta nu a formulat o notificare cu privire la el conform Legii nr. 10/2001, astfel ca nu este indeplinita conditia prevazuta de art. 21 alin. (5) din acest act normativ, pentru a putea constata incidenta sanctiunii nulitatii actului de vanzare-cumparare intervenit intre parate, ce a avut ca obiect acest teren.
Impotriva deciziei a declarat recurs numitul C.M., care si-a justificat calitatea in exercitarea caii de atac prin aceea ca, potrivit contractului de mandat autentificat sub nr. x din 22.07.3005, A.T.C. l-a imputernicit sa indeplineasca toate formalitatile necesare restituirii in natura, conform legislatiei in vigoare, a proprietatilor cuvenite acesteia.
Mandantul s-a obligat ca, in schimbul obtinerii titlurilor de proprietate, sa plateasca mandatarului un procent de 30% din imobilele retrocedate, ce se va plati in natura, prin incheierea in termen de 90 zile de la obtinerea titlurilor de proprietate a unor acte de instrainare in forma autentica.
De asemenea, in contractul de mandat s-a stipulat ca pana la data incheierii acestuia, mandatarul a indeplinit o parte din obiectul contractului, recunoscandu-se ca se datoreaza un pret ce echivaleaza cu 1/3 din pretul
total ce se va plati o data cu restul, la termenul stipulat.
In consecinta, potrivit contractului de mandat, pretul ce trebuia platit de catre mandant reprezenta 40% din valoarea imobilului retrocedat.
S-a aratat totodata, ca prin contractul autentic nr. x din 5.05.2006, A.T.C. i-a vandut dreptul de uzufruct viager asupra tuturor proprietatilor imobiliare de pe teritoriul Romaniei, ce au apartinut defunctului sot al acesteia, proprietati ce vor fi restituite.
Ambele contracte mentionate au fost investite cu formula executorie, in vederea urmaririi debitoarei A., conform incheierii din 11.04.2013 a Judecatoriei Focsani si incheierii din 18.04.3013 a Judecatoriei Panciu.
Intrucat reclamanta A.T.C. a renuntat cu rea-credinta la mandatul de reprezentare pe care i l-a dat lui C.M., acesta a aratat ca, in baza respectivelor contracte de mandat si de uzufruct, care nu au fost onorate, intelege sa exercite drepturile debitoarei sale, pe temeiul dispozitiilor art. 1560 C.civ. – text care, reglementand actiunea oblica, da dreptul creditorului, a carui creanta este certa si exigibila, sa exercite drepturile si actiunile debitorului atunci cand acesta, in prejudiciul creditorului, refuza sau neglijeaza sa-l exercite.
Pe fondul criticilor din recurs, s-a sustinut incidenta art. 304 pct.7, 8 si 9 C.proc.civ.
Astfel, s-a aratat ca instanta de apel a retinut in mod contradictoriu, ca imobilul in litigiu nu face parte din terenurile si cladirile conacului Razoare, reclamanta neformuland notificare pentru acestea respectiv, ca a fost formulata notificare pentru restituirea terenurilor din intravilanul orasului Panciu si ca terenul in litigiu este situat in intravilanul acestui oras.
S-a sustinut, de asemenea, ca hotararea este lipsita de temei legal si ca a avut la baza o interpretare gresita a actului juridic dedus judecatii.
Aceasta, intrucat din ambele notificari transmise conform Legii nr. 10/2001, rezulta ca s-a solicitat mosia Razoare, formata din conac, cladiri anexe si terenuri. Mosia Razoare cuprindea 159 ha teren agricol, plus terenul aferent constructiilor, iar expertiza efectuata in cauza a concluzionat ca terenul in litigiu face parte din suprafata de 6 ha intravilan, inscrisa pe numele lui V.A. si in planul cadastral al orasului Panciu.
Intimata R.N.P. R. – Directia Silvica F. a depus intampinare prin care a solicitat, in principal, respingerea recursului ca inadmisibil si in subsidiar, ca nefondat.
S-a aratat, in sustinerea inadmisibilitatii recursului, ca numitul C.M. nu mai detine calitatea de mandatar al reclamantei A.T.C., fiindu-i revocat mandatul de catre aceasta, conform declaratiilor autentificate depuse la dosar.
Referitor la cele doua contracte, de mandat si respectiv, vanzare drept de uzufruct viager, desi investite cu formula executorie, ele nu pot avea valoarea unor titluri executorii.
De altfel, Tribunalul Vrancea a pronuntat decizia nr. 150/2014 prin care a anulat incheierea din 18.04.2013 a Judecatoriei Panciu, in baza careia se obtinuse incuviintarea executarii silite pentru plata uzufructului viager.
Aceeasi solutie a fost pronuntara de Tribunalul Vrancea si prin decizia nr. 39/2014, potrivit careia s-a respins din nou aceeasi cerere de incuviintare a executarii silite (intrucat dupa pronuntarea hotararii anterioare si cu nesocotirea acesteia, executorul a inteles sa solicite din nou incuviintarea executarii aceluiasi contract).
De aceea, recurentul nu are calitatea de reprezentant si nici pe aceea de creditor, recursul acestuia fiind inadmisibil.
Pe fondul criticilor, s-a aratat ca motivele de nelegalitate invocate nu subzista, decizia atacata fiind motivata si realizand o corecta aplicare la speta a dispozitiilor de drept material incidente, in conditiile in care reclamanta nu a formulat notificarea prevazuta de Legea nr. 10/2001 cu privire la imobilul in litigiu.
De asemenea, a depus intampinare Primaria orasului Panciu, care a solicitat respingerea recursului, decizia instantei de apel fiind legala, in conditiile in care imobilul in litigiu nu a facut obiect al notificarii conform Legii nr. 10/2001.
Cu privire la inadmisibilitatea recursului invocata de catre intimata-parata, cu motivarea ca numitul C.M. nu mai este mandatar al reclamantei, Inalta Curte constata ca nu poate fi primita, intrucat in exercitarea recursului, acesta nu s-a prevalat de calitatea de mandatar, ci de aceea de creditor al fostului mandant, pretinzand ca actioneaza in valorificarea drepturilor proprii.
De asemenea, celalalt aspect, vizand nedemonstrarea calitatii de creditor, nu priveste inadmisibilitatea, ci legitimarea procesuala.
Analizand cu prioritate calitatea procesuala in exercitarea caii de atac a recursului, Inalta Curte constata urmatoarele:
In justificarea pozitiei procesuale de recurent, numitul C.M. s-a prevalat de calitatea de creditor al unui debitor inactiv (reclamanta A.T.C.), aratand ca, subrogandu-se in drepturile acesteia, este indreptatit la exercitiul caii de atac, pentru a evita prejudicierea sa (pentru ipoteza in care, prin neatacarea deciziei din apel, solutia de respingere a actiunii ar ramane irevocabila).
Este adevarat ca, potrivit art. 1560 NCC invocat de recurent – text a carui incidenta se va retine fata de dispozitiile art. 116 din Legea nr. 71/2011 de punere in aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil si de imprejurarea ca pretinsa exigibilitate a creantei a intervenit dupa intrarea in vigoare a acestuia – creditorul a carui creanta este certa si exigibila poate exercita drepturile si actiunile debitorului (cu exceptia celor strict personale), daca acesta, in prejudiciul creditorului, refuza sau neglijeaza sa le exercite.
In acest caz, recurgand la actiunea oblica sau subrogatorie, creditorul se substituie asadar debitorului sau, incercand sa obtina indirect ceea ce ar fi obtinut debitorul daca nu ar fi ramas in pasivitate.
O forma procesuala particulara de manifestare a actiunii oblice trebuie considerata si exercitarea caii de atac, pentru ca altminteri, ar ramane iluzoriu demersul creditorului de realizare a creantei, daca acesta ar putea doar sa promoveze actiunea, subrogandu-se debitorului, iar nu si sa exercite caile de atac (care, ramase nevalorificate din cauza pasivitatii debitorului i-ar crea acestuia in mod artificial, o stare de insolvabilitate).
Pentru a-si justifica insa, de aceasta maniera demersul, numitul C.M. trebuie sa demonstreze, in primul rand, calitatea sa de creditor al reclamantei A.T.C., faptul ca detine o creanta certa si exigibila impotriva acesteia (si subsecvent, celelalte conditii referitoare la inactivitatea debitorului si la insolvabilitatea acestuia).
In ce priveste calitatea de creditor, recurentul s-a prevalat de doua contracte incheiate in forma autentica: un contract de mandat si un contract de vanzare-cumparare a dreptului de uzufruct viager.
Analizand aceste acte juridice, se constata insa ca ele nu sunt izvorul unor creante certe, ajunse la scadenta, pentru ca recurentul, in valorificarea lor, sa poata pretinde ca inactivitatea debitorului in exercitiul caii de atac este de natura a-l prejudicia in incercarea de recuperare a creantelor.
Astfel, referitor la contractul de uzufruct, se constata ca, potrivit acestuia, numitul C.M. este acela care a cumparat dreptul de uzufruct viager „asupra tuturor proprietatilor imobiliare de pe teritoriul Romaniei, care au apartinut defunctului sot al reclamantei”, pretul convenit constand „intr-o indemnizatie, incepand cu momentul punerii in posesie”, exprimata in diferite cote procentuale, in functie de natura imobilului de restituit.
Asadar, calitatea de debitor pentru remuneratia cuvenita ca pret al instrainarii uzufructului imobilelor nu apartine reclamantei, ci numitului C.M.
Imprejurarea ca acesta a obtinut o incheiere de incuviintare a executarii respectivului contract (incheierea din 18.04.2013 a Judecatoriei Panciu), in vederea „recuperarii contravalorii uzufructului viager stabilit prin contract” nu-i confera recurentului calitatea de creditor de care se prevaleaza in speta.
Aceasta, intrucat recurentul a indeplinit doar o conditie de forma (incuviintarea executarii), fara ca in ceea ce priveste cerinta de fond – titlul constatator al creantei care sa poata fi pus efectiv in executare – aceasta sa subziste cata vreme, in realitate, recurentul este cel care datoreaza contravaloarea uzufructului viager (situandu-se astfel, in pozitia debitorului).
De altfel, incheierea respectiva a si fost anulata prin decizia nr. 150 din 27.03.2014 a Tribunalului Vrancea, urmare a admiterii contestatiei la executare promovate de A.T.C.
La randul sau, contractul de mandat autentificat nu confirma, in sine, existenta unei creante certe si exigibile in favoarea recurentului, de care sa se poata prevala in promovarea demersului judiciar de fata.
Astfel, potrivit continutului contractului de mandat, C.M. a fost imputernicit, in calitate de mandatar, „sa indeplineasca toate formalitatile necesare retrocedarii in natura, in temeiul legislatiei in vigoare, a tuturor proprietatilor cuvenite mandantei in calitate de mostenitoare a proprietarilor de drept”. In ce priveste modalitatea de remunerare, s-a convenit ca mandantul sa plateasca mandatarului „un pret ce reprezinta 30% din imobilele retrocedate, ce se va plati numai in natura, prin incheierea in termen de 90 zile de la obtinerea titlurilor de proprietate a unor acte de instrainare in forma autentica, ce il vor avea ca beneficiar pe mandatar. In cazul in care bunul retrocedat consta in cladiri cu teren aferent, plata pretului se va putea face si prin echivalent”… De asemenea, s-a precizat ca pana la data incheierii contractului de mandat, o parte din obiectul acestuia s-a indeplinit si ca mandantul „datoreaza un pret ce echivaleaza cu o treime din pretul total, ce se va plati o data cu restul la termenul stipulat”.
Or, recurentul nu a facut dovada in cauza, in sensul clauzelor contractuale mentionate, a titlurilor de proprietate obtinute in executarea obligatiilor asumate, pentru a se putea aprecia apoi asupra termenului de 90 zile stabilit de parti pentru incheierea actelor de instrainare in forma autentica sau pentru plata echivalentului banesc, in functie de natura imobilelor (ca forma de executare a obligatiilor stipulate).
Numai in functie de aceste repere se putea aprecia asupra caracterului cert al creantei, cat si asupra exigibilitatii acesteia.
De asemenea, mentiunea din contractul de mandat, in sensul ca la data incheierii acestuia mandatarul indeplinise deja o parte din obiectul contractului, mandanta recunoscand ca ii datoreaza „un pret echivalent cu o treime din pretul total” nu demonstreaza existenta unei creante exigibile, fata de precizarea facuta in continuare, conform careia pretul se va plati „o data cu restul, la termenul stipulat” (adica, cel calculat de la eliberarea titlurilor de proprietate, dupa obtinerea retrocedarii imobilelor).
Imprejurarea ca printr-o incheiere a Judecatoriei Focsani (cea din 11.04.2013), numitul C.M. a obtinut incuviintarea executarii silite cu privire la contractul de mandat nu poate avea semnificatia sustinuta de acesta, a dovedirii creantei certe, lichide si exigibile in prezenta cauza.
Respectiva incheiere – pe langa faptul ca nu motiveaza solutia prin trimitere la elementele concrete care i-au permis aprecierea asupra caracterului cert si exigibil al creantei – este una pronuntata in procedura necontencioasa si ca atare, nu se bucura de autoritate de lucru judecat (art. 535 C.proc.civ.).
Aceasta inseamna ca, investita cu chestiunea de a sti daca pe baza respectivului contract se poate pretinde existenta unei creante certe si exigibile, apte sa deschida creditorului calea actiunii oblice, instanta este obligata sa faca propriile verificari jurisdictionale, neputandu-i-se opune, in sensul art. 431 alin. (2) C.proc.civ., efectul pozitiv al autoritatii de lucru judecat a incheierii de incuviintare a executarii silite.
Or, evaluand situatia pe acest aspect, in functie de elementele probatorii depuse in dosarul de recurs, Inalta Curte constata ca nu s-a demonstrat, fata de termenii conveniti de parti, in executarea contractului de mandat, faptul ca recurentul ar fi titularul unei creante certe si exigibile impotriva reclamantei, pentru a-si justifica astfel legitimarea in exercitarea recursului.
Nu s-a facut dovada, asa cum s-a mentionat anterior, a emiterii titlurilor de proprietate pe numele reclamantei si punerii in posesie a acesteia pentru a se putea sustine scadenta dreptului de creanta al recurentului (calculat, potrivit clauzelor contractuale la implinirea unui anumit termen de la obtinerea titlurilor de proprietate).
Cele doua decizii – nr. 27 din 10.04.2014 si nr. 3 din 16.01.2014 ale Tribunalului Vrancea – depuse de recurent pentru a-si legitima demersul, nu fac, in realitate, decat sa demonstreze, in sensul celor aratate anterior, ca reclamantei nu i-au fost inca eliberate titluri de proprietate in urma actiunilor intreprinse de mandatar (intrucat, potrivit celor doua hotarari a fost admisa cererea lui C.M., de incuviintare a executarii deciziei nr. 669/R din 15.03.2011 a Tribunalului Bucuresti, prin care a fost obligata Comisia judeteana Vrancea sa emita titlu de proprietate in favoarea reclamantei, iar mai multe comisii locale au fost obligate sa o puna in posesie).
Separat de acest aspect, dar sustinand in mod complementar aceeasi idee – a lipsei posibilitatii de subrogare in drepturile si actiunile reclamantei – recurentul nu a demonstrat o stare de insolvabilitate a reclamantei, care sa-i permita sa actioneze in locul acesteia.
Dimpotriva, din inscrisurile depuse in recurs a rezultat ca au fost emise doua acte de adjudecare asupra a doua imobile apartinand reclamantei (unul reprezentat de teren si constructii, situat in Bucuresti, adjudecat la pretul de 1.282.716 lei, iar celalalt, constand in cota de 3/6 din nuda proprietate asupra a 303 ha teren cu vegetatie forestiera, adjudecat la pretul de 35.602 USD).
In plus, inactivitatea pretinsului debitor in exercitarea caii de atac – cerinta impusa de art. 1560 C.civ. – nu poate fi retinuta fata de situatia procesuala concreta a reclamantei in faza apelului, unde, dupa ce R.N.P. R. – Directia Silvica F. a adus la cunostinta revocarea, de catre intimata-reclamanta, a mandatului dat lui C.M., aceasta a continuat sa fie considerata de catre instanta ca reprezentata in proces de acelasi mandatar (la domiciliul caruia, de altfel, a si fost comunicata decizia din apel). Astfel fiind, nu i se poate reprosa acesteia ca nu a atacat o hotarare comunicata la domiciliul mandatarului caruia, anterior, ii revocase mandatul.
Toate elementele mentionate anterior demonstreaza ca recurentul nu a facut dovada indeplinirii cerintelor art. 1560 C.civ. (detinerea unei creante certe si exigibile, insolvabilitatea si inactivitatea debitorului), pentru a se prevala de posibilitatea subrogarii in drepturile si actiunile reclamantei” si a exercita astfel, calea de
atac impotriva deciziei nefavorabile acesteia din apel.
Ca atare, fiind, pe de o parte, tert fata de procedura judiciara, iar pe de alta parte, neputandu-se subroga drepturilor reclamantei, rezulta ca recurentul nu si-a dovedit calitatea procesuala activa in exercitarea recursului.
In consecinta, recursul declarat de acesta a fost respins pentru lipsa calitatii procesuale active.