Dreptul la despagubiri al sotului (sotiei) sau persoanelor aflate in intretinerea celui raspunzator de producerea accidentului priveste doar vatamarile lor corporale, ca victime directe ale accidentului rutier

Dreptul la despagubiri al sotului (sotiei) sau persoanelor aflate in intretinerea celui raspunzator de producerea accidentului priveste doar vatamarile lor corporale, ca victime directe ale accidentului rutier

DECIZIE nr. 23 din 26 octombrie 2015 privind examinarea recursului in interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curtii de Apel Alba Iulia privind interpretarea si aplicarea unitara a dispozitiilor art. 50 alin. 3 din Legea nr. 136/1995 privind asigurarile si reasigurarile din Romania, cu privire la posibilitatea acordarii de despagubiri rudelor celui vinovat de producerea accidentului, ca urmare a decesului produs din culpa exclusiva a victimei insesi, in cazul asigurarii de raspundere civila obligatorie, R.C.A.

INALTA CURTE DE CASATIE SI JUSTITIE

COMPLETUL COMPETENT SA JUDECE RECURSUL IN INTERESUL LEGII

Dosar nr. 15/2015

Iulia Cristina Tarcea                                                    – vicepresedintele Inaltei Curti de Casatie si Justitie – presedintele completului

Lavinia Curelea                                                           – presedintele Sectiei I civile

Roxana Popa                                                              – presedintele delegat al Sectiei a II-a civile

Ionel Barba                                                                – presedintele Sectiei de contencios administrativ si fiscal

Mirela Sorina Popescu                                                 – presedintele Sectiei penale

Andreia Liana Constanda                                             – judecator la Sectia I civila

Lavinia Dascalu                                                          – judecator la Sectia I civila – judecator-raportor

Adina Georgeta Nicolae                                               – judecator la Sectia I civila

Mihaela Tabarca                                                         – judecator la Sectia I civila

Bianca Elena Tandarescu                                             – judecator la Sectia I civila

Alina Iuliana Tuca                                                       – judecator la Sectia I civila

Mirela Visan                                                               – judecator la Sectia I civila

Romanita Ecaterina Vrinceanu                                      – judecator la Sectia I civila

Constantin Branzan                                                     – judecator la Sectia a II-a civila

Iulia Manuela Cirnu                                                     – judecator la Sectia a II-a civila

Minodora Condoiu                                                       – judecator la Sectia a II-a civila

Ileana Izabela Dolache                                                – judecator la Sectia a II-a civila – judecator-raportor

Monica Ruxandra Duta                                                – judecator la Sectia a II-a civila

Cosmin Horia Mihaianu                                                – judecator la Sectia a II-a civila – judecator-raportor

Carmen Tranica Teau                                                  – judecator la Sectia a II-a civila

Rodica Zaharia                                                           – judecator la Sectia a II-a civila

Carmen Maria Ilie                                                       – judecator la Sectia de contencios administrativ si fiscal

Angelica Denisa Stanisor                                             – judecator la Sectia de contencios administrativ si fiscal

Lucia Tatiana Rog                                                       – judecator la Sectia penala

Mariana Ghena                                                           – judecator la Sectia penala

Completul competent sa judece recursul in interesul legii este legal constituit in conformitate cu dispozitiile art. 516 alin. (2) din Codul de procedura civila raportat la art. 27² alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea si functionarea administrativa a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, republicat, cu modificarile si completarile ulterioare.

Sedinta este prezidata de doamna judecator Iulia Cristina Tarcea, vicepresedintele Inaltei Curti de Casatie si Justitie.

Procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie este reprezentat de doamna Antonia Constantin, procuror sef adjunct al Sectiei judiciare.

La sedinta de judecata participa magistratul-asistent Ileana Peligrad, desemnat pentru aceasta cauza in conformitate cu dispozitiile art. 27² din Regulamentul privind organizarea si functionarea administrativa a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, republicat, cu modificarile si completarile ulterioare.

Inalta Curte de Casatie si Justitie – Completul competent sa judece recursul in interesul legii a luat in examinare recursul in interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curtii de Apel Alba Iulia privind interpretarea si aplicarea unitara a dispozitiilor art. 50 alin. 3 din Legea nr. 136/1995 privind asigurarile si reasigurarile din Romania, cu privire la posibilitatea acordarii de despagubiri rudelor celui vinovat de producerea accidentului, ca urmare a decesului produs din culpa exclusiva a victimei insesi, in cazul asigurarii de raspundere civila obligatorie, R.C.A.

Dupa prezentarea referatului cauzei, constatand ca nu mai sunt chestiuni prealabile de discutat sau exceptii de invocat, presedintele completului, doamna judecator Iulia Cristina Tarcea, vicepresedintele Inaltei Curti de Casatie si Justitie, acorda cuvantul doamnei Antonia Constantin, procuror sef adjunct al Sectiei judiciare din cadrul Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie.

Reprezentantul procurorului general a formulat concluzii de admitere a recursului in interesul legii, apreciind intemeiata opinia potrivit careia, in interpretarea si aplicarea dispozitiilor art. 50 alin. 3 din Legea nr. 136/1995 privind asigurarile si reasigurarile in Romania, cu modificarile si completarile ulterioare, asiguratorul de raspundere civila auto obligatorie nu poate fi obligat la indemnizarea membrilor familiei conducatorului autovehiculului vinovat de producerea accidentului, pentru prejudiciul indirect cauzat prin decesul acestuia.

Presedintele completului, doamna judecator Iulia Cristina Tarcea, constatand ca nu mai sunt alte completari, chestiuni de invocat sau intrebari de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile inchise, iar completul de judecata a ramas in pronuntare asupra recursului in interesul legii.

INALTA CURTE,

deliberand asupra recursului in interesul legii, a constatat urmatoarele:

1. Problema de drept ce a generat practica neunitara

Prin memoriul de recurs in interesul legii formulat de autorul sesizarii a fost indicata urmatoarea problema de drept ca fiind solutionata diferit de instantele judecatoresti:

„interpretarea si aplicarea unitara a dispozitiilor art. 50 alin. 3 din Legea nr. 136/1995 privind asigurarile si reasigurarile din Romania, cu privire la posibilitatea acordarii de despagubiri rudelor celui vinovat de producerea accidentului, ca urmare a decesului produs din culpa exclusiva a victimei insesi, in cazul asigurarii de raspundere civila obligatorie, R.C.A.”

1. Sesizarea Inaltei Curti de Casatie si Justitie

Inalta Curte de Casatie si Justitie a fost investita de Colegiul de conducere al Curtii de Apel Alba Iulia prin Memoriul emis sub nr. 311 din 3 iunie 2015, ce a fost inregistrat la Inalta Curte de Casatie si Justitie sub nr. 216 din 8 iunie 2015, legitimarea procesuala a institutiei titulare a sesizarii fiind expres prevazuta de art. 514 din Codul de procedura civila.

III. Solutiile pronuntate de instantele judecatoresti

Practica judiciara neunitara care a generat sesizarea Inaltei Curti de Casatie si Justitie cu prezentul recurs in interesul legii decurge din cele doua orientari jurisprudentiale in solutionarea problemei de drept enuntate, astfel:

1. Intr-o prima orientare, care este si majoritara, s-a apreciat ca membrii familiei conducatorului vinovat de accident nu beneficiaza de despagubiri de la asiguratorul de raspundere civila obligatorie ca urmare a vatamarii sau decesului acestuia, aceste persoane, intr-un astfel de caz, neputand fi considerate terte persoane vatamate.

Pornind de la continutul art. 50 al Legii nr. 136/1995 s-a observat, in aceasta opinie, ca legiuitorul obliga asiguratorul de raspundere civila auto (R.C.A.) sa acorde despagubiri pentru prejudiciile de care asiguratii sai raspund fata de terte persoane prejudiciate prin accidente de autovehicule, cu exceptia cazului in care persoana vatamata este chiar conducatorul autovehiculului responsabil de accident.

Conform art. 50 alin. 2 din actul normativ anterior mentionat, in caz de vatamare corporala sau deces, despagubirile se acorda atat pentru persoanele aflate in afara autovehiculului care a produs accidentul, cat si pentru persoanele aflate in acel autovehicul, cu exceptia conducatorului autovehiculului respectiv.

Cum conducatorul auto vinovat nu beneficiaza de despagubiri ca urmare a vatamarii sale, pe cale de consecinta, nici pentru decesul sau nu pot exista beneficiari de daune, indiferent de relatia de rudenie a celor care le pretind.

Art. 50 alin. 3 din Legea nr. 136/1995 a fost inteles ca recunoscand dreptul de a primi despagubiri sotului/sotiei sau persoanelor aflate in intretinerea proprietarului sau conducatorului auto vinovat, cu conditia ca aceste persoane sa fi fostele insele vatamate/decedate in accident, asadar sa fi fost victime directe ale evenimentului, si nicidecum sa solicite daune in calitate de rude apropiate ale conducatorului auto.

S-a apreciat ca dispozitia legala in cauza a fost incorporata in continutul legii tocmai pentru ca subiectele pe care le vizeaza sa nu fie excluse de la despagubire, in cazul in care acestea sunt victime directe, tocmai in considerarea relatiei de rudenie cu conducatorul auto vinovat de producerea accidentului.

De asemenea, s-a considerat ca, pentru antrenarea raspunderii asiguratorului in temeiul art. 50 din Legea nr. 136/1995, este necesar a se constata existenta tuturor elementelor raspunderii civile delictuale ale asiguratilor R.C.A. – conducatori auto vinovati pentru accident, or, in cazul decesului conducatorului auto exclusiv vinovat de producerea accidentului, lipsesc elementele raspunderii civile delictuale, neputand fi antrenata raspunderea contractuala a asiguratorului de raspundere civila obligatorie, raspunderea acestuia grefandu-se intotdeauna pe raspunderea delictuala a asiguratului, neexistand asadar raspunderea asiguratorului in lipsa unei fapte ilicite a asiguratului sau.

Cu alte cuvinte, pentru a putea fi angajata raspundea contractuala a societatii de asigurare este necesar ca, in prealabil, obligatia de plata a despagubirilor sa existe in sarcina asiguratului. Astfel spus, este necesara stabilirea raspunderii civile delictuale pentru fapta proprie pentru a putea fi angajata ulterior raspunderea contractuala a asiguratorului. Numai in aceste conditii si doar daca autorul faptei delictuale nu a achitat persoanei vatamate cuantumul despagubirilor la care a fost obligat, asiguratorul urmeaza a fi obligat a achita contravaloarea despagubirilor datorate de asigurat in limitele contractului de asigurare.

Avand in vedere ca soferul vinovat exclusiv de producerea accidentului nu a savarsit o fapta ilicita provocandu-si propriul deces, s-a apreciat ca nu exista nicio raspundere civila delictuala a victimei – autoare a accidentului si, in consecinta, nu opereaza nicio raspundere contractuala a asiguratorului de raspundere civila obligatorie.

Prin urmare, rudele soferului vinovat nu sunt indreptatite sa beneficieze de despagubiri de la asiguratorul de raspundere civila obligatorie decat in situatia in care membrii familiei asiguratului au fost ei insisi victime ale accidentului, fiind vatamati corporal ori decedati, fie ca au fost pasageri in vehicul, fie ca se aflau in afara acestuia, insa aceste daune sunt acordate pentru vatamarea corporala sau decesul lor, si nu pentru vatamarea sau decesul asiguratului vinovat de accident, ruda cu ei.

In aceasta opinie s-a apreciat ca fiind absurda deducerea unei intentii a legiuitorului de obligare a asiguratorului de raspundere civila obligatorie la plata cheltuielilor de inmormantare ale asiguratului sau, vinovat de producerea accidentului, ori de a prelua intretinerea familiei acestuia si plata daunelor morale ca urmare a suferintei pricinuite de deces, aspecte de natura a transforma asigurarea de raspundere civila obligatorie intr-o veritabila asigurare de viata.

Suferinta pentru decesul conducatorului auto nu constituie „riscul asigurat” in sensul Legii nr. 136/1995, in conditiile in care acesta este vinovat de producerea accidentului.

Spre deosebire de asigurarile de persoane, legiuitorul a instituit in cazul asigurarilor obligatorii obligatii de raspundere civila pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, pentru ca asiguratorul sa acopere prejudiciile tertilor, si nu ale propriei persoane a asiguratului raspunzator de producerea accidentului ori ale mostenitorilor sai, pentru acestia din urma existand deschisa calea unei dezdaunari doar daca au suferit direct vatamari corporale prin producerea accidentului, situatie in care insa ei dobandesc calitatea de terti pagubiti ca urmare a faptei delictuale a asiguratului.

Instantele care au adoptat aceasta solutie si-au sprijinit rationamentele lor si pe dispozitiile relevante din ordinele Comisiei de Supraveghere a Asigurarilor in vigoare in raport cu data producerii accidentului, respectiv art. 26 alin. (2) pct. 4 din Normele privind asigurarea obligatorie de raspundere civila pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul presedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurarilor nr. 21/2009, cu modificarile ulterioare, art. 26 din Normele privind asigurarea obligatorie de raspundere civila pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul presedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurarilor nr. 5/2010, art. 27 pct. 2 din Normele privind asigurarea obligatorie de raspundere civila pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul presedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurarilor nr. 14/2011, cu modificarile si completarile ulterioare, care, printr-un continut similar, mentioneaza, intre cazurile in care asiguratorul nu acorda despagubiri, pe acela in care prejudiciul consta in vatamarea corporala sau decesul conducatorului raspunzator de producerea accidentului, indiferent cine solicita despagubirile.

2. In cea de-a doua orientare s-a apreciat ca membrii familiei conducatorului vinovat de accident pot beneficia de despagubiri din partea asiguratorului, fiind inclusi in notiunea de terte persoane, chiar si atunci cand nu au fost victime directe ale accidentului, insa cer repararea prejudiciului decurgand din moartea soferului.

Potrivit acestei opinii, asigurarea obligatorie de raspundere civila are un caracter preponderent intuitu rei, fiind esentiala pentru angajarea sau implicarea in accident a autovehiculului asigurat, nicidecum a persoanei asiguratului, aspecte deduse din dispozitiile art. 49 si 51 din Legea nr. 136/1995. Cazul asigurat consta in accidentul cauzator de prejudicii tertelor persoane, indiferent daca persoana vinovata de producerea accidentului este sau nu identificata si indiferent daca este sau nu chiar persoana asigurata.

Principala conditie a antrenarii raspunderii asiguratorului R.C.A. este aceea ca autoturismul implicat in accident sa fie identificat si asigurat.

S-a aratat ca din redactarea clara a textului art. 50 alin. 3 din Legea nr. 136/1995 rezulta ca legiuitorul a inteles sa acorde familiei conducatorului vinovat de producerea accidentului o protectie comparabila cu cea acordata victimelor directe ale accidentului, respectiv dreptul la despagubiri pentru daunele materiale sau morale acoperite de asigurarea R.C.A., in conditiile in care paguba produsa isi are cauza in accidentul produs prin intermediul autovehiculul asigurat.

A considera ca dreptul la despagubiri recunoscut familiei conducatorului auto vinovat de producerea accidentului functioneaza numai in ipoteza in care membrii acesteia sunt victime directe, respectiv in caz de vatamare corporala sau deces, deoarece se aflau in autoturism sau in afara lui, conform art. 50 alin. 2 din Legea nr. 136/1995, lipseste de orice finalitate si efecte continutul art. 50 alin. 3, intrucat, intr-o atare interpretare, membrii familiei conducatorului auto vinovat aveau la dispozitie prevederile alin. 2, nemaifiind necesara introducerea in corpul legii a unei mentiuni speciale in ceea ce ii priveste.

De altfel, prevederile art. 50 alin. 3 din Legea nr. 136/1995 recunosc explicit dreptul la despagubiri sotului/sotiei ori persoanelor aflate in intretinerea proprietarului sau conducatorului vehiculului asigurat, fara a-l conditiona de implicarea respectivelor subiecte in accident, subliniindu-se ca, in atare situatie, aceste persoane nu se subroga in drepturile conducatorului auto vinovat, ca succesori legali ai acestuia, ci pretind repararea unui prejudiciu propriu constand in suferinta provocata de decesul soferului vinovat ori lipsa intretinerii acordate de acesta.

Prin urmare, rudele conducatorului auto vinovat de producerea accidentului pot fi considerate terte persoane vatamate, iar actiunile lor trebuie admise, chiar daca nu au fost victime directe in acele accidente, in sensul ca nu au suferit vatamari corporale proprii in urma evenimentului rutier produs de soferul sot sau ruda cu ei.

Totodata, este necesar a fi mentionat faptul ca, atat in cea dintai orientare jurisprudentiala, cat si in cea de a doua, instantele au folosit argumentul sprijinit pe continutul Directivei 2009/103/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 16 septembrie 2009 privind asigurarea de raspundere civila auto si controlul obligatiei de asigurare a acestei raspunderi, invocandu-se deopotriva faptul ca dispozitia legala care intereseaza in cauza, respectiv art. 50 alin. 3 din Legea nr. 136/1995, in interpretarea data de fiecare din cele doua opinii, da expresie transpunerii in dreptul intern a reglementarii corespunzatoare de la nivel european.

1. Dispozitii legale relevante
2. a) Dispozitii legale supuse interpretarii sunt urmatoarele:

Art. 50 din Legea nr. 136/1995:

„Despagubirile se acorda pentru sumele pe care asiguratul este obligat sa le plateasca cu titlu de dezdaunare si cheltuielile de judecata persoanelor pagubite prin vatamare corporala sau deces, precum si prin avarierea ori distrugerea de bunuri.

In caz de vatamare corporala sau deces, despagubirile se acorda atat pentru persoanele aflate in afara vehiculului care a produs accidentul, cat si pentru persoanele aflate in acel vehicul, cu exceptia conducatorului vehiculului respectiv.

Se acorda despagubiri si in cazul in care persoanele care formuleaza pretentii de despagubiri sunt sotul (sotia) sau persoane care se afla in intretinerea proprietarului ori conducatorului vehiculului asigurat, raspunzator de producerea accidentului.

Pentru avarierea sau distrugerea bunurilor, despagubirile se acorda pentru bunurile aflate in afara vehiculului care a produs accidentul, iar pentru bunurile aflate in acel vehicul, numai daca acestea nu erau transportate in baza unui raport contractual existent cu proprietarul sau cu utilizatorul vehiculului respectiv, precum si daca nu apartineau proprietarului, utilizatorului ori conducatorului vehiculului raspunzator de producerea accidentului.”

1. b) Dispozitii normative aflate in legatura cu cele supuse interpretarii:

Art. 12 (2) din Directiva 2009/103/CE (identic cu art. 3 din a doua Directiva a Consiliului din 30 decembrie 1983 privind apropierea legislatiilor statelor membre privind asigurarea de raspundere civila pentru pagubele produse de autovehicule 84/5/CEE):

„Membrii familiei asiguratului, conducatorului auto sau oricarei alte persoane, a carei raspundere civila este angajata intr-un accident si acoperita de asigurarea prevazuta la art. 3, nu sunt exclusi, datorita acestei legaturi de rudenie, de la beneficiul asigurarii pentru vatamarile lor corporale.”

1. Opinia Colegiului de conducere al Curtii de Apel Alba Iulia

Colegiul de conducere al Curtii de Apel Alba Iulia, autor al sesizarii, nu a exprimat un punct de vedere asupra problemei de drept in divergenta.

VI Opinia procurorului general

Prin punctul de vedere inaintat Inaltei Curti de Casatie si Justitie inregistrat sub nr. 37.503 din 23 octombrie 2015 s-a invederat ca nu exista o raspundere civila a conducatorului autovehiculului exclusiv raspunzator de producerea accidentului fata de rudele sale, care, nefiind pasageri in autovehicul ori neaflandu-se la locul accidentului, nu au fost vatamate corporal direct prin accidentul produs.

Totodata, nefiind vorba de terte persoane pagubite fata de care asiguratul este tinut a raspunde si neexistand un raport de raspundere pe care sa se grefeze contractul de asigurare, nici asiguratorul nu poate fi obligat la despagubiri.

Prin urmare, conducatorul autovehiculului exclusiv raspunzator de producerea accidentului sau urmasii lui nu pot obtine de la asigurator, in temeiul asigurarii de raspundere civila obligatorie, repararea pagubei suferite.

VII. Jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului si a Curtii de Justitie a Uniunii Europene

La nivelul Curtii Europene a Drepturilor Omului nu a fost identificata jurisprudenta relevanta asupra problemei de drept ce face obiectul prezentului recurs in interesul legii.

Pe rolul Curtii de Justitie a Uniunii Europene a existat o serie de cauze trimise spre solutionare in procedura intrebarii preliminare de catre instantele portugheze – cauzele C-300/10, C-229/10, C-362/11, C-486/11, C-96/12, toate solutionate pe cale de ordonanta si in care s-a pus problema interpretarii unor articole din directivele in materie de asigurare de raspundere civila auto prin raportare la dispozitii din dreptul national portughez, care limitau cazurile de raspundere civila.

In special, in Cauza C-213/12 intrebarea preliminara avizat problema daca art. 1 (1) si art. 3 din a doua Directiva nr. 84/5/CEE coroborate cu art. 1 din a treia Directiva a Consiliului din 14 mai 1990 privind armonizarea legislatiei statelor membre referitoare la asigurarea de raspundere civila pentru pagubele produse de autovehicule 90/232/CEE trebuie interpretate in sensul ca se opun unei reglementari nationale care exclude dreptul la despagubire al membrilor familiei conducatorului auto pentru daunele nepatrimoniale care rezulta in urma decesului acestuia, atunci cand accidentul se datoreaza exclusiv culpei conducatorului auto.

Ca urmare insa a solutiilor pronuntate in cauzele precedente de catre curte pe cale de ordonanta (si prin care aceasta, in esenta, sublinia ca reglementarile directivelor europene in materie de asigurare obligatorie de raspundere civila auto urmaresc armonizarea asigurarii obligatorii de raspundere civila auto la nivelul tuturor statelor membre, si anume, de a se asigura ca raspunderea civila pentru vehicule este acoperita prin asigurare, fara a produce efecte asupra intinderii raspunderii civile prevazute in dreptul national, deoarece nu urmaresc si armonizarea regimurilor nationale de raspundere civila), prin Ordonanta din 25 iunie 2013 s-a luat act de retragerea intrebarii preliminare de catre instanta nationala.

VIII. Opinia specialistilor

Punctul de vedere transmis de Facultatea de Drept din cadrul Universitatii Babes-Bolyai este in sensul ca membrii de familie ai conducatorului vinovat de producerea accidentului nu pot pretinde acoperirea de catre asigurator a prejudiciilor suferite ca urmare a vatamarii corporale sau decesului conducatorului auto. In justificarea acestui punct de vedere au fost prezentate doua argumente majore:

2004. a) Alin. 3 al art. 50 a fost introdus in corpul Legii nr. 136/1995 prin Legea nr. 172/2004 pentru modificarea si completarea Legii nr. 136/1995 privind asigurarile si reasigurarile in Romania. Cel mai probabil, textul nou-introdus in legea romana este intruchiparea ideii preluate de Documentul de pozitie al Romaniei, cap. 3 – Libera circulatie a serviciilor, in raport cu Directiva Consiliului nr. 84/5/CEE, fata de continutul careia se stabilea ca „pentru transpunerea integrala a prevederilor comunitare se vor lua masuri: … includerea in asigurarea obligatorie a soferului si a membrilor sai de familie in legatura cu vatamarea lor corporala …. termen: anul 2004… „.

Art. 3 al Directivei nr. 84/5/CEE – in prezent, regasit cu acelasi continut in art. 12 alin. 2 din Directiva 2009/103/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 16 septembrie 2009 privind asigurarea de raspundere civila auto si controlul obligatiei de asigurare a acestei raspunderi – stabilea: membrii familiei persoanei asigurate vor obtine daune-interese de la asigurator pentru prejudiciile lor corporale.

1. b) Prin ipoteza, in cazul membrilor de familie prejudiciati ca urmare a vatamarii corporale sau a decesului conducatorului, este vorba de un prejudiciu prin ricoseu, inteles ca prejudiciu cauzat in mod indirect. Acest prejudiciu are un caracter autonom fata de prejudiciul suferit de victima imediata prin aceea ca cel ce sufera un prejudiciu prin ricoseu are (exhiba) un drept propriu la despagubire, iar nu un drept transmis din patrimoniul victimei imediate.

Prejudiciul prin ricoseu este unul mediat, asupra sa reflectandu-se inevitabil toate conditiile de reparare a prejudiciului initial, imediat.

Astfel fiind, cerinta esentiala pentru repararea in temeiul raspunderii civile a unui prejudiciu prin ricoseu este ca fapta ilicita care l-a generat sa isi mentina acest caracter (ilicit) si in ce priveste victima directa. In esenta, este reparabil un prejudiciu prin ricoseu doar daca sunt intrunite conditiile raspunderii civile delictuale si in cazul prejudiciului initial. Deoarece cele doua prejudicii au fost generate/cauzate de una si aceeasi fapta ilicita, este de neacceptat ca actiunea sau inactiunea respectiva sa aiba caracter ilicit exclusiv din perspectiva victimei prin ricoseu, nu insa si din perspectiva victimei imediate.

In alte cuvinte, nu poate fi primita pretentia de reparare a unui prejudiciu prin ricoseu daca fapta ilicita cauzatoare nu are simultan acest caracter si in raport cu pierderea suferita de victima nemijlocita.

Or, in cazul de speta ajuns in divergenta, cand, ca urmare a accidentului auto provocat din vina conducatorului, fie el asigurat ori tert care utilizeaza autovehiculul persoanei asigurate, survine decesul acestuia, nu exista o victima nemijlocita a faptei ilicite. Conducatorul auto isi genereaza siesi un prejudiciu prin provocarea accidentului auto, iar acest prejudiciu nu este reparabil dupa regulile raspunderii civile delictuale, deoarece partea responsabila se identifica chiar cu victima.

Cat timp nu se pune problema angajarii raspunderii civile delictuale a conducatorului auto fata de sine insusi, este exclusa angajarea raspunderii civile pentru prejudiciile prin ricoseu generate de fapta aceluiasi conducator.

1. Jurisprudenta Curtii Constitutionale

La nivelul Curtii Constitutionale nu a fost identificata jurisprudenta relevanta asupra problemei de drept in cauza.

1. Raportul asupra recursului in interesul legii

Prin rapoartele intocmite de judecatorii-raportori desemnati, conform art. 516 alin. (5) din Codul de procedura civila, s-au exprimat doua opinii, dupa cum urmeaza:

1. In interpretarea si aplicarea dispozitiilor art. 50 alin. 3 din Legea nr. 136/1995 privind asigurarile si reasigurarile in Romania, dreptul la despagubiri recunoscut sotului (sotiei) sau persoanelor care se afla in intretinerea proprietarului ori conducatorului vehiculului asigurat, raspunzator de producerea accidentului, priveste doar vatamarile lor corporale, ca victime directe ale evenimentului rutier.
2. In interpretarea si aplicarea dispozitiilor art. 50 alin. 3 din Legea nr. 136/1995 privind asigurarile si reasigurarile din Romania, sotul (sotia) sau persoanele aflate in intretinerea proprietarului ori conducatorului vehiculului asigurat, raspunzator de producerea accidentului, au dreptul sa obtina despagubiri, ca urmare a decesului produs din culpa exclusiva a victimei insesi, in cazul de raspundere civila obligatorie.
3. Inalta Curte de Casatie si Justitie

Recursul in interesul legii indeplineste conditiile de admisibilitate prevazute de art. 514 si 515 din Codul de procedura civila, fiind exercitat de un subiect de drept caruia legea ii recunoaste legitimare procesuala si avand ca obiect o problema de drept pentru care s-a facut dovada ca a fost solutionata in mod diferit, prin hotarari judecatoresti definitive (ori definitive si irevocabile) pronuntate de mai multe instante judecatoresti de pe teritoriul tarii.

Norma legala ce a generat divergenta de jurisprudenta – alin. 3 al art. 50 – a fost introdusa in corpul Legii nr. 136/1995 privind asigurarile si reasigurarile in Romania in anul 2004, prin Legea nr. 172/2004.

Expunerea de motive a actului normativ de modificare si completare face vorbire despre obligatiile asumate de Romania prin Documentul de pozitie, cap. 3 – Libera circulatie a serviciilor (aprobat in sedinta Guvernului roman la 6 decembrie 2001) si despre nevoia de aliniere a legislatiei nationale in materie de asigurari la legislatia europeana in domeniu.

Asadar, un prim indiciu ar fi in sensul ca reglementarea legala care intereseaza in cauza este rezultatul transpunerii in legislatia nationala a reglementarii echivalente de la nivel european.

Observarea comparativa a textelor normative in discutie – art. 50 alin. 3 din Legea nr. 136/1995 si art. 12 alin. 2 din Directiva 2009/103/CE (in continut identic cu art. 3 din Directiva 84/5/CEE, inlocuita in 2009 cu Directiva 2009/103/CE din ratiuni de unificare a reglementarilor existente la nivel european in materia asigurarilor) – releva insa ca, spre deosebire de reglementarea de la nivel european, cea din legea interna nu contine nicio precizare in privinta tipului de prejudiciu pentru repararea caruia a fost recunoscut un drept la despagubire pe seama asiguratorului de raspundere civila obligatorie in favoarea sotului/sotiei ori persoanei aflate in intretinerea proprietarului sau conducatorului vehiculului asigurat, raspunzator de producerea accidentului.

Tocmai aceasta omisiune a normei interne in indicarea, similar normei de nivel european, ca, in cazul acestor subiecte, dreptul la reparatie priveste vatamarile lor corporale („…nu vor fi exclusi de la beneficiul asigurarii, in privinta pagubelor lor corporale”) a stat la originea divergentei de jurisprudenta, nascand, in acest context, intrebarea daca textul legal al art. 50 alin. 3 poate fi vazut ca o transpunere imperfecta a art. 3 al Directivei 84/5/CEE, dar care trebuie interpretat si aplicat in spiritul normei europene de inspiratie, ori, dimpotriva, daca vointa legiuitorului intern a fost aceea de a recunoaste drepturi la despagubire familiei soferului vinovat de accident mai largi chiar decat ale normei din directiva, asadar, pentru orice tip de prejudiciu si nu doar pentru cele limitate la vatamarile corporale proprii.

Este cert insa ca un raspuns convingator si lamuritor nu se poate rezuma la deducerea unei intentii de aliniere la legislatia comunitara a legiuitorului national, plecandu-se de la Declaratia de pozitie a Romaniei – act de vointa al Guvernului roman, atat timp cat norma legala in discutie a fost adoptata prin lege – act de vointa al Parlamentului, care se poate indeparta de la obiectivele urmarite de puterea executiva.

De aceea, o incursiune in principiile generale ale dreptului cu privire speciala asupra materiei asigurarii obligatorii de raspundere civila este absolut necesara.

Cu titlu general, art. 2.223 alin. (1) din Codul civil stipuleaza ca „in cazul asigurarii de raspundere civila, asiguratorul se obliga sa plateasca o despagubire pentru prejudiciul de care asiguratul raspunde potrivit legii fata de tertele persoane prejudiciate si pentru cheltuielile facute de asigurat in procesul civil”.

Aceeasi idee se regaseste exprimata si in continutul legii speciale, respectiv art. 49 alin. 1 din Legea nr. 136/1995, care, in plus, identifica faptul ilicit cauzator de prejudicii ca fiind accidentul de vehicul.

Asadar, la nivel de principiu, asigurarea de raspundere civila produsa prin accidente de vehicule reprezinta o garantie a persoanelor vatamate prin accident si care aveau deschisa o actiune in daune impotriva vinovatului de accident ori a mostenitorilor acestuia, ca prejudiciul cauzat va fi reparat.

In acelasi timp, aceasta forma de asigurare reprezinta o modalitate prin care titularul asigurarii isi conserva patrimoniul prin transferarea catre societatea de asigurari a obligatiei de reparare a prejudiciului cauzat in urma unui accident rutier produs din culpa sa, obligatie care, in lipsa contractului de asigurare, i-ar fi revenit celui vinovat de producerea accidentului.

Asadar, pentru a fi antrenata raspunderea asiguratorului fata de terta persoana pagubita, este necesara existenta prealabila a unei raspunderi civile a autorului faptei (asiguratul) fata de aceeasi persoana. Raspunderea asiguratorului nu este una de sine statatoare, acesta putand deveni obligat fata de victima in baza legii doar in masura in care o atare obligatie – izvorata, de aceasta data, din raspunderea civila delictuala – exista si in sarcina conducatorului.

Riscul asigurat, adica evenimentul asigurat care da nastere obligatiei asiguratorului de a plati indemnizatia de asigurare – despagubirea -, consta in accidentul cauzator de prejudicii tertelor persoane pentru care, potrivit legii, se angajeaza raspunderea asiguratului sau a conducatorului vehiculului.

Intelegerea exacta a continutului si sensului reglementarii art. 50 alin. 3 din Legea nr. 136/1995 presupune interpretarea sistematica a acestei norme legale in contextul intregii reglementari a art. 50, in concordanta cu conditiile legale ale angajarii raspunderii asiguratorului si cu natura juridica proprie (mai sus redata) a acestui tip de asigurare.

Este de precizat ca practica judiciara divergenta a vizat acea cazuistica in care membrii familiei conducatorului auto vinovat de producerea accidentului au pretins recunoasterea unui drept de dezdaunare pe seama asiguratorului pentru prejudiciile proprii decurgand din decesul soferului, cum ar fi plata costurilor inmormantarii, a daunelor morale cauzate de disparitia acestuia ori pierderea intretinerii de care beneficiau din partea victimei directe a accidentului, instantele judecatoresti fiind unanime, in cazuistica analizata, in recunoasterea unui drept la dezdaunare acelorasi subiecte pentru repararea prejudiciilor generate de vatamarile lor corporale, asadar cand acestea sunt ele insele victime directe ale accidentului.

Divergenta vizeaza, prin urmare, cazul membrilor de familie prejudiciati (material si/sau moral) ca urmare a vatamarii corporale sau decesului conducatorului auto vinovat de producerea accidentului, respectiv ceea ce doctrina si jurisprudenta au denumit a fi prejudiciul prin ricoseu, inteles ca prejudiciu cauzat in mod indirect (si care isi gaseste in prezent o reglementare legala prin dispozitiile art. 1.390 si 1.392 din Codul civil).

Intrucat, la originea producerii lui, se regaseste una si aceeasi fapta ilicita, este de neconceput repararea prejudiciului prin ricoseu in absenta intrunirii conditiilor raspunderii civile delictuale pentru repararea prejudiciului direct. Mai exact, cerinta esentiala pentru repararea prejudiciului prin ricoseu este ca fapta ilicita cauzatoare sa isi mentina acest caracter (ilicit) si in ce priveste victima directa.

Or, potrivit art. 50 alin. 1 din Legea nr. 136/1995, despagubirile se acorda pentru sumele pe care asiguratul este obligat sa le plateasca cu titlu de dezdaunare si cheltuieli de judecata persoanelor pagubite prin vatamare corporala sau deces, precum si prin avarierea ori distrugerea de bunuri.

Pe de alta parte, art. 50 alin. 2 prevede ca, in caz de vatamare corporala sau deces, despagubirile se acorda atat pentru persoanele aflate in afara vehiculului care a produs accidentul, cat si pentru persoanele aflate in acel vehicul, cu exceptia conducatorului vehiculului respectiv.

Excluderea conducatorului vehiculului din sfera „tertelor persoane pagubite”, la care se refera art. 49 din lege, are drept consecinta faptul ca asiguratorul nu datoreaza despagubiri in caz de vatamare a sanatatii sau pentru moartea asiguratului in accident si nici pentru avarierea sau distrugerea bunurilor sale, inclusiv a autovehiculului condus de el si care a provocat accidentul.

Aceasta excludere nu este insa intamplatoare si nu se justifica doar pe legatura contractuala asigurat-asigurator din raportul de asigurare (care, in cazul asigurarii casco, spre exemplu, este chiar cea care sta la baza includerii in asigurare a bunurilor asiguratului), ci tocmai pe lipsa, in acest caz, a fundamentului asigurarii de raspundere civila, respectiv pe existenta unei obligatii de reparare a prejudiciului in sarcina conducatorului auto, izvorata din raspunderea civila delictuala. Asiguratul nu poate avea raspundere civila fata de el insusi, asa incat asigurarea de raspundere este fara obiect. Acest lucru se intampla atunci cand persoana victimei se confunda cu cea responsabila de producerea faptei ilicite.

In tot acest context, recunoasterea unui drept la despagubiri sotului/sotiei sau persoanelor care se afla in intretinerea proprietarului ori conducatorului vehiculului asigurat, raspunzator de producerea accidentului, nu poate fi vazuta decat ca menita sa acopere acele prejudicii suferite de aceste subiecte decurgand din vatamarile lor corporale, ca victime directe ale accidentului.

A admite ca art. 50 alin. 3 din Legea nr. 136/1995 recunoaste un drept la despagubiri membrilor familiei conducatorului auto vinovat de accident pentru repararea prejudiciilor indirecte, prin ricoseu, provocate acestora (constand in cheltuieli cu spitalizarea si inmormantarea, acordarea intretinerii pe care acesta o presta in timpul vietii, daune morale pentru durerea pierderii unei fiinte dragi) inseamna a admite ca asiguratorul trebuie sa raspunda pentru repararea prejudiciilor indirecte ale faptei cauzatoare de prejudicii, atunci cand nu este tinut, potrivit legii, la repararea prejudiciilor directe ale aceleiasi fapte, si mai ales, in absenta fundamentului legal dat de existenta unei raspunderi civile delictuale a persoanei asigurate ori a celui ce a cauzat evenimentul rutier.

Or, precum s-a aratat, este reparabil un prejudiciu prin ricoseu doar daca sunt intrunite conditiile raspunderii civile si in cazul prejudiciului initial.

In speta, prin ipoteza, desi exista o victima nemijlocita a faptei ilicite (conducatorul auto vatamat sau decedat), aceasta nu poate raspunde fata de sine insasi, vatamarea sa corporala si/sau decesul fiind rezultate ale propriei sale fapte, si, prin urmare, este de neconceput sa se discute despre raspunderea sa fata de membrii propriei familii (in cele mai multe ipoteze de speta soferul este si decedat). De altfel, atat sub reglementarea vechiului Cod civil, cat si sub cea a noului Cod civil, fapta victimei insesi este vazuta ca una din cauzele inlaturarii raspunderii civile delictuale.

In concluzie, cat timp nu se pune problema angajarii raspunderii civile delictuale a conducatorului auto fata de sine insusi, este exclusa angajarea raspunderii civile pentru prejudiciile prin ricoseu generate membrilor familiei sale prin fapta aceluiasi conducator.

Asiguratorul va fi insa tinut intotdeauna sa despagubeasca membrii familiei conducatorului vinovat de accident ori de cate ori acestia sunt victime directe ale accidentului auto, asadar pentru repararea prejudiciilor lor corporale, si acesta este sensul propriu al normei legale aflate in analiza.

Este adevarat ca, astfel vazute lucrurile, s-ar putea afirma ca introducerea alin. 3 al art. 50 din Legea nr. 136/1995 nu a adus niciun beneficiu, deoarece situatia juridica a acestor subiecte isi gasea oricum rezolvare in dispozitiile preexistente ale art. 50 alin. 2 din aceeasi lege.

Totusi, ca si in cazul reglementarii prezente in directiva europeana, scopul tratarii distincte a acestei categorii de subiecte a fost acela de a acorda membrilor familiei asiguratului, conducatorului auto sau oricarei altei persoane care poarta raspunderea producerii accidentului o protectie comparabila cu cea de care se bucura alte terte victime, spre a nu fii excluse de la acest beneficiu tocmai pe considerentul relatiei de rudenie dintre acestea si conducatorul vinovat.

Contrar celei de-a doua opinii jurisprudentiale, asigurarea reglementata in cap. III din Legea nr. 136/1995 nu este una pentru „bun” (autoturism sau autovehicul), ci pentru raspunderea civila pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule. Caracterul intuitu rei atribuit acestui tip de asigurare, explicat prin considerarea ca esentiala, in vederea antrenarii raspunderii asiguratorului, a implicarii in accident a unui vehicul asigurat si identificat, caracter dedus si din reglementarea art. 51 din Legea nr. 136/1995, ignora insasi esenta asigurarii in cauza, de a fi una pentru raspunderea civila (sau pentru responsabilitate).

Intr-adevar, implicarea in accident a unui vehicul identificat si asigurat constituie una din conditiile antrenarii raspunderii asiguratorului R.C.A., insa ceea ce este de esenta acestui tip de asigurare este existenta unui caz de raspundere civila delictuala a autorului accidentului fata de terte persoane pagubite, in absenta caruia raspunderea asiguratorului nu exista (chiar in ipoteza realizarii cazului asigurat prin mijlocirea unui vehicul identificat si asigurat).

Solutia legislativa consacrata prin dispozitiile art. 51 din Legea nr. 136/1995-care reglementeaza cazul altor persoane care sunt cuprinse in asigurare decat asiguratul – nu se indeparteaza de la esenta acestui tip de asigurare, deoarece pentru cazul celui care a condus vehiculul persoanei asigurate, cu sau fara voia si stiinta acesteia, raspunderea asiguratorului se fundamenteaza tot pe un caz de raspundere civila delictuala, cu singura diferenta ca aceasta din urma nu mai este legata in mod necesar de persoana asiguratului. In astfel de cazuri, asiguratorul R.C.A. raspunde fata de tertele persoane pagubite prin accident, indiferent de persoana care raspunde civil pentru paguba cauzata.

Asadar, cazurile reglementate de art. 51 din Legea nr. 136/1995 nu justifica atribuirea unui caracter intuitu rei acestui tip de asigurare precum s-a sustinut prin cea de-a doua solutie jurisprudentiala si, prin urmare, nu poate fi astfel justificata antrenarea raspunderii asiguratorului R.C.A. fata de terte persoane pagubite prin accident, in absenta fundamentului legal dat de existenta unei raspunderi civile delictuale.

Argumentul utilizat de instantele ce au conturat cea de-a doua solutie jurisprudentiala, in sensul ca, in actiunile deduse judecatii, subiectele vizate de norma art. 50 alin. 3 din Legea nr. 136/1995 nu se subroga in drepturile conducatorului auto vinovat si nu pretind recunoasterea unui drept la despagubiri in calitate de succesori legali ai acestuia, ci solicita despagubiri pentru prejudiciul propriu, infatisand un drept propriu la reparatie, este corect, dar nu si in masura sa le fundamenteze solutia.

Intr-adevar, victima unui prejudiciu prin ricoseu are un drept propriu la despagubire, iar nu un drept transmis din patrimoniul victimei imediate. Relatia de interdependenta in care se afla prejudiciul direct si prejudiciul prin ricoseu, regasita in originea comuna a aceleiasi fapte ilicite generatoare, nu face posibila insa o situatie de reparare a prejudiciului prin ricoseu in ipoteza neintrunirii conditiilor raspunderii civile delictuale pentru repararea prejudiciului direct.

Este acesta chiar cazul despagubirilor solicitate de sotul/sotia ori de cei aflati in intretinerea conducatorului auto vinovat de accident, justificate prin vatamarea corporala ori decesul acestuia (iar nu in calitate de victime directe ale accidentului), despagubiri menite sa acopere prejudiciul propriu, dar indirect (prin ricoseu), cauzat lor.

Avand in vedere ca nasterea obligatiei asiguratorului R.C.A. este conditionata de intrunirea cerintelor de reparare a prejudiciului respectiv in temeiul raspunderii civile delictuale a conducatorului auto, urmatoarele concluzii pot fi deduse pe baza celor prezentate mai sus:

– conducatorul auto nu raspunde delictual pentru prejudiciul imediat pe care si-l cauzeaza siesi prin fapta proprie. De altfel, pe acest temei, dispozitiile art. 50 alin. 2 din Legea nr. 136/1995 il si exclud expres pe acesta din sfera beneficiarilor de despagubiri de la asigurator;

– conducatorul auto nu va raspunde delictual pentru prejudiciul mediat suferit de membrii sai de familie ca urmare a prejudiciului initial;

– este exclusa nasterea obligatiei legale a asiguratorului R.C.A. de acoperire a prejudiciului prin ricoseu suferit de membrii familiei conducatorului vehiculului asigurat.

Concluzia care se impune, de asemenea, in urma acestei analize este aceea ca dispozitiile art. 50 alin. 3 din Legea nr. 136/1995 sunt mai degraba rezultat al unei transpuneri imperfecte a art. 3 din Directiva 84/5/CEE, actualul art. 12 alin. 2 din Directiva 2009/103/CE, dar ca, chiar astfel fiind, interpretarea si aplicarea acestora nu pot avea loc decat in sensul normei europene de inspiratie, respectiv ca dreptul la despagubiri recunoscut sotului (sotiei) sau persoanelor aflate in intretinerea proprietarului ori conducatorului vehiculului asigurat, raspunzator de producerea accidentului, vizeaza propriile vatamari corporale cauzate lor in accident, iar nu prejudiciile prin ricoseu, ca urmare a vatamarii corporale sau decesului autorului accidentului.

O interpretare contrara, respectiv ca, in lipsa oricarei limitari din norma legala, trebuie inteles ca dreptul recunoscut acestei categorii de subiecte vizeaza repararea oricarui tip de prejudiciu (direct, dar si cel prin ricoseu), conduce spre o solutie inacceptabila din punctul de vedere al dreptului intern si, implicit, la un rezultat de modificare a regulilor de functionare a asigurarii obligatorii de raspundere civila pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, incompatibila cu natura juridica proprie acesteia (respectiv, nasterea obligatiei asiguratorului de dezdaunare pentru prejudicii de care conducatorul auto – fie el asigurat ori tert care utilizeaza vehiculul persoanei asigurate – nu poate fi tinut sa raspunda).

Asa cum explica avocatul general in concluziile sale prezentate in fata Curtii de Justitie a Uniunii Europene in Cauza C-300/10 (ce face parte dintr-o serie de cauze trimise curtii spre solutionare in procedura intrebarii preliminare de catre instantele portugheze, a se vedea ordonantele pronuntate in cauzele C-229/10, C-362/11, C-486/11, C-96/12), directivele din materia asigurarilor de raspundere civila auto nu au drept scop armonizarea regimurilor de raspundere civila ale statelor membre, nici criteriile de stabilire a raspunderii pentru pagubele materiale rezultate in urma unui accident de circulatie si nici intinderea raspunderii, acestea neintrand in domeniul de aplicare al directivelor in cauza.

Asadar, nu s-ar putea atribui legiuitorului intern vointa de a se indeparta de la solutia din norma europeana de inspiratie si de a consacra drepturi mai largi categoriei de subiecte in discutie, intrucat ar insemna sa se accepte ca, in procesul de transpunere a unei directive de reglementare a materiei asigurarilor, legiuitorul national ar fi intervenit in vederea modificarii regulilor in materie de raspundere civila delictuala.

In sfarsit, s-ar ajunge pe aceasta cale la alterarea naturii juridice proprii asigurarii obligatorii de raspundere civila pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, care s-ar transforma intr-o veritabila asigurare de viata, intrucat s-ar ajunge ca sotul (sotia) ori cel aflat in intretinerea conducatorului auto asigurat si vinovat de accident sa fie despagubit in temeiul asigurarii obligatorii de raspundere civila delictuala pentru cazul de moarte a sotului/intretinatorului, ceea ce contravine naturii proprii a acestui tip de asigurare, astfel cum este conturat actual prin normele art. 2.223 alin. (1) din Codul civil si art. 49 alin. (1) din Legea nr. 136/1995.

Pentru considerentele aratate, in temeiul art. 517 cu referire la art. 514 din Codul de procedura civila.

INALTA CURTE DE CASATIE SI JUSTITIE In numele legii DECIDE:

Admite recursul in interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curtii de Apel Alba Iulia.

Stabileste ca, in interpretarea si aplicarea dispozitiilor art. 50 alin. 3 din Legea nr. 136/1995 privind asigurarile si reasigurarile in Romania, cu modificarile si completarile ulterioare, dreptul la despagubiri recunoscut sotului (sotiei) sau persoanelor care se afla in intretinerea proprietarului ori conducatorului vehiculului asigurat, raspunzator de producerea accidentului, priveste doar vatamarile lor corporale, ca victime directe ale evenimentului rutier.

Obligatorie, potrivit art. 517 alin. (4) din Codul de procedura civila.

Pronuntata in sedinta publica astazi, 26 octombrie 2015,

-****-

VICEPRESEDINTELE INALTEI CURTI DE CASATIE SI JUSTITIE IULIA CRISTINA TARCEA Magistrat-asistent, Ileana Peligrad

Publicat in Monitorul Oficial cu numarul 71 din data de 1 februarie 2016