Daune. Accident. Autoritatea de lucru judecat a unei hotarari judecatoresti asupra existentei faptei si calitatea de autor al faptei

Daune. Accident. Autoritatea de lucru judecat a unei hotarari judecatoresti asupra existentei faptei si calitatea de autor al faptei

R O M A N I A
INALTA CURTE DE CASATIE SI JUSTITIE
Sectia I civila

Decizia nr. 1323/2019

Sedinta publica din data de 26 iunie 2019

Deliberand asupra cauzei de fata, si tinand seama de prevederile art. 499 din C. proc. civ., constata urmatoarele:

1. Obiectul cererii.

Prin cererea de chemare in judecata formulata de reclamanta A. s-a solicitat, in contradictoriu cu paratii B., C. si D., obligarea in solidar a acestora din urma la plata sumei de 5795,38 RON reprezentand cheltuieli efectuate cu inmormantarea defunctului E. – sotul reclamantei -, decedat la data de 12 februarie 2014 in Spitalul Judetean Maramures.

Prin cererea de interventie formulata de catre intervenientii F., G., H., I., J., K., L., M. si N., s-a solicitat obligarea O., in solidar la plata cu titlul de daune morale a urmatoarelor sume: 20.0000 euro pentru fiecare dintre intervenientii G., F. si L.; 5000 euro pentru fiecare dintre paratii H., I., J., K., L., M. si N.; obligarea paratilor la plata cheltuielilor de judecata reprezentand onorariu avocatial si taxele aferente expertizei medico legale.

2. Hotararea pronuntata de prima instanta:

Prin Sentinta civila nr. 265 din 22 martie 2017, Tribunalul Maramures a respins exceptia lipsei calitatii procesual pasive invocata de parati; a admis actiunea civila formulata de reclamanta A.; a admis, in parte, cererea de interventie in interes propriu formulata de intervenientii F., G. si L., si au fost obligati paratii D., B. si C., sa plateasca in solidar reclamantei si intervenientilor, urmatoarele sume:

– 5.795,38 RON ron reclamantei A., cu titlu de despagubiri materiale;

– 3.000 euro intervenientului F., cu titlu de daune morale;

– 3.000 euro intervenientului G., cu titlu de daune morale;

– 3.000 euro intervenientului L., cu titlu de daune morale;

S-a respins cererea de interventie formulata de intervenientii H., I., J., K., N. si M.

Au fost obligati paratii D., B. si C. si la plata catre intervenientii F., G. si L. a sumei de 1.472 RON, cu titlu de cheltuieli partiale de judecata.

3. Apelul declarat in cauza:

Impotriva acestei sentinte au declarat apel paratii B., C. si D.

4. Hotararea instantei de apel.

Prin Decizia civila nr. 405/A/2017 din 16 noiembrie 2017, Curtea de Apel Cluj, sectia I civila, a admis, in parte, apelul declarat de paratii B. si C., si s-a dispus schimbarea in parte a sentintei atacate in sensul ca:

Au fost respinse actiunea principala, si cererea de interventie formulata de intervenientii A., F., G., L., in contradictoriu cu paratii B. si C.

A fost respins, ca nefondat, apelul declarat de paratul D.

Au fost mentinute restul dispozitiilor sentintei atacate.

Au fost obligati intimatii A., F., G., L. la plata sumei de 200 RON, in favoarea apelantilor B. si C., reprezentand cheltuieli de judecata partiale in apel.

5. Cererea de recurs:

Impotriva acestei decizii, a declarat recurs paratul-apelant D.

In drept, cererea este intemeiata pe dispozitiile art. 488 alin. (1) pct. 3, art. 488 alin. (1) pct. 6, art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ. si art. 496 (2) C. proc. civ.

In motivarea recursului se sustine in esenta ca:

Sentinta civila nr. 265 din 22 martie 2017 pronuntata de Tribunalul Maramures a fost data cu incalcarea competentei de ordine publica a altei instante. Instanta de apel nu s-a pronuntat in dispozitivul deciziei asupra exceptiei de necompetenta.

De asemenea, nu s-a pronuntat asupra cererii in probatiune prin care s-a solicitat interogatoriul intervenientilor, pentru a dovedi neconcordantele cererii de interventie formulata nelegal si netemeinicia acesteia.

Precizeaza recurentul ca a invocat in faza apelului necompetenta instantei de fond, avandu-se in vedere obiectul cauzei (pretentii civile in suma de 5.795,38 RON formulate de unica reclamanta fiind A.). Intrucat instanta de apel nu s-a pronuntat motivat asupra acestui aspect, reitereaza cererea si invoca exceptia de necompetenta a Tribunalului Maramures.

Se mai sustine ca, pentru a hotari obligarea paratului D. la plata de despagubiri, instanta de apel a facut o analiza sumara a motivelor care trebuie sa stea la baza acestora, si nu cuprinde motivele pe care se intemeiaza.

Instanta de apel nu a tinut cont de prevederile art.1368 alin. (2) C. civ., de cerinta de evaluare a situatiei patrimoniale a partilor pentru a stabili daca echitatea impune angajarea raspunderii civile delictuale a lui D., iar subsecvent pentru a se stabili cuantumul obligatiei de indemnizatie fata de victima.

Afirma recurentul ca instanta de apel, daca a considerat ca este angajata raspunderea subsidiara a lui D. – persoana lipsita de discernamant – trebuia sa aiba in vedere situatia patrimoniala a partilor din momentul pronuntarii hotararii, sau de la momentul producerii prejudiciului. Paratul D. nu are avere proprie, este salariat cu jumatate de norma, iar aceasta situatie nu a fost avuta in vedere.

Totodata, se sustine ca instanta de apel a ajuns in mod eronat la concluzia ca acesta, lipsit de discernamant la data producerii evenimentului, poate raspunde civil si a stabilit obligatia lui de a plati despagubiri civile si daune morale. Criteriul unic pe care l-a invocat in justificarea acestei masuri este reprezentat de echitatea care nu lasa ca mostenitorii victimei sa ramana nedespagubiti prin pierderea cauzata de moartea lui E.. Este adevarat ca echitatea in justitie trebuie sa prevaleze, insa aceasta nu poate fi impinsa pe umerii recurentului „care nu a savarsit fapta, nu avea discernamant la data producerii evenimentului, doar pentru a satisface prin prisma echitatii aceste persoane pagubite: mostenitorii victimei”.

Considera recurentul ca aceasta optica a instantei a obturat orice cercetare a vinovatiei, a legaturii de cauzalitate intre fapta intamplata in acea zi si persoana sa. Chiar daca sunt elemente in dosar care indica faptul ca in acea zi D. a trecut prin acel loc, nu s-a verificat daca exista identitate intre persoana acestuia si adevaratul autor al loviturilor cauzatoare de moarte, toata „cercetarea” limitandu-se la expertiza medico legala psihiatrica care l-a catalogat pe paratul recurent ca fiind lipsit de discernamant. Pe cale de consecinta, lipsa discernamantului atrage exonerarea acestuia de orice raspundere penala si pecuniara. Analiza realizata de instanta de apel dezvolta art. 1366 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 1367 C. civ.

In continuare, este criticata motivarea – care se regaseste la pagina 5 alin. (6) – referitoare la prevederile art. 1367 C. civ., si la consecintele retinute de instanta prin raportare la aceasta norma juridica. In acest context, se sustine ca unica posibilitate de a atrage raspunderea pecuniara a paratului recurent era in situatia in care s-ar fi dovedit ca D. si-ar fi pierdut discernamantul datorita propriului comportament. Or, din analiza medicala, din istoricul bolii acestuia si din declaratiile martorilor nu rezulta ca acesta si-a provocat singur boala, si nici comportamentul sau in ansamblu nu duce la concluzia ca lipsa discernamantului s-ar datora propriului sau comportament. Daca nu s-a dovedit cu vreo proba ca D. si-a provocat prin propriul comportament aceste consecinte care duc la pierderea discernamantului, rezulta ca nu exista baza legala pentru a atrage raspunderea civila si pecuniara, si ca atare hotararea este netemeinica si nelegala.

Instanta de apel a mentinut motivarea primei instante in sensul ca lipsa discernamantului la data producerii faptei duce la inlaturarea raspunderii penale, si pe cale de consecinta si a raspunderii civile delictuale. Rezulta – in opinia recurentului – ca baza legala pentru raspunderea civila delictuala nu s-a dovedit, astfel ca recursul apare intemeiat; cercetarile facute in faza de urmarire penala au fost insuficiente si superficiale, raportat la pozitia procesuala a suspectului D., care permanent s-a declarat nevinovat si a solicitat sa fie supus unui proces echitabil. Intreaga cercetare a fost canalizata spre clasarea cauzei in urma raportului medicului curant si a concluziilor expertizei medicale psihiatrice. Precizeaza recurentul ca vinovatia paratului D. a fost stabilita exclusiv in faza de urmarire penala, prin actele intocmite de procuror, iar ordonanta prin care s-a dispus clasarea si s-a respins cererea de continuare a urmaririi penale in baza art. 319 C. proc. pen. au facut obiectul controlului de legalitate exercitat de judecatorul de camera preliminara in conditiile art. 341 alin. (5) C. proc. pen., norma care a fost ulterior declarata ulterior neconstitutionala.

In motivarea CCR privind neconstitutionalitatea dispozitiilor art. 341 alin. (5) C. proc. pen. referitoare la pronuntarea judecatorului asupra plangerii in camera preliminara se arata ca un aspect fundamental al dreptului la un proces echitabil consta in faptul ca urmarirea penala trebuie sa aiba un caracter contradictoriu si sa existe o egalitate a armelor intre acuzare si aparare. Principiul egalitatii armelor – unul din elementele conceptului de proces echitabil prevede ca fiecare parte sa dispuna de posibilitatea rezonabila de a-si prezenta cauza in conditii care sa nu o plaseze intr-o situatie dezavantajoasa fata de adversarul sau. Din aceasta perspectiva, prin absenta dezbaterilor contradictorii petentul, partea civila, partea responsabila civilmente, suspectul sau persoana vatamata nu numai ca nu poate, asemeni persoanei care a avut calitatea de inculpat sa formuleze cereri si sa ridice exceptii cu privire la legalitatea administrarii probelor ori a efectuarii urmaririi penale, dar nu poate contesta in nici un fel aceste cereri sau exceptii cu atat mai mult cu cat, potrivit art. 374 alin. (7) teza intai din C. proc. pen., probele administrate in cursul urmaririi penale si necontestate de parti nu se readministreaza in cursul cercetarii judecatoresti. De aceea in conditiile in care persoanele interesate ar fi citate ar avea posibilitatea sa se prezinte la dezbateri si, prin urmare, ar putea beneficia de dreptul de a-si exprima opiniile si de a raspunde nu numai la aspectele relevate reciproc, dar si la eventualele intrebari ale judecatorului de camera preliminara-se arata in motivarea deciziei semnata de judecatorii CCR.

Considera recurentul ca eronat s-a retinut prin decizia recurata ca evaluarea/controlul de legalitate exercitat de judecatorul de camera preliminara prin Incheierea penala nr. 584 din 16 septembrie 2014 a Tribunalului Maramures intruneste cerintele respectarii unui proces echitabil in sensul art. 6 Conventia Europeana a Drepturilor Omului, din perspectiva accesului la un tribunal. Dorinta suspectului D. de a fi supus unui proces echitabil si public, in fata unui judecator – trebuia satisfacuta cu atat mai mult cu cat dovada vinovatiei trebuia stabilita cu prioritate, apoi identificat autorul faptei, si apoi sa se stabileasca a cui vinovatie atrage raspunderea civila delictuala. Numai daca s-ar fi derulat un proces penal in care s-ar fi stabilit vinovatia acestuia, s-ar fi putut face aplicarea principiului: existenta unei cauze care inlatura raspunderea penala: lipsa discernamantului (nefiind facuta dovada faptului ca suspectul si-ar fi provocat prin propriul comportament diminuarea sau lipsa discernamantului.).

Curtea Constitutionala a constatat ca dispozitiile art. 341 alin. (5) din C. proc. pen. referitoare la judecarea plangerii „fara participarea petentului, a procurorului si intimatilor” contravin dreptului la un proces echitabil in componentele sale referitoare la contradictorialitate si oralitate, intrucat atat plangerea petentului cat si notele scrise ale procurorului si ale intimatilor sunt susceptibile de a influenta solutia privind litigiul ce face obiectul acelei proceduri, determinanta cu privire la confirmarea/infirmarea stingerii actiunii penale. S-a incalcat dreptul la un proces echitabil in componenta sa privind contradictorialitatea, oralitatea si egalitatea armelor prin faptul ca judecarea s-a facut in camera de consiliu, fara participarea petentului, a procurorului si a intimatilor. S-a incalcat dreptul petentului de a fi prezent in fata instantei, la asigurarea contactului nemijlocit intre judecator si petent prin aparator ales, facand ca expunerea sustinerilor formulate sa respecte o anumita ordine si facilitand astfel stabilirea corecta a faptelor.

Incheierea penala nr. 584 din 16 septembrie 2014 data in camera de consiliu este definitiva.

Se mai sustine ca, in instrumentarea dosarului a primat boala de care sufera D., si ca probele din dosar nu au fost stranse atat in favoarea cat si in defavoarea paratului .Nu exista probe la dosar care sa releve vinovatia paratului, in afara de declaratia contradictorie a unui martor. In acest context, sunt evocate prevederile art. 28 din C. proc. pen.

In raport de prevederile art. 28 alin. (2) din C. proc. pen., arata recurentul ca hotararea definitiva a instantei penale, indiferent de modul de solutionare a actiunii penale, nu are autoritate de lucru judecat in fata instantei civile, ci, in caz de achitare sau incetare a procesului penal, hotararea penala nu are autoritate de lucru judecat cu privire la existenta prejudiciului ori a vinovatiei. Modul in care se solutioneaza latura penala a cauzei nu mai influenteaza solutia ce trebuie data actiunii civile, nemaiaplicandu-se principiul accesoriul urmeaza principalul. Prin aceasta reglementare se da practic posibilitatea instantei civile de a se pronunta cu privire la vinovatia persoanei intru-un mod diferit fata de solutia data de catre o instanta penala.

Se sustine ca sunt probe clare ca paratul D. nu este autorul infractiunii, situatie fata de care se solicita instantei civile sa constate lipsa autoritatii de lucru judecat si, prin rejudecare de catre instanta competenta material si teritorial, sa se admita probele in apararea paratului. Incheierea penala nr. 584 din 16 septembrie 2014 pronuntata in Dosarul x/2014 a Tribunalului Maramures nu are autoritate de lucru judecat.

In conditiile in care instanta civila a considerat ca este nevoie de 2 expertize medico-legale pentru a exclude orice dubii privind lipsa discernamantului paratului, se solicita acceptarea probelor evidente privind nevinovatia paratului D., respectiv: audierea unor martori,expertizarea probelor video de la Dosarul x/2014 s.a.

In continuare, recurentul expune derularea evenimentelor din data de 12 februarie 2014, care au debutat cu descoperirea unui barbat lovit si cazut la pamant (ulterior identificat ca fiind numitul E.), in stare de inconstienta, la intersectia strazii Avram Iancu cu strada x din municipiul Sighetu Marmatiei, respectiv a sesizarii organelor de cercetare penala in legatura cu acest incident si derularea fata de recurent a procedurilor penale ulterior sesizarii astfel realizate.

In urma cercetarilor efectuate, a apreciat procurorul de caz ca din probele administrate in cursul urmaririi penale rezulta vinovatia recurentului cu privire la savarsirea infractiunii de loviri sau vatamari cauzatoare de moarte (art. 195 C. proc. pen.). Avand in vedere concluziile Raportului de expertiza medico-legala psihiatrica nr. 65 din 5 martie 2014 al Serviciului de medicina legala Maramures, s-a dispus o solutie de clasare fata de suspectul D., in temeiul art. 16 alin. (1) lit. d). C. proc. pen., intrucat exista o cauza de neimputabilitate, respectiv iresponsabilitatea autorului infractiunii.

In procedura plangerii formulate de recurent in conditiile art. 341 alin. (1) si (2) C. proc. pen., s-a solicitat schimbarea temeiului de drept a solutiei de clasare dispusa in respectiva cauza, in sensul de a se retine cazul prevazut de art. 16 alin. (1) lit. C) din C. proc. pen. (nu exista probe ca persoana a savarsit infractiunea).

Se arata ca, in argumentarea relativa la gresita alegere a temeiului pentru care a fost dispusa solutia de clasare in cursul urmaririi penale, nu au fost analizate toate probele, si nici nu s-au lamurit toate aspectele si contradictiile existente in prezenta cauza. In continuare, se reitereaza situatia de fapt relatata de suspect (recurentul din prezenta cauza civila) si opinia sa cu privire la modul in care ar trebui analizate probele din dosarul penal.

Judecatorul de camera preliminara, fara participarea petentului si a procurorului, a respins plangerea formulata recurent impotriva ordonantei procurorului din data de 16 aprilie 2014, data in Dosarul nr. x/2014 al Parchetului de pe langa Tribunalul Maramures. Elementele ce tin de procedura penala nu s-au desfasurat intr-o maniera contradictorie, nu a existat egalitate de arme intre acuzare si aparare. Suspectului nu i s-a oferit posibilitatea de a avea cunostinta si de a putea aduce observatii referitoare la toate probele prezentate

In continuare, recurentul evoca aspecte din cuprinsul mentionatei plangeri pe care a formulat-o impotriva ordonantei procurorului.

Concluzionand, recurentul arata ca, intrucat in cauza nu s-a dovedit cine este autorul faptei si nici nu s-a dovedit ca suspectul D. sa-si fi provocat prin propriul comportament lipsa discernamantului – solutia instantei de fond, mentinuta in apel – cu referire la obligarea lui D. la plata pretentiilor civile apare ca netemeinica si nelegala, motiv pentru care solicita admiterea recursului, casarea in parte a sentintei si inlaturarea raspunderii civile delictuale a recurentului parat.

6. Incheierea de admitere in principiu a recursului:

Prin incheierea din camera de consiliu de la 27 februarie 2019, completul de filtru a admis in principiu recursul declarat de paratul D. impotriva Deciziei civile nr. 405/A/2017 din data de 16 noiembrie 2017, pronuntata de Curtea de Apel Cluj, sectia I civila si a stabilit termen de judecata la data de 10 aprilie 2019, in sedinta publica, cu citarea partilor.

7. Considerentele Inaltei Curti asupra recursului:

Analizand recursul declarat in cauza prin prisma actelor si lucrarilor dosarului, a criticilor formulate si a exigentelor stabilite prin art. 488 din C. proc. civ., Inalta Curte retine urmatoarele:

Cu titlu preliminar, este necesar a fi amintit faptul ca recursul este o cale de atac extraordinara, in cadrul careia pot fi analizate exclusiv aspecte care intereseaza legalitatea hotararii atacate pe aceasta cale, in acest sens fiind dispozitiile, lipsite de echivoc, inscrise in art. 488 partea introductiva din C. proc. civ. conform carora „(1) Casarea unor hotarari se poate cere numai pentru urmatoarele motive de nelegalitate (…)”.

Avand in vedere mentionata trasatura ce este de esenta recursului, nu pot fi evaluate in acest context procedural aspectele de netemeinicie a deciziei instantei, astfel cum sunt expuse in continutul criticilor pe care recurentul a inteles sa le formuleze prin cererea de recurs, asemenea critici fiind facute cu depasirea limitelor dreptului la recurs pe care legea procedurala i-l confera.

O prima critica de nelegalitate – sustinuta de recurent prin motivele scrise depuse in cadrul termenului legal instituit prin art. 487 raportat la art. 485 din C. proc. civ. – se refera la necompetenta materiala a Tribunalului Maramures, care a judecat litigiul pendinte in prima instanta.

Argumentul pe care recurentul fundamenteaza aceasta critica este ca valoarea pretentiilor formulate de reclamanta era de numai 5.795,38, iar in raport de acest cuantum al pretentiei deduse judecatii prin actiunea principala, competenta de solutionare a litigiului revenea Judecatoriei Sighetu Marmatiei.

Din analiza actelor dosarului se constata ca, la judecata cauzei in prima instanta, recurentul – care avea calitatea de parat – nu a invocat vreun aspect de nelegalitate relativ la regularitatea sesizarii Tribunalului Maramures ca instanta de fond, desi legea ii conferea nu numai dreptul de a formula obiectiuni relativ la competenta materiala a instantei in fata careia era chemat in judecata, ci si obligatia de a respecta un anumit termen in cadrul caruia sa sesizeze instanta cu privire la o asemenea neregularitate. Aceste exigente sunt riguros stabilite prin art. 130 alin. (1) si (2) din C. proc. civ., in sensul ca „(1) Necompetenta generala a instantelor judecatoresti poate fi invocata de parti ori de catre judecator in orice stare a pricinii. (2) Necompetenta materiala si teritoriala de ordine publica trebuie invocata de parti ori de catre judecator la primul termen de judecata la care partile sunt legal citate in fata primei instante si pot pune concluzii.”.

In lumina normei procedurale enuntate, numai necompetenta generala a instantelor poate fi invocata in orice stare a pricinii, in timp ce exceptia de necompetenta materiala poate fi invocata (atat de partea parata, cat si de instanta) cel mai tarziu la primul termen de judecata alocat in fata instantei cu privire la care se ridica problema de necompetenta.

Consecinta reglementarii in acest mod a conditiilor in care poate fi invocata necompetenta instantelor este ca neinvocarea in termenul legal a exceptiei atrage decaderea partii (si chiar a instantei in fata careia se afla litigiul) din dreptul de a mai invoca o atare neregularitate procedurala.

In consecinta, se constata ca atata vreme cat paratul recurent nu a invocat exceptia de necompetenta materiala a primei instante in cadrul termenului legal impus prin art. 130 alin. (2) din C. proc. civ., pretinsa neregularitate procedurala derivata din necompetenta respectivei instantei nu poate constitui temei al retinerii, in cadrul prezentului recurs, a unui viciu de legalitate a hotararilor pronuntate in etapele procedurale anterioare.

Pe de alta parte, Inalta Curte constata ca recurentul invoca gresita aplicare, de catre Tribunalul Maramures, a prevederilor art. 131 alin. (1) din C. proc. civ. – norma care instituie obligatia instantei de proceda, la primul termen de judecata, la verificarea din oficiu a competentei sale -, prin sustinerea in acest sens invocand practic o greseala in judecata survenita la instanta de fond.

Din verificarea motivelor de apel ce au fost formulate in cadrul termenului imperativ instituit prin art. 470 raportat la art. 468 si la art. 185 alin. (1) din C. proc. civ., se constata ca prin acestea nu a fost invocata o atare greseala de judecata a primei instante, iar absenta unor critici astfel formulate in apel conduce la concluzia ca cele facute in recurs relativ la aceasta chestiune au caracter omissio medio

Or, dispozitiile art. 488 alin. (2) din C. proc. civ. – conform caruia „(2) Motivele prevazute la alin. (1) nu pot fi primite decat daca ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau in cursul judecarii apelului ori, desi au fost invocate in termen, au fost respinse sau instanta a omis sa se pronunte asupra lor” – exclud expres dreptul partilor de a deduce judecatii in recurs aspecte pe care nu le-au invocat in conditiile legii in fata instantei a carei hotarare formeaza obiectul recursului.

In aceste conditii, se constata ca instanta de apel nu a fost legal investita sa analizeze, modul in care prima instanta a facut aplicarea prevederilor art. 131 alin. (1) din C. proc. civ., astfel ca nu exista temei spre a se retine un viciu de legalitate a deciziei recurate din perspectiva modului de interpretare si aplicare in litigiul pendinte a mentionatei norme procedurale.

Afirmatia recurentului in sensul ca instanta de apel ar fi omis a se pronunta cu privire la aspectele referitoare la necompetenta materiala a primei instante este formulata, pe de o parte, cu neobservarea limitelor ce sunt impuse prin normele procedurale mentionate dreptului sau de a invoca in apel neregularitati ale judecatii derulate in prima instanta, si, pe de alta parte, cu neobservarea faptului ca a avut o conduita procesuale neconforma respectivelor reglementari in contextul in care a inteles sa invoce exceptia de necompetenta materiala a Tribunalului Maramures abia la cel de-al doilea termen de judecata din apel (adica dupa implinirea termenului imperativ in care era tinut sa formuleze motivele de apel). Reiese din actele dosarului ca instanta de apel a constatat – conform incheierii de la termenul de judecata din data de 2 noiembrie 2017 – tardivitatea motivului de apel intemeiat pe exceptia necompetentei materiale a Tribunalului Maramures, astfel ca nu se poate vorbi de o omisiune de a se pronunta in privinta acestei chestiuni.

Or, aceasta concluzie retinuta de instanta de apel – in privinta careia recurentul nu a formulat vreo critica – este expresia unei corecte aplicari a prevederilor art. 470 raportat la art. 468 si la art. 185 alin. (1) din C. proc. civ. – norme care stabilesc obligatia partilor apelante de a formula motivele de apel inauntrul unui termen de 30 de zile de la data comunicarii hotararii apelate, si sanctiunea decaderii care opereaza in situatia depasirii respectivului termen procedural.

Prevederile art. 480 alin. (4) din C. proc. civ. – la care recurentul se raporteaza sustinand ca instanta de apel ar fi trebuit sa constate necompetenta instantei de fond – reglementeaza una dintre solutiile pe care le poate pronunta instanta de apel, insa aceasta reglementare nu poate fi avuta in vedere in mod izolat, ci se impune coroborarea ei cu prevederile art. 477 alin. (1) si art. 479 alin. (1) din C. proc. civ., prin acestea din urma fiind stabilite limitele devolutiunii in sensul ca instanta de apel poate judeca numai in raport de motivele de apel ce au fost formulate in conditiile legii de partile care au promovat aceasta cale de atac.

In ce priveste sustinerea recurentului in sensul ca prima instanta nu ar fi pus in discutie, si nu s-ar fi pronuntat asupra cererii privind administrarea probei cu interogatoriul intervenientilor, Inalta Curtea constata ca si aceasta este una care se refera la judecata in prima instanta, fiind deci formulata omissio medio, situatie fata de care, in conformitate cu prevederile art. 488 alin. (2) din C. proc. civ., nu poate forma obiect de analiza in recurs viciul astfel atribuit hotararii din prima instanta.

O alta critica formulata de recurent este aceea ca instanta de apel a fi facut o analiza sumara a motivelor care stau la baza obligarii paratului-recurent la plata de despagubiri catre reclamanta si intervenienti.

Aceasta sustinere nu poate fi privita ca fondata, in conditiile in care ea are ca reper pretentiile formulate prin cererea de chemare in judecata si prin cererea de interventie, iar nu criticile ce au fost formulate prin motivele de apel.

Se cuvine a fi subliniat ca apelul este o cale de atac ordinara, cu caracter devolutiv, iar limitele devolutiunii sunt imperativ stabilite prin dispozitiile art. 479 alin. (1) din C. proc. civ., in sensul ca:

„(1) Instanta de apel va verifica, in limitele cererii de apel, stabilirea situatiei de fapt si aplicarea legii de catre prima instanta. Motivele de ordine publica pot fi invocate si din oficiu”.

Din interpretarea logica si sistematica a normei procedurale enuntate, tinand seama si de principiul disponibilitatii care guverneaza procesul civil in toate etapele procedurale pe care acesta le parcurge, se desprinde concluzia ca instanta de apel – ca instanta de control judiciar – este tinuta sa analizeze criticile pe care partea apelanta a inteles sa le formuleze la adresa sentintei apelate, fara a putea realiza o evaluare de legalitate sau temeinicie a chestiunilor care au fost judecate de prima instanta, dar nu au fost criticate de apelant (exceptand aspectele care ar putea forma obiect de motiv de apel de ordine publica), si nici nu poate efectua o judecata a fondului cauzei in aceleasi coordonate ca si prima instanta.

Cat priveste modul in care instanta de apel a facut aplicarea, in cauza, a prevederilor art. 1368 alin. (2) din C. civ., acesta nu poate fi apreciat ca unul gresit in contextul in care – astfel cum recurentul insusi precizeaza – norma juridica mentionata permite instantelor sa stabileasca obligatia de despagubire in sarcina persoanelor lipsite de discernamant, care au cauzat tertilor un prejudiciu printr-o fapta ilicita.

Din analiza actelor dosarului, se constata ca prin motivele de apel nu au fost formulate critici referitoare la cuantumul despagubirilor initial stabilite de instanta fondului in sarcina paratilor-apelanti.

Prejudiciile pentru a caror reparare sunt destinate respectivele despagubiri sunt consecinta decesului lui E. (autorul reclamantei si al intervenientilor), deces cauzat de vatamari produse acestuia din urma de catre recurentul parat D. – potrivit situatiei de fapt ce s-a stabilit in baza evaluarii probelor administrate in etapele procesuale de fond si apel. Or, in lipsa oricarei critici relative la intinderea despagubirilor care au fost acordate reclamantei si intervenientilor prin hotararea primei instante, si implicit la intinderea obligatiei de despagubire care fusese stabilita in solidar in sarcina paratilor apelanti, exigentele impuse de art. 479 alin. (1) coroborat cu art. 22 alin. (6) din C. proc. civ. nu permiteau instantei de apel sa reformeze hotararea apelata in privinta cuantumului acestor despagubiri.

Astfel fiind, imprejurarea ca instanta de apel a retinut ca nu poate fi angajata si raspunderea civila delictuala (pentru fapta proprie) a paratilor intimati B. si C. relativ la imprejurarile in care a survenit acelasi deces, nu putea determina prin ea insasi reformarea sentintei in ce priveste cuantumul despagubirilor. Criticile formulate de apelanti la adresa sentintei atacate, asupra carora instanta de apel era investita a se pronunta in conditiile art. 479 alin. (1) din C. proc. civ., se refereau in esenta la imprejurarea ca apelantul D. nu este autorul faptei ilicite de a fi cauzat vatamari numitului E., si imprejurarea ca nu constituie o fapta ilicita conduita apelantilor B. si C. de a nu fi supravegheat – in calitate de parinti – pe primul parat care era major la data incidentului in urma caruia a decedat E.

In ce priveste sustinerea recurentului in sensul ca instanta de apel nu ar fi tinut seama de cerinta stabilita de art. 1368 alin. (2) din C. civ., respectiv de cerinta referitoare la necesitatea evaluarii situatiei patrimoniale a partilor, Inalta Curtea constata ca este vadit lipsita de temei. In considerentele deciziei recurate se regasesc expuse argumente care reflecta atat o evaluare a situatiei patrimoniale a recurentului, cat si ratiunea si finalitatea acestei norme juridice, si anume aceea de a asigura, in conditii de echitate, o reparatie a prejudiciilor incercate de victimele unor fapte prejudiciabile savarsite de persoane lipsite de discernamant.

In mod judicios a retinut instanta de apel ca ratiuni de echitate impun angajarea responsabilitatii pecuniare a recurentului parat, care este autor al faptei prejudiciabile, dat fiind faptul ca nu exista vreun temei rezonabil si rational pentru care persoanele in al caror patrimoniu s-a produs prejudiciul material sa suporte, fara a avea cea mai mica culpa, micsorarea patrimoniului lor ca si consecinta a respectivei fapte ilicite, iar persoana care a produs prejudiciul sa se situeze intr-o situatie net favorabila – de neresponsabilitate pentru de prejudiciul cauzat – in considerarea lipsei sale de discernamant de la momentul savarsirii faptei prejudiciabile.

Modalitatea in care s-a facut aplicarea, la situatia de fapt concret retinuta in speta, a prevederilor art. 1368 din C. civ. – prin care este reglementata responsabilitatea civila a persoanei care a savarsit fara discernamant o fapta ilicita, pentru prejudiciile cauzate prin respectiva fapta – este in acord si cu regula de interpretare inscrisa in art. 15 din C. civ., care stabileste ca „Niciun drept nu poate fi exercitat in scopul de a vatama sau pagubi pe altul ori intr-un mod excesiv si nerezonabil, contrar bunei-credinte”. Din coroborarea acestor doua reglementari, apare ca fiind lipsit de echivoc faptul ca, prin edictarea prevederii legale din cuprinsul art. 1368 C. civ., intentia legiuitorului nu a fost de a lasa in sarcina persoanelor pagubite povara prejudiciului cauzat prin fapta unei persoane lipsite de responsabilitate – astfel cum pretinde recurentul -, ci finalitatea legii este de a asigura celor dintai o reparatie rezonabila, care sa constituie expresia atat a respectarii dreptului lor la apararea drepturilor personale si patrimoniale, precum si a indeplinirii obligatiei (corelative) de despagubire de catre persoana responsabila pentru lezarea respectivelor drepturi, cuantumul acestei despagubiri trebuind a fi stabilit in mod echitabil.

Concluzionand, Inalta Curtea retine ca simpla existenta a dispozitiei inscrise in art. 1368 alin. (2) din C. civ. – in sensul ca indemnizatia pe care autorul faptei ilicite o datoreaza victimei se stabileste intr-un cuantum echitabil, si tinand seama de situatia patrimoniala a partilor – nu impunea instantei de apel, in speta, obligatia de a reduce sumele ce fusesera deja acordate de prima instanta cu titlu de despagubire in favoarea reclamantei si intervenientilor, ci era necesar ca apelantii sa fi formulat critici referitoare la acest aspect pentru a se realiza o asemenea judecata. Numai in prezenta unor asemenea critici se putea vorbi de o legala investire a instantei de control judiciar in privinta reevaluarii cuantumului despagubirilor cuvenite reclamantei si intervenientilor, si se putea asigura un cadru procesual adecvat respectarii principiilor privind contradictorialitatea si respectarea dreptului la aparare (acesta din urma cu privire si la partile adverse, care ar fi trebuit sa cunoasca, si sa aiba posibilitatea de a formula aparari cu privire la toate aspectele asupra carora instanta de apel a fost investita sa se pronunte).

Lipsa averii personale si imprejurarea ca recurentul este salariat cu jumatate de norma – aspecte evocate prin motivele de recurs ca si argumente pentru exonerarea recurentului de obligatia de plata a indemnizatiei de despagubire – reprezinta aspecte care tin se situatia de fapt, ele tinzand la infirmarea situatiei stabilite de instanta de apel in sensul ca situatia de persoana incadrata in munca a paratului recurent permite mentinerea obligatiei de plata a despagubirilor catre intimati. Or, asemenea argumente nu pot forma obiect de analiza in etapa recursului, fata de exigentele impuse prin art. 488 din C. proc. civ. care permit exclusiv analiza aspectelor de nelegalitate a judecatii realizate in etapa apelului.

Sustinerea recurentului in sensul ca instanta de apel ar fi retinut echitatea drept criteriu unic al obligatiei de despagubire stabilita in sarcina sa, este lipsita de temei; din considerentele deciziei recurate reiese cu evidenta ca responsabilitatea pecuniara a paratului recurent a fost realizata in temeiul unei dispozitii legale, si anume cea din continutul art. 1368 C. civ., ca o consecinta a constatarii faptului ca acesta este autor al faptei ilicite care a cauzat prejudiciile suferite de reclamanta si de intervenienti.

In cadrul motivelor de recurs se regaseste afirmatia potrivit careia „in considerentele deciziei se mentioneaza ca nici instantele nationale si nici practica CEDO nu opereaza cu criterii prestabilite de evaluare a vinovatiei ci doar criterii de echitate”, iar aceasta afirmatie constituie o premisa pe care sunt fundamentate critici relative la modul de stabilire a situatiei de fapt, respectiv a implicarii si a vinovatiei recurentului D. pentru vatamarile care au cauzat decesul numitului E.

Insa, verificand considerentele deciziei recurate, Inalta Curtea constata ca nu apartine instantei de apel o apreciere cum este cea pe care recurentul i-a atribuit-o in acest mod. Aspectele referitoare la vinovatia paratului apelant D. nu au fost analizate de respectiva instanta prin prisma unor criterii de echitate, ci prin prisma unei evaluari efective a probatoriului administrat (inscrisuri care au fost emise in cadrul procedurii penale) care s-a realizat in coordonatele criticilor din motivele de apel, si prin constatarea incidentei art. 1368 C. civ. si a art. 28 alin. (1) din C. proc. pen. In urma analizei astfel realizate, instanta a concluzionat asupra situatiei de fapt, in sensul ca paratul apelant mentionat este autorul faptei ilicite deduse judecatii.

In conditiile in care mentionata opinie expusa de recurent nu are corespondent in decizia ce formeaza obiectul controlului judiciar pendinte, urmeaza a se constata ca si criticile dezvoltate prin raportare la respectivul punct de vedere sunt straine de judecata realizata de instanta de apel, astfel ca ele nu pot reprezenta motive de recurs apte a constitui suportul evaluarii legalitatii hotararii atacate cu recursul pendinte.

In mod similar, se constata ca nu exprima o apreciere a instantei de apel cea pe care recurentul o identifica la pagina 5 alin. (6) din decizia recurata – si anume argumentarea relativa la continutul art. 1367 C. civ. privind situatia in care pierderea discernamantului se datoreaza propriului comportament al autorului faptei ilicite -, ci textul la care se face astfel referire reprezinta un pasaj din motivele de apel care au fost expuse in cadrul hotararii. Astfel, respectivul punct de vedere este unul ce apartine paratilor apelanti, el neconstituind expresia unei judecati realizata de instanta de apel spre a putea forma obiect al controlului judiciar in coordonatele art. 488 din C. proc. civ. Atata vreme cat instanta de apel nu a retinut incidenta, in speta, a prevederilor art. 1367 C. civ., nu exista premisa unei evaluari a hotararii sale relativ la modul de aplicare si interpretare a acestei norme de drept material.

Avand in vedere ca art. 1368 C. civ. – temeiul legal concret retinut pentru stabilirea obligatiei recurentului parat de a plati o indemnizatie victimelor faptei ilicite a celui dintai – nu face vreo distinctie dupa cum autorul faptei a avut, sau nu a avut o conduita prin care sa isi fi provocat starea de tulburare vremelnica a mintii, o asemenea distinctie nu poate fi facuta de instanta in raport de exigentele principiului general de drept ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus. Fata de aceasta situatie, apare ca fiind vadit lipsita de fundament sustinerea recurentului, in sensul ca o atare obligatie de indemnizare ar fi putut sa i se impuna exclusiv in conditiile prevazute de art. 1357 C. civ., si anume: in situatia in care si-ar fi provocat el insusi starea de a fi lipsit de discernamant la data faptei ilicite.

O alta apreciere pe care recurentul o atribuie in mod eronat instantei de apel este aceea ca respectiva instanta ar fi mentinut motivarea primei instante in sensul ca „lipsa discernamantului la data producerii faptei duce indubitabil la inlaturarea raspunderii penale si a raspunderii civile delictuale”. Un asemenea considerent nu se regaseste in motivarea solutiei pronuntate de instanta de apel, astfel incat nici sustinerile critice dezvoltate de recurent prin raportare la opinia facuta de recurent in aceste coordonate nu pot constitui fundamentul evaluarii legalitatii deciziei recurate.

In ce priveste cercetarile efectuate in cadrul procedurii penale derulate cu privire la imprejurarile in care s-au produs vatamarile in urma carora a survenit decesul numitului E., a retinut instanta de apel ca in cadrul acestora s-a stabilit calitatea recurentului de autor al faptei ilicite si vinovatia acestuia, precum si ca s-a statuat asupra acestor aspecte prin hotarare judecatoreasca, respectiv prin incheierea pronuntata de judecatorul de camera preliminara in cadrul procedurii contestatiei reglementate C. proc. pen.

In conditiile in care incheierea astfel pronuntata in cadrul procedurii penale constituie o hotarare judecatoreasca, ea se bucura de atributul autoritatii de lucru judecat – atribut care este specific actelor de jurisdictie.

Aceasta insusire a respectivei hotarari pronuntate de instanta penala este conferita explicit prin art. 28 din C. proc. pen., norma conform careia „(1) Hotararea definitiva a instantei penale are autoritate de lucru judecat in fata instantei civile care judeca actiunea civila, cu privire la existenta faptei si a persoanei care a savarsit-o. Instanta civila nu este legata de hotararea definitiva de achitare sau de incetare a procesului penal in ceea ce priveste existenta prejudiciului ori a vinovatiei autorului faptei ilicite.”.

Este evident ca acest text de lege nu restrange sfera hotararilor judecatoresti definitive la acele hotarari prin care s-au pronuntat solutii de condamnare, iar in conditiile in care prin Incheierea nr. 584/2014 pronuntata de judecatorul de camera preliminara din cadrul Tribunalului Maramures s-a statuat efectiv in sensul ca exista fapta care se analizeaza (si) in prezentul litigiu si ca aceasta a fost savarsita de catre paratul recurent D., statuarile astfel facute legau instanta civila, asa incat aceasta din urma nu mai avea posibilitatea de a realiza o noua judecata privind existenta faptei si a persoanei care a savarsit-o.

In ce priveste aspectul evocat de recurent in legatura cu vinovatia sa, este necesar a fi subliniat ca temeiul obligarii sale la plata de despagubiri l-a constituit reglementarea cuprinsa in art. 1368 din C. civ., iar nu cea referitoare la raspunderea civila delictuala – din art. 1357 C. civ. – care reclama necesitatea stabilirii si a vinovatiei ca element al raspunderii civile delictuale. Reglementarea speciala si derogatorie inscrisa in art. 1368 C. civ. nu impune retinerea unei forme de vinovatie, ci are ca situatie premisa existenta unei stari de lipsa a discernamantului autorului faptei ilicite si prejudiciabile, o atare stare reliefand prin ea insasi lipsa de vinovatie sub forma intentiei sau a culpei, pentru ca exprima incapacitatea persoanei respective de a constientiza, ori de a prevedea consecintele faptei sale.

Prin raportare la temeiul juridic astfel avut in vedere pentru adoptarea solutiei criticate, este vadit lipsita de temei sustinerea recurentului in sensul ca instanta de apel ar fi stabilit vinovatia, acordand eficienta autoritatii de lucru judecat a hotararii penale cu privire la acest aspect, si ca prin aceasta ar fi extins eronat efectele pe care art. 28 alin. (1) din C. proc. pen. le confera autoritatii de lucru judecat a hotararii instantei penale.

Imprejurarea ca procedura de judecata in fata instantei penale s-a desfasurat fara participarea recurentului nu este de natura a lipsi hotararea pronuntata in respectiva procedura de vreunul dintre efectele pe care legea i le confera (inclusiv cele prevazute de art. 28 alin. (1) din C. proc. pen.) pentru ca hotararile judecatoresti pot fi lipsite de efectele specifice numai prin reformarea sau retractarea lor in caile de atac exercitate in conditiile legii. Or, actiunea civila promovata in fata instantei civile nu constituie o cale de atac in cadrul careia sa poata fi reformata, sau retractata hotararea instantei penale (si implicit dezlegarile facute prin aceasta), ci – astfel cum s-a retinut in precedent – instanta civila investita cu o asemenea actiune este tinuta de dezlegarile date de instanta penala cu privire la existenta faptei si a persoanei care a savarsit-o. Ca atare, in cadrul procesului ce se desfasoara in fata instantei civile nu este posibil a se evalua legalitatea procedurii in care s-a realizat judecata penala, si nici corectitudinea constatarilor facute de instanta penala.

Constatarea realizata de Curtea Constitutionala prin Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014 – decizie publicata in Monitorul Oficial nr. 886 din 5 decembrie 2014 -, in sensul ca solutia legislativa potrivit careia judecatorul de camera preliminara se pronunta asupra plangerii „fara participarea petentului, a procurorului si a intimatilor” este neconstitutionala, a survenit ulterior pronuntarii hotararii instantei penale (Incheierea nr. 584 din data de 16 septembrie 2014), iar fata de prevederile art. 147 alin. ultim din Constitutie, respectiva decizie are putere numai pentru viitor. In consecinta, aceasta decizie ulterioara a instantei de contencios constitutional nu poate constitui un fundament in a se constata nerespectarea dreptului la un proces echitabil in cadrul procedurii penale care s-a finalizat cu pronuntarea respectivei hotarari judecatoresti si a se analiza in cadrul prezentului litigiu aspecte deja dezlegate de instanta penala.

Argumentul recurentului in sensul ca, in cadrul litigiului pendinte, i s-ar fi incalcat dreptul la un proces echitabil prin faptul ca instanta civila a dat eficienta constatarilor facute in cadrul procedurii penale, nu pot fi privite ca fondate in contextul in care – astfel cum s-a retinut si in precedent – hotararea penala avuta in vedere a fost pronuntata in cadrul unei proceduri judiciare reglementata prin legea de procedura penala, si a ramas definitiva potrivit cadrului legislativ in care a fost pronuntata, iar efectele pe care le produce in fata instantei civile sunt explicit stabilite prin lege. Invocand incalcarea dreptului la un proces echitabil, si incalcarea dreptului la un recurs efectiv, recurentul pretinde practic realizarea unei noi judecati a acelorasi chestiuni care deja au format obiect de judecata in procedura penala, iar o atare rejudecare nu poate fi facuta in raport de exigentele stabilite prin art. 28 alin. (1) din C. proc. civ., respectiv de efectele autoritatii de lucru judecat de care se bucura hotararea instantei penale si de imperativul – constant subliniat in jurisprudenta Curtii Europene pentru Drepturile Omului – privind necesitatea respectarii stabilitatii raporturilor juridice. Dreptul la judecarea intr-un mod echitabil de catre o instanta, asa cum este garantat de articolul 6 alin. (1) al Conventiei europene pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, trebuie interpretat prin prisma dispozitiilor Preambulului Conventiei care declara preeminenta dreptului o parte a mostenirii comune a statelor contractante. Unul dintre aspectele fundamentale ale preeminentei dreptului este principiul securitatii raporturilor juridice, care cere ca nicio parte sa nu aiba dreptul sa solicite o reexaminare a cauzei sale dupa ce s-a pronuntat o hotarare definitiva cu privire la aceeasi pricina.

Se cuvine a fi subliniat ca principiul puterii lucrului judecat impiedica nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, avand acelasi obiect, aceeasi cauza si fiind purtat intre aceleasi parti, ci si contrazicerea intre doua hotarari judecatoresti, adica infirmarea constatarilor facute intr-o hotarare judecatoreasca definitiva printr-o alta hotarare judecatoreasca posterioara, data in alt proces.

Autoritatea de lucru judecat a unei hotararii judecatoresti confera acesteia atributele de exclusivitate, obligativitate si incontestabilitate, semnificatia acestor insusiri fiind ca: un nou proces intre aceleasi parti, pentru acelasi obiect si aceeasi cauza nu mai este posibil; partile sunt tinute sa se respecte dezlegarile facute prin hotararea definitiva; hotararea definitiva nu mai poate fi pusa in discutie de parti sau de procuror decat prin intermediul cailor de atac prevazute de lege.

Tinand seama de aceste considerente, Inalta Curte constata caracterul nefondat al criticilor prin care recurentul sustine ca, prin decizia recurata, i-a fost incalcat dreptul la un proces echitabil si dreptul la un recurs efectiv pentru ca nu s-a realizat o noua evaluare referitoare la identificarea recurentului parat ca autor al faptei ilicite pentru care a fost chemat in judecata.

Argumentele de fapt prin care sunt evocate probele administrate in etapele judecatii cauzei in fond si apel, si expunerea privind modul in care considera recurentul ca acestea ar fi trebuit interpretate sunt incompatibile cu o analiza in cadrul recursului, pentru ca ele nu privesc aspecte de legalitate a deciziei supuse controlului judiciar. Legea nu stabileste un anumit mod de interpretare a probelor la care face referire recurentul (declaratii de martori, expertize medico-legale), ci lasa aceasta interpretare la libera apreciere a instantelor – conform art. 264 alin. (2) din C. proc. civ. care prevede ca:

„In vederea stabilirii existentei sau inexistentei faptelor pentru a caror dovedire probele au fost incuviintate, judecatorul le apreciaza in mod liber, potrivit convingerii sale, in afara de cazul cand legea stabileste puterea lor doveditoare”.

Este lipsita de temei si sustinerea in sensul ca hotararea pronuntata de instanta penala in ce il priveste pe recurent nu ar avea autoritate de lucru judecat prin raportare la prevederile art. 28 alin. (2) din C. proc. pen., pentru ca aceasta din urma reglementare nu isi poate gasi aplicare in cauza in conditiile in care procedura penala ce s-a derulat cu privire la recurent si la fapta prejudiciabila dedusa judecatii nu s-a finalizat printr-o solutie de achitare sau de incetare a procesului penal, ci s-a finalizat prin pronuntarea unei hotarari judecatoresti – in solutionarea contestatiei exercitate in conformitate cu prevederile art. 341 din C. proc. civ. – prin care s-a stabilit existenta faptei si calitatea recurentului de autor al acestei fapte.

Reglementarea din cuprinsul art. 28 alin. (2) C. proc. civ. constituie o derogare de la regula inscrisa in primul alineat al art. 28 C. proc. pen., astfel ca ea poate produce efecte doar in situatiile expres stabilite in ipoteza sa, si anume in situatiile in care au fost pronuntate hotarari penale de achitare sau de incetare a procesului penal.

Expunerea referitoare la parcursul procedurii penale este, de asemenea, irelevanta in judecata recursului pendinte pentru ca respectiva procedura s-a finalizat, in derularea ei fiind emise acte juridice specifice care au format obiect al controlului judecatoresc in conditiile legii. Astfel cum s-a retinut anterior, hotararea pronuntata in cadrul respectivului control judecatoresc se impune in speta cu autoritate de lucru judecat, in conditiile art. 28 alin. (1) din C. proc. pen., asa incat nu este posibil a se verifica si stabili in prezentul litigiu civil erori pe care recurentul pretinde ca le-au facut organele de cercetare penala ori instanta penala.

Avand in vedere considerentele expuse si dispozitiile legale mentionate, Curtea constata caracterul nefondat al criticilor aduse de recurent deciziei instantei de apel, urmand a dispune, in conformitate cu art. 497 din C. proc. civ., respingerea recursului sustinut prin acestea.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de paratul D. impotriva Deciziei nr. 405/A din 16 noiembrie 2017, pronuntate de Curtea de Apel Cluj, sectia I civila, ca nefondat.

Definitiva.

Pronuntata in sedinta publica astazi, 26 iunie 2019.

Procesat de GGC – LM

sursa: http://www.scj.ro/1093/Detalii-jurisprudenta?customQuery%5B0%5D.Key=id&customQuery%5B0%5D.Value=155616