Constructii. Imobiliare. Contract de antrepriza cu element de extraneitate. Competenta materiala
Sectia a II-a civila, Decizia nr. 1856 din 25 aprilie 2013
Prin sentinta comerciala nr. 2319 din 04.03.2011, pronuntata de Tribunalul Bucuresti, Sectia a VI-a comerciala in dosarul nr. xx940/3/2010, in urma declinarii competentei de catre Judecatoria Buftea, s-a anulat ca netimbrata cererea principala formulata de reclamanta A.B. GMBH avand ca obiect obligarea paratei SC L.C. SRL la remedierea tuturor defectiunilor constatate in urma notificarilor venite din partea beneficiarului lucrarilor, A.D.P. nr. 5, precum si din partea reclamantei, in calitate de antreprenor general, la lucrarile obiect al contractului de antrepriza din data de 28.09.2007 si s-a disjuns cererea reconventionala a paratei, aceasta formand un dosar separat inregistrat la aceeasi instanta.
Prin sentinta comerciala nr. 25073 din 19.12.2011, Tribunalul Bucuresti, Sectia a VI-a comerciala, a admis exceptia de necompetenta a instantelor romane, a respins, ca nefiind de competenta instantelor romane, cererea formulata de reclamanta SC L.C. SRL in contradictoriu cu parata A.B. GMBH.
Pentru a pronunta aceasta solutie, prima instanta a retinut ca partile au incheiat contractul de prestari servicii nr. 673 din 28.09.2007 in baza caruia reclamanta SC L.C. SRL, in calitate de subantreprenor, s-a obligat sa presteze in favoarea paratei A.B. GMBH, in calitate de antreprenor general, lucrari de subantrepriza pentru reabilitarea structurii stradale zona 15: b-dul Pieptanari – Calea Ferentari – str. Inclinata.
Potrivit art.10.1 din contract, „litigiile dintre parti se rezolva pe cale amiabila, iar daca nu este posibil vor fi supuse spre solutionare instantelor judecatoresti material competente de la sediul Antreprenorului General.”
Prima instanta a mai retinut ca antreprenorul general, parata A.B. GMBH are sediul in Austria si ca in speta sunt aplicabile dispozitiile Regulamentului CE nr. 44/2001 privind competenta judiciara, recunoasterea si executarea hotararilor in materie civila si comerciala, care la art. 23 alin. (1) prevede ca „ daca partile, dintre care cel putin una are domiciliul pe teritoriul unui stat membru, au convenit ca instanta sau instantele dintr-un stat membru urmeaza sa fie competente pentru solutionarea litigiului ce a survenit sau poate surveni in legatura cu raportul juridic determinat, competenta revine acelei instante sau instantelor respective. Aceasta competenta este exclusiva, cu exceptia unei conventii contrare a partilor.”
Impotriva acestei sentinte a declarat apel reclamanta SC L.C. SRL prin administrator judiciar G.M.R. IPURL criticand-o ca fiind nelegala si netemeinica.
Prin decizia civila nr. 202/2012 din 2 mai 2012, Curtea de Apel Bucuresti, Sectia a VI-a civila, a respins ca nefondat apelul.
Pentru a hotari astfel instanta de apel a retinut ca prima instanta a aplicat in mod corect prevederile Regulamentului CE nr. 44/2001, aplicabil in mod direct si in Romania dupa aderarea la Uniunea Europeana. Dupa aderare, dispozitiile regulamentului mai sus evocat privind competenta judiciara, recunoasterea si executarea hotararilor in materie civila si comerciala, instrument juridic cu caracter imperativ si de aplicare directa, ce cuprinde si norme referitoare la conflictele de competenta in materie civila si comerciala ivite intre instantele statelor membre ale Uniunii Europene, au inlocuit prevederile Legii nr. 105/1992 cu privire la aceste aspecte.
A mai retinut instanta de apel ca la stabilirea necompetentei instantelor romane s-a avut in vedere alegerea de competenta in favoarea instantelor din Austria inserata in art. 10 din contractul partilor. Clauza contractuala face trimitere la instantele de la sediul antreprenorului, in speta parata, neavand nicio relevanta existenta unei sucursale a acesteia pe teritoriul Romaniei.
Totodata, a retinut ca nu se poate retine afirmatia reclamantei privind incalcarea unor norme de ordine publica prin inserarea unei asemenea clauze, acestea reprezentand doar consideratii cu titlu particular privind eventuale efecte de drept substantial decurgand din eventuala aplicare a legii austriece in materie de prescriptie, si nu nelegalitatea clauzei atributive de competenta. La momentul semnarii contractului se cunosteau toate elementele care erau de natura a justifica alegerea competentei instantelor romane, iar reclamanta si-a asumat in mod expres clauza atributiva de competenta, fiind tinuta de aceasta prin forta obligatorie a contractului.
Impotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta SC L.C. SRL invocand ca si motive de nelegalitate prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
In argumentarea motivului de recurs invocat recurenta a aratat ca initial Tribunalul Bucuresti a anulat ca netimbrata cererea principala formulata de A.B. GMBH, nepunand in discutie competenta, or, in prezenta cauza, avand ca obiect solutionarea cererii sale reconventionale, disjunsa, instanta a constatat necompetenta instantelor romane aratand totodata ca insasi parata a renuntat la clauza atributiva de competenta din contract, introducand cererea de chemare in judecata pe rolul instantelor romane.
Recurenta a sustinut ca, fata de aceste considerente, este evident ca partile au renuntat la clauza contractuala atributiva de competenta aratand ca aceasta renuntare este posibila in conformitate cu prevederile art. 23 din Regulamentul nr. 44/2001.
A mai sustinut recurenta ca in speta sunt aplicabile prevederile Legii nr. 105/1992, aceasta fiind numai partial abrogata si ca nesolutionarea pe fond a litigiului incalca ordinea publica din Romania aratand ca daca se stabileste competenta instantelor din Austria, neexecutarea contractului va ramane nesanctionata intrucat, potrivit legislatiei austriece, termenul in care ar fi putut fi valorificate drepturile izvorate din contract a expirat.
Totodata, recurenta a aratat ca, fiind vorba despre o competenta teritoriala, aceasta trebuia invocata la primul termen de judecata.
Analizand criticile aduse deciziei atacate in raport de temeiurile de drept invocate, Inalta Curte a constatat ca acestea sunt nefondate, recursul declarat de recurenta SC L.C. SRL fiind respins, pentru urmatoarele considerente:
Modificarea sau casarea unei hotarari poate fi solicitata, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., atunci cand hotararea pronuntata este lipsita de temei legal ori a fost data cu incalcarea sau aplicarea gresita a legii.
Din perspectiva acestui motiv de recurs, recurenta a pus in discutie stabilirea de catre prima instanta si de catre instanta de apel a necompetentei instantelor romane in solutionarea cauzei.
Avand in vedere ca in cauza exista un element de extraneitate care priveste teritoriul Uniunii Europene, regulile de competenta se stabilesc in conformitate cu prevederile Regulamentului CE nr. 44/2001, aplicabil in mod direct si in Romania dupa aderarea la Uniunea Europeana.
In conformitate cu prevederile art. 23 din regulamentul mai sus evocat, „ daca partile, dintre care cel putin una are domiciliul pe teritoriul unui stat membru, au convenit ca instanta sau instantele dintr-un stat membru urmeaza sa fie competente pentru solutionarea litigiului ce a survenit sau poate surveni in legatura cu raportul juridic determinat, competenta revine acelei instante sau instantelor respective. Aceasta competenta este exclusiva, cu exceptia unei conventii contrare a partilor.”
Potrivit art. 10.1 din contractul incheiat intre reclamanta si parata, „litigiile dintre parti se rezolva pe cale amiabila, iar daca nu este posibil vor fi supuse spre solutionare instantelor judecatoresti material competente de la sediul Antreprenorului General”, or, in speta, antrepenorul general, parata, are sediul in Austria, fiind fara relevanta existenta unei sucursale a acesteia pe teritoriul Romaniei.
Fata de aceste considerente, justificat instanta de apel a retinut ca prima instanta a aplicat in mod corect prevederile Regulamentului CE nr. 44/2001, aplicabil in mod direct si in Romania dupa aderarea la Uniunea Europeana in 2007, dispozitiile acestui regulament privind competenta judiciara, recunoasterea si executarea hotararilor in materie civila si comerciala, instrument juridic cu caracter imperativ si de aplicare directa, ce cuprinde si norme referitoare la conflictele de competenta in materie civila si comerciala ivite intre instantele statelor membre ale Uniunii Europene inlocuind prevederile Legii nr. 105/1992 cu privire la aceste aspecte.
Sustinerea recurentei conform careia parata a renuntat la clauza atributiva de competenta din contract, introducand cererea initiala de chemare in judecata pe rolul instantelor romane nu poate fi retinuta intrucat simpla introducere a actiunii pe rolul instantelor romane nu are valoarea unei conventii a partilor de stabilire a competentei instantelor romane, in sensul prevederilor art. 23 din Regulamentul CE nr. 44/2001.
De asemenea, va fi respinsa si critica recurentei referitoare la faptul ca cererea principala introdusa initial de parata pe rolul instantelor romane a fost anulata ca netimbrata fara a fi pusa in discutie competenta instantei deoarece, avand in vedere dispozitiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., potrivit carora instanta se va pronunta mai intai asupra exceptiilor de procedura si asupra celor de fond, care fac de prisos in tot sau in parte cercetarea fondului, pentru a se constata necompetenta, cererea trebuia sa fie timbrata.
Cat priveste critica recurentei referitoare la faptul ca nesolutionarea pe fond a litigiului incalca ordinea publica din Romania, in mod corect instanta de apel a retinut ca nu se poate retine afirmatia reclamantei privind incalcarea unor norme de ordine publica prin inserarea unei asemenea clauze, acestea reprezentand doar consideratii cu titlu particular privind eventuale efecte de drept substantial decurgand din eventuala aplicare a legii austriece in materie de prescriptie, si nu nelegalitatea clauzei atributive de competenta.
Nu poate fi retinuta nici critica recurentei privind neinvocarea exceptiei necompetentei teritoriale la primul termen de judecata, justificat instanta de apel retinand ca, spre deosebire de situatia alegerii de competenta intre instante competente teritorial de pe teritoriul Romaniei, in cazul de fata, cu element de extraneitate de natura intracomunitara, conventia partilor privind atribuirea competentei catre instantele dintr-un anume stat membru devine obligatorie, actionand asemenea unei norme imperative privind competenta, putand fi invocata in conditii similare competentei absolute.
Pentru aceste considerente, in temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Inalta Curte a respins, ca nefondat, recursul declarat de recurenta SC L.C. Bucuresti.