CJUE. Protectia consumatorilor in procedurile de insolventa. Clauze abuzive in contractele de credit de consum. Concluziile Avocatului general

Posted on Updated on by alinCategorii:CJUE, clauze abuzive, insolventa, practica judiciara

Concluziile Avocatului general Eleanor Sharpston in cauza C-377/14, Radlinger si Radlingerová, cu privire la Directiva 93/13/CE – Directiva 2008/48/CE – Norme procedurale nationale care reglementeaza procedura de insolventa – Obligatia instantei nationale de a examina din oficiu aspecte referitoare la legislatia Uniunii privind protectia consumatorilor in procedurile de insolventa – Semnificatia notiunii ”valoare totala a creditului” – Calculul dobanzii anuale efective – Clauze abuzive in contractele de credit de consum – Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor privind penalitatile – Consecintele unei constatari a caracterului abuziv cumulativ.

Avocatul general propune Curtii sa raspunda la intrebarile preliminare dupa cum urmeaza: „Directiva 93/13/CEE trebuie sa fie interpretata in sensul ca se opune normelor procedurale nationale precum cele in discutie in litigiul principal care: (i) nu permit unei instante competente in materie de insolventa ca, atunci cand solutioneaza o cerere incidenta, sa verifice din oficiu validitatea, valoarea sau rangul creantelor negarantate exigibile, izvorate dintr?un contract de credit de consum, (ii) nu permit unei astfel de instante sa verifice din oficiu legitimitatea unei creante garantate si (iii) fac imposibil si/sau excesiv de dificil pentru un consumator care are calitatea de debitor sa conteste o creanta negarantata exigibila, atunci cand astfel de creante izvorasc dintr?un contract de credit de consum, chiar daca instanta competenta in materia insolventei dispune de elementele de fapt si de drept necesare pentru aceasta sarcina.

Articolul 10 alineatul (2) litera (d) din Directiva 2008/48/CE trebuie sa fie interpretat in sensul ca o instanta nationala sesizata cu o procedura de insolventa referitoare la un contract de credit de consum trebuie sa verifice ex officio daca informatiile prevazute in aceasta dispozitie au fost furnizate de catre creditor debitorului si sa impuna sanctiuni corespunzatoare in temeiul legislatiei nationale atunci cand aceasta obligatie nu a fost respectata.

Expresia ”valoarea totala a creditului”, care figureaza la articolul 10 alineatul (2) litera (d) din Directiva 2008/48, trebuie sa fie interpretata ca referindu?se la sumele puse la dispozitia consumatorului pe baza unui contract de credit in sensul articolului 3 litera (l), si anume sumele care sunt platite in realitate consumatorului de catre imprumutator si care sunt astfel puse la dispozitia consumatorului pentru ca acesta sa le utilizeze, cu excluderea oricaror costuri datorate creditorului. Tragerea din formula prevazuta in scopul calcularii dobanzii anuale efective, care figureaza in anexa I la directiva mentionata, corespunde valorii totale a creditului.

Este de competenta instantei de trimitere sa stabileasca daca efectul cumulativ al clauzelor privind penalitatile incluse intr?un contract de credit obliga un consumator sa plateasca o suma disproportionat de mare drept compensatie, in sensul articolelor 3 si 4 din Directiva 93/13 si al punctului 1 litera (e) din anexa I la aceasta, chiar si atunci cand imprumutatorul nu insista ca toate astfel de clauze sa fie respectate in intregime sau atunci cand anumite clauze privind penalitatile sunt considerate a fi nule potrivit legislatiei nationale. In cazul in care astfel de clauze se dovedesc a fi abuzive, aplicarea tuturor acestor clauze consumatorului trebuie sa fie exclusa in intregime.”

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

ELEONOR SHARPSTON

prezentate la 19 noiembrie 2015(1)

Cauza C?377/14

Ernst Georg Radlinger

Helena Radlingerová

impotriva

FINWAY a.s.

[cerere de decizie preliminara formulata de Krajský soud v Praze (Curtea Regionala din Praga, Republica Ceha)]

„Directiva 93/13/CE – Directiva 2008/48/CE – Norme procedurale nationale care reglementeaza procedura de insolventa – Obligatia instantei nationale de a examina din oficiu aspecte referitoare la legislatia Uniunii privind protectia consumatorilor in procedurile de insolventa – Semnificatia notiunii «valoare totala a creditului» – Calculul dobanzii anuale efective – Clauze abuzive in contractele de credit de consum – Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor privind penalitatile – Consecintele unei constatari a caracterului abuziv cumulativ”

  1. Actiunea principala priveste o cerere incidenta formulata de debitori in cadrul unei proceduri de insolventa(2). Datoriile care au dat nastere acestei proceduri izvorasc din incapacitatea debitorilor de a?si respecta angajamentele asumate in temeiul unui contract de credit de consum. In aceasta cerere de decizie preliminara, Krajský soud v Praze (Curtea Regionala din Praga) solicita clarificari cu privire la aspectul daca normele procedurale nationale care reglementeaza o astfel de procedura, care o impiedica sa examineze daca debitorii beneficiaza de normele de protectie a consumatorilor prevazute in Directiva 93/13(3) si in Directiva 2008/48(4), sunt conforme cu dreptul Uniunii. In esenta, instanta doreste sa stie in ce masura este obligata sa examineze ex officio aceste dispozitii, daca obligatia creditorilor de a furniza informatii in conformitate cu Directiva 2008/48 ar trebui sa fie luata in considerare in cadrul aprecierii sale, cum trebuie sa fie evaluate, in contextul Directivei 93/13, penalitatile stipulate in contractul de credit si ce efecte ar trebui sa decurga din constatarea ca astfel de penalitati sunt, in mod cumulativ, abuzive.

Legislatia Uniunii Europene

Directiva 93/13

  1. Directiva 93/13 se aplica clauzelor abuzive cuprinse in contractele incheiate intre un profesionist si un consumator(5). Printre obiectivele Directivei 93/13 se numara cel de a asigura ca contractele incheiate cu consumatorii nu contin clauze abuzive si cel de a proteja consumatorii impotriva abuzului de putere din partea unui profesionist, mai ales impotriva contractelor de adeziune si impotriva excluderii abuzive a unor drepturi esentiale din contracte(6). Atunci cand o clauza contractuala nu s?a negociat individual, se considera ca fiind abuziva „in cazul in care, in contradictie cu cerinta de buna-credinta, provoaca un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor care decurg din contract, in detrimentul consumatorului”(7). Clauzele redactate in prealabil, pe care consumatorul nu a avut posibilitatea de a le influenta, se considera intotdeauna ca nu s?au „negociat individual” in sensul articolului 3 alineatul (1)(8). Anexa la Directiva 93/13 contine o lista orientativa si neexhaustiva a clauzelor care pot fi considerate abuzive(9), inclusiv a acelora care au ca obiect sau ca efect sa solicite de la un consumator care nu si?a indeplinit obligatia sa plateasca o suma disproportionat de mare drept compensatie(10).
  2. Caracterul abuziv al unei clauze contractuale trebuie sa se aprecieze „luand in considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s?a incheiat contractul si raportandu?se, in momentul incheierii contractului, la toate circumstantele care insotesc incheierea contractului si la toate clauzele contractului sau ale unui alt contract de care acesta depinde”(11).
  3. Statele membre trebuie sa prevada, in masurile lor de transpunere a Directivei 93/13, ca „clauzele abuzive utilizate intr?un contract incheiat cu un consumator de catre un vanzator sau un furnizor [a se citi «profesionist»], in conformitate cu legislatia interna, nu creeaza obligatii pentru consumator, iar contractul continua sa angajeze partile prin aceste clauze [a se citi «potrivit dispozitiilor sale»], in cazul in care poate continua sa existe fara clauzele abuzive”(12).
  4. Statele membre sunt de asemenea obligate sa se asigure ca, „in interesul consumatorilor si al concurentilor, exista mijloace adecvate si eficace pentru a preveni utilizarea in continuare a clauzelor abuzive in contractele incheiate cu consumatorii de catre vanzatori sau furnizori [a se citi «profesionisti»]”(13).

Directiva 2008/48

  1. Directiva 2008/48(14) armonizeaza anumite aspecte ale reglementarilor statelor membre in materie de contracte de credit pentru consumatori(15). In considerentul (10) se explica faptul ca, desi domeniul de aplicare al Directivei 2008/48 este expres definit in cuprinsul acesteia, statele membre pot totusi pune in aplicare, in conformitate cu legislatia Uniunii, dispozitiile sale in domenii care nu intra in sfera de aplicare a directivei. Urmatoarele obiective prevazute de Directiva 2008/48 sunt relevante in acest caz: dezvoltarea unei piete a creditului de consum mai transparente si mai eficiente, in cadrul pietei interne(16), realizarea armonizarii complete, asigurand totodata un nivel ridicat si echivalent de protectie a consumatorilor din intreaga Uniune(17), asigurarea ca contractele de credit cuprind toate informatiile necesare intr?un mod clar si concis, pentru a permite consumatorilor sa ia decizii in deplina cunostinta de cauza si pentru a le permite sa isi cunoasca drepturile si obligatiile care le revin in temeiul contractului de credit, precum si garantia ca consumatorii detin informatii referitoare la dobanda anuala efectiva (denumita in continuare „DAE”) stabilita in intreaga Uniune, care sa le dea posibilitatea de a compara ratele respective(18).
  2. Directiva 2008/48 se aplica contractelor de credit pentru consumatori(19). Cu toate acestea, contractele de credit „garantate fie prin ipoteca, fie printr?o alta garantie comparabila, utilizata in mod curent intr?un stat membru asupra unui bun imobil, fie printr?un drept legat de un bun imobil” sunt excluse in mod expres din domeniul sau de aplicare(20).
  3. Sunt relevante urmatoarele definitii prevazute la articolul 3:

„(c)      «contract de credit» inseamna un contract prin care un creditor acorda sau promite sa acorde unui consumator un credit sub forma de amanare la plata, imprumut sau alte facilitati financiare similare […]

(g)      «costul total al creditului pentru consumatori» inseamna toate costurile, inclusiv dobanda, comisioanele, taxele si orice alt tip de costuri pe care trebuie sa le suporte consumatorul in legatura cu contractul de credit si care sunt cunoscute de catre creditor […]

(h)      «valoarea totala platibila de catre consumator» inseamna suma dintre valoarea totala a creditului si costul total al creditului pentru consumator;

(i)      «dobanda anuala efectiva» [«DAE»] inseamna costul total al creditului pentru consumator exprimat ca procent anual din valoarea totala a creditului, inclusiv costurile mentionate la articolul 19 alineatul (2), daca este cazul;[(21)]

[…]

(l)      «valoarea totala a creditului» inseamna plafonul sau sumele totale puse la dispozitie in baza unui contract de credit;

[…]”

  1. Articolul 5 impune obligatia de a furniza consumatorilor informatii inainte de incheierea unui contract de credit. Desi aceasta dispozitie nu este ca atare in discutie in prezenta cauza, informatiile prevazute in aceasta se reflecta in lista obligatorie a informatiilor care trebuie mentionate in contractele de credit, care figureaza la articolul 10. In temeiul celei din urma dispozitii, contractele de credit trebuie sa fie redactate pe hartie sau pe un alt suport durabil. Toate partile contractante primesc cate un exemplar al contractului de credit(22). Articolul 10 alineatul (2) enumera 22 de informatii care trebuie sa fie specificate in mod clar si concis in orice contract de credit. Aceasta enumerare include „valoarea totala a creditului si conditiile care reglementeaza tragerea creditului”(23).
  2. In masura in care Directiva 2008/48 armonizeaza contractele de credit pentru consumatori, statelor membre li se interzice sa introduca dispozitii diferite si sa permita consumatorilor sa renunte la drepturile care le?au fost conferite prin dispozitiile de drept intern care transpun aceasta directiva sau care corespund acesteia(24).
  3. Statele membre trebuie sa prevada sanctiuni eficiente, proportionale si cu efect de descurajare in vederea transpunerii Directivei 2008/48(25).

Legislatia nationala

Procedura de insolventa

  1. Instanta de trimitere explica faptul ca normele nationale de reglementare a procedurii de insolventa se aplica in urmatorul mod.
  2. O persoana este in stare de insolventa atunci cand nu poate sa isi onoreze angajamentele financiare timp de mai mult de 30 de zile de la data la care obligatia de plata devine scadenta. Un debitor care nu are calitatea de comerciant poate solicita instantei competente in materia insolventei sa examineze situatia sa de insolventa si sa o solutioneze printr?o descarcare de datorii. Intr?o astfel de procedura, instanta competenta in materia insolventei nu poate verifica legitimitatea, valoarea sau rangul creantelor inregistrate, nici atunci cand se ridica probleme care intra sub incidenta Directivei 93/13 sau a Directivei 2008/48, cu exceptia cazului in care creantele respective sunt contestate de administratorul judiciar, de un alt creditor sau, in mod exceptional, de debitorul insusi. In acest scop, partea interesata trebuie sa formuleze o cerere incidenta la instanta competenta in materia insolventei.
  3. In cazul in care instanta competenta in materia insolventei a admis solutionarea insolventei prin descarcarea de datorii, un debitor poate depune o cerere incidenta. Daca aceasta cerere priveste o creanta negarantata exigibila, instanta competenta in materia insolventei o poate examina. Procedand astfel, aprecierea instantei competente in materia insolventei se reduce insa la aspectul daca creanta s?a stins sau s?a prescris(26). Potrivit normelor procedurale nationale, instanta competenta in materia insolventei nu poate analiza fondul unei cereri incidente in masura in care aceasta are ca obiect creante garantate(27).

Dreptul consumului si creditul de consum

  1. Instanta de trimitere precizeaza ca se considera nul orice act juridic care prin continutul sau prin scopul sau contravine unei legi sau o eludeaza ori care este contrar bunelor moravuri.
  2. Contractul de credit pentru consum trebuie sa fie incheiat in scris, iar creditorul trebuie sa mentioneze printre altele informatii referitoare la valoarea totala a creditului si la DAE perceputa. Nerespectarea acestor cerinte nu determina nulitatea totala contractului de credit(28). Totusi, in cazul in care consumatorul invoca acest fapt impotriva creditorului, se considera ca dobanda aferenta contractului de credit a fost datorata de la data incheierii acestuia la rata de actualizare aplicabila in acel moment si publicata de Banca Nationala a Cehiei si ca orice alte dispozitii cu privire la plati stipulate in contractul de credit sunt nule(29).
  3. Dispozitiile din contractele incheiate cu consumatorii care, prin incalcarea cerintei bunei?credinte, implica un dezechilibru clar intre drepturile si obligatiile partilor contractante in detrimentul consumatorului sunt nule(30).

Situatia de fapt, procedura si intrebarile preliminare

  1. La 29 august 2011, domnul Ernst Radlinger si doamna Helena Radlingerová (denumiti in continuare „sotii Radlinger” sau „consumatorii” ori „debitorii”) au incheiat un contract de credit de consum cu Smart Hypo (denumita in continuare „imprumutatorul”). Conform acestui contract, Smart Hypo a acordat un imprumut in valoare de 1 170 000 CZK (43 205 EUR)(31). In schimb, sotii Radlinger au convenit sa ramburseze suma de 2 958 000 CZK (109 231 EUR) in 120 de rate lunare in valoare de 24 375 CZK (900 EUR) fiecare, exigibile in cea de a douazecea zi a fiecarei luni (cu exceptia primei rate care trebuia sa fie platita la 31 august 2011 si a costurilor in valoare de 33 000 CZK: aceste sume au fost deduse din suma principala imprumutata). Suma de 2 958 000 CZK era formata din urmatoarele: (i) principalul, in cuantum de 1 170 000 CZK, (ii) dobanda de 10 % pe an perceputa asupra principalului pe durata contractului de credit (care se ridica tot la valoarea de 1 170 000 CZK), (iii) taxe datorate imprumutatorului, in cuantum de 585 000 CZK (21 602 EUR), si (iv) costurile indicate mai sus(32). Din graficul de plati stipulat de contract a rezultat ca rambursarile sotilor Radlinger efectuate intre 31 august 2011 si 20 iulie 2017 ar echivala de fapt cu plata costurilor, a dobanzii si a taxelor imprumutatorului. Numai incepand cu plata celei de a 73-a rambursari lunare, acestia ar incepe sa ramburseze suma principala. DAE a fost stabilita la 28,9 %(33).
  2. Totodata, sotii Radlinger au convenit sa garanteze imprumutul dupa cum urmeaza: (i) printr?o ipoteca asupra casei familiei si asupra terenului lor, (ii) prin incheierea unui contract de asigurare cu privire la aceasta proprietate, in temeiul caruia, in ipoteza survenirii evenimentului asigurat, orice beneficii ar fi platite direct imprumutatorului si, (iii) prin incheierea unui act notarial care includea o clauza privind exigibilitatea imediata a creantei.
  3. In contractul de credit, pe langa si in plus fata de dobanda moratorie prevazuta de lege, sotii Radlinger s?au angajat sa plateasca imprumutatorului o penalitate contractuala de 0,2 % din suma principala pentru fiecare zi sau parte a unei zile de intarziere a platii acestei sume, a taxelor sau a dobanzii percepute de imprumutator. In cazul unei intarzieri a platii care ar fi depasit o luna, acestia au convenit de asemenea sa plateasca o amenda contractuala unica de 117 000 CZK (4 320 EUR) si o suma forfetara in valoare de 50 000 CZK (1 846 EUR) pentru costurile suportate de imprumutator pentru recuperarea sumelor datorate, care nu includeau costurile de arbitraj sau cheltuielile de judecata ori de reprezentare legala(34).
  4. In cazul in care sotii Radlinger nu reuseau sa ramburseze creditul sau in cazul in care imprumutatorul descoperea ca acestia au furnizat informatii false sau vadit inselatoare ori ca au ascuns informatii importante in cererea de acordare a creditului, imprumutatorul putea solicita rambursarea imediata a sumei principale si a costurilor asociate stipulate in contractul de credit. In plus, deveneau exigibile penalitatile contractuale si dobanda legala.
  5. La 27 septembrie 2011, imprumutatorul a notificat sotii Radlinger cu privire la faptul ca a constatat ca acestia ascunsesera informatii din care reiesea ca proprietatea lor facuse anterior obiectul unui titlu executoriu. Acest titlu fusese emis pentru suma de 4 285 CZK (158 EUR). Cu toate acestea, pentru acest motiv, imprumutatorul a solicitat rambursarea imediata a intregii datorii. Prin scrisoarea din 19 noiembrie 2012, imprumutatorul si?a reinnoit solicitarea, precizand ca platile efectuate de sotii Radlinger in temeiul contractului de credit fusesera neregulate si intarziate. Totusi, potrivit instantei de trimitere, sotii Radlinger si?au executat obligatia de plata pana in luna decembrie 2012.
  6. Ulterior, FINWAY a.s. (denumita in continuare „Finway” sau „creditorul”), paratul din litigiul principal, a preluat aceste creante de la Smart Hypo.
  7. La 26 aprilie 2013, instanta de trimitere a declarat starea de insolventa a sotilor Radlinger, a numit un administrator al procedurii si a solicitat creditorilor sa isi inregistreze creantele. La 23 mai 2013, in cadrul procedurii de insolventa, Finway a inregistrat doua creante executorii. Prima era o creanta garantata in cuantum de 3 045 991 CZK (112 480 EUR). Cea de a doua era o creanta negarantata in cuantum de 1 359 540 CZK (50 204 EUR), reprezentand penalitatea contractuala pentru intarzierea platilor de 0,2 % pe zi, aplicata in perioada 23 septembrie 2011-25 aprilie 2013.
  8. La 3 iulie 2013, in cursul procedurii de verificare, sotii Radlinger au recunoscut caracterul executoriu al creantelor, insa au contestat atat valoarea creantei garantate, cat si a celei negarantate pentru motivul ca clauzele contractului de credit initial erau contrare bunelor moravuri. Acestia sustin ca valoarea pe care ar trebui sa fie obligati sa o plateasca [1 496 801 CZK (55 272,70 EUR)] este mult mai mica decat creantele inregistrate de Finway. Administratorul procedurii nu a contestat creanta societatii Finway.
  9. Prin ordonanta din 23 iulie 2013, instanta de trimitere a aprobat descarcarea comuna de datorii a sotilor Radlinger potrivit unui program de rambursari. In urmatoarea zi, sotii Radlinger au depus o cerere incidenta prin care solicitau declararea ca nelegitime a creantelor inregistrate de Finway pentru motivul ca sunt contrare bunelor moravuri.
  10. Instanta de trimitere precizeaza ca normele nationale care reglementeaza procedura de insolventa o impiedica sa examineze fondul cererii incidente a sotilor Radlinger. Conform acestor norme, astfel de cereri pot fi formulate numai in cazurile in care solutionarea insolventei debitorului sub forma unei descarcari de datorii este aprobata de instanta competenta in materia insolventei. In cazul de fata, normele nationale nu permit deloc sotilor Radlinger sa formuleze o cerere incidenta in raport cu creanta garantata. Prin urmare, aceasta parte a cererii ar trebui sa fie respinsa. Normele nationale prevad insa posibilitatea ca un debitor sa depuna o cerere incidenta in legatura cu creanta negarantata.
  11. Pentru a solutiona cererea incidenta formulata de sotii Radlinger, Krajský soud v Praze (Curtea Regionala din Praga) solicita pronuntarea unei decizii preliminare cu privire la intrebarile sintetizate mai jos:

„1)      Articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13 si articolul 22 alineatul (2) din Directiva 2008/48 sau orice alte dispozi?ii ale dreptului Uniunii privind protec?ia consumatorilor se opun normelor na?ionale care, in procedura de insolven?a:

–        permit instan?ei de judecata sa verifice autenticitatea, valoarea sau rangul crean?elor impotriva unui debitor care este consumator numai in temeiul unei cereri incidente depuse de administratorul procedurii, de un creditor sau de debitor?

–        permit unui astfel de debitor sa solicite verificarea de catre instan?a a crean?elor inregistrate ale creditorilor (i) numai in cazul in care este aprobata solu?ionarea starii de insolventa a acestuia sub forma unei descarcari de datorii, (ii) numai in legatura cu crean?e negarantate ?i (iii), in cazul crean?elor declarate executorii printr?o decizie a autorita?ii competente, numai in scopul de a sustine ca crean?a s?a stins sau s?a prescris?

2)      In procedura de insolven?a referitoare la crean?e izvorate dintr?un contract de credit de consum, instan?a trebuie sa tina cont ex officio (chiar ?i in absen?a vreunei contestatii formulate de consumator) de nerespectarea de catre imprumutator a cerin?ei de furnizare a informa?iilor impuse in temeiul articolului 10 alineatul (2) din Directiva 2008/48 ?i sa declare nule clauzele contractuale in conformitate cu legislatia nationala?

In cazul unui raspuns afirmativ la prima sau la a doua intrebare:

3)      Aceste dispozi?ii ale directivelor men?ionate au efect direct ?i pot fi aplicate in mod direct, avand in vedere ca o examinare ex officio de catre instan?a afecteaza raportul orizontal dintre consumator ?i furnizorul de bunuri sau prestatorul de servicii?

4)      Care este «valoarea totala a creditului» prevazuta la articolul 10 alineatul (2) litera (d) din Directiva 2008/48 ?i care sunt «valorile tragerii» in formula de calcul a DAE prevazuta in anexa I la aceasta directiva, in cazul in care (i) contractul de credit stipuleaza expres obliga?ia de plata a unui cuantum al creditului, dar (ii) se convine ca crean?ele imprumutatorului cu titlu de comision ?i cu titlu de prima rata (prime rate) de rambursare vor fi compensate cu cuantumul respectiv, astfel incat sumele compensate nu sunt in realitate platite niciodata consumatorului, ci raman in intregime la dispozi?ia imprumutatorului? Includerea acestor sume influen?eaza modul de calcul?

5)      La aprecierea aspectului daca clauzele privind penalita?ile sunt abuzive in sensul punctului 1 litera (e) din anexa la Directiva 93/13, este necesar sa se ia in considerare efectul cumulativ al tuturor acestor clauze din contract, independent de aspectul daca creditorul insista ca acestea sa fie respectate in intregime sau daca unele dintre acestea pot fi considerate nule potrivit legislatiei na?ionale sau este necesar sa se ia in considerare numai efectul penalita?ilor care sunt sau care pot fi in realitate solicitate?

6)      In cazul in care se constata ca penalita?ile contractuale sunt abuzive, este necesara anularea tuturor penalita?ilor individuale care (insa doar atunci cand sunt luate in considerare impreuna) au determinat instan?a sa concluzioneze ca valoarea compensa?iei a fost dispropor?ionat de mare in sensul punctului 1 litera (e) din anexa la Directiva 93/13 sau este necesara anularea numai a unora dintre acestea (?i, in cel din urma caz, pe baza caror criterii)?”

  1. So?ii Radlinger, Finway, guvernele Republicii Cehe ?i Poloniei, precum ?i Comisia Europeana au depus observa?ii scrise. La ?edin?a din 15 iulie 2015, Germania ?i Comisia au prezentat observa?ii orale.

Apreciere

Prima intrebare

  1. Prin intermediul primei intrebari, instan?a de trimitere urmare?te sa afle daca normele na?ionale care reglementeaza procedura de insolven?a referitoare la o datorie care isi are originea intr?un contract de credit de consum, care: (i) impun debitorului sa depuna o cerere incidenta in cadrul procedurii de insolven?a principala pentru a se verifica validitatea, valoarea sau rangul crean?elor ?i care (ii) limiteaza dreptul sau de a solicita o examinare a creantelor respective, sunt compatibile cu dreptul Uniunii, in special cu Directiva 93/13 ?i cu Directiva 2008/48. Implicit, instanta ridica si problema daca astfel de norme sunt compatibile cu principiile echivalen?ei ?i efectivitatii(35).
  2. Vom incepe prin a aborda aceste aspecte in raport cu Directiva 93/13, care instituie un regim care protejeaza si impiedica consumatorii sa fie tinuti sa respecte clauze contractuale abuzive si care impune statelor membre sa se asigure ca exista mijloace adecvate si eficace pentru a preveni utilizarea in continuare a unor astfel de clauze in contractele incheiate cu consumatorii(36). Nu se contesta ca sotii Radlinger sunt consumatori si ca imprumutatorul este un profesionist in sensul acestei directive.
  3. In ceea ce priveste principiul echivalentei, instanta de trimitere precizeaza, in cadrul deciziei sale de trimitere, ca instanta sesizata cu o procedura de insolventa nu poate examina validitatea, valoarea sau rangul creantelor pe baza niciunui motiv, cu exceptia cazului in care persoana in cauza – administratorul procedurii, creditorul sau (ca in cazul de fata) debitorul – depune o cerere incidenta. Aceasta situatie nu este diferita in cazul in care procedura de insolventa vizeaza datorii izvorate dintr?un contract incheiat cu un consumator. Astfel, Curtea nu dispune de informatii care sa sugereze ca normele procedurale nationale care impun unui debitor sa depuna o cerere incidenta ­– de exemplu, in scopul de a contesta validitatea unei creante a creditorului pentru motivul ca contractul din care izvoraste aceasta creanta este incompatibil cu normele Uniunii de protectie a consumatorilor – sunt mai putin favorabile decat cele aplicabile altor actiuni similare de drept intern.
  4. In ceea ce priveste principiul efectivitatii, potrivit unei jurisprudente constante, fiecare caz in care se ridica problema daca o dispozitie procedurala nationala face imposibila sau excesiv de dificila aplicarea dreptului Uniunii trebuie analizat tinand cont de locul pe care respectiva prevedere il ocupa in cadrul procedurii in ansamblul sau, de modul in care se deruleaza si de particularitatile acesteia in fata diverselor instante nationale(37). Din aceasta perspectiva, trebuie sa se tina cont, eventual, de principiile care stau la baza sistemului jurisdictional national, precum protectia dreptului la aparare, principiul securitatii juridice si buna desfasurare a procedurii”(38).
  5. In lumina normelor procedurale nationale in discutie, este imposibil sau excesiv de dificil pentru instanta competenta in materia insolventei sa verifice validitatea, valoarea sau rangul creantelor izvorate dintr?un contract de credit de consum si aceste norme fac extrem de dificil pentru un debitor care are calitatea de consumator sa conteste o creanta inregistrata?
  6. Instanta de trimitere precizeaza ca, potrivit normelor mentionate, aceasta nu poate, in cadrul procedurii incidente, sa verifice legitimitatea primei creante (in suma de 3 045 991 CZK), intrucat aceasta creanta este garantata. Instanta este indreptatita sa examineze cererea incidenta avand ca obiect cea de a doua creanta (in suma de 1 359 540 CZK), deoarece acea creanta este atat exigibila, cat si negarantata. Insa aceasta verificare este supusa unor restrictii semnificative. Astfel de creante negarantate pot fi examinate numai pentru motive care tin de validitatea lor, de valoarea lor sau de rangul de prioritate in care sunt repartizate, iar debitorii sunt obligati sa se limiteze la contestarea acestora pentru motivul ca creanta s?a stins sau este prescrisa(39).
  7. Ca urmare a acestor caracteristici specifice, este imposibil pentru debitorii aflati in situatia sotilor Radlinger sa conteste creante garantate. In particular, atunci cand creante garantate privesc datorii izvorate din contracte de credit de consum, nu pot fi contestate nici validitatea creantei, nici calculul sumei datorate. Aspectul daca contractul care da nastere datoriei este compatibil cu normele Uniunii de protectie a consumatorilor este esential tocmai pentru a determina cu exactitate aceste doua aspecte. Atunci cand normele de protectie a consumatorilor nu au fost respectate, consecinta, in conformitate cu articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13, trebuie sa fie aceea ca clauzele din contract care dau nastere datoriei sunt considerate a fi abuzive si nu creeaza obligatii pentru consumator. Cu toate acestea, norme nationale precum cele in discutie in litigiul principal impiedica instanta sesizata sa efectueze verificarea necesara si nu permit debitorului insusi sa formuleze o actiune.
  8. Consideram ca acest aspect este incompatibil cu principiul efectivitatii.
  9. In ceea ce priveste creantele negarantate exigibile, pare daca nu imposibil, atunci cu siguranta excesiv de dificil pentru debitori sa conteste legitimitatea unor astfel de creante pentru motivul ca provenienta datoriei care determina starea de insolventa (contractul incheiat cu un consumator) este incompatibila cu normele Uniunii de protectie a consumatorilor. Daca este adevarat ca debitorii pot formula cereri incidente prin care contesta validitatea, valoarea sau rangul unor astfel de creante (cel din urma element nu pare sa fie relevant in speta), motivele pentru care acestia pot face acest lucru sunt limitate. Normele nationale relevante nu prevad obligatia ca instanta insasi sa verifice validitatea sau valoarea creantelor care izvorasc dintr?un contract de credit de consum, iar debitorii pot invoca doar faptul ca creantele negarantate exigibile s?au stins ori s?au prescris. Consideram ca astfel de norme impiedica de fapt consumatorii care au calitatea de debitori sa conteste validitatea sau valoarea unor asemenea creante negarantate, atunci cand aceste creante se intemeiaza pe clauze care sunt expres interzise prin Directiva 93/13(40).
  10. Prin urmare, concluzionam ca Directiva 93/13 trebuie sa fie interpretata in sensul ca se opune normelor procedurale nationale, precum cele in discutie in litigiul principal, care: (i) nu permit unei instante competente in materie de insolventa ca, atunci cand solutioneaza o cerere incidenta, sa verifice din oficiu validitatea, valoarea sau rangul creantelor negarantate exigibile, izvorate dintr?un contract de credit de consum, (ii) nu permit unei astfel de instante sa verifice din oficiu legitimitatea unei creante garantate si (iii) fac imposibil si/sau excesiv de dificil pentru un consumator care are calitatea de debitor sa conteste o creanta negarantata exigibila, atunci cand astfel de creante izvorasc dintr?un contract de credit de consum, chiar daca instanta competenta in materia insolventei dispune de elementele de fapt si de drept necesare pentru aceasta sarcina.
  11. Instan?a de trimitere solicita de asemenea indrumari cu privire la aspectul daca normele procedurale na?ionale in discu?ie sunt incompatibile cu articolul 22 alineatul (2) din Directiva 2008/48. In opinia noastra, nu este necesar sa se raspunda la acest aspect al primei intrebari. Articolul 22 alineatul (2) impune statelor membre sa se asigure ca consumatorii nu pot renun?a la drepturile care le?au fost conferite prin dispozi?iile de drept intern care transpun Directiva 2008/48 sau care corespund acesteia. Nimic din cuprinsul normelor na?ionale descrise in decizia de trimitere, care reglementeaza renun?area consumatorului la drepturile sale in sensul articolului 22 alineatul (2), nu pare sa fie relevant in speta. In plus, nu exista nicio indica?ie in expunerea situatiei de fapt realizata de instan?a de trimitere potrivit careia so?ii Radlinger ar fi renun?at la drepturile care le?au fost conferite prin dispozi?iile na?ionale care transpun aceasta directiva. Rezulta ca articolul 22 alineatul (2) din Directiva 2008/48 nu are nicio relevanta aparenta asupra aspectului daca principiile echivalen?ei ?i efectivita?ii se opun normelor na?ionale in discu?ie.

Cea de a doua intrebare

  1. In cadrul celei de a doua intrebari, instanta de trimitere ridica doua probleme. In primul rand, instantele nationale trebuie sa verifice ex officio daca un creditor nu a furnizat informatiile enumerate la articolul 10 alineatul (2) din Directiva 2008/48, chiar si atunci cand debitorul insusi nu invoca acest motiv? In al doilea rand, in cazul in care creditorul nu a furnizat aceste informatii, contractul de credit este, in consecinta, nul, astfel cum prevede legislatia nationala?
  2. Inainte de a examina aceste chestiuni, reamintim ca, potrivit contractului de credit in discutie in litigiul principal, sotii Radlinger au consimtit sa obtina un imprumut garantat si ca procedura de insolventa subsecventa are ca obiect doua creante legate de aceasta datorie. Prima creanta (3 045 991 CZK) este garantata prin trei mijloace, incluzand o garantie sub forma unei ipoteci. Cea de a doua creanta (1 359 540 CZK) consta in penalitati contractuale impuse pe baza contractului de credit ca urmare a neindeplinirii obligatiei de plata a sotilor Radlinger.
  3. Contractul de credit in sine este cel care intra in domeniul de aplicare al Directivei 2008/48, iar nu datoriile rezultate sau creantele creditorului. Cu toate acestea, contractele de credit garantate printr?o ipoteca sunt in mod expres excluse din domeniul de aplicare al Directivei 2008/48 [articolul 2 alineatul (2) litera (a)]. Comisia arata in observatiile sale ca sfera de aplicare a dispozitiilor nationale de transpunere este mai extinsa decat articolul 2 din Directiva 2008/48, intrucat ele cuprind si contractele de credit garantate printr?o ipoteca. Aceasta situatie nu este incompatibila cu obiectivele Directivei 2008/48. Statele membre pot, in conformitate cu legislatia Uniunii, sa mentina sau sa introduca dispozitii legale nationale corespunzatoare dispozitiilor Directivei 2008/48 sau unora dintre ele, in ceea ce priveste contracte de credit care nu intra in domeniul de aplicare al acesteia(41).
  4. In plus, rezulta dintr?o jurisprudenta constanta ca, in cadrul procedurii preliminare instituite la articolul 267 TFUE, instanta nationala este cea care are competenta sa aprecieze necesitatea unei hotarari preliminare si pertinenta intrebarilor adresate(42). Curtea refuza sa se pronunte asupra unei intrebari preliminare adresate de o instanta nationala numai daca este evident ca interpretarea solicitata a dreptului Uniunii nu are nicio legatura cu realitatea sau cu obiectul actiunii principale, atunci cand problema este de natura ipotetica sau atunci cand Curtea nu dispune de elementele de fapt sau de drept necesare pentru a raspunde in mod util intrebarilor adresate(43). Nu aceasta este situatia in speta. Astfel, nu este in orice caz evident ca interpretarea articolului 10 alineatul (2) din Directiva 2008/48 nu poate fi relevanta pentru solutionarea litigiului principal privind prima creanta(44).
  5. Prin urmare, dispozitiile legale nationale in discutie trebuie sa fie aplicate in conformitate cu Directiva 2008/48, astfel cum este interpretata de Curte.
  6. In prezenta speta, aspectul daca contractul de credit din care izvoraste creanta garantata nu ar fi intrat in domeniul de aplicare al Directivei 2008/48 in lipsa normelor de transpunere ale Republicii Cehe, precum si daca creantele negarantate ar fi reglementate de aceasta directiva nu are nicio relevanta asupra analizei. Prin urmare, este mai bine ca aceste intrebari sa ramana deschise pentru a fi analizate intr?o cauza viitoare, in masura in care ele sunt pertinente.
  7. In continuare, observam ca articolul 10 alineatul (2) litera (d) din Directiva 2008/48 cuprinde o lista de 22 de informatii care trebuie sa fie mentionate intr?un contract de credit. Este necesar sa se analizeze daca instantele nationale trebuie sa efectueze o examinare ex officio in legatura cu fiecare dintre aceste informatii?
  8. Regimul legislativa instituit de Directiva 2008/48 prevede obligativitatea furnizarii de informatii consumatorilor atat inainte de incheierea contractului de credit, cat si in cuprinsul acestuia(45). Informatiile enumerate la articolul 10 („Informatii care trebuie mentionate in contractele de credit”) reflecta cele 19 informatii prevazute la articolul 5 („Informatii precontractuale”), iar obiectivele ambelor dispozitii sunt acelea de a asigura faptul ca consumatorul este pe deplin informat(46).
  9. In speta, instanta de trimitere solicita indrumari cu privire la aspectul daca instantele nationale trebuie sa examineze ex officio daca obligatia prevazuta la articolul 10 alineatul (2) litera (d) de a informa consumatorul in legatura cu „valoarea totala a creditului si conditiile care reglementeaza tragerea creditului” a fost respectata. Instanta nationala trebuie sa tina cont de omisiunea furnizarii de catre imprumutator a ceea ce instanta de trimitere califica drept informatii „corecte” referitoare la valoarea totala a creditului? In situatia de fapt pe care o analizam, contractul de credit stipuleaza un cuantum al creditului care trebuie sa fie platit unui consumator, insa, potrivit contractului, costurile imprumutatorului (de exemplu, taxele de administrare si prima rata de rambursare a dobanzii) se compenseaza cu valoarea imprumutului, iar sumele reprezentand aceste costuri nu sunt puse in realitate niciodata la dispozitia consumatorului. Atunci cand valoarea totala a creditului include astfel de costuri, DAE este mai mica decat cea perceputa atunci cand aceste costuri sunt excluse din suma care este in realitate platita(47). Prin urmare, instanta de trimitere urmareste sa se stabileasca daca instantele nationale trebuie sa examineze ex officio omisiunea creditorului de a furniza informatiile referitoare la valoarea totala a creditului, astfel cum impune articolul 10 alineatul (2) litera (d).
  10. Aceasta intrebare are o relevanta deosebita pentru solutionarea litigiului principal: in cazul in care instanta de trimitere constata ca consumatorul nu a fost informat in legatura cu valoarea totala a creditului, se va aplica o rata a dobanzii diferita, iar alte clauze vor fi considerate nule(48).
  11. Curtea a statuat in cateva randuri ca instantele nationale trebuie sa aplice ex officio anumite dispozitii ale legislatiei Uniunii in materia protectiei consumatorilor. Aceasta cerinta „a fost justificata de consideratia ca regimul de protectie pus in aplicare [prin aceasta legislatie] se bazeaza pe ideea ca un consumator se gaseste intr?o situatie de inferioritate fata de un profesionist in ceea ce priveste atat puterea de negociere, cat si nivelul de informare si ca exista un risc care nu poate fi neglijat ca, in special din nestiinta, consumatorul sa nu invoce norma de drept destinata sa il protejeze”(49). Curtea a aplicat aceste principii (de exemplu) atunci cand a analizat dreptul consumatorului de a solicita despagubiri de la cel care acorda creditul in temeiul articolului 11 alineatul (2) din Directiva 87/102(50), precum si in legatura cu dreptul consumatorului de a se retrage dintr?un contract negociat in afara spatiilor comerciale(51). In cauza Faber(52), in care s?a ridicat problema daca garantia este datorata de vanzator unui cumparator in cadrul unui contract de vanzare avand ca obiect un vehicul, instanta nationala a solicitat indrumari cu privire la aspectul daca aceasta avea obligatia de a examina din oficiu calitatea de consumator a cumparatorului in sensul articolului 1 alineatul (2) din Directiva 1999/44(53), chiar daca doamna Faber nu invocase aceasta calitate in cadrul procedurii nationale.
  12. In opinia noastra, aceleasi principii pot fi aplicate in mod util pentru a aprecia daca normele procedurale nationale precum cele in discutie in litigiul principal fac imposibila sau excesiv de dificila aplicarea dreptului Uniunii. Cu alte cuvinte: aceste norme nationale sunt compatibile cu principiul efectivitatii?(54)
  13. Din expunerea instantei de trimitere legata de normele procedurale care reglementeaza procedura de insolventa nationala reiese ca instantele nationale nu sunt in masura sa aprecieze daca a fost indeplinita cerinta potrivit careia creditorii trebuie sa furnizeze consumatorilor care au calitatea de debitori informatiile impuse la articolul 10 alineatul (2) litera (d). De asemenea, reiese ca sotii Radlinger insisi nu au fost in masura sa invoce acest aspect.
  14. Consumatorii au nevoie de informatiile prevazute la articolul 10 alineatul (2) litera (d): (i) pentru a le permite sa aprecieze suma pe care o platesc pentru credit, (ii) pentru a stabili daca pot obtine o tranzactie mai favorabila in alta parte si (iii) pentru a?si organiza propriile finante in scopul de a evita lipsurile si inconvenientele pe care le presupune starea de insolventa. Aceste elemente concorda cu obiectivele Directivei 2008/48 de asigurare a unui nivel ridicat de protectie a consumatorilor si de creare a unei veritabile piete interne(55). Informatiile referitoare la valoarea totala a creditului sunt relevante pentru calculul DAE in temeiul unui contract de credit de consum(56). Ceea ce poate fi de o importanta si mai directa pentru consumator reprezinta conditiile care reglementeaza tragerea creditului: cat de multi bani vor fi pusi la dispozitia acestuia pe baza contractului de credit?
  15. In cazul in care normele de procedura nationale impiedica un consumator care a devenit debitor sa invoce omiterea furnizarii de informatii de catre un creditor in conformitate cu articolul 10 alineatul (2) litera (d), consumatorului i se refuza protectia acordata de Directiva 2008/48.
  16. Aspectul daca aceste informatii au fost sau nu au fost furnizate in prezenta procedura ar putea afecta validitatea creantei creditorului, precum si intinderea raspunderii debitorului. In cazul in care instanta sesizata nu poate examina acest aspect, ea nu este in masura sa stabileasca daca creantele izvorate din contractul de credit de consum intra sub incidenta normelor nationale (mai cuprinzatoare) de punere in aplicare a Directivei 2008/48. Aceasta nu poate nici sa aplice normele nationale care impun sanctiuni atunci cand un creditor nu furnizeaza informatii cu privire la valoarea totala a creditului si la conditiile care guverneaza tragerea unui credit. Aceste norme nationale pot determina reducerea sau chiar disparitia raspunderii consumatorului.
  17. Rezulta ca normele procedurale care se impiedica o instanta nationala sa examineze daca cerinta prevazuta la articolul 10 alineatul (2) litera (d) din Directiva 2008/48 a fost indeplinita aduc atingere efectivitatii protectiei conferite de aceasta directiva. O instanta nationala trebuie sa fie in masura sa efectueze aceasta examinare ex officio si, daca este cazul, sa impuna sanctiuni pentru nerespectarea cerintei respective, in temeiul legislatiei nationale(57).
  18. Prin urmare, concluzionam ca articolul 10 alineatul (2) litera (d) din Directiva 2008/48 trebuie sa fie interpretat in sensul ca o instanta nationala sesizata cu o procedura de insolventa referitoare la un contract de credit de consum trebuie sa verifice ex officio daca informatiile prevazute in aceasta dispozitie au fost furnizate de catre creditor debitorului si sa impuna sanctiuni corespunzatoare in temeiul legislatiei nationale atunci cand aceasta obligatie nu a fost respectata(58).

Cea de a patra intrebare

  1. In cazul in care un contract de credit stipuleaza obligatia de plata a unui cuantum al creditului, dar se convine ca creantele imprumutatorului cu titlu de comision si pentru prima rata (prime rate) de rambursare vor fi compensate cu cuantumul respectiv, astfel incat aceste sume nu sunt platite in realitate niciodata consumatorului, ci raman in intregime la dispozitia imprumutatorului: (i) care este „valoarea totala a creditului” in sensul articolului 10 alineatul (2) litera (d) din Directiva 2008/48, (ii) care sunt „valorile tragerii” in formula de calcul a DAE prevazuta in anexa I la aceasta directiva si (iii) includerea sumelor mentionate afecteaza acest calcul?
  2. „[V]aloarea totala a creditului” este definita la articolul 3 litera (l) ca insemnand „[…] plafonul sau sumele totale puse la dispozitie in baza unui contract de credit”. Textul Directivei 2008/48 nu precizeaza insa daca aceasta suma include, pe langa valoarea imprumutului pe care consumatorul o primeste efectiv, costuri precum taxe administrative si orice alte plati initiale de dobanzi care sunt retinute de imprumutator si care nu sunt platite niciodata consumatorului sau daca reprezinta suma primita de consumator, fara sa se includa astfel de costuri(59).
  3. Comisia, Republica Ceha, Germania si Polonia nu contesta ca valoarea totala a creditului o reprezinta cea din urma varianta. De asemenea, aceste parti sunt de acord ca, in cazul in care valoarea totala a creditului este in schimb definita in sensul ca astfel de costuri se adauga sumei platite efectiv consumatorului, efectul este acela de a genera o DAE care pare inferioara celei care ar fi perceputa in ipoteza in care ar fi calculata numai pe baza sumei platite consumatorului, fara sa se includa costurile. Nici sotii Radlinger, nici Finway nu au formulat observatii cu privire la acest aspect.
  4. Consideram ca semnificatia fireasca a expresiei „[…] sumele totale puse la dispozitie in baza unui contract de credit”(60) este „suma imprumutului, cu excluderea costurilor imprumutatorului”. Aceasta reprezinta valoarea mentionata care este in realitate platita consumatorului si care este, asadar, pusa la dispozitia sa pentru ca acesta sa o utilizeze. Aceasta suma corespunde de asemenea valorii tragerii in formula de calcul a DAE prevazuta in anexa I la Directiva 2008/48.
  5. O astfel de interpretare este conforma si cu regimul instituit de Directiva 2008/48, in masura in care articolul 3 litera (h) prevede ca „«valoarea totala platibila de catre consumator» inseamna suma dintre valoarea totala a creditului si costul total al creditului pentru consumator”. In cazul in care „valoarea totala a creditului” se considera ca include costuri precum plati ale unor dobanzi si taxe administrative, aceste costuri ar fi calculate de doua ori la stabilirea valorii totale platibile de catre consumator – o data atunci cand se stabileste „valoarea totala a creditului” si a doua oara atunci cand se stabileste costul total al creditului pentru consumator, astfel cum este definit la articolul 3 litera (g). Acest lucru ar face incoerent regimul instituit prin directiva.
  6. Costurile pe care un consumator poate fi obligat sa le suporte pe baza unui contract de credit pot diferi in natura si pot fi calculate de creditori utilizand diferite metode si variabile(61). In cazul in care astfel de elemente ar fi luate considerare la calculul DAE, acest fapt ar putea aduce atingere obiectivelor Directivei 2008/48 de asigurare a transparentei si a comparabilitatii in ceea ce priveste ofertele de credit. In cazul in care costurile nu sunt calculate in functie de norme uniforme, includerea unor costuri in „valoarea totala a creditului” va face dificila, daca nu imposibila, o comparatie realista. Prin urmare, astfel de costuri trebuie sa fie excluse din calculul DAE tocmai pentru a asigura transparenta si comparabilitatea.
  7. In sfarsit, subliniem ca Directiva 2008/48 reprezinta o masura de armonizare completa(62). Este, asadar, esential ca „valoarea totala a creditului” si sumele incluse in tragere in scopul aplicarii formulei prevazute in anexa I sa fie interpretate in acelasi mod in toate statele membre.
  8. Prin urmare, consideram ca expresia „valoarea totala a creditului”, care figureaza la articolul 10 alineatul (2) litera (d) din Directiva 2008/48, se refera la sumele puse la dispozitia consumatorului pe baza unui contract de credit in sensul articolului 3 litera (l), si anume sumele care sunt platite in realitate consumatorului de catre imprumutator si care sunt astfel puse la dispozitia consumatorului pentru ca el sa le utilizeze, cu excluderea oricaror costuri datorate creditorului. Tragerea din formula prevazuta in scopul calcularii DAE, care figureaza in anexa I la directiva mentionata, corespunde valorii totale a creditului.

Cea de a treia intrebare

  1. In cadrul celei de a treia intrebari, instanta de trimitere solicita sa se stabileasca daca dispozitiile Directivei 93/13 si ale Directivei 2008/48 au efect direct, tinand seama in special de faptul ca litigiul principal reprezinta un litigiu „orizontal” care se poarta intre particulari.
  2. Consideram ca, in sens strict, aceasta intrebare este lipsita de relevanta.
  3. Dispozitiile ambelor directive au fost transpuse in dreptul national. Prin urmare, niciuna dintre partile din litigiul principal nu trebuie sa le invoce in mod direct.
  4. Avand in vedere ca litigiul principal se poarta intre un consumator si un furnizor, niciuna dintre parti nu poate invoca efectul direct al Directivei 93/13 sau al Directivei 2008/48. Rezulta totusi dintr?o jurisprudenta constanta ca instanta nationala sesizata cu un litigiu care se poarta intre particulari este obligata, atunci cand aplica dispozitiile de drept intern, sa ia in considerare ansamblul normelor dreptului national si sa le interpreteze, in masura posibilului, in lumina textului, precum si a finalitatii directivei aplicabile in materie, in vederea identificarii unei solutii conforme cu obiectivul urmarit de aceasta(63).

Cea de a cincea si cea de a sasea intrebare

  1. Prin intermediul celei de a cincea intrebari, instanta de trimitere solicita indrumari cu privire la semnificatia punctului 1 litera (e) din anexa la Directiva 93/13. In cadrul celei de a sasea intrebari, instanta urmareste sa se stabileasca daca penalitatile contractuale precum cele in discutie in speta sunt abuzive in sensul directivei mentionate si, in caz afirmativ, daca instantele nationale trebuie sa excluda aplicarea tuturor acestor clauze sau doar a unora dintre ele. Vom aborda ambele intrebari impreuna.
  2. In conformitate cu punctul 1 litera (e) din anexa la Directiva 93/13, clauzele care au ca obiect sau ca efect sa solicite de la orice consumator care nu si?a indeplinit obligatia sa plateasca o suma disproportionat de mare drept compensatie sunt abuzive in sensul directivei si, astfel, potrivit articolului 6 alineatul (1), nu creeaza obligatii.
  3. Curtea a statuat ca articolul 3 alineatul (1) si articolul 4 alineatul (1) din Directiva 93/13 definesc criterii generale pentru a stabili daca clauzele contractuale care intra sub incidenta domeniului de aplicare al directivei sunt abuzive. In acest context legislativ, revine instantelor nationale sarcina de a stabili daca o anumita clauza este abuziva, in sensul articolului 3 alineatul (1)(64). In speta, criteriile relevante pentru aceasta apreciere vor include soliditatea relativa a societatii finantatoare fata de pozitia de negociere a consumatorului, precum si aspectul daca clauzele privind penalitatile au fost clauze standard redactate in prealabil care nu s?au negociat cu sotii Radlinger, astfel incat ei nu au avut posibilitatea de a influenta continutul acestora(65).
  4. Este necesar sa se aprecieze efectul cumulativ al tuturor acestor clauze din contractul de credit, din moment ce ele se aplica cu exceptia cazului in care fac obiectul unei actiuni in justitie solutionate favorabil. (Consumatorul poate sa nu fie insa constient de faptul ca are posibilitatea de a contesta astfel de clauze sau poate sa nu fie in masura sa faca acest lucru pentru motive ce tin de cost sau pentru ca nu ii permit normele procedurale nationale).
  5. A doua parte a articolului 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 prevede in mod expres ca contractul incheiat intre un profesionist si un consumator continua sa angajeze partile „potrivit dispozitiilor sale”, in cazul in care contractul respectiv poate continua sa existe „fara clauzele abuzive”. Prin urmare, „instantele nationale au obligatia de a exclude aplicarea unei clauze contractuale abuzive pentru ca aceasta sa nu produca efecte obligatorii in ceea ce priveste consumatorii, fara a avea posibilitatea sa ii modifice continutul”(66). Rezulta ca, atunci cand clauzele privind penalitatile sunt abuzive, in sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 93/13, instantele nationale trebuie sa excluda toate astfel de clauze, iar nu numai unele dintre ele.
  6. Date fiind natura si importanta interesului public pe care se bazeaza protectia asigurata consumatorilor in temeiul Directivei 93/13, statele membre trebuie sa prevada mijloace adecvate si eficace „pentru a preveni utilizarea in continuare a clauzelor abuzive in contractele incheiate cu consumatorii de catre vanzatori sau furnizori [a se citi «profesionisti»”] [articolul 7 alineatul (1)]. Or, in cazul in care instanta nationala ar avea posibilitatea sa modifice continutul clauzelor abuzive care figureaza in astfel de contracte, o asemenea posibilitate ar putea aduce atingere (in mod paradoxal) realizarii obiectivului pe termen lung urmarit prin articolul 7, „deoarece ar reduce efectul descurajator pe care il are asupra profesionistilor faptul ca astfel de clauze abuzive nu sunt pur si simplu aplicate in ceea ce priveste consumatorul”(67).
  7. In cazul in care o instanta nationala a constatat ca anumite clauze privind penalitatile sunt abuzive in sensul punctului 1 litera (e) din anexa la Directiva 93/13, este necesar sa se ia in considerare efectul cumulativ al tuturor acestor clauze incluse intr?un contract, in loc sa se restranga aprecierea la cele in privinta carora imprumutatorul insista ca trebuie sa fie respectate sau sa nu se tina seama de cele considerate nule potrivit legislatiei nationale?
  8. In opinia noastra, este necesar sa se ia in considerare efectul cumulativ al clauzelor privind penalitatile.
  9. In primul rand, aceasta opinie este conforma cu obiectivele Directivei 93/13 care includ eradicarea practicii de includere a clauzelor abuzive in contractele incheiate cu consumatorii, precum si asigurarea faptului ca consumatorii sunt protejati impotriva abuzului din partea profesionistilor care beneficiaza de o pozitie de negociere mai puternica fata de consumator(68). In al doilea rand, este conform cu articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13 faptul ca astfel de clauze ar trebui sa fie inlaturate in totalitate pentru a descuraja profesionistii si in special creditorii din domeniul sensibil, din punct de vedere politic si economic, al creditului de consum sa includa clauze de aceasta natura in contractele de credit. Aceasta este in situatia in special atunci cand astfel de clauze sunt incluse in clauze standard care nu au fost negociate.
  10. Prin urmare, concluzionam ca, in sensul articolelor 3 si 4 din Directiva 93/13 si al punctului 1 litera (e) din anexa I la aceasta, este necesar ca instanta de trimitere sa stabileasca daca efectul cumulativ al tuturor clauzelor privind penalitatile incluse intr?un contract de credit de consum obliga un consumator sa plateasca o suma disproportionat de mare drept compensatie, chiar si atunci cand imprumutatorul nu insista ca toate astfel de clauze sa fie respectate in intregime sau atunci cand anumite clauze privind penalitatile sunt considerate a fi nule potrivit legislatiei nationale. In cazul in care astfel de clauze se dovedesc a fi abuzive, aplicarea tuturor acestor clauze consumatorului trebuie sa fie exclusa in intregime.

Concluzie

  1. In lumina consideratiilor care preceda, propunem Curtii sa raspunda la intrebarile preliminare adresate de Krajský soud v Praze (Curtea Regionala din Praga) dupa cum urmeaza:

–        „Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive in contractele incheiate cu consumatorii trebuie sa fie interpretata in sensul ca se opune normelor procedurale nationale precum cele in discutie in litigiul principal care: (i) nu permit unei instante competente in materie de insolventa ca, atunci cand solutioneaza o cerere incidenta, sa verifice din oficiu validitatea, valoarea sau rangul creantelor negarantate exigibile, izvorate dintr?un contract de credit de consum, (ii) nu permit unei astfel de instante sa verifice din oficiu legitimitatea unei creante garantate si (iii) fac imposibil si/sau excesiv de dificil pentru un consumator care are calitatea de debitor sa conteste o creanta negarantata exigibila, atunci cand astfel de creante izvorasc dintr?un contract de credit de consum, chiar daca instanta competenta in materia insolventei dispune de elementele de fapt si de drept necesare pentru aceasta sarcina.

–        Articolul 10 alineatul (2) litera (d) din Directiva 2008/48/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori si de abrogare a Directivei 87/102/CEE a Consiliului trebuie sa fie interpretat in sensul ca o instanta nationala sesizata cu o procedura de insolventa referitoare la un contract de credit de consum trebuie sa verifice ex officio daca informatiile prevazute in aceasta dispozitie au fost furnizate de catre creditor debitorului si sa impuna sanctiuni corespunzatoare in temeiul legislatiei nationale atunci cand aceasta obligatie nu a fost respectata.

–        expresia «valoarea totala a creditului», care figureaza la articolul 10 alineatul (2) litera (d) din Directiva 2008/48, trebuie sa fie interpretata ca referindu?se la sumele puse la dispozitia consumatorului pe baza unui contract de credit in sensul articolului 3 litera (l), si anume sumele care sunt platite in realitate consumatorului de catre imprumutator si care sunt astfel puse la dispozitia consumatorului pentru ca acesta sa le utilizeze, cu excluderea oricaror costuri datorate creditorului. Tragerea din formula prevazuta in scopul calcularii dobanzii anuale efective, care figureaza in anexa I la directiva mentionata, corespunde valorii totale a creditului.

–        este de competenta instantei de trimitere sa stabileasca daca efectul cumulativ al clauzelor privind penalitatile incluse intr?un contract de credit obliga un consumator sa plateasca o suma disproportionat de mare drept compensatie, in sensul articolelor 3 si 4 din Directiva 93/13 si al punctului 1 litera (e) din anexa I la aceasta, chiar si atunci cand imprumutatorul nu insista ca toate astfel de clauze sa fie respectate in intregime sau atunci cand anumite clauze privind penalitatile sunt considerate a fi nule potrivit legislatiei nationale. In cazul in care astfel de clauze se dovedesc a fi abuzive, aplicarea tuturor acestor clauze consumatorului trebuie sa fie exclusa in intregime.”

alin