Revendicare. Din moment ce reclamantul a avut la dispozitie un act normativ special, el nu mai poate apela la normele de drept comun pentru revendicare

Din moment ce reclamantul a avut la dispozitie un act normativ special, in temeiul caruia sa solicite restituirea obiectelor considerate a fi confiscate abuziv de catre regimul comunist, el nu mai poate apela la normele de drept comun pentru revendicarea acestora, conform principiului „specialia generalibus derogant”. Intrucat recurentul-reclamant a omis sa valorifice legea speciala in termenul prevazut, conform Legii nr. 213/1998, nu poate solicita acelasi lucru printr-o alta procedura, respectiv cea de drept comun.

R O M A N I A
INALTA CURTE DE CASATIE SI JUSTITIE
Sectia a II-a civila

Decizia nr. 1875/2015 Dosar nr. 4176/30/2013

Sedinta publica de la 23 septembrie 2015

Deliberand, asupra recursului constata urmatoarele:

Prin Sentinta civila nr. 2437/PI din 17 octombrie 2013, Tribunalul Timis, sectia I civila a respins actiunea civila formulata de reclamantul R.M.J.

Pentru a hotari astfel, tribunalul a avut in vedere faptul ca potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998: „Bunurile preluate de stat fara un titlu valabil, inclusiv cele obtinute prin vicierea consimtamantului, pot fi revendicate de fostii proprietari sau de succesorii acestora, daca nu fac obiectul unor legi speciale de reparatie.”

Ori, revendicarea bijuteriilor confiscate abuziv de catre regimul comunist a fost reglementata de O.U.G. nr. 190/2000.

Conform art. 26 alin. (1) din actul normativ mentionat: „Persoanele fizice si juridice ale caror obiecte din metale pretioase si pietre pretioase de natura celor prevazute la art. 4 au fost preluate abuziv de catre stat pot solicita restituirea acestora judecatoriei in raza careia domiciliaza sau isi au sediul, pana la data de 31 decembrie 2009.”

Prin urmare, cata vreme reclamantul a avut la dispozitie un act normativ special – O.U.G. nr. 190/2000 – el nu mai poate apela la prevederile de drept comun pentru revendicarea bijuteriilor pretins preluate abuziv de catre regimul comunist.

Mai mult, sanctiunea nulitatii se aplica actelor juridice, intelese ca manifestari de vointa facute in scopul nasterii, modificarii sau stingerii unui raport juridic concret.

Inventarul a carui nulitate o solicita reclamantul descrie obiectele „din metale pretioase gasite ingropate in cimitirul „M.” din Timisoara la 1 august 1986″.

Prin urmare, acest inventar nu constata un raport juridic, nefiind un act juridic, astfel ca el nu poate fi sanctionat cu nulitatea.

De altfel, O.U.G. nr. 190/2000 nu conditiona restituirea bijuteriilor confiscate de anularea actului de preluare, ci doar de dovedirea caracterului abuziv al preluarii.

Impotriva acestei sentinte a declarat apel, in termen legal, reclamantul R.M.J. solicitand schimbarea ei, cu consecinta admiterii actiunii.

Prin Decizia nr. 103 din 16 septembrie 2014 pronuntata de Curtea de Apel Timisoara, sectia a II-a civila s-a respins apelul declarat de reclamantul R.M.J. impotriva Sentintei civile nr. 2437/PI din 17 octombrie 2013, Tribunalul Timis, sectia I civila.

Curtea de apel a retinut ca scopul urmarit de reclamant prin formularea actiunii sale este restituirea in natura sau prin echivalent banesc, a obiectelor din aur care se pretinde a fi fost confiscate din patrimoniul sau – iar nu gasite ca abandonate de alte persoane, si preluate de stat – asa cum rezulta din procesul-verbal (Inventar nr. 7331 din 1 august 1986) intocmit de Directia Economica a Inspectoratului General de Militie, a carui nulitate s-a cerut a se constata pentru a-i fi astfel admisa cererea in realizarea dreptului mentionat.

O.U.G. nr. 190/2000 privind regimul metalelor pretioase si pietrelor pretioase in Romania este actul normativ care, dupa Decembrie 1989, a prevazut, in mod expres, posibilitatea pentru cei indreptatiti de a-si recupera astfel de bunuri preluate in mod abuziv.

Art. 26 al O.U.G. nr. 190/2000 prevedea faptul ca persoanele fizice si juridice ale caror obiecte din metale si pietre pretioase au fost preluate abuziv de catre stat, puteau solicita restituirea lor judecatoriei in raza careia domiciliau sau isi aveau sediul, pana la data de 31 decembrie 2009, procedura la care insa reclamantul nu a recurs.

Observarea corecta a acestui text demonstreaza ca legea nu impunea ca si conditie pentru demonstrarea calitatii procesuale active in atare actiuni decat pe aceea ca cei care solicita restituirea bunurilor sa fie cei carora le-au fost preluate de stat aceste bunuri, ipostaza pe care o puteau demonstra prin orice mijloace de proba – la o adica si prin contra-dovedirea mentiunilor din actele de preluare – evident, sub conditia respectarii termenului prevazut pentru exercitarea acestei proceduri.

Actiunea reclamantului avand un asemenea obiect a fost introdusa mult dupa expirarea acestui termen de decadere (21 martie 2013) iar pentru a justifica acest lucru el a inteles sa o intemeieze pe dispozitiile de drept comun in materia restituirii.

Astfel cum in mod corect a retinut instanta de fond in hotararea sa, conform art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publica, bunurile preluate de stat fara un titlu (asa cum se pretinde ca sunt cele mentionate in actiune), inclusiv cele obtinute prin vicierea consimtamantului, pot fi revendicate de fostii proprietari sau de succesorii lor, daca nu fac obiectul unor legi speciale de reparatie.

Cum pentru bunurile contand din metale si pietre pretioase a fost adoptata o astfel de lege speciala de reparatie (care este O.U.G. nr. 190/2000), reclamantul trebuia sa utilizeze de dispozitiile acesteia pentru a putea obtine restituirea bunurilor confiscate, ocazie cu care putea administra toate probele necesare si utile dovedirii realitatii sustinerilor sale.

Intrucat el a omis sa valorifice aceasta lege speciala in termenul de ea prevazut, conform textului amintit al Legii nr. 213/1998, nu poate solicita acelasi lucru printr-o alta procedura, respectiv cea de drept comun, cum este si cea de fata.

Cata vreme reclamantul a avut la dispozitie o lege speciala de restituire insotita de intreg arsenalul garantiilor procesuale aferente acesteia, respingerea actiunii sale in revendicare de drept comun nu ii incalca dreptul de acces la justitie prevazut de art. 21 din Constitutie privind liberul acces la justitie (aspect consacrat, de ex. in Decizia nr. 476 din 9 noiembrie 2004 si Decizia nr. 47 din 4 februarie 2014 ale Curtii Constitutionale), acest drept putand fi supus unor limite si conditii de exercitare fara a-l afecta in substanta, (al caror regim poate fi stabilit de state in limita marjei lor de aprecieri recunoscute de Conventia europeana a Drepturilor Omului si de jurisprudenta Curtii de la Strasbourg), si cata vreme el face obiectul unor proceduri efective cum este si cazul legii speciale de reparatie in materie (O.U.G. nr. 190/2000).

Impotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul R.M.J., fara a indica motivele de nelegalitate pe care isi intemeiaza recursul, aratand, in esenta, ca instantele fondului au pronuntat hotarari gresite, cu incalcarea legii.

In acest sens, sustine ca din actele intocmite de organele de militie nu a rezultat ca reclamantului i-au fost confiscate bunuri si ca acestea ar fi fost preluate de stat si drept consecinta, reclamantul nu avea temeiul legal si probator ca sa solicite pe calea O.G. nr. 190/2000 bunurile detinute.

Mai arata si faptul ca actul a carui nulitate o solicita este intitulat inventar, dar in realitate actul este un veritabil proces-verbal de predare primire a unor bunuri de la Militie la BNR, fiind incheiat cu nerespectarea dispozitiilor art. 948 C. civ.

Analizand recursul declarat de reclamantul R.M.J., din perspectiva criticilor formulate, tinand cont de limitele controlului de legalitate, Inalta Curte a constatat ca acesta este nefondat, pentru urmatoarele considerente:

Prioritar, pentru a raspunde exceptiei inadmisibilitatii recursului, in cauza s-a constatat ca, cererea reclamantului este evaluabila in bani, prin actiune solicitandu-se constatarea nulitatii absolute a inscrisului intitulat inventar nr. 7331, incheiat de Ministerul de Interne, Inspectoratul General al Militiei, Directia Economica sub nr. 1722 si predarea bijuteriilor confiscate ilegal in cantitate de 6.332,64 grame inscrise in inventarul 7331/1998, pe care reclamantul R.M.J. Ie-a evaluat la suma de 1.119.489 RON.

Art. XVIII din Legea nr. 2/2013 prevede: „(1) Dispozitiile art. 483 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedura civila, republicata, se aplica proceselor pornite incepand cu data de 1 ianuarie 2016.

(2) In procesele pornite incepand cu data intrarii in vigoare a prezentei legi si pana la data de 31 decembrie 2015, nu sunt supuse recursului hotararile pronuntate in cererile prevazute la art. 94 pct. 1 lit. a) – i) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedura civila, republicata, in cele privind navigatia civila si activitatea in porturi, conflictele de munca si de asigurari sociale, in materie de expropriere, in cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum si in alte cereri evaluabile in bani in valoare de pana la 1.000.000 RON inclusiv.

Prin urmare, valoarea pretentiilor solicitate prin actiune depaseste suma de 1.000.000 RON, astfel ca decizia pronuntata de Curtea de Apel Timisoara este supusa controlului de legalitate prevazut in calea extraordinara a recursului.

Aspectele dezvoltate de recurent in cererea de recurs referitoare la aplicarea gresita a dispozitiilor O.G. nr. 190/2000 se subsumeaza motivului de casare prevazut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. care vizeaza situatia cand hotararea a fost data cu incalcarea sau aplicarea gresita a normelor de drept material.

Inalta Curte apreciaza ca acest motiv de recurs este nefondat intrucat conform art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publica, bunurile preluate de stat fara un titlu, inclusiv cele obtinute prin vicierea consimtamantului, pot fi revendicate de fostii proprietari sau de succesorii lor, daca nu fac obiectul unor legi speciale de reparatie.

Astfel, in mod corect instanta de apel a constatat ca scopul actiunii formulate de reclamant este restituirea in natura sau prin echivalent banesc a obiectelor de aur confiscate care fac obiectul inventarului nr. 7331/1998 intocmit de Inspectoratul General al Militiei Timis, iar revendicarea bijuteriilor confiscate abuziv de catre regimul comunist a fost reglementata de O.U.G. nr. 190/2000 privind regimul metalelor pretioase si pietrelor pretioase in Romania, cu modificarile si completarile ulterioare.

Conform art. 26 alin. (1) din actul normativ mentionat, „Persoanele fizice si juridice ale caror obiecte din metale pretioase si pietre pretioase de natura celor prevazute la art. 4 au fost preluate abuziv de catre stat pot solicita restituirea acestora judecatoriei in raza careia domiciliaza sau isi au sediul, pana la data de 31 decembrie 2009.”

Prin urmare, cata vreme recurentul-reclamant a avut la dispozitie un act normativ special, in temeiul caruia sa solicite restituirea obiectelor considerate a fi confiscate abuziv de catre regimul comunist, el nu mai poate apela la normele de drept comun pentru revendicarea acestora, conform principiului „specialia generalibus derogant”.

Contrar sustinerilor recurentului, sanctiunea nulitatii se aplica actelor juridice intelese ca manifestari de vointa facute in scopul nasterii, modificarii sau stingerii unui raport juridic concret.

Or, inventarul a carui nulitate o solicita recurentul descrie obiectele „din metale pretioase gasite ingropate in cimitirul M. din Timisoara la data de 1 august 1986.”

Astfel, instanta de apel a apreciat cu justete faptul ca, acest inscris de care se foloseste reclamantul si pe care nu il detine, nu constata un raport juridic si nu are forma unui act juridic pentru a fi sanctionat cu nulitatea.

De altfel, O.U.G. nr. 190/2000 nu conditiona restituirea bijuteriilor confiscate de anularea actului de preluare, ci doar de dovedirea caracterului abuziv al preluarii.

In concluzie, intrucat recurentul-reclamant a omis sa valorifice legea speciala in termenul prevazut, conform textului amintit al Legii nr. 213/1998, nu poate solicita acelasi lucru printr-o alta procedura, respectiv cea de drept comun, cum este si cea de fata.

Ca urmare, pentru toate aceste considerente, Inalta Curte apreciaza ca motivele de recurs invocate de reclamant sunt nefondate si in consecinta, in temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

Vazand dispozitiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., precum si solicitarea aparatorului intimatei-parate Banca Nationala a Romaniei, dovedita cu inscrisurile depuse la dosar, va fi obligat recurentul-reclamant R.M.J. la plata sumei de 1.302 RON catre intimata-parata.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul R.M.J. impotriva Deciziei nr. 103 din 16 septembrie 2014 pronuntata de Curtea de Apel Timisoara, sectia a II-a civila.

Obliga pe recurentul-reclamant R.M.J. la plata sumei de 1.302 RON reprezentand cheltuieli de judecata catre intimata-parata BNR.

Definitiva.