Interdictie temporara de construire. Actiune in raspundere civila delictuala. Neindeplinirea conditiei certitudinii prejudiciului
Emiterea certificatului de urbanism este in responsabilitatea autoritatii administrative, ca singura autoritate indrituita sa ateste regimul juridic al unui teren din perspectiva regulilor generale de urbanism, si, prin urmare, fapta de a fi emis un act care atesta situatii neconforme realitatii este ilicita şi impune raspunderea pentru daune.
Cu toate acestea, mentionarea in contractul de vanzare al reclamantei a unei interdictii temporare de construire, pana la elaborarea unui P.U.Z. sau .P.U.D., interdictie care are caracter clar exprimat, fara un termen determinat, atesta faptul ca partea cumparatoare a avut, prin achizitia terenului, doar sansa de a construi, care nu se circumscrie notiunii de prejudiciu cert, in conditiile in care aceasta pierdere nu a survenit ca urmare a faptului ilicit al autoritatii administrative, ci a fost o imprejurare preexistenta, cunoscuta cumparatorului de la data vanzarii.
Astfel, in mod corect instanta de apel a respins actiunea in raspundere civila delictuala, avand ca obiect repararea prejudiciului patrimonial determinat de diferenta dintre pretul platit efectiv şi pretul pe care l-ar fi platit daca ar fi cunoscut situatia urbanistica a terenului, promovata de cumparator impotriva autoritatii administrative emitente a certificatului de urbanism, pentru lipsa caracterului cert al prejudiciului.
Sectia a II-a civila, Decizia nr. 51 din 20 ianuarie 2021
Nota: Decretul nr. 167/1958 privitor la prescriptia extinctiva a fost abrogat prin Legea nr. 71/2011 la data de 1 octombrie 2010.
Prin cererea in justitie inregistrata la 14.03.2016 pe rolul Tribunalului Brasov, Sectia a II-a civila, de contencios administrativ si fiscal, reclamanta S.C. A. S.R.L., prin administrator judiciar, a chemat in judecata pe parata Unitatea Administrativ Teritoriala Municipiul B. (UAT B.), solicitand instantei ca, prin hotararea pe care o va pronunta, sa oblige parata la plata prejudiciului constand in diferenta dintre suma pe care reclamanta a achitat-o şi cea pe care trebuia sa o achite in realitate pentru terenul in suprafata de 46.500 mp la momentul achizitionarii acestuia, la care se adauga dobanda legala aferenta, actualizata cu rata inflatiei pana la data platii efective. Prejudiciul a fost estimat provizoriu la suma de 300.000 lei.
Pretentiile au fost intemeiate pe raspunderea civila delictuala a paratei, iar fapta ilicita a constat in emiterea unui certificat de urbanism, in anul 2005, act prin care emitentul mentiona ca terenul achizitionat de reclamanta de la un tert era situat in intravilanul localitatii. In baza acestui act reclamanta a cumparat un teren raportat la un pret negociat in considerarea regimului urbanistic comunicat de catre parata, desi ulterior, in anul 2015, aceeasi parata a emis un nou certificat de urbanism in care terenul era mentionat in categoria extravilan.
Prin sentinta civila nr. 1360/CA/06.11.2018, Tribunalul Brasov, Sectia a II-a civila, de contencios administrativ si fiscal, a respins exceptiile prescriptiei dreptului material la actiune şi lipsei calitatii procesuale active, a admis actiunea si a obligat parata la plata catre reclamanta a sumei totale de 1.416.654 lei, compusa din suma de 972.728 lei cu titlu diferenta pret actualizata şi suma de 443.926 lei cu titlu de dobanda legala; a fost obligata parata la plata catre reclamanta a sumei de 13.229,17 lei, cu titlu de cheltuieli de judecata.
Impotriva acestei sentinte, Unitatea Administrativ Teritoriala Municipiul B. a declarat apel, criticand-o pentru nelegalitate si netemeinicie.
Prin decizia civila nr. 963/Ap/09.07.2019, Curtea de Apel Brasov, Sectia civila, a admis apelul si a schimbat in parte sentinta atacata, in sensul ca a respins actiunea si a obligat reclamanta la plata catre parata a sumei de 5.418 lei cu titlu de cheltuieli de judecata in prima instanta, a mentinut dispozitia privind respingerea exceptiilor prescriptiei şi a lipsei calitatii procesuale active si a obligat intimata-reclamanta la plata catre apelanta-parata a sumei de 7.140 lei, cu titlu de cheltuieli de judecata in apel.
Impotriva deciziei din apel S.C. A. S.R.L., prin administrator judiciar, a declarat recurs, precizand ca nu intelege sa critice solutia data exceptiilor prescriptiei dreptului material la actiune si lipsei calitatii procesuale active, dar si ca, in ipoteza admiterii recursului, solicita mentinerea obligatiei de plata a cheltuielilor de judecata admise de instanta de fond (13.229,17 lei) si obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecata din apel si recurs.
In motivare, a sustinut ca instanta de apel nu a argumentat inlaturarea temeiurilor de drept in baza carora prima instanta a admis actiunea – Legea nr. 350/2001 si Legea nr. 50/1991, dand o interpretare proprie apelului, cu incalcarea si aplicarea gresita a normelor de drept material retinute in mod corect de tribunal.
Astfel, a aratat ca instanta de apel a retinut fapta ilicita a Unitatii Administrativ Teritoriale, respectiv emiterea in anul 2005 a unui certificat de urbanism care atesta o situatie neconforma P.U.G.-ului aprobat la momentul respectiv, contrar dispozitiilor art. 6 din Legea nr. 50/1991 si art. 29 din Anexa 1 a Ordinului M.L.P.T.L. nr. 1943/2001, retinute de judecatorul fondului, omitand insa ca tribunalul a retinut si incidenta art. 30, 32 si 33 din Ordinul pentru aplicarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991.
In continuare, a evocat dispozitiile art. 29 alin. (1), art. 30 alin. (3), art. 32 alin. (1) si art. 33 alin. (1) din Ordinul sus-mentionat si a subliniat ca instanta de apel nu a retinut incidenta in cauza a acestora, desi tribunalul le-a avut in vedere la pronuntarea solutiei.
De asemenea, a aratat ca instanta de prim control judiciar, pornind de la definitia termenilor de „intravilan” si „extravilan”, a conchis in mod eronat ca „din analiza comparativa a acestor notiuni reiese cu evidenta ca diferenta dintre intravilan si extravilan o constituie posibilitatea realizarii de constructii, ambele categorii de terenuri fiind cuprinse in limita administrativ teritoriala a unitatii de baza”.
In opinia recurentei, separat de faptul ca aceste motive sunt straine de natura cauzei, semnificatia acestor termeni nefiind invocata nici chiar de apelanta, abordarea este una greşita, atat timp cat diferenta dintre intravilan si extravilan o poate defini doar un expert in constructii.
A subliniat recurenta ca instanta de apel a dat o interpretare gresita actiunii, in scopul inlaturarii raspunderii intimatei, desi a retinut ca exista fapta ilicita si ca aceasta a fost savarsita de Unitatea Administrativ Teritoriala B.
In acest sens, a aratat ca prin cererea de chemare in judecata a solicitat repararea prejudiciului suferit ca urmare a faptei ilicite savarşite de intimata, constand in emiterea, la momentul la care a achizitionat terenul in suprafata de 46.500 mp, a unui certificat de urbanism in care s-a mentionat in mod gresit, contrar P.U.G.-ului aprobat la momentul respectiv si dispozitiilor art. 6 din Legea nr. 50/1991 si art. 29 din Anexa nr. 1 a Ordinului M.L.P.T.L. nr. 1943/2001, ca terenul este situat in intravilan. Astfel, a solicitat diferenta dintre suma pe care a platit-o si cea pe care ar fi trebuit sa o plateasca, in masura in care intimata si-ar fi indeplinit atributiile si ar fi emis un certificat de urbanism in care se specifica in mod corect ca terenul este situat in extravilan, fiind de notorietate faptul ca exista o diferenta de pret in raport cu statutul de teren aflat in intravilan sau in extravilan.
Or, instanta de apel si-a motivat solutia retinand ca ,,din motivarea cererii de chemare in judecata si din prevederile legale precizate reiese ca aceasta diferenta de valoare este generata de imposibilitatea legala a realizarii de constructii pe terenuri extravilane, respectiv pe terenul cumparat”.
Potrivit sustinerilor recurentei, aceasta motivare este contradictorie, in conditiile in care curtea de apel retinuse deja existenta faptei ilicite constand in emiterea in anul 2005 a unui certificat de urbanism care atesta o situatie neconforma P.U.G.-ului aprobat la momentul respectiv, contrar dispozitiilor art. 6 din Legea nr. 50/1991 si art. 29 din Anexa 1 a Ordinului M.L.P.T.L. nr. 1943/2001, retinute de judecatorul fondului, dar si faptul ca nu se poate pune in sarcina reclamantei obligatia de a face alte verificari cu privire la regimul juridic al terenului, in afara de certificatul de urbanism emis de autoritatea competenta.
Mai mult, a aratat ca motivarea contradictorie a hotararii atacate reiese si din imprejurarea ca, dupa ce a retinut ca regimul juridic al terenului este cel prevazut in certificatul de urbanism, neputandu-se efectua alte verificari faptice, curtea de apel a apreciat ca imprejurarea ca terenul este faneata, fiind amplasat pe varful unui deal partial impadurit, departe de orice zona construita, trebuia sa ii fie cunoscuta intimatei-reclamante la data cumpararii terenului, independent de orice fapta a apelantei-parate.
A aratat recurenta ca in mod contradictoriu si fara legatura cu cele solicitate prin cererea de chemare in judecata, instanta de apel si-a argumentat solutia pornind de la posibilitatea reala de a realiza constructii pe terenul achizitionat, in conditiile in care, prin demersul judiciar initiat, urmareste recuperarea diferentei dintre pretul platit pentru un teren care, in realitate, era situat in extravilan si pretul pe care l-ar fi platit in conditiile in care din certificatul de urbanism ar fi rezultat regimul juridic real al imobilului.
In acest context, a evocat si concluziile expertizei topo, in sensul ca terenul nu se putea afla in intravilan in anul 2005 si nu era cuprins in U.T.R. 36 nici in anul 2017, nici la momentul emiterii certificatului de urbanism din anul 2005, astfel ca, raportat la amplasamentul imobilului, certificatul de urbanism eliberat in 2005 a fost incadrat gresit.
In continuare, a prezentat pe larg argumentele pentru care apreciaza ca instanta de apel a aplicat gresit normele de drept material, retinand in mod nelegal ca prejudiciul invocat nu este unul actual, produs efectiv la momentul cumpararii si nici unul viitor cert, venit in prelungirea unei stari de fapt existente la momentul faptei ilicite, intrucat ceea ce se pretinde in speta este doar o posibilitate ipotetica a intimatei de a-i plati vanzatoarei un pret mai mic pentru acelaşi teren, cu privire la care ambele parti, in momentul negocierii şi stabilirii pretului aveau reprezentarea amplasamentului real si a caracteristicilor (intindere, contur, vecinatati, lipsa cailor de acces, a utilitatilor etc.), precum si a faptului ca nu era construibil, cel putin temporar, si ca incetarea acestei interdictii era incerta ca moment si realizare.
Or, atat Codul civil de la 1864, cat si noul Cod civil consacra principiul repararii integrale a prejudiciului.
Curtea de apel a ignorat insa faptul ca a platit 174.000 euro, un pret corect pentru un teren situat in intravilan, in conditiile in care cu totul altul ar fi fost pretul pietei, daca terenul era vandut ca unul situat in extravilan.
A subliniat recurenta ca aceasta este abordarea corecta care se impune a fi analizata in cadrul raspunderii civile delictuale si ca, in speta, si-a demonstrat pe deplin prejudiciul suferit, care, contrar celor retinute de instanta de apel, este unul cert.
De asemenea, a sustinut ca in mod gresit a apreciat curtea de apel ca nu se poate stabili nici legatura de cauzalitate intre fapta ilicita si prejudiciu, care ar consta in diferenta de pret dintre un teren construibil şi unul neconstruibil, atat timp cat intimata era obligata sa emita certificatul de urbanism in conformitate cu situatia reala a terenului, pe baza documentatiilor urbanistice, care existau la momentul acela.
In final, a sustinut ca instanta de apel a incalcat orice principiu al ordinii de drept atunci cand a retinut ca fapta ilicita nu a fost savarsita cu vinovatie, in conditiile in care in anul 2005 existau norme clare in materia emiterii certificatului de urbanism, norme legale care au fost incalcate grav, cu vinovatie, de intimata, iar fapta acesteia i-a creat un prejudiciu grav, deoarece a achitat un pret vadit mai mare pentru teren.
A subliniat recurenta ca, in contra celor retinute de curtea de apel, in speta sunt indeplinite toate conditiile angajarii raspunderii civile delictuale a intimatei, astfel ca se impune admiterea caii de atac.
In drept, a invocat dispozitiile art. 488 alin. (1) pct. 6 si 8 C.proc.civ.
La 31.10.2019, intimata-parata a depus intampinare, prin care a invocat exceptia nulitatii recursului declarat de recurenta-reclamanta si a declarat recurs incident.
In motivarea recursului incident, a aratat ca exceptia prescriptiei dreptului material la actiune a fost respinsa in mod greşit de prima instanta, solutie mentinuta de instanta de apel printr-o interpretare şi aplicare greşita a prevederilor art. 8 alin. (1) raportat la art. 3 alin. (1) teza I din Decretul nr. 167/1958, potrivit carora reclamanta ar fi trebuit sa promoveze actiunea intemeiata pe raspunderea civila delictuala reglementata de art. 998 – 999 C.civ. in termen de 3 ani, termen care ar fi inceput sa curga de la momentul la care reclamanta a cunoscut sau ar fi trebuit sa cunoasca, atat paguba, cat şi pe cel care raspunde de ea.
Astfel, regula mentionata se caracterizeaza prin stabilirea a doua momente alternative de la care prescriptia poate incepe sa curga şi anume, pe de o parte momentul subiectiv al cunoasterii pagubei şi a celui care raspunde de ea, moment ce poate fi stabilit prin orice mijloc de proba propus de reclamanta sau, dupa caz, de parat, iar pe de alta parte momentul obiectiv al datei la care pagubitul putea ori trebuia sa cunoasca aceste elemente.
Or, in speta, momentul obiectiv la care reclamanta trebuia ori putea sa cunoasca paguba şi pe cel care raspunde de ea este reprezentat de data incheierii contractului de vanzare – cumparare din 8.07.2005, data de la care putea in mod obiectiv sa verifice situatia juridica a terenului in calitate de proprietar al acestuia, cu minime diligente ce se cuvin a fi efectuate de orice cumparator de buna-credinta (verificarea istoricului de proprietate, identificarea faptica a terenului, chiar prin expertize de specialitate, avand in vedere pozitionarea acestuia cat şi faptul ca acest teren figura inca din 2005 ca fiind „faneata”, verificarea daca terenul este sau nu ocupat de constructii sau se afla in posesia unor terti etc). Fata de acest moment, este evident ca s-a implinit termenul de prescriptie de 3 ani in care reclamanta era indreptatita sa formuleze actiunea introductiva.
De asemenea, a aratat ca in ipoteza in care instanta de judecata ar aprecia ca momentul dobandirii de catre reclamanta a dreptului de proprietate asupra terenului nu constituie momentul obiectiv de la care aceasta putea sau trebuia sa cunoasca pretinsa paguba şi pe cel care raspunde de ea, se poate constata ca la momentul intocmirii documentatiei tehnice de ridicare topografica din august 2009 de catre expertul ing, topo. C. (ocazie cu care masuratorile au fost incluse in sistemul national de proiectie stereografic 1970), in vederea obtinerii autorizatiei de constructie, reclamanta a cunoscut sau ar fi trebuit sa cunoasca regimul juridic al terenului.
In acest context, a aratat ca instanta de apel insasi a retinut ca „greşita indicare a amplasamentului, deci greşita localizare a terenului a fost demonstrata abia ulterior, in anul 2009 si anume printr-o alta lucrare de specialitate.”
Prin urmare, indiferent la care dintre cele doua momente obiective de la care incepe sa curga termenul de prescriptie s-ar face evaluarea, actiunea formulata la data de 14.03.2016 este prescrisa.
In continuare, a prezentat pe larg argumentele pentru care apreciaza ca in mod eronat a validat instanta de apel rationamentul tribunalului, retinand existenta faptei ilicite, prin interpretarea şi aplicarea greşita a dispozitiilor art. 6 din Legea nr. 50/1991 şi art. 29 din Anexa 1 a Ordinului M.L.P.T.L. nr.1943/2001.
A subliniat aceasta recurenta in aparare fata de recursul principal ca, pentru a obtine o despagubire integrala, justa şi echitabila, cel prejudiciat trebuie sa faca dovada ca prejudiciul suferit este consecinta savarsirii cu vinovatie a unei fapte ilicite de catre persoana impotriva careia se indreapta. Numai in aceste conditii fapta ilicita declanseaza mecanismul antrenarii obligatiei de despagubire a persoanei responsabile. Or, in speta, presupusa fapta ilicita ce ar consta in emiterea certificatului de urbanism nr. 196/15.04.2005, prin care s-ar fi indicat la regimul juridic al terenului ca acesta este situat in intravilanul municipiului B., nu exista.
Astfel, potrivit art. 6 din Legea 50/1991 privind autorizarea executarii lucrarilor de constructii, certificatul de urbanism este un act de informare prin care autoritatile competente fac cunoscute solicitantului informatiile privind regimul juridic, economic şi tehnic al terenurilor şi constructiilor existente la data solicitarii, in conformitate cu prevederile planurilor urbanistice şi ale regulamentelor aferente acestora ori ale planurilor de amenajare a teritoriului, dupa caz, avizate şi aprobate potrivit legii. Legalitatea unui act se verifica insa in raport cu dispozitiile legale in vigoare, iar nu cu mentiunile altui act emis de autoritatea publica.
In acest context, a sustinut ca din probatoriul administrat in cauza rezulta ca stabilirea regimului juridic al terenului in intravilanul municipiului B. nu este rezultatul unei erori a Unitatii Administrativ Teritoriale B., ci a documentatiei tehnice depuse de solicitantul certificatului de urbanism şi a plansei de incadrare zona scara 1:25000, respectiv proprietarul de la acel moment al terenului.
Astfel, certificatul de urbanism din anul 2005 a fost emis in conformitate cu documentatiile de urbanism aprobate la acel moment, inclusiv prin raportare la P.U.G. aprobat prin H.C.L. nr. 23/22.02.2001, fara efectuarea de masuratori suplimentare, care nu erau obligatorii.
Or, singurul argument pentru care reclamanta apreciaza ca emiterea certificatului de urbanism in anul 2005 reprezinta o fapta ilicita este reprezentat de faptul ca prin noul certificat de urbanism emis in anul 2015, chiar la solicitarea acesteia, regimul juridic al terenului este diferit de cel din anul 2005, respectiv acesta figureaza in extravilanul municipiului B., fara a avea insa in vedere ca eliberarea unui astfel de certificat se face de catre autoritate in baza documentatiei depuse de catre solicitant, documentatie diferita de cea din anul 2005.
In drept, a invocat dispozitiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.
La 21.11.2019, S.C. A. S.R.L., prin administrator judiciar D., a raspuns la intampinare si a depus intampinare la recursul incident, prin care a aratat ca in speta sunt incidente dispozitiile Codului de procedura civila de la 1865, a solicitat ca recursul incident sa fie calificat ca fiind unul principal si a invocat exceptiile tardivitatii si inadmisibilitatii acestuia.
In temeiul art. 493 C.proc.civ., Inalta Curte a dispus intocmirea raportului asupra admisibilitatii in principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar si, in urma analizarii lui de catre completul de filtru, a fost comunicat partilor, care au fost instiintate asupra faptului ca in termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport.
Prin incheierea din 11.11.2020, Inalta Curte a respins exceptia nulitatii recursului declarat de recurenta-reclamanta, cererea de calificare a recursului incident ca fiind unul principal şi exceptia inadmisibilitatii recursului incident; a admis in principiu recursurile şi s-a stabilit termen pentru solutionare in şedinta publica, in raport cu art. 493 alin. (7) C.proc.civ.
Inalta Curte a luat in examinare recursurile, urmand ca in considerentele care urmeaza sa raspunda criticilor de nelegalitate formulate de parti, analizand prioritar recursul principal, chiar daca recursul incident deduce instantei de recurs nelegalitatea deciziei de apel din perspectiva greşitei solutionari a exceptiei prescriptiei dreptului material la actiune al reclamantei, dat fiind caracterul subsecvent al acestuia.
Astfel, recurenta-reclamanta S.C. A. S.R.L. a criticat decizia aratand ca aceasta s-a fundamentat pe aspecte straine celor retinute de prima instanta de fond. S-a aratat, in esenta, ca instanta de apel a dat o interpretare proprie apelului, fara a fundamenta excluderea de la aplicare a dispozitiilor legale retinute de prima instanta in solutionarea cauzei.
Instanta de recurs arata ca apelul are efect devolutiv, conform dispozitiilor art. 476 – 477 C.proc.civ., provocand o noua judecata asupra fondului, instanta de apel statuand atat in fapt, cat şi in drept.
Astfel, apelul declarat de Unitatea Administrativ Teritoriala Municipiul B., limitat la aspectele indicate expres sau implicit de catre apelant, a provocat o devolutiune asupra intregii cauze, iar instanta de apel nu era, in aceste conditii, legata de statuarile in fapt şi in drept ale primei instante, realizand, asadar, o noua judecata de fond a intregii cauze. Pe aceste premise, instanta de apel, evocand fondul, nu avea obligatia de se conforma celor statuate de prima instanta, ci doar pe aceea de a rejudeca pricina in limitele devolutiunii stabilite prin cererea de apel.
Se mai cuvine subliniat, in acest context, ca deşi recurenta a sustinut ca prin apel nu s-a criticat temeiul de drept pentru care prima instanta a admis actiunea, iar curtea de apel a retinut ca apelanta a savarsit o fapta ilicita, totuşi, prin considerentele deciziei criticate, instanta de apel a expus considerente care nu au legatura cu cauza, in scopul justificarii schimbarii primei hotarari şi exonerarii de raspundere a UAT B.
Nici criticile formulate din aceasta perspectiva nu sunt fondate. Temeiul actiunii promovate a ramas stabil pe tot parcursul procesului in fata instantelor devolutive şi l-a reprezentat raspunderea civila delictuala a UAT B. pentru emiterea in anul 2005 a unui certificat de urbanism care nu a corespuns documentatiilor de urbanism şi planurilor de amenajare a teritoriului aprobate in conditiile legii. In acest sens, reclamanta a imputat paratei ca certificatul de urbanism emis in anul 2005 a identificat in mod greşit terenul cumparat de reclamanta ca fiind situat in intravilanul localitatii, deşi, in realitate, acesta era un teren situat extravilan, astfel cum s-a constatat in anul 2015, cand aceeaşi parata a emis un nou certificat de urbanism.
Imprejurarea ca, in acest context, instanta de apel a analizat in cuprinsul deciziei diferenta dintre intravilanul şi extravilanul localitatii conchizand ca, in mod esential, aceasta consta in posibilitatea realizarii constructiilor pe aceste tipuri de terenuri, nu a influentat solutia pronuntata, dar mai ales nu a contrazis statuarile primei instante in ceea ce priveşte constatarea caracterului ilicit al faptei paratei.
Instanta de apel a subliniat cu claritate ca savarşirea de catre apelanta UAT B. a unei fapte ilicite a fost dovedita in cauza şi consta in emiterea unui certificat de urbanism in anul 2005 care atesta o situatie neconforma PUG-ului aprobat la momentul respectiv, contrar dispozitiilor art. 6 din Legea nr. 50/1991 şi art. 29 din Anexa 1 a Ordinului MLPTL nr. 1943/2001.
Deşi recurenta S.C. A. S.R.L. imputa instantei de apel o lipsa de coerenta in rationament şi o motivare plina de contradictii a deciziei recurate, determinata de imprejurarea ca, deşi s-a stabilit ca exista o fapta ilicita, totuşi, actiunea in raspundere a fost considerata nefondata, Inalta Curte de Casatie şi Justitie arata ca nu infirmarea faptei ilicite a fost fundamentul solutiei, ci cu totul o alta imprejurare, necontestata de partea litiganta.
In acest sens, instanta de apel a aratat ca, deşi prin certificatul de urbanism s-a relevat ca acesta intra in categoria terenurilor situate intravilan, atat in cuprinsul acestui act, cat şi in contractul de vanzare incheiat de reclamanta cu o terta parte – avand ca obiect terenul, s-a mentionat existenta unei interdictii temporare de construire, pana la elaborarea unui P.U.Z. sau P.U.D., interdictie care avea caracter clar exprimat, fara un termen determinat. In acest context, instanta de apel a subliniat ca, autonoma in raport cu mentiunea aflata in certificatul de urbanism referitoare la situarea terenului in intravilanul localitatii B., intimata cunoştea interdictia de construire care nu era imputabila paratei, astfel incat reclamanta a avut, prin achizitia terenului, doar şansa de a construi şi de aceea, prejudiciul incercat, in aceasta privinta, nu are caracter cert.
Din acest punct de vedere, Inalta Curte arata ca nu este nici confuza şi nici contradictorie motivarea instantei de apel care, in realitate, nu a contrazis statuarile primei instante in privinta erorilor comise de autoritatea administrativa la emiterea certificatului de urbanism considerat ca element material al faptei ilicite. Prin devolutiunea intregii cauze, insa, in apel s-a retinut un element suplimentar care, fara a contrazice caracterul ilicit al faptei, a aratat ca reclamanta nu a avut in mod originar dreptul de construire, aşa incat prejudiciul generat de acest fapt nu poate fi considerat ca o consecinta directa şi determinata.
Nu este, de asemenea, fondata critica recurentei S.C. A. S.R.L. referitoare la motivarea contradictorie a deciziei, abordata comparativ, in planul exceptiei prescriptiei extinctive, cu cel al fondului.
In acest sens, instanta de apel a statuat ca emiterea certificatului de urbanism este in responsabilitatea autoritatii administrative, ca singura autoritate indrituita sa ateste regimul juridic al unui teren din perspectiva regulilor generale de urbanism, nicio responsabilitate neputand fi transferata, in acest domeniu, solicitantului acestui act şi astfel a stabilit ca fapta de a fi emis un act care atesta situatii neconforme realitatii este ilicita şi plasata in responsabilitatea paratei. Aceste statuari nu sunt in contradictie cu constatarile ulterioare ale aceleiasi instante care, evocand interdictia de construire cunoscuta cumparatorului, mentionata atat in certificatul de urbanism, cat şi in contractul de vanzare, a aratat ca prejudiciul determinat de imposibilitatea de construire nu este cert, in legatura indisolubila cu faptul ilicit, atata vreme cat, cunoscand aceste imprejurari, nu este cert ca la incheierea contractului, reclamanta ar fi platit un pret diminuat la cumpararea terenului.
In alte cuvinte, analizand elementele raspunderii, instanta de a apel a stabilit prioritar existenta faptei ilicite, iar, succesiv, a analizat alte elemente ale raspunderii civile, prejudiciul şi legatura cauzala, stabilind, pentru fiecare dintre aceste elemente, concluzii particulare, reflectate coerent in planul deciziei.
Dupa un lung expozeu explicativ al notiunilor terminologice cu care se opereaza tehnic in cauza şi dupa o reconsiderare a probelor, aspecte care excedeaza analiza de nelegalitate la care se delimiteaza examinarea caii extraordinare de atac, recurenta a aratat printr-un alt motiv de recurs ca instanta de apel a incalcat norme de drept material pronuntand decizia recurata.
In acest sens, recurenta a aratat ca s-a comis o incalcare a normelor de drept atunci cand instanta de apel a constatat ca „terenul cumparat de reclamanta este faneata (…) departe de orice zona construita (…) acest amplasament şi caracteristicile terenului trebuiau sa ii fie cunoscute intimatei la data cumpararii terenului (…)”, dar şi atunci cand a statuat ca prejudiciul invocat de intimata nu este unul actual, produs efectiv la momentul cumpararii, dar nici unul viitor cert, venit in prelungirea unei stari de fapt existente la momentul faptei ilicite, intrucat ceea ce se pretinde este doar posibilitatea ipotetica de a fi platit un pret mai mic, deoarece, in esenta, acest prejudiciu, echivalent unei şanse, nu are caracter cert.
Cu privire la aceste critici, Inalta Curte de Casatie şi Justitie arata ca, de asemenea, nu sunt proprii recursului şi nu reprezinta motive apte sa ofere instantei de recurs parghiile unui control de legalitate.
Amintind recurentei ca nu este suficienta enuntarea unei critici care reproduce dispozitiile art. 488 alin. (1) C.proc.civ., Inalta Curte arata ca invocarea aplicarii greşite ori incalcarii unei norme de drept material intr-un recurs presupune nu doar invocarea normei de drept material in mod punctual, dar şi reflectarea mecanismului sau corect de aplicare ori interpretare şi modul in care instanta de apel a infrant acest procedeu.
De aceea, o nemultumire a recurentului legata de solutia recurata, de modul in care instanta de apel concluzioneaza asupra starii de fapt, considerand, in cele din urma, asupra temeiniciei actiunii, contestatie care nu deduce instantei de casare examinarea precisa a normei de drept pretins incalcate, reprezinta, in realitate, o critica specifica unei cai de atac devolutive, care nu va fi examinata in recurs, cale exceptionala de atac care urmareşte sa supuna Inaltei Curti de Casatie şi Justitie examinarea, in conditiile legii, a conformitatii hotararii atacate cu regulile de drept aplicabile.
In fine, ultimul set de critici formulate de recurenta-reclamanta solicita instantei supreme aprecierea necesitatii reevaluarii probelor – critici care nu vor fi examinate, pentru considerentele mai sus explicate – dar şi imprejurarea ca in mod greşit instanta de apel a considerat ca reclamanta a pierdut doar o şansa, care nu se circumscrie notiunii de prejudiciu cert, in conditiile in care aceasta pierdere nu a survenit ca urmare a faptului ilicit, ci a fost o imprejurare preexistenta, cunoscuta cumparatorului.
Din acest punct de vedere, in masura in care reclamanta a solicitat prin actiunea in despagubiri repararea prejudiciului patrimonial cert determinat de diferenta dintre pretul platit efectiv şi pretul pe care l-ar fi platit daca ar fi cunoscut situatia urbanistica a terenului, in considerarea normelor de drept incidente prin raportare la data faptei ilicite, Inalta Curte arata ca instanta de apel a caracterizat corect caracterul incert, deci nereparabil, al prejudiciului.
Conditia certitudinii prejudiciului, caracterul sau cel mai important, se identifica in posibilitatea ca existenta lui actuala sa fie sigura şi posibil a fi determinata. Pe aceste premise, instanta de apel a stabilit corect ca nu este cert prejudiciul care semnifica o posibilitate abstracta, o şansa viitoare a reclamantei care depinde de factori externi şi neinfluentabili de vreuna dintre parti, dar şi ca acest prejudiciu nu poate fi plasat in responsabilitatea paratei.
Dincolo de aceste considerente, instanta arata ca toate celelalte aspecte sesizate de recurenta nu reprezinta decat o reinterpretare a starii de fapt, bazata pe o evaluare proprie a probelor, propusa spre validare instantei de recurs, chestiuni care nu vor fi examinate.
Astfel pe baza celor retinute, Inalta Curte de Casatie şi Justitie arata ca motivele recursului reclamantei, examinate in limitele incadrarii lor in motivele de casare prevazute de lege, sunt in totalitate nefondate şi vor fi inlaturate.
Examinand recursul incident, Inalta Curte constata ca acesta s-a fondat pe dispozitiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., fiind indreptat asupra deciziei date de instanta de apel cu privire la exceptia prescriptiei ridicate de parata Unitatea Administrativ Teritoriala Municipiul B., dar şi asupra unei parti a considerentelor hotararii, referitoare ca caracterul ilicit la faptei UAT B. de a fi emis certificatul de urbanism, considerat ca element material al faptei ilicite.
Printr-un prim motiv de recurs parata a aratat ca instanta de apel a facut o greşita aplicare a legii, art. 8 alin. (1) raportat la art. 3 alin. (1) teza I din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescriptia extinctiva. In opinia recurentei, actiunea reclamantei a fost promovata dupa implinirea termenului general de prescriptie de 3 ani, deoarece aceasta, in raport cu natura cererii promovate, a cunoscut ori trebuia sa cunoasca paguba şi pe cel care raspunde de ea la momente clar determinate, anterioare datei emiterii celui de-al doilea certificat de urbanism, avand nr. 84/2015.
Astfel, recurenta Unitatea Administrativ Teritoriala Municipiul B. a pretins ca la data incheierii contractului de vanzare-cumparare din 8 iulie 2005 reclamanta putea, in mod obiectiv, sa verifice situatia juridica a terenului, cu diligente minime, cum ar fi verificarea istoricului de proprietate, chiar prin expertize de specialitate. Oricum, chiar dincolo de acest moment, cunoasterea situatiei reale a regimului urbanistic al terenului a fost accesibila reclamantei in luna august a anului 2009, cand a solicitat şi obtinut efectuarea unei expertize topometrice, in scopul initierii demersurilor de obtinere a autorizatiei de construire pe terenul in cauza.
Intrucat disputa nu poarta asupra naturii ori duratei termenului de prescriptie şi nici asupra modului de interpretare a art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, instanta de recurs sesizeaza ca motivul de recurs vizeaza aplicarea legii, a modului in care curtea de apel a stabilit, in aplicarea acestor dispozitii, inceputul prescriptiei, plasandu-l la o data ulterioara celei considerate de recurenta.
Pe aceste premise, recurenta a considerat ca instanta de apel a aplicat greşit dispozitiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, deoarece a ignorat doua momente obiectiv determinate la care, cu diligente minime, cumparatorul – reclamanta S.C. A. S.R.L. – putea cunoaste situatia reala a terenului, sub aspectul regimului sau urbanistic.
Aceste critici nu sunt fondate. Instanta de apel a verificat, pe baza probelor cauzei, indeplinirea obligatiilor de diligenta cerute de lege titularului dreptului material la actiune in ce priveşte posibilitatea cunoaşterii pagubei şi a celui care raspunde de aceasta, ca moment al debutului cursului prescriptiei.
In acest sens a statuat ca situatia juridica a terenului a fost verificata de cumparator anterior perfectarii contractului de vanzare-cumparare prin consultarea extrasului de carte funciara şi prin solicitarea certificatului de urbanism pe care parata l-a emis anterior cumpararii, dar şi ca verificarea istoricului de proprietate era redundanta. Instanta de apel a retinut ca in conditiile eliberarii actelor anterior mentionate – care prezuma corectitudinea datelor consemnate in cuprinsul lor – reclamanta şi-a indeplinit obligatiile de diligenta şi ca o informatie concludenta in sensul clarificarii regimului urbanistic al terenului nu ar fi putut fi obtinuta, oricum, nici prin verificari faptice şi nici prin efectuarea unor expertize anterior sau ulterior cumpararii, in anul 2009. A mai retinut instanta de apel ca nu se poate retine cumparatorului incalcarea obligatiilor de diligenta prin neconsultarea planului de urbanism general la nivelul localitatii, elaborat in anul 2000, o asemenea sarcina fiind considerata nejustificata.
Acestea fiind concluziile instantei de apel asupra aprecierii indeplinirii obligatiilor de diligenta impuse cumparatorului unui teren, in masura in care recurenta propune doar o reinterpretare a acestor constatari, fara a decela in ce a constat ignorarea, de catre instanta de fond, a modului in care aceste constatari au condus la aplicarea greşita a normelor legale incidente, Inalta Curte arata ca motivul de casare evocat va fi inlaturat, fiind nefondat.
Un al doilea motiv al recursului vizeaza nelegalitatea considerentelor instantei de apel referitoare la mentinerea constatarilor privind caracterul ilicit al faptei UAT B. de a fi emis certificatul de urbanism nr. 196/15.04.2005, act in care s-a indicat la rubrica referitoare la regimul juridic al terenului faptul ca acesta este situat in intravilanul municipiului B.
In sustinerea acestui motiv de recurs, Unitatea Administrativ Teritoriala Municipiul B. a aratat ca actul in discutie a fost emis in conformitate cu prevederile planurilor urbanistice şi ale regulamentelor aferente acestora ori ale planurilor de amenajare a teritoriului, dupa caz, avizate şi aprobate potrivit legii. In acest sens, actul emis de UAT B. este un act legal intocmit, in acord cu dispozitiile legale in vigoare la data emiterii sale, sens in care nu se poate afirma ca acesta are caracter prejudiciabil prin comparatie cu un act emis mult mai tarziu, dupa ce masuratorile topografice au fost refacute intr-un sistem actualizat, performant. Recurenta a mai afirmat ca emiterea certificatului de urbanism nu este rezultatul unor erori imputabile sieşi, ca datele cuprinse in acest act s-au bazat pe documentatia tehnica inaintata de solicitant şi prin raportare la PUG aprobat prin HCL nr. 23/22.02.2001.
Intr-un prim considerent Inalta Curte arata ca nu a constituit obiect al disputei litigioase nelegalitatea actului emis de Unitatea Administrativ Teritoriala Municipiul B. – certificatul de urbanism nr. 196/15.04.2005 – ci imprejurarea ca anumite constatari cuprinse in acest act erau eronate şi nu corespundeau situatiei juridice reale, situatie a carei verificare intra in competenta şi responsabilitatea paratei, aşa cum traseaza Normele Metodologice emise in aplicarea Legii nr. 50/1991.
In aceste limite, instanta de apel a statuat ca prin Ordinul nr. 1943/2001 emis de MLPTL s-a stabilit ca autoritatii emitente a certificatului de urbanism ii revine responsabilitatea verificarii conformitatii datelor cuprinse in actele eliberate cu prevederile documentatiilor de urbanism, a planurilor de amenajare a teritoriului, verificari care sunt realizate prin structurile de specialitate din cadrul unitatilor administrative. S-a mai subliniat ca, deşi erorile din cuprinsul actului administrativ nu au fost savarşite cu intentie, totuşi parata este singura entitate responsabila pentru lipsa oricaror concordante existente intre documentatiile de urbanism şi situatia reala existenta.
Inalta Curte subliniaza ca nicio critica dintre cele deduse pentru sustinerea acestui ultim motiv de recurs nu evoca incalcarea ori aplicarea greşita a unei dispozitii legale, ci reprezinta o reiterare a argumentelor proprii circumscrise contextului de fapt al emiterii actului administrativ, considerat ca element al faptei ilicite. Or, in aceste conditii, in lipsa unor argumente care sa releve incalcarea sau aplicarea greşita, in judecata apelului, a unor dispozitii de drept material, reevaluarea circumstantelor de fapt considerate relevante la momentul emiterii actului administrativ nu se integreaza controlului de legalitate realizat in recurs şi nu vor fi analizate.
In concluzie, in baza considerentelor prezentate in cuprinsul acestei decizii, in conditiile art. 496 C.proc.civ., recursurile promovate de S.C. A. S.R.L. şi Unitatea Administrativ Teritoriala Municipiul B. au fost respinse ca nefondate, solutie care inglobeaza şi cererile accesorii formulate referitoare la acordarea cheltuielilor de judecata, conform art. 453 alin. (1) C.proc.civ.
Sursa: https://www.scj.ro/1093/Detalii-jurisprudenta?customQuery%5B0%5D.Key=id&customQuery%5B0%5D.Value=172351