Despagubiri morale. Divulgarea in presa a unor informatii din dosarul de urmarire penala. Caracterul nepublic al procedurii

Despagubiri morale. Divulgarea in presa a unor informatii din dosarul de urmarire penala. Caracterul nepublic al procedurii

Prin publicarea in presa a unor informatii continute de dosarul penal la un moment cand acesta se afla in faza urmaririi penale, au fost incalcate dispozitiile art. 285 alin. (2) Cod procedura penala, care impun caracterul nepublic al procedurii, tocmai in considerarea regimului acestei faze a procesului penal – acela al strangerii de probe necesare cu privire la existenta infractiunii, identificarea persoanelor care au savarsit o infractiune si stabilirea raspunderii penale a acestora, pentru a se constata daca este sau nu cazul trimiterii in judecata.

Din punct de vedere al probatiunii este suficient ca reclamantul a facut dovada publicarii in presa a unor componente ale dosarului penal aflat in custodia institutiei parate la un  moment cand procedura avea caracter nepublic, asa incat actiunea sau inactiunea acesteia (care a facut posibila incalcarea secretului etapei procedurale respective) sa imbrace forma ilicitului, fiind evident ca aceasta specificitate a fazei urmaririi penale, care intra in atributul exclusiv al procurorului si al organului de cercetare penala supravegheat de acesta, a fost incalcata.

I.C.C.J., Sectia I civila, decizia nr. 913 din 21 aprilie 2021           

             I.Circumstantele cauzei

            1.Obiectul cererii de chemare in judecata si valoarea litigiului

Prin cererea inregistrata pe rolul Tribunalului Bucuresti-Sectia a V-a civila la data de 22.02.2017, reclamantul A. a solicitat obligarea paratilor Statul Roman, prin Ministerul Finantelor Publice si Directia Nationala Anticoruptie la plata unor despagubiri morale in cuantum de 1.000.000 lei, reprezentand contravaloarea prejudiciului moral cauzat prin dispunerea nelegala, in mod excesiv si nejustificat, a unor masuri de incatusare a reclamantului si prezentarea publica a reclamantului sub aceasta forma de constrangere fizica; divulgarea fara drept/scurgerea in presa a unor interceptari si informatii din cadrul dosarului penal, de catre organele statului si prezentarea ca certa a vinovatiei sale, dezvaluirea domiciliului si a adresei proprietatilor reclamantului si a familiei; declaratiile si comunicatele de presa publica ale reprezentantilor DNA care au incalcat prezumtia de nevinovatie a reclamantului; lipsirea reclamantului de libertate in mod nelegal, prin raportare la durata legala a mandatului de aducere; obligarea paratilor sa asigure, pe propria cheltuiala, publicarea hotararii judecatoresti in doua ziare centrale, dupa ramanerea definitiva a acesteia; obligarea paratilor la plata cheltuielilor judiciare avansate.

In sedinta publica de la data de 22.06.2017, reclamantul a modificat cererea de chemare in judecata, aratand ca temeiul de drept al actiunii este art. 1357-1358, art. 221 si 223 alin. 1 Cod civil, art. 20 alin. 2 din Constitutie, art. 3, art. 5, art. 6 si art. 8 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului. A precizat totodata, ca renunta la invocarea dispoz. art. 539 C.pr.pen.

2.Sentinta Tribunalului Bucuresti

Prin sentinta nr. 300 din 15.02.2018, Tribunalul Bucuresti-Sectia a V-a civila a admis exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a paratului Statul Roman reprezentat prin Ministerul Finantelor Publice si, in consecinta, a respins actiunea formulata de reclamantul A. impotriva acestui parat, pentru lipsa calitatii procesuale pasive; a admis, in parte, actiunea formulata impotriva paratei Directia Nationala Anticoruptie, pe care a obligat-o la plata catre reclamant a sumei de 15.000 lei reprezentand prejudiciu moral produs acestuia prin aplicarea unor masuri de incatusare excesive; a respins actiunea in rest, ca neintemeiata si a luat act ca nu se solicita cheltuieli de judecata.

3.Decizia Curtii de Apel Bucuresti

Prin decizia nr. 149/A din 17.02.2020, Curtea de Apel Bucuresti-Sectia a III a civila si pentru cauze cu minori si de familie a admis apelurile declarate de reclamant si de paratul Ministerul Public – Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie – Directia Nationala Anticoruptie; a schimbat, in parte, sentinta atacata, in sensul ca a obligat-o pe parata la plata sumei de 25.000 lei, reprezentand prejudiciu moral produs prin divulgarea, fara drept, a unor interceptari si date personale din dosarul de urmarire penala si prin comunicatele de presa; a respins pretentiile privind prejudiciul produs prin aplicarea unor masuri de incatusare excesiva si restul actiunii, ca neintemeiata; a mentinut dispozitiile sentintei referitoare la calitatea procesual pasiva a Statului Roman, prin Ministerul Finantelor Publice.

4.Calea de atac a recursului exercitata in cauza

Impotriva acestei decizii au declarat recursuri reclamantul A. si paratul Ministerul Public – Parchetul de pe langa inalta Curte de Casatie si Justitie – Directia Nationala Anticoruptie.

Prin cererea de recurs, reclamantul A. a invocat incidenta motivelor de casare prev. de art. 488 alin. 1 pct. 5, 6 și 8 C.pr.civ.

– A criticat decizia atacata prin prisma faptului ca instanta de apel a refuzat aplicarea prevederilor legale care stabilesc raspunderea Directiei Nationale Anticoruptie pentru fapta de incatusare abuziva.

A sustinut ca pentru a evita angajarea raspunderii paratei, instanta de apel a aratat ca reclamantul „era obligat ca, in conformitate cu principiul legalitatii raspunderii, sa identifice o norma juridica care sa impuna o anumita conduita organelor judiciare, ce a fost incalcata in sensul pretins prin actiunea introductiva”.

Or, aceasta norma exista si a fost indicata expres atat de apelant, cat si de catre Tribunalul Bucuresti, respectiv art. 19 alin. 3 din Legea nr. 550/2004 si art. 300 alin. 1 Cod procedura penala.

Potrivit recurentului, in analiza sa, instanta de apel a refuzat sa se raporteze la aceste prevederi legale, care evidentiaza ca, atata vreme cat toate actele care se desfasoara in cadrul cercetarii penale se afla, potrivit legii, in coordonarea si sub supravegherea magistratului-procuror si orice entitate care efectueaza acte procedurale raspunde unei solicitari a acestuia, este evident ca responsabilitatea pentru o fapta ilicita apartine Directiei Nationale Anticoruptie.

Altfel spus, legea instituie raspunderea paratei pentru faptele ilicite savarsite impotriva unei persoane aflate sub puterea sa de supraveghere si control.

In opinia recurentului, instanta de apel a ignorat faptul ca DNA nu poate evita o astfel de raspundere prin simpla clamare a ignorantei cu privire la un abuz comis in incinta sa in cursul urmaririi penale, cata vreme detine o raspundere legala pentru supravegherea tuturor actelor si operatiunilor din acest interval.

S-a aratat ca legea este cea care da nastere in sarcina paratei a unei raspunderi legale pentru vatamarile suferite de o persoana aflata sub puterea sa si ca reclamantul nu trebuie sa probeze decat ca fapta de incatusare s-a petrecut cata vreme se afla sub puterea de directie si control a DNA.

Raportat la speta, o masura pusa in executare de ofiterii de politie judiciara care isi desfasoara activitatea in cadrul DNA-Serviciul Teritorial Brasov atrage responsabilitatea DNA.

Este complet irelevant ca transportul reclamantului a fost asigurat de politisti; la momentul inceperii acestui transport reclamantul era deja incatusat – in incinta DNA – de catre agentii aflati in coordonarea paratei, act ilicit grav, degradant si de natura sa vatame, de sine statator, independent de cercetarile ulterioare, orice sansa a reclamantului la continuarea unei cariere profesionale de succes.

Potrivit recurentului, este gresita sustinerea instantei de apel in sensul ca DNA nu ar purta responsabilitate pentru o masura dispusa in incinta sa, sub puterea de supraveghere si control a reprezentantilor sai. De altfel, prin raspunsul la interogatoriu depus in fata primei instante, parata a recunoscut in mod expres ca ii revine responsabilitatea cu privire la fapte petrecute „in ce priveste sediul structurii si nu in exteriorul acesteia”.

A criticat decizia atacata si prin faptul ca instanta de apel a interpretat incorect dispozitiile art. 16 alin. 6 din Legea nr. 254/2013, care instituie in sarcina organului judiciar atributul aplicarii, mentinerii sau indepartarii mijloacelor de imobilizare doar pe durata prezentei detinutilor in fata acestora.

Asadar, intelesul reglementarii mai sus evocate, neaplicabila in speta, este acela ca in ipotezele in care un condamnat definitiv se prezinta in fata unui magistrat, acesta va aprecia cu privire la necesitatea mentinerii mijloacelor de imobilizare.

Cu alte cuvinte, art. 16 alin. 6 din Legea nr. 254/2013 nu reprezinta nici o derogare, nici o abrogare a art. 300 alin. 1 Cod procedura penala.

Pe de alta parte, rationamentul instantei de apel reprezinta, in opinia recurentului, si o incalcare a prevederilor legale care vizeaza protectia drepturilor sale fundamentale la demnitate si reputatie, prevazute de art. 3 teza ultima, art. 6 (1) – (2), art. 8 alin. 1 din Conventie, art. 22 alin. 2, art. 23 alin. 11 din Constitutia Romaniei, art. 71 – 73 Cod civil. Instanta de judecata nu poate disocia fapta ilicita ce consta in dispunerea nelegala a unor masuri de incatusare de valoarea sociala protejata/lezata -dreptul la demnitate, dreptul la reputatie.

-S-a aratat ca prin actiunea introductiva a dedus judecatii o incalcare a obligatiei negative a statului si a organelor sale de a se abtine de la orice vatamari aduse particularilor. In virtutea acestei obligatii, atat Statul cat si procurorul/persoanele aflate sub supravegherea sa au obligatia general valabila de a-si exercita atributiile intr-un mod care sa nu lezeze drepturile fundamentale ale persoanei.

In acest sens, in opinia recurentului, instanta a oferit o motivare straina fata de cauza, prin aceea ca a refuzat sa analizeze efectiv daca organele statului s-au achitat de aceasta obligatie negativa ce le incumba. In mod paradoxal  aceeasi instanta a subliniat exact acest rationament atunci cand a angajat raspunderea civila delictuala a DNA pentru scurgerea de interceptari in presa.

Din acest punct de vedere, contrazicandu-si propriile statuari cu privire la existenta obligatiei DNA de a preveni abuzuri impotriva persoanelor aflate in custodia sa, instanta de apel a facut o motivare contradictorie pentru a evita angajarea raspunderii paratei pentru fapta de incatusare abuziva, aspect ce atrage incidenta dispozitiilor art. 488 alin. 1 pct. 6 Cod procedura civila.

De altfel, existenta unui caz de casare rezulta, potrivit recurentului, si din faptul ca instanta de apel s-a pronuntat in realitate asupra exceptiei lipsei calitatii procesuale pasive a intimatei DNA, desi aceasta exceptie nu fusese ridicata de vreo parte, aspect corect sesizat de Tribunalul Bucuresti. Or, in procedura de judecata a cauzei, nici DNA, nici instanta nu au supus discutiei partilor o eventuala lipsa de legitimare procesuala pasiva a DNA. Cu toate acestea, respectivul fundament a stat la baza pronuntarii deciziei atacate in privinta capatului de cerere privitor la incatușarea abuziva, prin care s-a recunoscut existenta caracterului ilicit al faptei, dar s-a sustinut ca nu poate fi atribuita persoanei chemata in judecata. Acest aspect atrage, de sine statator, incidenta unui motiv separat de casare, anume cel prevazut de art. 488 alin. 1 pct. 5 Cod procedura civila.

-A mai criticat recurentul decizia si prin prisma faptului ca instanta de apel a refuzat aplicarea prevederilor legale care stabilesc raspunderea paratei pentru fapta de lipsire de libertate a reclamantului.

S-a aratat ca, exclusiv in temeiul mandatului de aducere, organele statului au lipsit de libertate pe reclamant timp de 17 ore, in loc de 8 ore, respectiv de la momentul la care a fost informat despre existenta mandatului de aducere (ora 11 a zilei de 9.12.2015) pana la ora 4 a zilei de 10.12.2015, rezultand un total de 41 ore de restrangere a libertatii de mișcare.

Curtea de Apel Bucuresti a retinut ca durata actelor de perchezitie si a transportului reclamantului catre Brasov nu ar constitui o privare de libertate, dezlegare ce atrage incidenta a doua motive de casare distincte. Pe de o parte, este lipsita de o motivare efectiva, atragand incidenta cazului de casare prevazut de art. 488 alin. 1 pct. 6 Cod procedura civila. Desi admite ca libertatea de miscare a reclamantului a fost anihilata pe toata durata perchezitiei si a transportului la Brasov, instanta de apel a refuzat ulterior sa observe ca intervalul acestei privari il depaseste pe cel legal.

Este necontestat de vreo parte ca de la momentul initierii perchezitiei, reclamantul a fost in permanenta sub controlul reprezentantilor DNA, neavand niciun fel de libertate de miscare independenta. Motivul pentru care curtea de apel nu recunoaste acest interval drept privare de libertate nu este cuprins in motivarea hotararii.

La fel, parata nu a contestat in vreun mod intinderea intervalului pentru care libertatea reclamantului a fost anihilata, astfel incat sustinerea curtii cu privire la necesitatea unor probe suplimentare este lipsita de suport.

Pe de alta parte, recurentul a sustinut ca nu exista nicio prevedere care sa justifice ca restrictionarea libertatii de miscare in timpul perchezitiei, conform art. 159 alin. 4 Cod procedura penala, nu ar constitui o privare de libertate a carei intinderi sa se inscrie in limitele art. 265 din cod.

S-a sustinut ca reclamantul nu a contestat sub nicio forma obligatia de a se pune la dispozitia unor proceduri judiciare, ci a aratat ca aceste proceduri nu justifica o lipsire de libertate peste termenul prevazut de lege, fapta ilicita care incalca un drept fundamental al omului (dreptul la libertate).

S-a aratat ca multiple situatii identice cu cea a reclamantului au atras decizii de condamnare din partea CEDO pentru incalcarea art. 5 alin. 1 din Conventie, in acest context, facandu-se trimitere la cauza Abramiuc impotriva Romaniei (37411/02), cauza Popoviciu c. Romaniei (52942/09), cauza Valerian Dragomir c. Romaniei (51012/11) si cauza Micu c. Romania (41040/11).

-A criticat recurentul decizia atacata si cu privire la faptul ca instanta de apel a refuzat in mod nelegal angajarea raspunderii intimatilor pentru declaratiile publice care au incalcat prezumtia de nevinovatie, dreptul la demnitate si reputatie al reclamantului.

S-a sustinut ca instanta de apel a decis angajarea raspunderii delictuale a DNA pentru fapta ilicita reprezentata de emiterea de comunicate de presa care au incalcat drepturile fundamentale ale reclamantului, insa a respins angajarea raspunderii civile a acesteia pentru declaratiile publice emise de conducatorul acesteia, astfel fiind incalcate prezumtia de nevinovatie, demnitatea si reputatia recurentului.

S-a aratat ca motivarea instantei de apel reprezinta in realitate o necercetare a fondului raportului juridic dedus judecatii, aspect ce atrage incidenta dispozitiilor art. 488 alin. 1 pct. 5 si pct. 6 Cod procedura civila.

Pe de o parte, motivarea este straina de pricina, curtea de apel invocand pe cont propriu un motiv strain de argumentele partilor, pe care nici nu 1-a pus in discutia contradictorie a acestora.

Pe de alta parte, motivarea reprezinta o incalcare a regulilor de procedura incidente – nicio prevedere legala nu ii permitea instantei de apel sa stabileasca faptul ca dovedirea continutului unor afirmatii s-ar putea face printr-un unic mod de proba (anume depunerea unui CD cu interviul acordat de reprezentantul DNA). Dimpotriva, declaratiile sale au fost preluate literal de intreaga mass-media centrala, iar zecile de inscrisuri care le redau reprezinta transcrierea afirmatiilor imputate.

Continutul acestor afirmatii nu a fost contestat de parata, iar instantele de judecata nu pot crea, pe cale jurisprudentiala, o ierarhie a puterii doveditoare a probelor. Procedand altfel, instanta de apel a nesocotit prevederile art. 250 Cod procedura civila.

De altfel, o astfel de abordare a unei instante nationale romane a facut obiectul condamnarii Statului Roman de catre CEDO in cauza Stelian Rosca impotriva Romaniei (5543/06), constatandu-se incalcarea articolului 13 coroborat cu articolul 8 din Conventie.

Urmare a acestei incalcari a regulilor de procedura, instanta de apel nu a mai cercetat fondul pretentiei reclamantului, motiv pentru care se impune casarea deciziei atacate.

– A fost criticata decizia si sub aspectul stabilirii lipsei calitatii procesuale pasive a Statului Roman, sustinandu-se ca aceasta dezlegare a fost data cu ignorarea normelor legale incidente, instanta de apel alegand din nou o prevedere privitoare la o ipoteza particulara si considerand-o fara fundament drept unica exceptie a unei reguli inexistente. Faptul ca art. 52 alin. 3 din Constitutia Romaniei, dezvoltat de art. 538 Cod procedura penala, instituie un caz de raspundere civila directa a Statului (pentru eroarea judiciara) nu inseamna nicidecum ca Statul nu raspunde pentru alte delicte pe care le comite. Textele legale mentionate nu impun imunitatea Statutului Roman fata de orice alt act delictual – eroarea judiciara nefiind unicul caz permis de lege in care Statul raspunde pentru un act vatamator.

Dimpotriva, calitatea procesuala pasiva a Statului Roman rezulta din raspunderea sa pentru fapta proprie – fapta ilicita imputata Statului Roman este reprezentata de o inactiune, anume „omisiunea de a asigura toate garantiile pentru ca actul de justitie sa fie realizat cu respectarea drepturilor si libertatilor fundamentale ale persoanei”.

In opinia recurentului, prin dezlegarea data, instanta de apel a ignorat dispozitiile art. 221 si art. 224 alin. 1 Cod civil, in consecinta, este nelegal a se retine exonerarea de raspundere a Statului Roman in conditiile unui text legal care confirma existenta raspunderii sale civile.

Cu alte cuvinte, contrar celor argumentate de catre instanta de apel, statul raspunde pentru toate situatiile in care acesta omite sa asigure garantiile pentru ca actul de justitie sa fie realizat cu respectarea drepturilor omului. Acest lucru nu inseamna ca raspunderea statului este nelimitata si neconditionata, ci, dimpotriva, ca acesta raspunde pentru nerespectarea obligatiilor sale asumate in calitate de semnatar al Conventiei, indiferent daca este vorba despre o eroare judiciara sau de alte incalcari ori limitari ale drepturilor fundamentale ale particularilor (obiectul actiunii reclamantului).

– A mai criticat reclamantul decizia instantei de apel și din punct de vedere al  evaluarii prejudiciului pretins, aratand ca au fost reduse, pana aproape de suprimare, daunele solicitate.

In primul rand, curtea de apel nu a prezentat vreo motivare, chiar si sumara, asupra reducerii drastice a evaluarii daunelor suferite de reclamant, ci, dimpotriva, considerentele deciziei atacate, cu privire la prejudiciu, ar conduce la concluzia gravitatii vatamarii suferite de reclamant.

Or, prin prisma art. 488 alin. 1 pct. 6 Cod procedura civila, pe de o parte, in cazul capatului de cerere 1.b), instanta de apel nu a justificat in vreun mod de ce a suprimat aproape in totalitate prejudiciul suferit de reclamant, reducandu-l la doua sutimi din cel pretins.

Pe de alta parte, in privinta capatului de cerere 1.c), motivarea este vadit contradictorie, intrucat decizia atacata evoca pe larg gravitatea vatamarii aduse reputatiei si demnitatii, in special raportat la pozitia sa de avocat. Ulterior, aceeasi hotarare reduce daunele solicitate la o zecime, contrazicand o motivare care justifica gravitatea faptei, nicidecum o eventuala necesitate a atenuarii intinderii prejudiciului.

In al doilea rand, limitarea daunelor acordate la cateva sutimi din cele solicitate atrage si incidenta motivului de casare prevazut de art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedura civila, ca atare, instanta de apel nesocotind prevederile art. 1.385 alin. 1 Cod civil.

Inexistenta unor criterii normative cu privire Ia stabilirea intinderii unui prejudiciu moral nu scuteste instanta de obligatia legala de a asigura reparatia integrala a prejudiciului. Cum in materia daunelor morale Curtea Europeana a Drepturilor Omului a aratat in repetate randuri ca prejudiciul rezulta ex re, gravitatea faptei ilicite trebuie sa defineasca in mod corespunzator si gravitatea prejudiciului.

Or, a acorda daune de 2.000 de lei pentru scurgerea de interceptari nereale in presa, care l-au transformat in mod nedrept pe un avocat intr-un infractor in ochii opiniei publice reprezinta, in realitate, un refuz de acordare a unei reparatii integrale a daunelor suferite.

Totodata, printr-o astfel de dezlegare, Curtea de Apel Bucuresti a mentinut statutul de victima al reclamantului in sensul jurisprudentei CEDO incidente.

Mai multe dezlegari ale CEDO stabilesc un prag legal in privinta despagubirilor necesare pentru ca o persoana sa isi piarda statutul de victima in sensul autonom al Conventiei – instantele nationale trebuie sa-i confere despagubiri ce sunt proportionale, cel putin, cu despagubirile conferite de CEDO in cauze similare.

S-a concluzionat ca raportat la magnitudinea oprobriului public la care reclamantul a fost supus, la anihilarea posibilitatii sale de a continua o cariera profesionala de succes prin distrugerea capitalului sau de imagine, la traumele personale, suferintele si calvarul carora i-a fost supus prin prezentarea obsesiva in postura de pretins infractor, instanta de apel a recurs la criterii nelegale pentru acordarea prejudiciului, suprimandu-1 aproape in totalitate si lipsind de eficienta protectia conferita drepturilor sale in mod direct chiar de Conventia Europeana a Drepturilor Omului.

A invederat omisiunea instantei de apel de a angaja raspunderea entitatilor responsabile pentru o serie de fapte care nu constituie delicte minore, lipsite de semnificatie, expresie a unor nereguli procedurale fara insemnatate.

Prin cererea de recurs, paratul Ministerul Public – Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie – Directia Nationala Anticoruptie a solicitat, pentru motivele prevazute de art. 488 pct. 6 si 8 Cod procedura civila, casarea deciziei atacate si respingerea actiunii reclamantului formulata in contradictoriu cu Directia Nationala Anticoruptie.

– S-a sustinut de catre recurenta ca instanta de apel a interpretat in mod gresit dispozitiile de drept material atunci cand a constatat ca, in speta, sunt intrunite conditiile necesare pentru antrenarea raspunderii civile delictuale cu privire Ia divulgarea, fara drept, a unor interceptari si date personale din dosarul de urmarire penala si prin comunicatele de presa, cu consecinta obligarii paratei la plata sumei de 25.000 lei, reprezentand prejudiciu moral.

De asemenea, decizia atacata cuprinde motive contradictorii solutiei pronuntate avand in vedere ca instanta de apel a retinut ca ar fi incalcate dispozitiile art. 285 Cod procedura penala, intrucat parata ar fi divulgat sau din DNA s-ar fi scurs interceptari de convorbiri telefonice si informatii din dosarul penal.

Cu toate acestea, instanta nu a identificat forma exacta prin care aceste informatii s-ar fi scurs, rationamentul prezentat fiind mai cu seama o suma de supozitii, nicidecum probe din care sa rezulte, fara dubii, presupusa „scurgere” sau „divulgare” de informatii.

Mai mult, chiar instanta a retinut in considerentele hotararii judecatoresti faptul ca „nu se poate prezuma absolut ca intimatul ar fi furnizat aceste informatii presei si nu a fost dovedit de apelantul – reclamant modul in care pretinde ca parata ar fi actionat”.

In plus, instanta a retinut si subliniat in considerente faptul ca la nivelul DNA au fost respectate prevederile Ghidului privind relatia dintre sistemul judiciar din Romania si mass-media, aprobat prin Hotararea Plenului CSM nr. 482 din 1 iunie 2012 si ca „intimata avea instituita o modalitate de lucru in ce priveste transmiterea informatiilor in cursul urmaririi penale catre mass-media”.

Asadar, motivele cuprinse in decizie sunt vadit contradictorii solutiei pronuntate, intrucat, concluzionand, instanta de apel a apreciat ca sunt intrunite conditiile raspunderii civile delictuale pentru simplul motiv ca la nivelul DNA nu s-ar fi demarat cercetari care sa penalizeze „maniera involuntara sau acceptata de divulgare a unor mijloace de proba” fara ca un atare fapt sa fi fost probat.

– S-a aratat ca aceleasi aspecte ce tin de motive contradictorii solutiei pronuntate se pot observa si in cazul producerii unui prejudiciu reclamantului prin informatiile cuprinse in comunicatele de presa.

Astfel, instanta a retinut apararile paratei referitoare la respectarea Ghidului privind relatia dintre sistemul judiciar din Romania si mass-media. Cu toate acestea, a decis in mod contrar, retinand imprejurarea ca in comunicat sunt folosite „verbe la timpul trecut si perfectul compus” ceea ce ar determina o incalcare a neutralitatii.

A apreciat incidente prevederile art. 488 alin. 1 pct. 6 Cod procedura civila, avand in vedere ca instanta de apel nu a indicat care ar fi modalitatea fluenta si logica in care ar fi trebuit sa aiba loc expunerea faptelor din comunicatele de presa, in circumstanta in care faptele suspicionate ar fi avut loc intr-un timp trecut emiterii comunicatului.

A precizat ca DNA, prin Biroul de Presa si Informare Publica sau Serviciul Teritorial Brasov, nu a furnizat presei nicio stenograma din dosarul penal in cauza, activitatea in relatia cu presa fiind realizata strict cu respectarea Ghidului privind relatia dintre sistemul judiciar din Romania si mass-media.

Astfel, la solicitarea mai multor ziaristi, Biroul de Presa si Informare Publica al Directiei Nationale Anticoruptie, in baza prevederilor Ghidului privind relatia dintre sistemul judiciar din Romania si mass-media, a furnizat versiunea anonimizata a referatului cu propunerea de arestare preventiva privind pe X s.a., la data de 10 decembrie 2015, ora 17.19, numai dupa ce persoanelor respective, care au dobandit calitatea de suspect, li s-a adus la cunostinta aceasta calitate.

In cazul reclamantului, prin Ordonanta procurorului din data de 10 decembrie 2015 s-a dispus retinerea suspectului A. pe o durata de 24 de ore, prin urmare, reclamantului i se adusese la cunostinta deja ca are calitatea de suspect la data si ora transmiterii e-mail-ului, prevederile Ghidului fiind respectate.

Asadar, s-a subliniat ca ambele prevederi ale ghidului au fost avute in vedere, activitatea Biroului de Presa al DNA circumscriindu-se limitelor impuse de lege.

A precizat ca in mai multe circumstante ce tin de gestionarea informatiilor publice in alte dosare penale instrumentate de DNA, Inspectia Judiciara a constatat legalitatea transmiterii ordonantelor de retinere in forma anonimizata, in cazul de fata, Inspectia Judiciara nefiind sesizata cu vreo incalcare a drepturilor.

Or, in cauza, Directia Nationala Anticoruptie a furnizat presei doar variantele anonimizate ale referatului cu propunerea de arestare preventiva privind pe B. s.a. si a rechizitoriului intocmit in dosarul penal nr. x/P/2015 vizand trimiterea in judecata a acelorasi persoane.

Astfel fiind, nu au fost incalcate prezumtia de nevinovatie, dreptul la un proces echitabil sau alte drepturi clamate de reclamant referitoare la protectia datelor personale, respectarea vietii de familie, a domiciliului sau a corespondentei. In toate cazurile au existat cereri scrise ale reprezentantilor presei in vederea transmiterii actelor de urmarire penala.

A precizat ca Ghidul privind relatia dintre sistemul judiciar din Romania si mass-media a suferit modificari prin Hotararea Plenului CSM nr. 197 din 17 septembrie 2019, asa incat atat Biroul de Presa al DNA, cat si PICCJ, au adaptat in prezent standardele de redactare a comunicatelor de presa, ca atare, in prezent, comunicatele de presa sunt anonimizate, cu exceptia persoanelor in privinta carora faptele pentru care sunt urmarite penal afecteaza capacitatea de exercitare a functiei publice.

S-a sustinut ca instanta de apel trebuia sa aiba in vedere dispozitiile art. 6 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, precum si practica constanta a instantei de contencios european referitoare a libertatea de exprimare si, implicit, la dreptul opiniei publice la informare și ca DNA nu se afla in ipostaza incalcarii art. 17 din Conventie, fiind exclusa savarsirea unui abuz de drept in circumstantele respectarii legislatiei nationale si europene referitoare la comunicarea informatiilor de interes public si respectarea prezumtiei de nevinovatie.

Totodata, institutia recurenta s-a inscris in limitele impuse de Principiul 6 din Recomandarea 13/2003 a Comitetului Miniștrilor al Consiliului Europei catre Statele Membre, privind furnizarea de informatii prin intermediul presei in legatura cu procedurile penale, comunicand date succinte cu privire la solicitarile venite din parte institutiilor de presa.

Referitor la incidenta Directivei nr. 343/2016 a Parlamentului European si a Consiliului Uniunii Europene, aceasta a fost adoptata ulterior, la data de 9 martie 2016 si publicata in Jurnalul Uniunii Europene la data de 11 martie 2016, iar in conformitate cu art. 14 al Directivei: „Statele membre asigura intrarea in vigoare a actelor cu putere de lege si a actelor administrative necesare pentru a se conforma prezentei directive pana la 1 aprilie 2018. Statele membre informeaza imediat Comisia cu privire la acestea”.

Dincolo de faptul ca in termen de doi ani de la data intrarii in vigoare a Directivei, toate statele membre trebuie sa implementeze aceste masuri la nivel national si sa le recunoasca valoarea si semnificatia in cadrul sistemului procesual-penal, iar in speta de fata, nu numai ca termenul limita pentru implementare nu a expirat, dar directiva nici macar nu era in vigoare la data retinerii reclamantului.

In conformitate cu art. 249 Cod procedura civila, reclamantul nu a facut dovada ca Directia Nationala Anticoruptie i-ar fi incalcat drepturile, iar Inalta Curte de Casatie si Justitie a hotarat ca, potrivit regulilor probatiunii, instituite prin art. 1169 Cod civil (art. 249 NCPC), sarcina probei incumba celui care afirma ceva, iar nu celui care neaga.

Instanta de apel a retinut ca prin comunicatele de presa s-ar fi comis o fapta ilicita deoarece s-a adus atingere prezumtiei de nevinovatie de care beneficiaza reclamantul, fapta ilicita constand in modalitatea de exprimare folosita in cele doua comunicate, care au transmis publicului ideea certitudinii savarsirii infractiunilor de care este acuzat, fara a lasa loc vreunui dubiu, prin folosirea unor timpi verbali, in ciuda mentiunii din finalul ambelor comunicate referitoare la neincalcarea prezumtiei legale institute de Codul de procedura penala.

A apreciat ca pentru a da o calificare corecta cererii de chemare in judecata se impunea stabilirea parghiilor de cercetare juridica prin detalierea dispozitiilor referitoare la raspunderea civila delictuala.

Or, cercetarea instantei are la baza doar expunerea textelor de lege care asigura protejarea prezumtiei de nevinovatie, fara sa faca nicio referire la calitatea de autoritate publica a paratei, Directia Nationala Anticoruptie care are obligatia functionala si de statut conferita de lege sa asigure informarea opiniei publice asupra procedurilor penale in cauze de interes.

In plus, prin cele doua comunicate de presa, Directia Nationala Anticoruptie doar a informat publicul cu privire la faptul ca reclamantul facea obiectul unei anchete penale, ceea ce corespundea realitatii la acel moment.

Fata de acest aspect trebuie retinut si ca, odata cu trimiterea in judecata mentionata in cel de-al doilea comunicat, s-au prezentat date despre procesul penal derulat impotriva reclamantului care fusese trimis in judecata, iar procedura devenise publica.

In aceste circumstante, sub aspectul mentionat mai sus, conditiile necesare pentru antrenarea raspunderii civile delictuale, nu sunt intrunite cumulativ, contrar considerentelor instantei de apel.

In cazul de fata, actiunile intreprinse de DNA sunt perfect legale, circumscriindu-se normelor de procedura penala, nefiind dovedita nicio alta imprejurare de natura sa infranga caracterul licit al acestora, instantele de judecata pronuntandu-se cu privire la masurile preventive privative de libertate la momentul sesizarii acestora.

– S-a sustinut și ca in speta, raspunderea paratei nu poate fi angajata sub aspectul laturii subiective, pentru fapta de incatusarea nelegala, intrucat aceasta nu a fost dispusa ori savarsita de angajati ai paratei, neexistand niciun act normativ in care sa se reglementeze ca o atare masura a incatusarii poate fi dispusa de procuror.

– De asemenea, a aratat recurenta ca nu poate fi retinuta in sarcina acesteia comiterea cu vinovatie a vreunei fapte cauzatoare de prejudicii „intrucat actiunile intreprinse, respectiv emiterea mandatului de aducere, a ordonantei de retinere sunt perfect legale circumscriindu-se normelor de procedura penala” și ca exista, „conform doctrinei in materia obligatiilor, cauze care inlatura caracterul ilicit al faptei, printre care și indeplinirea unei activitati impuse ori permise de lege”.

S-a sustinut ca nici existenta unui raport de cauzalitate intre fapta ilicita si prejudiciu nu este probata, atat timp cat incatusarea reclamantului nu a fost dispusa ori savarsita de angajati ai paratei, iar  la dosar nu exista nicio dovada care sa probeze aceasta imprejurare.

A aratat, concluzionand, ca, in speta, contrar celor retinute de instanta de apel, nu sunt indeplinite conditiile angajarii raspunderii civile delictuale in ce priveste Directia Nationala Anticoruptie cu privire Ia divulgarea/scurgerea, fara drept, a unor interceptari si date personale din dosarul de urmarire penala si prin comunicatele de presa.

5. Aparari formulate in cauza

Urmare a comunicarii recursurilor, recurentul-reclamant a depus intampinare la recursul paratei, prin care a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

A considerat criticile recurentei-parate neintemeiate, avand in vedere ca instanta de apel a stabilit corect existenta raspunderii civile delictuale a paratei atat pentru divulgarea fara drept a unor interceptari si informatii din cadrul dosarului penal, dezvaluirea domiciliului si a adresei proprietatilor sale, cat si pentru emiterea de comunicate de presa care au incalcat prezumtia de nevinovatie.

Intimatul-parat Statul Roman, prin Ministerul Finantelor a depus la dosar note scrise prin care a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului declarat de reclamant.

1. Solutia si considerentele Inaltei Curti de Casatie si Justitie

Analizand criticile deduse judecatii, prin intermediul celor doua recursuri, Inalta Curte constata caracterul nefondat al acestora potrivit considerentelor ce se vor arata in continuare.

1. Recursul reclamantului A.

– Sustinerea recurentului-reclamant conform careia instanta de apel „ar fi refuzat” aplicarea prevederilor legale care stabilesc raspunderea D.N.A. pentru „fapta de incatusare abuziva”, este una lipsita de fundament.

In primul rand, critica referitoare la „refuzul aplicarii unei dispozitii legale” (reiterata, de altfel, in aceiasi termeni de mai multe ori in continutul memoriului de recurs) se circumscrie unei sintagme improprii, lipsite de acuratete juridica, avand in vedere ca demersul urmarit in cadrul unei cai de atac este acela al supunerii hotararii unui control de legalitate, iar nu al substituirii partii in atributiile jurisdictionale ale instantei care are prerogativa constitutionala a spunerii dreptului (iuris dictio), fara ca  aceasta sa insemne in situatia in care pretentiile partii nu sunt primite, asa cum au fost formulate, un „refuz” de aplicare a legii, ci doar o modalitate de indeplinire a functiei jurisdictionale a instantei in activitatea acesteia de aplicare a normei circumstantelor de fapt asa cum au fost relevate de probele administrate.

In acelasi timp, fondul criticii conform careia instanta nu s-ar fi raportat, atunci cand a retinut lipsa faptei ilicite a D.N.A. in realizarea operatiunii de incatusare a reclamantului, la dispozitiile art. 19 alin. 3 din Legea nr. 550/2004 privind organizarea si functionarea jandarmeriei, precum si la cele ale art. 300 C.pr.pen., este eronat si fara corespondent in considerentele deciziei atacate.

In realitate, instanta de apel analizeaza prevederile legale mentionate, demonstrand insa, de ce nu sunt incidente in cauza astfel incat sa poata fi retinuta fapta ilicita a paratei apta sa angajeze raspunderea civila delictuala a acesteia.

In acest sens, s-a retinut ca masura incatusarii a fost luata dupa emiterea ordonantei de retinere de catre procuror, in vederea transportului spre si dinspre locul de retinere si arestare preventiva si ca aceasta reprezinta o masura administrativa, a carei executare este data prin lege Ministerului Administratiei si  Internelor.

Instanta de apel a identificat in mod corect sediul materiei privind aducerea la indeplinire a unei astfel de masuri ca fiind reprezentat de dispozitiile art. 10 alin. 1 coroborate cu cele ale art. 16 din Legea nr. 254/2013 referitoare la centrele de retinere si arestare preventiva – care se afla in subordinea Ministerului Afacerilor Interne, se infiinteaza prin ordin al ministrului de interne, masurile referitoare la organizarea, functionarea acestora, inclusiv folosirea catuselor sau a altor mijloace de imobilizare stabilindu-se prin regulamentul prevazut de lege (art. 15 alin. 3).

De asemenea, instanta de apel a facut distinctia necesara intre masurile administrative privind siguranta detinerii reglementate prin Legea nr. 254/2013 a executarii pedepselor si masurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare in cursul procesului penal – supuse controlului de legalitate al judecatorului de supraveghere a privarii de libertate – si masurile/actele efectuate in cadrul activitatii de urmarire penala sub supravegherea procurorului de catre lucratorii specializati din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, care sunt supuse plangerii in conditiile art. 336 C.pr.pen.

Cum in speta se reclama aplicarea nelegala a unei masuri administrative din cele prevazute la art. 16 din Legea nr. 254/2013, in mod corect s-a concluzionat ca nu era vorba de acte de urmarire penala care sa faca obiectul supravegherii procurorului in sensul art. 300 C.pr.pen. pentru ca mai departe sa poata fi atrasa, pentru neindeplinirea corespunzatoare a atributiei, raspunderea intimatei-parate pentru incatusare, ca masura pretins disproportionata si excesiva.

In privinta dispozitiilor art. 19 alin. 3 din Legea nr. 550/2004 privind organizarea si functionarea Jandarmeriei Romane (conform carora aceasta institutie „raspunde solicitarii magistratului de  a participa, impreuna cu acesta, la efectuarea unor acte procedurale”) instanta de apel a retinut, de asemenea, corect ca ele nu sunt incidente in cauza fata de fundamentul pretentiei in despagubiri care a vizat, sub acest aspect, incatusarea ca masura excesiva (iar nu punerea in aplicare a mandatului de aducere in vederea audierii, potrivit art. 266 C.pr.pen., pentru a se pune problema indeplinirii defectuoase a unui act de procedura de catre organele jandarmeriei).

De asemenea, este lipsita de temei critica recurentului conform careia instanta de apel ar fi realizat o interpretare si aplicare eronata la speta a dispozitiilor art. 16 alin. ultim din Legea nr. 253/2014, atunci cand a concluzionat, cu referire la acest text, ca singura ipoteza in care organul judiciar (de urmarire penala sau instanta de judecata) apreciaza asupra aplicarii, mentinerii sau indepartarii mijloacelor de imobilizare este pe durata prezentei detinutilor in fata acestora.

Astfel, sustinerea recurentului in sensul ca textul mentionat ar fi aplicabil doar in ipoteza in care un condamnat definitiv „se prezinta in fata unui magistrat, de exemplu, intr-o cale extraordinara de atac” intrucat textul art. 16 este inclus in Titlul II al Legii nr. 254/2013 – Executarea pedepselor privative de libertate, este una bazata pe o interpretare eronata a legii, cu ignorarea regulilor interpretarii sistematice a dispozitiilor dintr-un act normativ.

In acest sens, se constata ca Titlul IV, Cap.I. – Executarea masurilor preventive privative de libertate in centrele de retinere si arestare preventiva trimite, prin dispozitiile art. 110 alin. 1, la prevederile Titlului II, care se aplica in mod corespunzator (asadar, inclusiv cu privire la art. 16 alin. 6 si la modalitatea in care organele judiciare pot aprecia cu privire la mijloacele de imobilizare a celor retinuti/arestati pe durata prezentei acestora in fata respectivelor organe).

De aceea, interpretarea in sens contrar a recurentului este una eronata intrucat pe de o parte, ignora interpretarea sistematica a textelor de lege, pe de alta parte, dar tot ca urmare a nesocotirii regulilor de interpretare logico-juridica, restrange ipoteza textului, considerand ca norma este aplicabila doar situatiei condamnatilor.

Ca atare, cata vreme s-a constatat, potrivit textelor de lege mentionate anterior, ca intimatei-parate nu-i incumba obligatii legale in legatura cu dispunerea sau luarea masurii de imobilizare prin incatusare, faptul ca aceasta s-a realizat la sediul institutiei de catre lucratori ai Ministerului Afacerilor Interne nu este de natura sa atraga existenta vreunei fapte ilicite in sarcina acesteia. Pentru existenta unei fapte ilicite este necesar sa se constate o incalcare a normelor dreptului obiectiv (o nesocotire a regulilor de conduita impuse de lege, in sensul art. 1.349 C. civ.) prin care sa se aduca atingere dreptului subiectiv al persoanelor.

Or, atat timp cat in sarcina paratei nu s-a putut retine existenta unei obligatii legale pe care sa o fi nesocotit-o/incalcat-o, imprejurarea ca masura incatusarii a fost luata la sediul acesteia, dupa comunicarea ordonantei de retinere, nu este apta, prin ea insasi, sa impuna, asa cum sustine recurentul, concluzia unei fapte ilicite in sarcina institutiei parate.

De aceea, este lipsita de substanta critica recurentului referitoare la obligatia negativa a statului si a organelor sale – pe care o vede circumscrisa si unor considerente contradictorii, raportat la dezlegarea in sens opus data pretentiei in despagubiri formulate pentru scurgerea de interceptari in presa – de a se abtine de la orice vatamari aduse particularilor, adica  de a-si fi indeplinit o obligatie negativa ce le incumba.

In realitate, invocarea unei obligatii generale negative se poate realiza in masura in care, in mod particular indeplinirea unei obligatii nu poate fi circumscrisa, pusa in sarcina anumitor persoane identificabile ori supuse verificarii in raportul juridic concret dedus judecatii.

Cum recurentul a pretins ca institutiei intimate ii reveneau obligatii in legatura cu dispunerea masurii imobilizarii prin incatusare indicand anumite dispozitii legale, a caror incidenta la speta nu s-a verificat, acesta nu poate sustine in acelasi timp, existenta unei obligatii generale negative in sarcina aceleiași intimate pentru ca astfel sa atraga o raspundere civila delictuala, cata vreme competentele legale ale acestei institutii au fost respectate (iar potrivit art. 1.349 alin 1 C. civ., orice persoana are obligatia sa respecte regulile de conduita pe care legea le impune).

 – Tot astfel, sustinerea ca instanta de apel, respingand pretentia in despagubiri fata de D.N.A. inseamna ca, in realitate, s-ar fi pronuntat asupra exceptiei lipsei calitatii procesuale pasive a acesteia pe care nu a pus-o in discutia partilor, este lipsita de fundament.

Chestiunea legata de calitatea de parte in raportul juridic dedus judecatii, respectiv in ce masura a savarsit o fapta ilicita care sa-i angajeze raspunderea, este una care vizeaza fondul pretentiilor si nu doar un aspect de legitimare și justificare a cadrului procesual, asa incat analiza instantei privind asemenea elemente, legate de continutul raportului juridic, nu presupunea o dezbatere in prealabil a problemei calitatii procesuale.

– Critica referitoare la neacordarea despagubirilor pentru pretinsa fapta ilicita, a lipsirii nelegale de libertate are, de asemenea, caracter nefondat, atat in sustinerea referitoare la nemotivarea solutiei, cat si in cea privitoare la lipsa de temei legal a acesteia.

Astfel, in mod eronat pretinde recurentul ca in intervalul cuprins intre orele 11⁰⁰ din data de 9.12.2015 pana la ora 4⁰⁰, in data de 10.12.2015, acesta ar fi fost retinut exclusiv in baza mandatului de aducere, fiind lipsit de libertate timp de 17 ore, in loc de 8 ore cat este durata maxima legala a mandatului de aducere.

Pe acest aspect, instanta de apel a retinut in mod corect ca in intervalul de timp mentionat, reclamantul s-a aflat in derularea mai multor proceduri judiciare care, desi i-au limitat libertatea de miscare, au avut justificare si temei legal fara sa poata fi asimilate unei lipsiri ilegale de libertate.

Astfel, in intervalul cuprins intre 7⁰⁵– 18⁵⁰, in data de 9.12.2015, s-a desfasurat perchezitia domiciliara la sediul profesional al cabinetului de avocatura.

Dat fiind scopul dispunerii unei asemenea masuri (acela al descoperirii si strangerii de probe cu privire la savarsirea unei infractiuni, la conservarea urmelor savarsirii infractiunii, potrivit art. 157 C.pr.pen.), este firesc ca efectuarea acesteia sa se realizeze in prezenta persoanei vizate de respectiva masura, inclusiv ca o garantie a desfasurarii acesteia in conditii de legalitate, fara incalcarea drepturilor persoanei perchezitionate. Este motivul pentru care persoanei perchezitionate i se si permite sa fie asistata sau reprezentata de o persoana de incredere (art. 159 alin. 10 C.pr.pen.), putand totodata constata daca organul judiciar se limiteaza, in efectuarea perchezitiei, la ridicarea numai a obiectelor si  inscrisurilor care au legatura cu fapta pentru care se efectueaza urmarirea penala (art. 159 alin. 13 C.pr.pen.), eventualele obiectiuni vizand desfasurarea perchezitiei putand fi consemnate in procesul-verbal de perchezitie (conform art. 161 alin. 3 C.pr.pen.).

Or, tocmai in considerarea ratiunii si scopului perchezitiei domiciliare, legiuitorul a stabilit, prin dispozitiile art. 159 alin. 4 C.pr.pen., posibilitatea pentru organele judiciare de a restrictiona libertatea de miscare a persoanelor prezente sau accesul altor persoane in locul unde se efectueaza perchezitia, pe durata efectuarii acesteia”.

Ca atare, intervalul de timp in care s-a desfasurat perchezitia nu poate fi asimilat unuia al lipsirii ilegale de libertate cata vreme el corespunde unei proceduri legale avand o justificare data deopotriva de necesitatea strangerii de probe in conditii de siguranta, dar si de respectarea interesului legitim al persoanei vizate de a participa la efectuarea acestui act, ca o garantie a drepturilor acesteia.

Totodata, durata perchezitiei nu se suprapune si nu este in legatura cu efectele mandatului de aducere pentru a se putea sustine, adaugandu-se la durata mandatului, ca  acesta a depasit intervalul de 8 ore prevazut de art. 265 alin. 12 C.pr.pen., in care persoana poate ramane la dispozitia organului judiciar, atunci cand se afla sub puterea unui astfel de mandat.

Or, instanta de apel a facut aceasta distinctie intre cele doua acte procedurale – perchezitia domiciliara si mandatul de aducere – cu reglementarile lor distincte si modalitatea in care au fost aduse la indeplinire, in concret, asa cum a rezultat din situatia de fapt, necontestata, a spetei.

 S-a retinut, in acest sens, ca dupa incheierea perchezitiei domiciliare, in intervalul 20³⁰-23³⁰, reclamantul a fost transportat pe ruta Bucuresti – Brașov, in vederea executarii mandatului de aducere, conform art. 266 C.pr.pen. si ca, desi a avut in aceasta modalitate o restrictionare a libertatii de miscare (reclamantul fiind sub controlul autoritatilor pe durata deplasarii), nu inseamna ca a fost depasita durata maxima de 8 ore prevazuta de art. 265 alin. 1 C.pr.pen. Aceasta intrucat, in continuare, audierea reclamantului a avut loc intre orele 1⁰⁰-3⁴⁵, in data de 10.12.2015, ordonanta de retinere fiindu-i prezentata la orele 4³⁰.

Asadar, sub efectul mandatului de aducere reclamantul s-a aflat incepand cu ora 20³⁰ a zilei de 9.12.2015 (cand a inceput deplasarea spre organul de urmarire penala) pana la 4³⁰ a zilei de 10.12.2015, cand  s-a emis ordonanta de retinere, deci in limitele prevazute de textul mentionat al art. 265 alin. 12 C.pr.pen.

Suprapunand cele doua proceduri judiciare, legate de executarea perchezitiei si a mandatului de aducere, recurentul trage o concluzie gresita in legatura cu lipsa de temei legal a limitarii libertatii sale, plasand-o in mod nejustificat si contrar datelor spetei pe taramul depasirii celor 8 ore in care isi puteau produce efectele mandatul de aducere.

De aceea, este corecta statuarea instantei de apel in sensul ca nu a existat o fapta ilicita, de lipsire de libertate sau restrictionare a libertatii reclamantului, cata vreme acesta s-a aflat in desfasurarea unor proceduri judiciare penale, a caror reglementare legala a fost respectata, asigurandu-se in felul acesta justificarea masurilor  (deopotriva sub aspectul duratei, efectelor si modalitatii de punere in aplicare).

Solutia este corecta si din perspectiva exigentelor art. 5 din C.E.D.O. care, protejand individul impotriva arbitrariului autoritatilor statale, stabileste in același timp (prin dispozitiile art. 1 lit.a-f) ca privarea de libertate poate fi facuta cu respectarea normelor de fond si de procedura prevazute de legislatia nationala, ceea ce in speta s-a realizat.

Referirea la jurisprudenta C.E.D.O. (cu indicarea cauzelor Popoviciu, Abramiuc, D.Popescu, Micu Creanga sau Valerian Dragomir, c. Romaniei)  nu-i sustine recurentului critica de nelegalitate intrucat in hotararile respective instanta europeana a sanctionat incalcari decurgand din privarea nelegala de libertate raportat la circumstante factuale diferite (nerespectarea normelor de procedura in adoptarea masurilor; ramanerea sub controlul autoritatii, fara un temei legal, timp de mai multe ore, in vederea audierii de catre procuror; nemotivarea mandatului de aducere; dispunerea masurii arestarii de catre procuror cu o intarziere de 13 ore de la momentul sosirii reclamantului la sediul D.N.A., desi exista o suspiciune suficient de intemeiata pentru ca masura sa poata fi luata de indata in scopul cercetarii).

– Are caracter nefondat, de asemenea, critica recurentului referitoare la gresita neacordare a despagubirilor pentru declaratiile publice facute de conducatorul institutiei parate, (D.N.A.) prin care ar fi fost incalcate prezumtia de nevinovatie si dreptul la demnitate, reputatie al reclamantului, fiind lipsite de fundament deopotriva sustinerea unei necercetari a fondului raportului juridic sub acest aspect, cat si cea privitoare la caracterul strain al motivarii.

Astfel, contrar sustinerii recurentului, instanta de apel nu omite (sau refuza) sa cerceteze fondul pretentiilor, atunci cand constatand ca s-a solicitat angajarea raspunderii civile pentru declaratii, in cadrul unui interviu televizat, ale sefului institutiei D.N.A., in probatiune s-au depus, in legatura cu continutul acestor declaratii, articole din presa scrisa.

In acest context s-a apreciat corect ca, atata vreme cat s-a pretins savarsirea unei fapte ilicite prin declaratii televizate, dovada continutului acestora se poate realiza prin depunerea inregistrarii respectivei emisiuni de televiziune, in urma unei cereri adresate postului TV, iar nu, asa cum s-a procedat, prin articole din presa scrisa – care puteau reflecta mai mult sau mai putin fidel mesajele transmise, cu consecinta angajarii raspunderii, in situatia deformarii ori deturnarii sensului declaratiilor, in sarcina autorilor unor astfel de articole.

Contrar sustinerii recurentului, instanta de apel nu a realizat in felul acesta o ierarhie a puterii doveditoare a probelor, cu incalcarea dispozitiilor art. 250 C.pr.civ., ci a constatat, raportat la obiectul probatiunii, ca o astfel de dovada, care sa asigure certitudinea continutului declaratiilor orale facute in cadrul unei emisiuni televizate, era cea a unui mijloc material de proba (C.D.-ul cu inregistrarea emisiunii), iar nu a inscrisurilor, respectiv articolele de presa, care puteau reflecta in maniera proprie jurnalistica si nu in mod obligatoriu fidel, declaratiile televizate.

Or, potrivit art. 52 din Decizia nr. 220/2011 a Consiliului National al Audiovizualului privind Codul de reglementare a continutului audiovizualului, persoana care se considera lezata de prezentarea in cadrul unui program audiovizual a unor fapte neadevarate sau informatii eronate poate cere radiodifuzorului revizionarea/reaudierea programului in cauza, iar acesta are obligatia de a asigura accesul la revizionarea, fie direct, la sediul sau, fie indirect, prin inmanarea unei copii video sau audio, dupa caz.

Cum ceea ce a reclamat recurentul a fost incalcarea dreptului la onoare si demnitate prin declaratii facute in cadrul unui astfel de program audiovizual, iar nu ca urmare a prezentarii acestora in presa scrisa, inseamna ca dovada se putea realiza in conditiile descrise anterior ale art. 52 din Decizia nr. 220/2011 a C.N.A.

Acesta este sensul considerentelor deciziei din apel care constata nedovedirea pretentiilor prin nedepunerea unui C.D. cu inregistrarea emisiunii (contrar dispozitiilor art. 249 C.pr.civ.: „cel care face o sustinere in cursul procesului trebuie sa o dovedeasca”), iar nu acela, cum eronat se sustine, al instituirii unei ierarhii a mijloacelor de proba.

De aceea, trimiterea pe care o face in continuare recurentul la art. 13 C.E.DO. referitoare la accesul efectiv la instanta si la Cauza Stelian Rosca impotriva Romanie este inadecvata, intrucat reclamantului nu i s-a negat un astfel de acces si nici nu a avut loc o abordare formalista a cererii acestuia, prin nerecunoasterea valorii probatorii a articolelor de presa, cata vreme instanta a explicat de ce mijloacele de proba de care s-a prevalat nu erau unele apte sa-i demonstreze pretentia, raportat la fundamentul acesteia si la obiectul probatiunii.

– Este fara temei si critica recurentului-reclamant referitoare la stabilirea lipsei calitatii procesuale pasive a Statului Roman.

Astfel, potrivit cererii de chemare in judecata ce a investit instanta (cu precizarile formulate la data de 22.06.2017), reclamantul a solicitat acordarea de despagubiri morale pentru savarsirea, cu vinovatie, a unor fapte ilicite de catre parata Directia Nationala Anticoruptie (enumerate ca atare in petitul actiunii).

Fundamentul actiunii, asa cum rezulta din temeiul juridic si din motivele de fapt ale acesteia, este dat de o raspundere civila subiectiva, bazata pe ideea de vinovatie a institutiei parate si respectiv, a conducatorului acesteia, in legatura cu modalitatea de intocmire a unor acte procedurale pe parcursul urmaririi penale, a redactarii si difuzarii unor comunicate de presa, divulgarii unor interceptari si informatii din cadrul dosarului penal, cu consecinte pe planul afectarii prezumtiei de nevinovatie a reclamantului, a  dreptului acestuia la onoare, demnitate și reputatie.

Astfel fiind, in mod corect a retinut instanta de apel ca, fata de imprejurarea ca institutia parata chemata in judecata este persoana juridica ce participa la raporturi juridice in nume propriu, ca titulara de drepturi si obligatii, ea raspunde in mod direct pentru actele sau faptele savarsite.

In acest context, raspunderea statului, atras in proces in calitate de parat, nu poate fi decat una subsidiara in sensul dispozitiilor art. 224 C.civ., adica pentru ipoteza in care organele autoritatii si institutiile publice care sunt persoane juridice nu raspund pentru obligatiile statului (ceea ce nu este cazul institutiei D.N.A.).

Așa cum rezulta din cadrul normativ care reglementeaza și asigura  functionarea Directiei Nationale Anticoruptie (OUG nr. 43/2002, astfel cum a fost modificata prin OUG nr. 63/2013, art. 80-81 din Legea nr. 304/2004) aceasta este o structura cu personalitate juridica in cadrul Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie și Justitie, este independenta in raport cu instantele și cu parchetele de pe langa acestea, precum și in relatiile cu celelalte autoritati publice, exercitandu-și atributiile in temeiul legii și pentru asigurarea respectarii acesteia.

Sustinerea ca prin dispozitiile art. 221 C.civ. se instituie o raspundere directa, nemijlocita in sarcina Statului roman pentru consecintele pagubitoare produse prin activitatea organelor judiciare este una eronata intrucat, in realitate, textul reglementeaza o alta ipoteza, aceea a angajarii raspunderii persoanelor juridice de drept public pentru faptele licite sau ilicite ale organelor lor, in aceleasi conditii ca persoanele juridice de drept privat.

Raspunderea obiectiva a statului, independenta asadar de orice culpa functioneaza in legatura cu activitatea organelor judiciare se activeaza pentru prejudicii cauzate prin erori judiciare (art. 52 alin. 3 Constitutie), pe ideea de garantie in infaptuirea serviciului public al justitiei.

De aceea, instanta de apel a constatat corect, fata de fundamentul juridic al pretentiilor reclamantului (care a exclus in mod expres eroarea judiciara), ca nu poate fi activata o raspundere obiectiva a statului pentru faptele ilicite ale institutiei parate, sub motiv ca „ar exista o omisiune in a asigura toate garantiile pentru ca actul de justitie sa fie realizat cu respectarea drepturilor si libertatilor fundamentale ale persoanei”.

Aceasta intrucat pe de o parte, institutia parata, ca persoana juridica de drept public, raspunde in mod direct pentru faptele sale ilicite, iar pe de alta parte, intrucat nu este identificata o omisiune de reglementare din partea statului in legatura cu garantiile care trebuie atasate actului de justitie in materie penala. Faptele ilicite pretinse de reclamant nu sunt in legatura cu inexistenta unor astfel de garantii, ci in mod particular, punctual vizeaza anumite activitati ale institutiei parate care ar fi nesocotit, prin modalitatea de aplicare a normelor, drepturi subiective ale reclamantului.

 Trimiterea la jurisprudenta identificata de recurent in cuprinsul memoriului de recurs (doua decizii ale instantei supreme, o decizie a unei curti de apel) in legatura cu existenta unei raspunderi obiective a statului nu este apta sa-i sustina acestuia critica de nelegalitate intrucat respectivele hotarari statueaza asupra unui asemenea tip de raspundere in materia erorilor judiciare si respectiv, in legatura cu executarea hotararilor judecatorești, in calitate de garant al fortei publice (deci alte ipoteze decat cele care fac obiectul prezentului litigiu).

Pentru toate considerentele aratate, este corecta aprecierea instantei de apel conform careia calitatea procesuala a statului nu poate fi justificata intr-o actiune civila de drept comun, care exclude ideea de garantie, fundamentandu-se dimpotriva, pe vinovatia institutiei parate in derularea procedurilor judiciare și deci, pe caracterul subiectiv, pe vinovatia persoanei careia i se opun drepturile fundamentale ale reclamantului  si pretinsa atingere adusa acestora.

– Criticile formulate in privinta daunelor morale acordate de instanta de apel, care vizeaza, in esenta, cuantificarea acestora, au caracter nefondat atat sub aspectul pretins al lipsei unei motivari, cat si al motivarii contradictorii, respectiv al lipsei de temei legal al solutiei care „a redus drastic despagubirile pretinse, la cateva sutimi din sumele solicitate”.

Astfel, sustinerea unei nemotivari a solutiei asupra reducerii despagubirilor (de la suma de 1.000.000 lei cat s-a solicitat la cea de 25.000 lei) este una fara corespondent raportat la considerentele deciziei atacate care identifica scopul acestei institutii, a daunelor morale, ca fiind acela de asigurare a unei satisfactii morale, pentru suferinte de acelasi ordin, iar nu a unei satisfactii patrimoniale, cu doza de aproximare, de apreciere a instantei, in absenta unui sistem legal care sa repare pe deplin astfel de daune constand in lezarea demnitatii, onoarei.

De asemenea, s-a facut  referire la principiile degajate din jurisprudenta instantei europene in materia daunelor morale, referitoare la statuarea in echitate si la pastrarea raportului rezonabil de proportionalitate intre despagubiri si dauna suferita, asa incat, fara a fi o sursa de imbogatire pentru victima, sumele acordate sa aiba ca scop, acela de a usura suferintele provocate.

In continuare, instanta de apel a facut aplicarea acestor principii la circumstantele factuale ale spetei retinand ca, in ce priveste fapta de divulgare de informatii in presa, aceasta a privit o singura conversatie telefonica, fara impact major, chiar reclamantul afirmand continutul banal al informatiei, iar datele cu caracter personal exhibate din dosarul de urmarire penala au facut obiectul a doua articole de presa prin care se aducea la cunostinta opiniei publice instituirea masurii asiguratorii a popririi conturilor si a sechestrului asupra bunurilor imobile, identificate atat ca intindere, componenta, cat si adresa postala. S-a apreciat, in cuantificarea prejudiciului pe de o parte, lipsa unui impact major al divulgarii conversatiei telefonice, dat fiind continutul neinsemnat al acesteia, iar in cea de-a doua situatie, s-a tinut seama exclusiv de valoarea morala lezata, nefiind administrate probe din care sa rezulte gradul de atingere si intensitatea cu care a fost perceputa vatamarea suferita sau in ce masura a fost afectata situatia personala sau profesionala a reclamantului prin publicarea datelor cu caracter personal (respectiv, identitatea imobilelor detinute in proprietate, obiect al sechestrului).

Rezulta, potrivit celor expuse anterior, ca sustinerea unei lipse a  motivarii este fara niciun fundament, considerentele deciziei atacate continand argumentele de fapt si de drept ale adoptarii unei anumite solutii in privinta cuantumului despagubirilor.

 La fel, este fara temei critica recurentului cu privire la caracterul contradictoriu al motivarii in legatura cu despagubirile acordate pentru atingerile aduse reputatiei si demnitatii, prin incalcarea prezumtiei de nevinovatie sustinandu-se ca pe de o parte, decizia recurata evoca pe larg gravitatea vatamarii unor astfel de valori si pe de alta parte, justifica reducerea daunelor la o zecime din cele solicitate.

Astfel, instanta de apel face referire la gravitatea unei astfel de vatamari, cu luarea in considerare a statutului reclamantului de avocat si a valorilor care in mod normal trebuie sa fie asociate exercitarii unei astfel de profesii, care presupun indeplinirea celor mai ridicate standarde de integritate morala, dar in acelasi timp, subordoneaza aceste evaluari conditiei aprecierii rezonabile, pe  o baza echitabila  a prejudiciului real, efectiv (evaluat de reclamant la 250.000 lei si de instanta la suma de 21.000 lei, prin aplicarea criteriilor mentionate).

Fara sa fie vorba de o motivare contradictorie, considerentele instantei se inscriu, dimpotriva, pe linia acelorasi principii aplicate si in evaluarea celorlalte despagubiri vizand atingerea adusa vietii private, tinandu-se seama totodata de scopul acordarii unor astfel de daune, de a da satisfactie, intr-o exprimare patrimoniala, unor prejudicii nepatrimoniale.

De asemenea, este nefondata sustinerea lipsei de temei legal a solutiei intrucat ar fi fost nesocotite dispozitiile art. 1.385 alin. 1 C.civ. („prejudiciul se repara integral, daca prin lege nu se prevede altfel”) atunci cand daunele morale acordate au fost limitate la cateva sutimi din cele solicitate.

Recurentul-reclamant nu se poate prevala de incidenta dispozitiei legale mentionate si a principiului repararii integrale a prejudiciului in materia daunelor morale.

Astfel cum s-a aratat, prejudiciul moral presupune afectarea unor drepturi ale personalitatii umane, avand un continut neeconomic data fiind natura valorilor carora li se aduce atingere si ca atare, in asigurarea reparatiei pentru astfel de daune nu se poate opera cu criterii vizand o repunere in situatia anterioara si deci, o reparatie integrala. (damnum emergens și lucrum cessans)

Reperele jurisprudentiale – in absenta unui sistem legal de comensurare a despagubirilor morale – avute in vedere in asemenea situatii, astfel cum s-au degajat ele si din practica instantei europene, sunt cele care se regasesc si in decizia recurata, respectiv: aprecierea in echitate, cu pastrarea echilibrului si a proportionalitatii despagubirilor cu dauna provocata, in asa fel incat sa se asigure o satisfactie partii lezate.

De altfel, recurentul insusi confirma aprecierea instantei de apel ca fiind una corecta in privinta cuantumului despagubirilor morale pentru atingerea adusa art. 8 din C.E.D.O. si onoarei, reputatiei acestuia atunci cand, in continutul memoriului de recurs face trimitere la cauzele Pfeifer impotriva Austriei si I. Carstea impotriva Romaniei, conform carora au fost sanctionate astfel de incalcari prin acordarea sumei de 5.000 eu respectiv, 4.500 eu (adica, aproximativ echivalentul sumei de 21.000 lei acordat si prin decizia recurata).

Fata de considerentele expuse, toate criticile recurentului-reclamant au fost gasite nefondate, recursul acestuia urmand sa fie respins in consecinta.

2. Recursul paratului Ministerul Public- Parchetul de pe langa I.C.C.J. – Directia Nationala Anticoruptie deduce judecatii critici care au, de asemenea, caracter nefondat.

– Astfel, sustinerea caracterului contradictoriu al considerentelor sub motiv ca instanta de apel a retinut incalcarea dispozitiilor art. 285 C.pr.pen. referitoare la caracterul nepublic al procedurii in cursul urmaririi penale, dar in acelasi timp nu a identificat forma exacta prin care informatii din dosarul penal s-au scurs in presa, este lipsita de orice fundament.

In conditiile in care in cauza s-a facut  dovada publicarii in presa a unor informatii continute de dosarul penal la un moment cand acesta se afla in faza urmaririi penale – si deci, in custodia recurentei – este evident ca in felul acesta au fost incalcate dispozitiile art. 285 alin. 2 C.pr.pen., care impun caracterul nepublic al urmaririi penale, tocmai in considerarea regimului acestei faze a procesului penal – acela al strangerii de probe necesare cu privire la existenta infractiunii, identificarea persoanelor care au savarsit o infractiune si stabilirea raspunderii penale a acestora, pentru a se constata daca este sau nu cazul trimiterii in judecata.

Imprejurarea invederata, ca instanta nu a identificat „forma exacta prin care aceste informatii s-au scurs”, este lipsita de orice relevanta juridica dat fiind faptul ca dosarul se afla in custodia institutiei recurente care avea obligatia procedurala si profesionala de a  asigura caracterul nepublic al urmaririi penale.

Altfel spus, prevalandu-se de propria culpa in nesocotirea obligatiilor ce ii reveneau, recurenta pretinde inexistenta unor probe din care sa rezulte „fara dubii, pretinsa scurgere sau divulgare de informatii”.

In realitate, asa cum corect a retinut instanta de apel, din punct de vedere al probatiunii este suficient ca reclamantul a facut dovada publicarii in presa a unor componente ale dosarului penal aflat in custodia paratei la un  moment cand procedura avea caracter nepublic, asa incat actiunea sau inactiunea acesteia (care a facut posibila incalcarea secretului etapei procedurale respective) sa imbrace forma ilicitului, fiind evident ca aceasta specificitate a fazei urmaririi penale, care intra in atributul exclusiv al procurorului si al organului de cercetare penala supravegheat de acesta, a fost incalcata.

In continuare, sustinerea pe care o face recurenta, trimitand la considerentele deciziei atacate care ar fi retinut ca „nu se poate prezuma absolut ca intimatul ar fi furnizat aceste informatii presei” este una scoasa din context si in acelasi timp, cu denaturarea argumentelor justificative ale solutiei adoptate.

De fapt, rationamentul redat de recurenta a fost al primei instante a fondului (care nu a constatat existenta caracterului ilicit al faptei sub acest aspect), dar el a fost inlaturat de instanta de apel cea care, schimband solutia tribunalului, a apreciat in mod corect ca ii revenea paratei obligatia de a lua toate masurile pentru pastrarea caracterului nepublic al dosarului de urmarire penala si ca simpla aparare ca nu se face raspunzatoare de trimiterea informatiilor catre presa nu este apta, prin ea insași, pentru a inversa și deplasa sarcina probei catre reclamant, cel care a dovedit faptul pozitiv contrar (al divulgarii in presa a unei interceptari telefonice din dosarul aflat in custodia paratei la un moment cand procedura era nepublica).

Intr-o intelegere la fel de eronata a considerentelor deciziei din apel, recurenta sustine ca aceasta ar fi retinut faptul ca „la nivelul D.N.A. au fost respectate prevederile Ghidului privind relatia dintre sistemul judiciar din Romania si  mass-media, aprobat prin Hotararea Plenului C.S.M. nr. 482 din 1 iunie 2012”.

In realitate, facand trimitere la continutul acestui ghid, instanta de apel constata ca acesta reglementeaza felul in care „informatiile furnizate reprezentantilor mass-media nu trebuie sa pericliteze bunul mers al activitatilor judiciare, sa afecteze principiul confidentialitatii sau sa duca la incalcarea altor drepturi, in conformitate cu legile interne, pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care Romania este parte”.

Prin raportare la recomandarile Ghidului, s-a retinut ca era instituita o modalitate de lucru, apta sa pastreze confidentialitatea si respectarea drepturilor fundamentale, dar ca in speta, maniera de transmitere, de divulgare a informatiilor catre presa, indiferent ca a fost involuntara sau acceptata ca atare, s-a circumscris unei actiuni nepermise (in contextul in care raspunderea se angajeaza si pentru cea mai usoara culpa, nefiind necesara o vinovatie calificata).

– Tot in mod nefondat pretinde recurenta ca decizia atacata s-ar sprijini pe considerente contradictorii in justificarea solutiei referitoare la producerea unui prejudiciu prin redactarea comunicatelor de presa.

Contrar sustinerii recurentei, instanta de apel nu a validat pozitia si apararea acesteia conform careia modalitatea de intocmire a comunicatelor a corespuns nevoii de informare a opiniei publice, asigurand totodata dezideratul respectarii prezumtiei de nevinovatie prin mentiunea in acest sens inserata in finalul comunicatului, pentru ca apoi sa transeze in sens contrar, ca informarea publicului nu s-a facut intr-o maniera neutra.

Dimpotriva, instanta de apel, dupa ce mentioneaza necesitatea ca organele judiciare sa asigure, conform Legii nr. 544/2001 si Legii nr. 677/2001, informarea corecta si prompta a mass-mediei, subliniaza si imperativul ca aceasta comunicare sa nu aduca atingere procesului echitabil si interesului legitim al oricareia dintre partile implicate in proces, prezumtiei de nevinovatie.

In acest context, a constatat ca modalitatea de redactare a comunicatelor de presa, descrierea in termeni categorici a faptelor ilicite, cu mentiunea ca exista date si probe ce le demonstreaza existenta certa, fara sa sugereze asadar doar o suspiciune cu privire la posibile fapte penale a caror evaluare urmeaza sa o faca instanta de judecata, au fost de natura sa infranga prezumtia de nevinovatie incidenta pana la data pronuntarii unei hotarari definitive.

Intr-adevar, instanta de apel a evaluat corect ca simpla referire din finalul comunicatelor conform careia este vorba doar de o etapa a procesului, iar finalizarea anchetei penale si trimiterea rechizitorului in instanta spre judecare „nu poate sa infranga principiul prezumtiei de nevinovatiei” este, in contradictie cu continutul documentelor de presa, una pur formala, nefiind apta sa asigure caracterul obiectiv, neutru al informatiilor transmise.

De aceea, fara a exista, cum se sustine, o contradictie inauntrul considerentelor, concluzia retinuta, a incalcarii dispozitiilor legale (art. 4 C.pr.pen.), constitutionale (art. 23 alin.11), precum si a normei conventionale (art. 6 par. 2 C.E.D.O.) in legatura cu procesul echitabil din perspectiva respectarii prezumtiei de nevinovatie pana la momentul intervenirii unei decizii definitive care sa statueze asupra vinovatiei in savarsirea unei fapte penale a fost una corecta, sanctionata cu recunoasterea dreptului la despagubiri morale.

– Invocand motivul de recurs prevazut de art. 488 pct. 8 C.pr.civ., recurenta-parata a sustinut ca relatia cu presa s-a desfasurat cu respectarea Ghidului elaborat in acest sens si aprobat prin Hotararea C.S.M. nr. 482/1 iunie 2012, ca nu a furnizat nicio stenograma din dosarul penal si ca avocatii partilor, precum si reprezentantii mass-media pot solicita si obtine anumite inscrisuri din dosar.

Astfel cum s-a aratat deja in analiza criticii referitoare la pretinsa contrarietate a considerentelor vizand incalcarea caracterului nepublic al fazei urmaririi penale, recurenta nu se poate prevala de propria culpa in nerespectarea obligatiilor ce ii reveneau cu privire la dosarul pe care il avea in custodie, ceea ce presupunea inclusiv faptul ca niciun inscris din cele aflate in acesta si care se constituia in mijloc de proba in faza urmaririi penale (in speta, interceptarea unei convorbiri telefonice) nu putea fi dat publicitatii.

Referirile la modalitatea in care au fost facute publice, prin anonimizare, rechizitoriul, referatul cu propunerea de arestare preventiva nu sunt apte sa sustina recurentei vreo critica de nelegalitate avand in vedere ca,  potrivit deciziei din apel, n-a fost retinuta existenta vreunei fapte ilicite in legatura cu aceste acte procedurale.

De asemenea, imprejurarea relevata, ca abia in anul 2019 a fost modificat Ghidul privind relatia dintre sistemul judiciar si mass-media, prin Hotararea Plenului C.S.M. nr. 197/17.09.2019 – in sensul ca numele si prenumele persoanei fata de care se desfasoara urmarirea penala ori au fost dispuse masuri in cursul urmarii penale pot fi comunicate public numai daca faptele respective afecteaza capacitatea de exercitare a functiei publice – nu este apta sa-i sustina recurentei nicio critica in legatura cu modalitatea de intocmire a comunicatelor avand in vedere ca la momentul faptelor reclamate exista un cadru normativ adecvat (la nivel de reglementare superioara, cum s-a aratat, celui al unui ghid continand cu titlu de recomandare reguli de conduita interinstitutionala) pentru protectia dreptului la viata privata si a dreptului la un proces echitabil.

Tot astfel, prevalandu-se de exercitarea unui drept la informarea opiniei publice (indicand in acest sens, art.10 C.E.D.O., Principiul 6 din Recomandarea 13/2003 a Comitetului Miniștrilor a Consiliului Europei catre Statele Membre), recurenta ignora faptul ca instanta de apel a tinut seama de acest deziderat, al transparentei decizionale la nivelul institutiei publice, dar a subliniat in mod corect ca o astfel de informare nu se poate face cu incalcarea altor drepturi si valori ocrotite de lege – ceea ce s-a intamplat in speta, pe de o parte prin maniera de redactare a comunicatelor de presa care, prin termenii utilizati, au incalcat prezumtia de nevinovatie si pe de alta

parte, prin furnizarea unor date cu caracter personal, de natura sa afecteze dreptul la viata privata.

Asadar, libertatea de exprimare din perspectiva art. 10 C.E.D.O. si dreptul de informare a opiniei publice au, la randul lor, limite obiective date de necesitatea respectarii altor drepturi (in speta, dreptul la un proces echitabil si dreptul la viata privata).

– Sustinerea recurentei, conform careia in speta n-ar fi intrunite cumulativ conditiile raspunderii civile delictuale, contrar aprecierilor instantei de apel, este una care nu respecta exigentele unei critici de nelegalitate, fiind formulata deopotriva in termeni generali (cu referire la definitia faptei ilicite sau la cauze ale inlaturarii caracterului ilicit al faptei) sau cu referire la actiuni intreprinse de D.N.A. (emiterea mandatului de aducere, a ordonantei de retinere) care n-au facut obiect al investirii si analizei instantei.

In acelasi fel, recurenta face referire la fapta de „incatusare nelegala care nu a  fost dispusa sau savarsita

de angajati ai D.N.A.”, ignorand faptul ca instanta de apel  n-a retinut o astfel de actiune ilicita in sarcina paratei, pentru a avea vreun fundament  critica formulata in acești termeni.

Aceeasi este situatia criticii referitoare la lipsa raportului de cauzalitate intre fapta ilicita si prejudiciu, cu trimitere la incatusarea reclamantului, respectiv a inexistentei unui suport in considerentele deciziei atacate (si deci, a lipsei de obiect a criticii).

 In consecinta, vazand toate considerentele expuse anterior, criticile paratei au fost gasite nefondate, recursul fiind respins ca atare.

Sursa: https://www.scj.ro/