Proprietate. Retractare. Cooperare judiciara in materie civila – Regulamentul (CE) nr. 44/2001
Articolul 22 punctul 1 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competenta judiciara, recunoasterea si executarea hotararilor in materie civila si comerciala trebuie interpretat in sensul ca intra in categoria litigiilor „in materie de drepturi reale imobiliare” mentionata la aceasta dispozitie, o actiune, precum cea din speta intentata in fata instantei dintr-un alt stat membru, prin care se urmareste sa se constate nevaliditatea exercitarii unui drept de preemptiune care greveaza acest imobil si care produce efecte erga omnes.
HOTARAREA CURTII (Camera a treia)
3 aprilie 2014(*)
Cooperare judiciara in materie civila – Regulamentul (CE) nr. 44/2001– Articolul 22 punctul 1 – Competenta exclusiva – Litigii in materie de drepturi reale imobiliare – Natura dreptului de preemptiune – Articolul 27 alineatul (1) – Litispendenta – Notiunea de cereri formulate intre aceleasi parti si avand acelasi obiect – Raportul dintre articolul 22 punctul 1 si articolul 27 alineatul (1) – Articolul 28 alineatul (1) – Conexitate – Criterii de apreciere a suspendarii actiunii”
In cauza C?438/12,
avand ca obiect o cerere de decizie preliminara formulata in temeiul articolului 267 TFUE de Oberlandesgericht München (Germania), prin decizia din 16 februarie 2012, primita de Curte la 2 octombrie 2012, in procedura
Irmengard Weber
impotriva
Mechthilde Weber,
CURTEA (Camera a treia),
compusa din domnul M. Ileši?, presedinte de camera, domnii C. G. Fernlund si A. Ó Caoimh, doamna C. Toader (raportor) si domnul E. Jaraši?nas, judecatori,
avocat general: domnul N. Jääskinen,
grefier: domnul V. Tourrès, administrator,
avand in vedere procedura scrisa si in urma sedintei din 9 octombrie 2013,
luand in considerare observatiile prezentate:
– pentru doamna Irmengard Weber, de A. Seitz, Rechtsanwalt;
– pentru doamna Mechthilde Weber, de A. Kloyer, Rechtsanwalt, de F. Calmetta, avvocato, si de H. Prütting;
– pentru guvernul german, de T. Henze si de J. Kemper, in calitate de agenti;
– pentru guvernul Regatului Unit, de J. Beeko, in calitate de agent, asistata de M. Gray, barrister;
– pentru guvernul elvetian, de D. Klingele, in calitate de agent;
– pentru Comisia Europeana, de W. Bogensberger si de M. Wilderspin, in calitate de agenti,
dupa ascultarea concluziilor avocatului general in sedinta din 30 ianuarie 2014,
pronunta prezenta
Hotarare
1 Cererea de decizie preliminara priveste interpretarea articolului 22 punctul 1 si a articolelor 27 si 28 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competenta judiciara, recunoasterea si executarea hotararilor in materie civila si comerciala (JO 2001, L 12, p. 1, Editie speciala, 19/vol. 3, p. 74).
2 Aceasta cerere a fost formulata in cadrul unui litigiu intre doamna Irmengard Weber (in continuare, „doamna I. Weber”), pe de o parte, si sora sa, doamna Mechthilde Weber (in continuare, „doamna M. Weber”), pe de alta parte, cu privire la obligarea acesteia din urma sa consimta la inregistrarea in cartea funciara a doamnei I. Weber in calitate de proprietara.
Cadrul juridic
Dreptul Uniunii
Regulamentul nr. 44/2001
3 In considerentul (2) al Regulamentului nr. 44/2001 se arata:
„Anumite disparitati intre normele interne care reglementeaza competenta judiciara si recunoasterea hotararilor impiedica buna functionare a pietei interne. Adoptarea de dispozitii care sa unifice normele referitoare la conflictele de competenta in materie civila si comerciala si la simplificarea formalitatilor in vederea recunoasterii si executarii rapide si simple a hotararilor de catre statele membre legate prin prezentul regulament este indispensabila.”
4 Considerentul (15) al acestui regulament are urmatorul cuprins:
„In interesul administrarii armonioase a justitiei, este necesar sa se reduca la minimum posibilitatea aparitiei procedurilor concurente si sa se evite pronuntarea in doua state membre a unor hotarari ireconciliabile. Trebuie sa fie prevazut un mecanism clar si eficace de rezolvare a cazurilor de litispendenta si de conexitate, precum si de inlaturare a problemelor care decurg in urma divergentelor interne referitoare la determinarea datei la care se considera ca o cauza este pendinte. In sensul prezentului regulament, este necesar ca data in cauza sa fie definita in mod independent.”
5 In considerentul (16) al regulamentului mentionat se precizeaza:
„Increderea reciproca in administrarea justitiei la nivelul [Uniunii] justifica recunoasterea de plin drept a hotararilor pronuntate intr?un stat membru fara sa fie necesara, cu exceptia contestatiilor, recurgerea la o alta procedura.”
6 Articolul 22 punctul 1 din acelasi regulament, care face parte din sectiunea 6 din capitolul II din aceasta, privind competentele exclusive, prevede:
„Urmatoarele instante au competenta exclusiva, indiferent de domiciliu:
1. in materie de drepturi reale imobiliare sau de inchiriere a unor imobile, instantele din statul membru pe teritoriul caruia este situat imobilul.
[…]”
7 Potrivit articolului 25 din Regulamentul nr. 44/2001, care figureaza in sectiunea 8 din capitolul II din acesta, intitulata „Verificarea competentei si admisibilitatii”:
„Daca o instanta dintr?un stat membru este sesizata pe cale principala cu un litigiu asupra caruia instanta din alt stat membru este exclusiv competenta in temeiul articolului 22, aceasta se declara, din oficiu, necompetenta.”
8 Articolul 27 din regulamentul mentionat, care figureaza in sectiunea 9 din capitolul II din acesta, intitulata „Litispendenta si conexitate”, prevede:
„(1) In cazul in care cereri avand acelasi obiect si aceeasi cauza sunt introduse intre aceleasi parti inaintea unor instante din state membre diferite, instanta sesizata ulterior suspenda din oficiu actiunea pana in momentul in care se stabileste competenta primei instante sesizate.
(2) Daca se stabileste competenta primei instante sesizate, instanta sesizata ulterior isi declina competenta in favoarea acesteia.”
9 Articolul 28 din regulamentul respectiv, care reglementeaza conexitatea, prevede:
„(1) In cazul in care actiuni conexe sunt pendinte inaintea unor instante din state membre diferite, instanta sesizata ulterior poate suspenda judecata.
[…]
(3) In sensul prezentului articol, sunt considerate conexe acele actiuni care sunt atat de strans legate intre ele incat este oportuna instrumentarea si judecarea lor in acelasi timp pentru a se evita riscul pronuntarii unor hotarari ireconciliabile in cazul judecarii separate a cauzelor.”
10 Articolul 34 din acelasi regulament prevede:
„O hotarare nu este recunoscuta:
1. daca recunoasterea este vadit contrara ordinii publice a statului membru solicitat;
2. daca actul de sesizare a instantei sau un alt act echivalent nu a fost comunicat sau notificat paratului care nu s?a infatisat in timp util si intr?o maniera care sa?i permita acestuia sa?si pregateasca apararea, daca paratul nu a introdus o actiune impotriva hotararii atunci cand a avut posibilitatea sa o faca;
3. daca aceasta este ireconciliabila cu o hotarare pronuntata intr?un litigiu intre aceleasi parti in statul membru solicitat;
4. daca aceasta este ireconciliabila cu o hotarare pronuntata anterior intr?un alt stat membru sau intr?un stat tert intre aceleasi parti intr?o cauza avand acelasi obiect si aceeasi cauza, cu conditia ca hotararea pronuntata anterior sa intruneasca conditiile necesare pentru a fi recunoscuta in statul membru solicitat.”
11 Articolul 35 din Regulamentul nr. 44/2001 prevede:
„(1) De asemenea, o hotarare nu este recunoscuta daca sunt nesocotite dispozitiile din sectiunile 3, 4 si 6 din capitolul II sau intr?unul din cazurile prevazute la articolul 72.
(2) La verificarea temeiurilor de competenta prevazute in alineatul precedent, autoritatea solicitata este legata de constatarile de fapt pe baza carora instanta din statul membru de origine si?a intemeiat competenta.
(3) Fara a aduce atingere dispozitiilor alineatului (1), competenta instantei din statul membru de origine nu poate fi revizuita. Criteriul ordinii publice prevazut la articolul 34 punctul 1 nu poate fi aplicat normelor in materie de competenta.”
Dreptul german
12 Articolul 1094 alineatul (1) din Codul civil (Bürgerliches Gesetzbuch, denumit in continuare „BGB”) defineste continutul dreptului de preemptiune care greveaza un imobil dupa cum urmeaza:
„Un imobil poate fi grevat de o sarcina in asa fel incat cel in favoarea caruia a fost instituita sarcina are un drept de preemptiune in raport cu proprietarul.”
13 Articolele 463 si 464 din BGB prevad normele referitoare la exercitarea dreptului de preemptiune care greveaza un imobil.
14 Articolul 463 din BGB prevede:
„Titularul dreptului de preemptiune asupra unui bun isi poate exercita acest drept din momentul in care proprietarul a incheiat cu un tert un contract de vanzare?cumparare a bunului.”
15 Potrivit articolului 464 din BGB:
„(1) Exercitarea dreptului de preemptiune se face prin declaratie adresata debitorului. Declaratia nu trebuie sa indeplineasca forma ceruta pentru contractul de vanzare?cumparare.
(2) Prin exercitarea dreptului de preemptiune, vanzarea se incheie intre titularul dreptului de preemptiune si debitor in conditiile convenite intre debitor si tert.”
16 Articolul 873 alineatul (1) din BGB, privind conditiile de transfer al proprietatii unui imobil, prevede:
„Transferul dreptului de proprietate asupra unui imobil […] se realizeaza prin acordul de vointa al titularului si al celeilalte parti cu privire la producerea unei modificari juridice si prin inregistrarea modificarii juridice in cartea funciara, in masura in care legea nu prevede altfel.”
17 Articolul 19 din Legea privind registrul de carte funciara (Grundbuchordnung) prevede:
„Inregistrarea se realizeaza daca este incuviintata de cel ale carui drepturi sunt afectate prin inregistrare.”
Litigiul principal si intrebarile preliminare
18 Doamnele I. si M. Weber, doua surori in varsta de 82 de ani si, respectiv, de 78 de ani, sunt coproprietare, in cote de sase zecimi si, respectiv, de patru zecimi, ale unui imobil situat in München (Germania).
19 Pe baza actului notarial din 20 decembrie 1971, a fost inregistrat in cartea funciara un drept real de preemptiune cu privire la cota parte de patru zecimi in favoarea doamnei I. Weber.
20 Printr-un contract incheiat la notar la 28 octombrie 2009, doamna M. Weber a vandut cota sa parte de patru zecimi societatii de drept german Z. GbR, unul dintre directorii acesteia fiind fiul sau, domnul Calmetta, avocat stabilit la Milano (Italia). Potrivit unei clauze din acest contract, doamna M. Weber, in calitate de vanzator, si?a rezervat un drept de retractare, valabil pana la 28 martie 2010 si supus anumitor conditii.
21 Fiind informata de notarul care a instrumentat contractul in cauza la München, doamna I. Weber si?a exercitat, prin scrisoarea din 18 decembrie 2009, dreptul de preemptiune cu privire la aceasta cota?parte din imobil.
22 La 25 februarie 2010, printr?un contract incheiat in fata aceluiasi notar, doamnele I. si M. Weber au recunoscut din nou in mod expres exercitarea efectiva a dreptului de preemptiune de catre doamna I. Weber si au convenit transmiterea proprietatii catre aceasta, la acelasi pret cu cel convenit in contractul de vanzare?cumparare semnat intre doamna M. Weber si Z. GbR. Cele doua parti au solicitat insa notarului sa efectueze diligentele pentru a inscrie transferul proprietatii in cartea funciara, in conformitate cu articolul 873 alineatul 1 din BGB, numai atunci cand doamna M. Weber va declara in scris in fata aceluiasi notar ca nu si?a exercitat dreptul de retractare sau ca a renuntat la dreptul mentionat care decurgea din contractul incheiat cu Z. GbR, iar aceasta in termenul stabilit, care expira la 28 martie 2010. La 2 martie 2010, doamna I. Weber a platit pretul de cumparare convenit, si anume 4 milioane de euro.
23 Prin scrisoarea din 15 martie 2010, doamna M. Weber a declarat ca isi exercita dreptul de retractare fata de doamna I. Weber, in conformitate cu contractul incheiat la 28 octombrie 2009.
24 Prin cererea introductiva din 29 martie 2010, societatea Z. GbR a introdus la Tribunale ordinario di Milano (Tribunalul din Milano) (Italia) o actiune indreptata impotriva doamnelor I. si M. Weber prin care se urmareste sa se constate, pe de o parte, nevaliditatea exercitarii de catre doamna I. Weber a dreptului sau de preemptiune si, pe de alta parte, validitatea contractului incheiat intre doamna M. Weber si aceasta societate.
25 La 15 iulie 2010, doamna I. Weber a chemat-o in judecata pe doamna M. Weber la Landgericht München I (Tribunalul München I) (Germania) pentru ca aceasta sa fie obligata sa autorizeze inregistrarea in cartea funciara a transferului proprietatii cotei-parti de patru zecimi in cauza. In sustinerea cererii sale, doamna I. Weber a aratat in special ca, in urma exercitarii dreptului de preemptiune, dreptul de retractare convenit intre Z. GbR si doamna M. Weber nu facea parte dintre clauzele contractuale care ii erau aplicabile.
26 Intemeindu-se pe articolul 27 alineatul (1) din Regulamentul nr. 44/2001 si, in subsidiar, pe articolul 28 alineatele (1) si (3) din acesta, Landgericht München I a decis, avand in vedere procedura deja initiata in fata Tribunale ordinario di Milano, sa suspende judecarea cauzei. Doamna I. Weber a atacat cu apel aceasta decizie la Oberlandesgericht München (instanta regionala superioara) (Germania).
27 Apreciind ca, in principiu, erau indeplinite conditiile prevazute la articolul 27 alineatul (1) din acest regulament sau cel putin cele prevazute la articolul 28 alineatele (1) si (3) din regulamentul mentionat, Oberlandesgericht München a hotarat sa suspende judecarea cauzei si sa adreseze Curtii urmatoarele intrebari preliminare:
„1) Domeniul de aplicare al articolului 27 din Regulamentul [nr. 44/2001] cuprinde si situatiile in care reclamantul si paratul dintr?un litigiu detin in celalalt litigiu, ambii, calitatea de parati pentru ca au fost actionati in justitie de un tert? O asemenea situatie constituie un litigiu «intre aceleasi parti» sau cererile diferite formulate de reclamant impotriva celor doi parati, in cadrul uneia dintre actiuni, trebuie analizate separat, astfel ca nu se poate considera ca este vorba despre un litigiu «intre aceleasi parti»?
2) Suntem in prezenta unei actiuni avand «acelasi obiect si aceeasi cauza» in sensul articolului 27 din Regulamentul nr. 44/2001 in cazul in care pretentiile si motivele actiunii sunt diferite, dar
a) pentru a solutiona cele doua actiuni, trebuie clarificata aceeasi chestiune preliminara sau
b) in cadrul unei actiuni se solicita pe cale incidentala constatarea unui raport juridic, aspect care, in cealalta actiune, reprezinta o chestiune preliminara?
3) O cerere prin care se solicita sa se constate ca paratul nu si?a exercitat in mod valabil dreptul real de preemptiune cu privire la un teren situat in Germania, drept recunoscut indiscutabil in legislatia germana, reprezinta o cerere in materie de drepturi reale imobiliare in sensul articolului 22 [punctul] 1 din Regulamentul nr. 44/2001?
4) Pentru a se pronunta in temeiul articolului 27 alineatul (1) din Regulamentul nr. 44/2001 si inainte ca prima instanta sesizata sa isi verifice competenta, instanta sesizata ulterior este obligata sa examineze daca prima instanta sesizata este necompetenta in temeiul articolului 22 [punctul] 1 din Regulamentul nr. 44/2001, deoarece o astfel de necompetenta a primei instante sesizate ar conduce, potrivit articolului 35 alineatul (1) din Regulamentul nr. 44/2001, la nerecunoasterea eventualei hotarari pe care o va pronunta prima instanta? Instanta sesizata ulterior nu poate aplica articolul 27 alineatul (1) din Regulamentul nr. 44/2001 atunci cand ajunge la convingerea ca prima instanta sesizata nu este competenta potrivit articolului 22 [punctul] 1 din Regulamentul nr. 44/2001?
5) Pentru a se pronunta in temeiul articolului 27 alineatul (1) din Regulamentul nr. 44/2001 si inainte ca prima instanta sesizata sa isi verifice competenta, instanta sesizata ulterior este obligata sa analizeze sustinerea unei parti potrivit careia cealalta parte a savarsit un abuz de drept atunci cand a sesizat prima instanta? Instanta sesizata ulterior nu poate aplica articolul 27 alineatul (1) din Regulamentul nr. 44/2001 atunci cand ajunge la convingerea ca sesizarea primei instante a fost abuziva?
6) Aplicarea articolului 28 alineatul (1) din Regulamentul nr. 44/2001 presupune ca instanta sesizata ulterior sa hotarasca in prealabil ca articolul 27 alineatul (1) din acest regulament nu isi gaseste aplicarea in speta?
7) In cadrul exercitarii puterii de apreciere recunoscute potrivit articolului 28 alineatul (1) din Regulamentul nr. 44/2001, trebuie sa se ia in considerare:
a) faptul ca, din punct de vedere statistic, in statul membru in care este situata prima instanta sesizata, durata procedurii este mult mai mare decat in statul membru in care este situata instanta sesizata ulterior,
b) faptul ca, potrivit instantei sesizate ulterior, ar fi aplicabil dreptul statului membru in care este situata instanta sesizata ulterior,
c) varsta uneia dintre parti,
d) sansele de reusita a cererii in fata primei instante sesizate?
8) Alaturi de obiectivul evitarii unor hotarari ireconciliabile si contradictorii, la interpretarea si la aplicarea articolelor 27 si 28 din Regulamentul nr. 44/2001 trebuie sa se aiba in vedere si dreptul celui de al doilea reclamant la protectie jurisdictionala?”
Cu privire la cererea de redeschidere a procedurii orale
28 Prin inscrisul din 11 februarie 2014, primit de grefa Curtii la 21 februarie 2014, doamna M. Weber a solicitat, in urma concluziilor avocatului general prezentate la 30 ianuarie 2014, redeschiderea procedurii orale pentru motivul ca acestea ar contine erori de fapt si de drept.
29 La cererea partilor, Curtea poate dispune redeschiderea procedurii orale, in conformitate cu articolul 83 din Regulamentul de procedura al Curtii, in cazul in care considera ca nu este suficient lamurita sau ca trebuie sa solutioneze cauza pe baza unui argument care nu a fost pus in discutia partilor (a se vedea in acest sens Hotararea din 27 februarie 2014, Pohotovost’, C?470/12, punctul 21 si jurisprudenta citata).
30 In prezenta cauza, situatia este insa diferita. Curtea considera astfel ca dispune de toate elementele necesare pentru a se pronunta. In ceea ce priveste concluziile avocatului general, intrucat Curtea nu este tinuta de acestea, nu este indispensabila redeschiderea procedurii orale de fiecare data cand avocatul general ridica o problema cu privire la care partile din litigiul principal au o opinie diferita de a sa.
31 In aceste conditii, dupa ascultarea avocatului general, nu se impune admiterea cererii de redeschidere a procedurii orale.
Cu privire la intrebarile preliminare
Cu privire la a treia intrebare
32 Prin intermediul acestei intrebari, care trebuie analizata in primul rand, instanta de trimitere solicita, in esenta, sa se stabileasca daca articolul 22 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001 trebuie interpretat in sensul ca intra in categoria litigiilor „in materie de drepturi reale imobiliare” mentionata la aceasta dispozitie o actiune, precum cea din speta intentata in fata instantei dintr?un alt stat membru, prin care se urmareste sa se constate nevaliditatea exercitarii unui drept de preemptiune care greveaza acest imobil si care produce efecte erga omnes.
Cu privire la admisibilitate
33 Doamna M. Weber a invocat inadmisibilitatea acestei intrebari pentru motivul ca priveste un aspect care nu prezinta importanta in procedura pendinte la instanta germana sesizata ulterior, chiar daca acesta poate fi totusi relevant in procedura pendinte la instanta italiana, prima instanta sesizata. In aceasta privinta, doamna M. Weber arata in special ca instanta sesizata ulterior nu este autorizata sa examineze competenta primei instante sesizate. Intrebarea mentionata ar fi, asadar, lipsita de pertinenta pentru decizia de suspendare a judecarii cauzei pe care instanta de trimitere ar putea sa o pronunte in temeiul articolelor 27 si 28 din Regulamentul nr. 44/2001.
34 In aceasta privinta, trebuie amintit ca, potrivit unei jurisprudente constante, in cadrul procedurii prevazute la articolul 267 TFUE, intemeiata pe o separare clara a functiilor intre instantele nationale si Curte, numai instanta nationala este competenta sa constate si sa aprecieze situatia de fapt din litigiul principal, precum si sa interpreteze si sa aplice dreptul national. De asemenea, numai instanta nationala care este sesizata cu solutionarea litigiului si care trebuie sa isi asume raspunderea pentru hotararea judecatoreasca ce urmeaza a fi pronuntata are competenta sa aprecieze, luand in considerare particularitatile fiecarei cauze, atat necesitatea, cat si pertinenta intrebarilor pe care le adreseaza Curtii. In consecinta, in cazul in care intrebarile adresate au ca obiect interpretarea dreptului Uniunii, Curtea este, in principiu, obligata sa se pronunte (a se vedea in special Hotararea din 21 februarie 2013, ProRail, C?332/11, punctul 30 si jurisprudenta citata).
35 Astfel, Curtea nu poate respinge o cerere de decizie preliminara formulata de o instanta nationala decat atunci cand este evident ca interpretarea solicitata a dreptului Uniunii nu are nicio legatura cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci cand problema este de natura ipotetica sau atunci cand Curtea nu dispune de elementele de fapt si de drept necesare pentru a raspunde in mod util intrebarilor care ii sunt adresate (a se vedea in acest sens in special Hotararea din 5 decembrie 2013, Asociación de Consumidores Independientes de Castilla y León, C?413/12, punctul 26 si jurisprudenta citata).
36 Or, aceasta situatie nu se regaseste in prezenta cauza.
37 Astfel, din elementele furnizate de instanta de trimitere reiese cu claritate ca aceasta poate fi pusa in situatia sa examineze problema validitatii exercitarii de catre doamna I. Weber a dreptului de preemptiune asupra unui imobil, aspect care face obiectul unui alt litigiu, pendinte in fata unei instante italiene. Prin urmare, interpretarea de catre Curte a articolului 22 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001 ii va permite instantei de trimitere sa afle daca litigiul cu care este sesizata intra in categoria litigiilor „in materie de drepturi reale imobiliare” si sa se pronunte cu privire la acesta.
38 In aceste conditii, a treia intrebare trebuie considerata admisibila.
Cu privire la fond
39 Astfel cum reiese din articolul 22 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001, instantele din statul membru pe teritoriul caruia este situat imobilul (forum rei sitae) au competenta exclusiva in materie de drepturi reale imobiliare.
40 Curtea a avut deja ocazia, in jurisprudenta referitoare la articolul 16 punctul 1 litera (a) din Conventia din 27 septembrie 1968 privind competenta judiciara si executarea hotararilor judecatoresti in materie civila si comerciala (JO 1972, L 299, p. 32, Editie speciala, 19/vol. 10, p. 3, denumita in continuare „Conventia de la Bruxelles”), care este aplicabila si in vederea interpretarii articolului 22 punctul 1, sa arate ca, pentru a asigura, in masura posibilului, egalitatea si uniformitatea drepturilor si obligatiilor care decurg din aceasta conventie pentru statele membre si persoanele interesate, in dreptul Uniunii, sensul expresiei „in materie de drepturi reale imobiliare” trebuie stabilit in mod autonom (a se vedea in acest sens Hotararea din 10 ianuarie 1990, Reichert si Kockler, C?115/88, Rec., p. I?27, punctul 8 si jurisprudenta citata).
41 Din acest punct de vedere, trebuie sa se ia in considerare faptul ca motivul esential pentru care competenta exclusiva este atribuita instantelor din statul membru in care este situat imobilul este reprezentat de imprejurarea ca instanta de la locul situarii imobilului este cea mai in masura, data fiind proximitatea, sa cunoasca bine situatiile de fapt si sa aplice normele si uzantele care sunt, in general, cele ale statului membru in care este situat imobilul (a se vedea in acest sens Hotararea Reichert si Kockler, citata anterior, punctul 10).
42 Curtea a avut deja ocazia sa statueze ca articolul 16 din Conventia de la Bruxelles, si, prin urmare, articolul 22 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001, trebuie interpretat in sensul ca competenta exclusiva a instantelor din statul contractant in care este situat imobilul nu cuprinde toate actiunile care privesc drepturi reale imobiliare, ci doar pe acelea care, in acelasi timp, intra in domeniul de aplicare al conventiei mentionate sau, respectiv, al regulamentului amintit si se numara printre cele care au ca obiect, pe de o parte, sa stabileasca intinderea, continutul, proprietatea sau posesia unui bun imobil ori existenta unor alte drepturi reale asupra acestor bunuri si, pe de alta parte, sa asigure titularilor drepturilor respective protectia prerogativelor care decurg din titlul lor (Hotararea din 3 octombrie 2013, Schneider, C?386/12, punctul 21 si jurisprudenta citata).
43 De asemenea, facand trimitere la Raportul referitor la Conventia privind aderarea Regatului Danemarcei, a Irlandei si a Regatului Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord la Conventia privind competenta judiciara si executarea hotararilor judecatoresti in materie civila si comerciala, precum si la Protocolul privind interpretarea acestuia de catre Curtea de Justitie, elaborat de profesorul Schlosser (JO 1979, C 59/71, punctul 166), Curtea a amintit ca diferenta dintre un drept real si un drept personal consta in faptul ca primul, grevand un bun corporal, isi produce efectele erga omnes, in timp ce al doilea poate fi invocat numai impotriva debitorului (a se vedea Ordonanta din 5 aprilie 2001, Gaillard, C?518/99, Rec., p. I?2771, punctul 17).
44 In ceea ce priveste prezenta cauza, astfel cum a aratat avocatul general la punctul 31 din concluzii si dupa cum arata instanta de trimitere, doamna I. Weber, guvernul german si Comisia Europeana, o actiune precum cea cu care instanta italiana a fost sesizata de societatea Z. GbR, prin care se solicita sa se constate ca un drept real de preemptiune cu privire la un imobil situat in Germania nu a fost exercitat in mod valabil, intra in categoria actiunilor in materie de drepturi reale imobiliare in sensul articolului 22 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001.
45 Astfel, dupa cum reiese din dosarul de care dispune Curtea, un drept de preemptiune, precum cel prevazut la articolul 1094 din BGB, care greveaza un bun imobil si care este inscris in cartea funciara isi produce efectele nu numai in raport cu debitorul, ci garanteaza dreptul titularului sau la transmiterea proprietatii si fata de terti, astfel incat, daca se incheie un contract de vanzare?cumparare intre un tert si proprietarul bunului grevat, exercitarea valida a dreptului de preemptiune are drept consecinta faptul ca vanzarea nu produce efecte pentru titularul dreptului mentionat si ca aceasta se considera incheiata intre acest titular si proprietarul respectiv in aceleasi conditii cu cele convenite intre acesta din urma si tert.
46 In consecinta, atunci cand tertul dobanditor contesta validitatea exercitarii acestui drept de preemptiune in cadrul unei actiuni precum cea cu care este sesizat Tribunale ordinario di Milano, actiunea mentionata are scopul de a stabili, in esenta, daca exercitarea dreptului de preemptiune a permis sa se asigure titularului dreptul la transferul proprietatii bunului imobil in litigiu. Intr?o asemenea ipoteza, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 166 din Raportul Schlosser, mentionat la punctul 37 din prezenta hotarare, litigiul priveste un drept real imobiliar si este de competenta exclusiva a forum rei sitae.
47 Tinand seama de consideratiile de mai sus, trebuie sa se raspunda la a treia intrebare ca articolul 22 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001 trebuie interpretat in sensul ca intra in categoria litigiilor „in materie de drepturi reale imobiliare” mentionata la aceasta dispozitie o actiune, precum cea din speta intentata in fata instantei dintr?un alt stat membru, prin care se urmareste sa se constate nevaliditatea exercitarii unui drept de preemptiune care greveaza acest imobil si care produce efecte erga omnes.
Cu privire la a patra intrebare
48 Prin intermediul acestei intrebari, care trebuie analizata in al doilea rand, instanta de trimitere solicita, in esenta, sa se stabileasca daca articolul 27 alineatul (1) din Regulamentul nr. 44/2001 trebuie interpretat in sensul ca, inainte de a suspenda actiunea in temeiul acestei dispozitii, instanta sesizata ulterior este obligata sa examineze daca, din cauza incalcarii competentei exclusive prevazute la articolul 22 punctul 1 din regulamentul mentionat, o eventuala hotarare pe fond a primei instante sesizate nu va fi recunoscuta in celelalte state membre, conform articolului 35 alineatul (1) din acest regulament.
49 Trebuie amintit ca din textul articolului 27 din Regulamentul nr. 44/2001 reiese ca, in caz de litispendenta, instanta sesizata ulterior suspenda din oficiu actiunea pana in momentul in care se stabileste competenta primei instante sesizate si, daca acesta este cazul, isi declina competenta in favoarea acesteia din urma.
50 Fiind chemata sa se pronunte cu privire la aspectul daca dispozitia din Conventia de la Bruxelles care corespunde articolului 27 din Regulamentul nr. 44/2001, si anume articolul 21 din aceasta conventie, autorizeaza sau obliga instanta sesizata ulterior sa examineze competenta primei instante sesizate, Curtea a decis ca, sub rezerva ipotezei in care instanta sesizata ulterior ar dispune de o competenta exclusiva prevazuta de Conventia de la Bruxelles, in special la articolul 16 din aceasta, respectivul articol 21 privind litispendenta trebuie interpretat in sensul ca, atunci cand se contesta competenta primei instante sesizate, instanta sesizata ulterior nu poate decat sa suspende judecarea cauzei in cazul in care nu isi declina competenta, fara a putea examina ea insasi competenta primei instante sesizate (a se vedea Hotararea din 27 iunie 1991, Overseas Union Insurance si altii, C?351/89, Rec., p. I?3317, punctele 20 si 26).
51 Rezulta ca, nefiind invocata competenta exclusiva a instantei sesizate ulterior in litigiul principal, Curtea s?a abtinut pur si simplu de la a interpreta articolul 21 din Conventia de la Bruxelles in aceasta situatie de exceptie (Hotararea din 9 decembrie 2003, Gasser, C?116/02, Rec., p. I?14693, punctul 45, si Hotararea din 27 februarie 2014, Cartier parfums – lunettes si Axa Corporate Solutions assurances, C?1/13, punctul 26).
52 Desigur, fiind sesizata ulterior cu privire la raportul care exista intre articolul 21 din Conventia de la Bruxelles si articolul 17 din aceasta, referitor la competenta exclusiva in temeiul unei clauze atributive de competenta si care corespunde articolului 23 din Regulamentul nr. 44/2001, Curtea a statuat, in Hotararea Gasser, citata anterior, ca invocarea competentei instantei sesizate ulterior in temeiul articolului 17 din aceasta conventie nu este de natura sa repuna in discutie aplicarea normei procedurale prevazute la articolul 21 din conventia mentionata, care se intemeiaza in mod clar numai pe ordinea cronologica in care au fost sesizate instantele in cauza.
53 Cu toate acestea, astfel cum s?a statuat la punctul 47 din prezenta hotarare si spre deosebire de situatia in discutie in cauza in care s?a pronuntat Hotararea Gasser, citata anterior, in prezenta cauza, competenta exclusiva revine instantei sesizate ulterior, in temeiul articolului 22 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001, care face parte din sectiunea 6 din capitolul II din acesta.
54 Or, potrivit textului articolului 35 alineatul (1) din acest regulament, o hotarare pronuntata intr?un stat membru nu este recunoscuta in alt stat membru daca au fost nesocotite dispozitiile din sectiunea 6 din capitolul II din regulamentul mentionat referitoare la competenta exclusiva.
55 Rezulta ca, intr?o ipoteza precum cea in discutie in litigiul principal, daca prima instanta sesizata pronunta o hotarare cu incalcarea articolului 22 punctul 1 din acelasi regulament, aceasta hotarare nu poate fi recunoscuta in statul membru in care se afla instanta sesizata ulterior.
56 In aceste conditii, instanta sesizata ulterior nu mai are, asadar, dreptul de a suspenda actiunea si nici de a?si declina competenta, ci trebuie sa se pronunte pe fondul cererii cu care este sesizata pentru a garanta respectarea acestei norme de competenta exclusiva.
57 Orice alta interpretare ar fi contrara obiectivelor care stau la baza structurii Regulamentului nr. 44/2001, precum functionarea armonioasa a justitiei prin evitarea conflictelor negative de competenta, libera circulatie a hotararilor in materie civila si comerciala, precum si recunoasterea acestora.
58 Astfel, dupa cum a aratat si avocatul general, in esenta, la punctul 41 din concluzii, faptul ca, in aplicarea articolului 27 din Regulamentul nr. 44/2001, instanta sesizata ulterior, care are competenta exclusiva potrivit articolului 22 punctul 1 din acest regulament, suspenda actiunea pana in momentul in care se stabileste competenta primei instante sesizate si, daca este cazul, isi declina competenta in favoarea acesteia din urma nu ar raspunde imperativului de buna administrare a justitiei.
59 Pe de alta parte, ar fi compromis obiectivul mentionat la articolul 27 din acest regulament, si anume evitarea nerecunoasterii unei hotarari din cauza incompatibilitatii sale cu o hotarare pronuntata intre aceleasi parti in statul solicitat, in contextul specific in care instanta sesizata ulterior are competenta exclusiva in temeiul articolului 22 punctul 1 din regulamentul respectiv.
60 Avand in vedere toate consideratiile de mai sus, trebuie sa se raspunda la a patra intrebare ca articolul 27 alineatul (1) din Regulamentul nr. 44/2001 trebuie interpretat in sensul ca, inainte de a suspenda actiunea in temeiul acestei dispozitii, instanta sesizata ulterior este obligata sa examineze daca, din cauza incalcarii competentei exclusive prevazute la articolul 22 punctul 1 din regulamentul mentionat, o eventuala hotarare pe fond a primei instante sesizate nu va fi recunoscuta in celelalte state membre, conform articolului 35 alineatul (1) din acest regulament.
Cu privire la prima si la a doua intrebare, precum si la a cincea-a opta intrebare
61 In ceea ce priveste prima si a doua intrebare, precum si a cincea-a opta intrebare, trebuie sa se constate ca acestea privesc domeniul de aplicare al articolului 27 din Regulamentul nr. 44/2001 si elementele pe care instanta sesizata ulterior trebuie sa le ia in considerare atunci cand, in caz de litispendenta, decide sa suspende actiunea, pe de o parte, si raportul care exista intre articolele 27 si 28 din acest regulament, precum si criteriile de care instanta sesizata ulterior poate tine seama in cadrul exercitarii puterii de apreciere in caz de conexitate, pe de alta parte.
62 Dupa cum, in esenta, a aratat avocatul general la punctul 20 din concluzii, instanta sesizata ulterior, care are competenta exclusiva in temeiul articolului 22 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001, nu poate fi obligata sa examineze daca sunt reunite criteriile materiale ale litispendentei in privinta litigiului cu care aceasta a fost sesizata ulterior.
63 Astfel, o asemenea verificare ar fi inutila din moment ce instantei sesizate ulterior ii este permis sa ia in considerare, in cadrul hotararii sale pronuntate in temeiul articolului 27 din Regulamentul nr. 44/2001, imprejurarea ca o eventuala hotarare a primei instante sesizate nu va fi recunoscuta in celelalte state membre, conform articolului 35 alineatul (1) din acest regulament, din cauza incalcarii competentei exclusive prevazute la articolul 22 punctul 1 din regulamentul mentionat.
64 In consecinta, in caz de litispendenta, nu se mai pune problema care sunt elementele de care instanta sesizata ulterior ar putea tine seama pentru a pronunta hotararea.
65 Acelasi lucru este valabil in ceea ce priveste chestiunile referitoare la raportul care exista intre articolele 27 si 28 din Regulamentul nr. 44/2001, pe de o parte, si criteriile de care instanta sesizata ulterior poate tine seama in cadrul exercitarii puterii sale de apreciere in caz de conexitate, pe de alta parte. Astfel, atunci cand instanta sesizata ulterior are competenta exclusiva, cum se intampla in cauza principala, dispozitiile articolelor 27 si 28 din acest regulament nu pot intra in concurenta.
66 Tinand seama de cele de mai sus, trebuie sa se constate ca, in lumina raspunsurilor date la a treia si la a patra intrebare, nu trebuie sa se mai raspunda la prima si la a doua intrebare si nici la a cincea-a opta intrebare.
Cu privire la cheltuielile de judecata
67 Intrucat, in privinta partilor din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanta de trimitere, este de competenta acesteia sa se pronunte cu privire la cheltuielile de judecata. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observatii Curtii, altele decat cele ale partilor mentionate, nu pot face obiectul unei rambursari.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a treia) declara:
1) Articolul 22 punctul 1 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competenta judiciara, recunoasterea si executarea hotararilor in materie civila si comerciala trebuie interpretat in sensul ca intra in categoria litigiilor „in materie de drepturi reale imobiliare” mentionata la aceasta dispozitie, o actiune, precum cea din speta intentata in fata instantei dintr-un alt stat membru, prin care se urmareste sa se constate nevaliditatea exercitarii unui drept de preemptiune care greveaza acest imobil si care produce efecte erga omnes.
2) Articolul 27 alineatul (1) din Regulamentul nr. 44/2001 trebuie interpretat in sensul ca, inainte de a suspenda actiunea in temeiul acestei dispozitii, instanta sesizata ulterior este obligata sa examineze daca, din cauza incalcarii competentei exclusive prevazute la articolul 22 punctul 1 din regulamentul mentionat, o eventuala hotarare pe fond a primei instante sesizate nu va fi recunoscuta in celelalte state membre, conform articolului 35 alineatul (1) din acest regulament.
sursa:http://curia.europa.eu/juris/document/document.jsf?text=&docid=150286&pageIndex=0&doclang=RO&mode=req&dir=&occ=first&part=1&cid=198690