In baza obligatiei de transparenta in ceea ce prive?te serviciile oferite consumatorilor, reglementata de art. 1 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele incheiate intre profesionisti si consumator, banca are obligatia sa stipuleze clar pentru ce servicii pretinde sume de bani de la consumator.
R O M A N I A
INALTA CURTE DE CASATIE SI JUSTITIE
Sectia a II-a civila
Decizia nr. 199/2018
Sedinta publica din data de 31 ianuarie 2018
Asupra cererii de recurs de fata
Din examinarea lucrarilor dosarului, constata urmatoarele:
Prin cererea de chemare in judecata inregistrata la Tribunalul Specializat Mures la data de 25 iunie 2015 reclamantul A. a solicitat in contradictoriu cu parata B. SA sa se constate nulitatea absoluta a urmatoarelor clauze contractuale:
– clauza prevazuta la art. 5.1 lit. a) din Contractul de credit si de garantie bancara nr. 760155 din 09 aprilie 2008 privind perceperea comisionului de acordare, astfel cum acesta a fost modificat prin Actele aditionale nr. 1 din 09 aprilie 2009, nr. 2 din 30 septembrie 2009, nr. 3 din 09 aprilie 2010;
– clauza prevazuta la art. 5.1 lit. f) din Contractul de credit si de garantie bancara nr. 760155 din 09 aprilie 2008 privind perceperea comisionului pentru serviciu suplimentar, astfel cum acesta a fost modificat prin Actele aditionale nr. 4 din 08 aprilie 2011 si nr. 5 din 22 iunie 2011;
– clauza prevazuta la art. 5.1 lit. g) din Contractul de credit si de garantie bancara nr. 760155 din 09 aprilie 2008, privind perceperea comisionului pentru serviciu suplimentar, astfel cum acesta a fost modificat prin actele aditionale nr. 6 din 30 martie 2012, nr. 7 din 21 decembrie 2012;
– clauza prevazuta la art. 5.1 lit. h) din Contractul de credit si de garantie bancara nr. 760155 din 09 aprilie 2008 privind perceperea comisionului pentru serviciu suplimentar, astfel cum acesta a fost modificat prin Actul aditional nr. 8 din 05 aprilie 2013;
– clauza prevazuta la art. 5.1 lit. i) din Contractul de credit si de garantie bancara nr. 760155 din 09 aprilie 2008 privind perceperea comisionului pentru serviciu suplimentar, astfel cum acesta a fost modificat prin Actul aditional nr. 9 din 04 aprilie 2014.
Totodata, ca urmare a constatarii caracterului abuziv al respectivelor clauze contractuale, reclamantul a solicitat obligarea societatii parate la restituirea sumei de 406.906,64 euro, prin echivalentul in RON la data efectuarii platii, aceasta suma fiind incasata de catre parata cu titlu de comision de acordare/comision pentru serviciu suplimentar in perioada aprilie 2008 – octombrie 2014, precum si a sumelor percepute ulterior cu acest titlu, pana la data executarii efective a obligatiei de restituire, cu obligarea paratei si la plata dobanzii legale, aferente sumelor a caror restituire se solicita, calculata pana la data platii efective.
Prin Sentinta nr. 141 din 8 noiembrie 2015, a respins cererea de chemare in judecata formulata de reclamantul A., in contradictoriu cu parata B. Romania SA, avand ca obiect constatarea nulitatii absolute a clauzelor contractuale, cu obligarea reclamantului la plata sumei de 8.234,03 RON, cu titlu de cheltuieli de judecata, catre societatea parata.
Impotriva acestei sentinte a formulat apel reclamantul A.
Prin Decizia nr. 594/A din 24 octombrie 2016, pronuntata de Curtea de Apel Targu Mures, sectia a II-a civila, de contencios administrativ si fiscal, s-a admis apelul formulat de reclamantul A. impotriva Sentintei civile nr. 141 din 18 noiembrie 2015 a Tribunalului Specializat Mures si, in consecinta: s-a schimbat, in tot, sentinta atacata in sensul admiterii cererii de chemare in judecata, formulata de reclamantul A., in contradictoriu cu parata B. SA, constatandu-se nulitatea absoluta a urmatoarelor clauze contractuale:
– clauza prevazuta la art. 5.1 lit. a) din Contractul de credit si de garantie bancara nr. 760155 din 09 aprilie 2008 privind perceperea comisionului de acordare, astfel cum acesta a fost modificat prin Actele aditionale nr. 1 din 09 aprilie 2009, nr. 2 din 30 septembrie 2009, nr. 3 din 09 aprilie 2010;
– clauza prevazuta la art. 5.1 lit. f) din Contractul de credit si de garantie bancara nr. 760155 din 09 aprilie 2008 privind perceperea comisionului pentru serviciu suplimentar, astfel cum acesta a fost modificat prin Actele aditionale nr. 4 din 08 aprilie 2011 si nr. 5 din 22 iunie 2011;
– clauza prevazuta la art. 5.1 lit. g) din Contractul de credit si de garantie bancara nr. 760155 din 09 aprilie 2008, privind perceperea comisionului pentru serviciu suplimentar, astfel cum acesta a fost modificat prin actele aditionale nr. 6 din 30 martie 2012, nr. 7 din 21 decembrie 2012;
– clauza prevazuta Ia art. 5.1 lit. h) din Contractul de credit si de garantie bancara nr. 760155 din 09 aprilie 2008 privind perceperea comisionului pentru serviciu suplimentar, astfel cum acesta a fost modificat prin Actul aditional nr. 8 din 05 aprilie 2013;
– clauza prevazuta la art. 5.1 lit. i) din Contractul de credit si de garantie bancara nr. 760155 din 09 aprilie 2008 privind perceperea comisionului pentru serviciu suplimentar, astfel cum acesta a fost modificat prin Actul aditional nr. 9 din 04 aprilie 2014; totodata, prin aceeasi decizie, s-a dispus obligarea paratei la restituirea sumei de 406.906,64 euro, prin echivalentul in RON la data efectuarii platii, aceasta suma fiind incasata de catre aceasta cu titlu de comision de acordare/comision pentru serviciu suplimentar in perioada aprilie 2008 – octombrie 2014, precum si a sumelor percepute ulterior cu acest titlu, pana la data executarii efective a obligatiei de restituire, precum si la plata dobanzii legale, aferente sumelor a caror restituire se solicita, calculata pana la data platii efective; definitiva.
Impotriva acestei decizii a declarat recurs parata B. Romania SA Bucuresti, solicitand, in conformitate cu dispozitiile art. 496 si art. 497 noul C. proc. civ., admiterea recursului, cu consecinta casarii hotararii recurate si trimiterea cauzei, spre o noua judecata, instantei de apel.
Inalta Curte, a procedat la intocmirea raportului asupra admisibilitatii in principiu a recursului, in temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.
Examinandu-se cererea de recurs, in cadrul procedurii de regularizare a cererii, in baza art. XVII alin. (3) raportat la art. XV alin. (2) din Legea nr. 2/2013 si art. 486 C. proc. civ. s-a constatat ca, cererea de recurs indeplineste cerintele de forma prevazute la art. 486 C. proc. civ.
In raport de dispozitiile art. 486 alin. (2) C. proc. civ., s-a constatat ca recurenta a achitat taxa judiciara de timbru prevazuta de art. 3 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013, in suma de 15.559 RON.
Recursul este formulat in cadrul termenului procedural prevazut de art. 485 alin. (1) C. proc. civ.
La data de 17 februarie 2017, in conformitate cu dispozitiile art. 490 alin. teza I, cu referire la art. 471 alin. (5) din C. proc. civ. s-a dispus comunicarea recursului catre intimat, cu mentiunea de a depune la dosarul cauzei intampinare in termen de cel mult 30 de zile.
La data de 20 martie 2017 s-a constatat ca intimatul a depus intampinare prin care a solicitat respingerea recursului.
In conformitate cu dispozitiile art. 490 alin. (2) teza I, cu referire la art. 471 alin. (6) din Legea nr. 134/2010 – noul C. proc. civ., raportat la art. XVII alin. (3) si art. XV alin. (4) din Legea nr. 2/2013, s-a dispus comunicarea intampinarii formulate de intimat catre recurenta, punandu-i-se in vedere obligatia de a depune raspuns la intampinare, in termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicarii, recurenta conformandu-se acestei solicitari si formuland raspuns la intampinare.
In baza art. XVII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, coroborat cu art. 493 alin. (2) C. proc. civ., s-a dispus intocmirea raportului asupra admisibilitatii in principiu a recursului, fiind desemnata persoana in vederea intocmirii raportului.
Prin incheierea din camera de consiliu de la data de 21 iunie 2017 potrivit dispozitiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilitatii in principiu a recursului.
Prin incheierea din camera de consiliu de la data de 8 noiembrie 2017, a fost admis in principiu recursul si a fost fixat termen la data de 31 ianuarie 2018 in vederea solutionarii recursului.
Motivele de nelegalitate pe care se intemeiaza recursul si dezvoltarea lor
Recurenta a invocat motivele de nelegalitate prevazute de art. 488 pct. 8 si 6 C. proc. civ.
Recurenta sustine ca hotararea atacata este nelegala, intrucat este rezultatul incalcarii si aplicarii gresite a prevederilor legale incidente in speta, motiv de recurs prevazut de art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., sub urmatoarele aspecte: aplicarea gresita a dispozitiilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele incheiate intre profesionisti si consumatori la speta de fata, in sensul ca instanta de apel in mod eronat a stabilit calitatea de consumator a intimatului-reclamant, fara a tine cont de indrumarile/interpretarile date de Curtea de Justitie a Uniunii Europene in scopul analizarii tuturor imprejurarilor care sunt susceptibile sa demonstreze in ce scop a fost utilizat imprumutul; art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, in sensul ca instanta de apel in mod gresit a interpretat aceste dispozitii legale, in ceea ce priveste dovada caracterului negociat al contractului; art. 4 alin. (5) si (6) din Legea nr. 193/2000, sub aspectul aprecierii/evaluarii caracterului abuziv al unor clauze contractuale; prin retinerea in cuprinsul considerentelor deciziei a unui text de lege care nu se aplica in cazul raportului juridic dedus judecatii, respectiv art. 15 din Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investitii imobiliare, act normativ care se aplica exclusiv contractelor incheiate in scopul finantarii unor investitii imobiliare.
Recurenta mai sustine ca hotararea contine o motivare contradictorie, motiv de recurs prevazut de art. 488 alin. (1), pct. 6, C. proc. civ., in sensul ca, desi instanta de apel retine recunoasterile exprimate de intimatul-reclamant prin care acesta mentioneaza imprejurarea ca restituirea sumelor imprumutate ar fi urmat sa se faca prin valorificarea terenurilor aflate in proprietate prin obtinerea unui profit de 30% ca efect al cresterii preturilor pe piata imobiliara, in mod contradictoriu instanta apreciaza ca destinatia creditului a fost una personala; in cuprinsul considerentelor deciziei recurate, cu toate ca instanta de apel retine faptul ca perceperea comisionului de acordare/comision pentru serviciu suplimentar nu poate constitui un abuz, atata vreme cat el reprezinta costul unor servicii prestate de catre banca pentru client, ulterior, retine caracterul abuziv al clauzelor contestate in raport de faptul ca in cuprinsul contractului nu ar fi fost definite serviciile ce au fost prestate efectiv.
Inalta Curte, analizand recursul prin prisma motivelor invocate il va respinge ca nefondat pentru considerentele ce succed.
Din perspectiva motivului de nelegalitate prevazut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. recurenta sustine aplicarea gresita a dispozitiilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele incheiate intre profesionisti si consumatori la speta de fata, in sensul ca instanta de apel in mod eronat a stabilit calitatea de consumator a intimatului-reclamant, fara a tine cont de indrumarile/interpretarile date de Curtea de Justitie a Uniunii Europene in scopul analizarii tuturor imprejurarilor care sunt susceptibile sa demonstreze in ce scop a fost utilizat imprumutul.
Critica este nefondata. Potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele incheiate intre profesionisti si consumatori, prin consumator se intelege orice persoana fizica sau grup de persoane fizice constituite in asociatii, care, in temeiul unui contract care intra sub incidenta acestei legi, actioneaza in scopuri din afara activitatii sale comerciale, industriale sau de productie, artizanale ori liberale.
Calitatea de consumator a reclamantului deriva din contractul de credit perfectat intre parti potrivit caruia, la Cap. III, cu denumirea marginala „Obiectul contractului de credit”, s-a prevazut faptul ca „Obiectul prezentului contract il reprezinta finantarea imprumutatului cu suma de 1.500.000 euro, reprezentand facilitate de credit pentru nevoi personale nenominalizate”, la Cap. VI, art. 6.1. din contract mentionandu-se in mod expres imprejurarea potrivit careia „creditul va fi utilizat pentru nevoi personale nenominalizate”.
In conditiile in care partile au prevazut expres destinatia creditului sarcina probei contrare si anume utilizarea creditului in scopuri comerciale, ii revenea bancii.
Or, astfel cum a retinut si instanta de apel, elementele de fapt retinute de prima instanta ca fiind concludente, constand in cuantumul sumei imprumutate, termenul scurt de rambursare, destinatia efectiva a banilor imprumutati, imprejurarea ca ulterior incheierii contractului de credit, apelantul a acordat suma de cca. 600.000 euro cu titlu de imprumut lui C., care, la randul sau, oferise garantii de aceeasi valoare pentru contractarea creditului respectiv suma de 190.000 euro cu titlu de imprumut parintilor apelantului-reclamant, care, la randul lor oferisera garantii cu ajutorul carora apelantul-reclamant a contractat creditul, incheierea de acte aditionale succesive prin care a fost prelungita durata de rambursare, nu sunt de natura a demonstra fara dubiu ca scopul contractarii creditului ar fi fost obtinerea de profit in cadrul unei activitati profesionale.
In consecinta, nefiind rasturnata prezumtia calitatii de consumator a imprumutatului raportat la destinatia creditului astfel cum s-a precizat prin conventia de credit, rezulta ca acesta beneficiaza de protectia Legii nr. 193/2000.
Nici criticile prin care se sustine ca instanta de apel, in mod gresit, a interpretat art. 4 alin. (2), (5) si (6) din Legea nr. 193/2000, in ceea ce priveste dovada caracterului negociat al contractului si aspectul caracterului abuziv al unor clauze contractuale, nu sunt fondate.
Conform art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 o clauza contractuala va fi considerata ca nefiind negociata direct cu consumatorul daca aceasta a fost stabilita fara a da posibilitate consumatorului sa influenteze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau conditiile generale de vanzare practicate de comercianti pe piata produsului sau serviciului respectiv iar potrivit alin. (3) teza finala daca un profesionist pretinde ca o clauza standard preformulata a fost negociata direct cu consumatorul, este de datoria lui sa prezinte probe in acest sens.
Asadar, profesionistul are sarcina probei in ceea ce priveste caracterul negociat al contractului, textul de lege instituind o prezumtie de nenegociere care trebuie rasturnata prin dovada contrara.
Instanta a fost investita cu analiza caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de acordare credit si cel pentru serviciu suplimentar, in ambele situatii retinand ca nu reiese din contract corespondenta acestor costuri in servicii bancare, motiv pentru care conditia bunei credinte nu a fost retinuta ca fiind confirmata.
Cum proba contrara nu a fost facuta, in sensul negocierii contractului in ceea ce priveste continutul concret al clauzelor contractuale, in mod corect s-a constatat caracterul abuziv al clauzelor sus-mentionate.
Contrar sustinerilor recurentei, obligatia de transparenta in ceea ce priveste serviciile oferite consumatorilor este reglementata de Legea nr. 193/2000 in art. 1 potrivit caruia orice contract incheiat intre profesionisti si consumatori pentru vanzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fara echivoc, pentru intelegerea carora nu sunt necesare cunostinte de specialitate.
Aceasta nu inseamna altceva decat faptul ca banca are obligatia sa stipuleze clar pentru ce servicii pretinde sume de bani de la consumator. Or, in lipsa evidentierii serviciilor aferente costurilor rezultate prin perceperea comisionului de acordare credit si cel suplimentar, este evidenta incalcarea obligatiei de transparenta sanctionata de lege cu nulitatea clauzei.
In ceea ce priveste sustinerea recurentei ca cele doua clauze privind comisionul de acordare si cel pentru servicii suplimentare sunt excluse de al analiza caracterului abuziv in virtutea art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, intrucat fac parte din pretul contractului, instanta nu o poate primi intrucat, astfel cum s-a aratat anterior, recurenta a incalcat obligatia de transparenta.
Astfel, conform art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociaza nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerintele de pret si de plata, pe de o parte, nici cu produsele si serviciile oferite in schimb, pe de alta parte, in masura in care aceste clauze sunt exprimate intr-un limbaj usor inteligibil.
Asadar, textul de lege prevede o conditie importanta pentru excluderea unei clauze de la examinarea caracterului abuziv si anume: sa fie exprimata intr-un limbaj usor inteligibil.
Or, astfel cum s-a retinut anterior, aceasta conditie nu este indeplinita in cauza intrucat pentru sumele cu titlu de comision de acordare si de serviciu suplimentar nu exista o contraprestatie din partea bancii, ca atare nu se poate sustine caracterul inteligibil al acestora.
Este real ca instanta de apel a mentionat in cuprinsul considerentelor deciziei Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investitii imobiliare, insa referirea la aceasta lege nu fundamenteaza solutia pronuntata ci doar puncteaza necesitatea respectarii obligatiei de transparenta de catre profesionist.
Recurenta a mai sustinut faptul ca hotararea atacata contine o motivare contradictorie, motiv de recurs prevazut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., in sensul ca, desi instanta de apel retine recunoasterile exprimate de intimatul-reclamant prin care acesta mentioneaza imprejurarea ca restituirea sumelor imprumutate ar fi urmat sa se faca prin valorificarea terenurilor aflate in proprietate prin obtinerea unui profit de 30% ca efect al cresterii preturilor pe piata imobiliara, in mod contradictoriu instanta apreciaza ca destinatia creditului a fost una personala.
Critica este nefondata. Faptul ca instanta de apel a analizat in considerente toate apararile partilor si a raspuns motivat si punctual acestora, nu releva un caracter contradictoriu al deciziei atata timp cat instanta a prezentat clar argumentele retinute in sustinerea solutiei in mod similar, nici critica privind aspectul contradictoriu al retinerilor instantei privind perceperea comisionului de acordare/comision pentru serviciu suplimentar nu poate fi primita.
Faptul ca instanta de apel a prezentat o analiza in detaliu a celor doua clauze raportat la conditiile legale aplicabile nu confera aspect contradictoriu avand in vedere ca in finalul acestei analize instanta concluzioneaza asupra caracterului abuziv al acestora prin raportare la lipsa prestatiilor aferente costurilor pretinse de banca.
Pentru toate aceste considerente, Inalta Curte, in temeiul art. 497 C. proc. civ. constatand ca motivele de nelegalitate nu sunt fondate, va respinge recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-parata SC B. Romania SA impotriva Deciziei nr. 594/A din 24 octombrie 2016 pronuntata de Curtea de Apel Targu Mures, sectia a II-a civila, de contencios administrativ si fiscal.