Cererea de atragere a raspunderii patrimoniale potrivit prevederilor art.138 al.1. Insolventa

 

In opinia majoritara s-a retinut ca, in cauza,  nu s-a facut dovada ca s-ar fi tinut o contabilitate fictiva sau ca s-a facut sa dispara unele documente contabile.

In opinia separata s-a retinut ca din faptul ca desi notificat, paratul nu a depus actele contabile ale societatii debitoare. Rezulta ca nu atinut contabilitatea acesteia (obligatie ce ii revenea potrivit legii)

Decizia civila nr. 661/13.03.2014 Curtea de Apel Bucuresti Sectia a V-a Civila

Deliberand asupra recursului de fata, retine urmatoarele:

1)Prin Sentinta civila nr.7080/11.09.2013 pronuntata de T. B.- S. a VII a Civ. in dosarul nr. s-a respins cererea de atragere a raspunderii patrimoniale formulata de reclamantul DGFP BUCURESTI in reprezentarea A.F.P. S.3 in contradictoriu cu paratul N. C.C..

Pentru a pronunta aceasta solutie, prima instanta a retinut urmatoarele :

„Pentru angajarea raspunderii potrivit prevederilor art.138 al.1 din lege in sarcina membrilor organelor de conducere trebuie indeplinite cumulativ conditiile generale (existenta unui prejudiciu; o fapta ilicita a unei persoane; existenta raportului de cauzalitate intre fapta ilicita a persoanei si prejudiciu; fapta ilicita sa fi fost comisa cu una din formele de vinovatie. Pe langa conditiile generale, art.138 prevede si conditii speciale pentru angajarea acestei forme de raspundere: persoanele care au savarsit faptele ilicite trebuie sa fie membrii organelor de supraveghere din cadrul societatii sau de conducere.

Din informatiile furnizate de ORC Bucuresti si din inscrisurile de la dosar rezulta ca paratul au fost administrator al debitorului.

In ceea ce priveste societatea debitoare, fata de aceasta, prejudiciul consta in ajungerea sa in stare de insolventa si declansarea procedurii prevazuta de lege. In cazul creditorilor, prejudiciul consta in diminuarea valorii reale a creantelor pe care acestia le au fata de debitoare.

Faptele ilicite savarsite de organele de conducere sunt expres si limitativ prevazute la lit. a)- g) ale art.138 din lege.

Din formularea textului alin. 1 al art. 138 din lege rezulta ca sunt raspunzatori civil, membrii organelor de supraveghere din cadrul societatii sau de conducere, precum si orice alta persoana „care a cauzat”  starea de insolventa prin una din faptele enumerate.

Debitorii care sunt supusi procedurii insolventei, se afla, in urma activitatii desfasurate, in incetarea de plati, dar angajarea raspunderii nu opereaza automat, ci numai in situatia in care prelungirea acestei stari era in mod evident lipsita de posibilitatea de a aduce un profit real, iar continuarea ei a fost dispusa in interesul personal al organelor de conducere.

Or, in speta, creditorul a facut doar afirmatii generice referitoare la nerespectarea dispozitiilor referitoare la obligatia tinerii contabilitatii fara a indica, in concret, elemente care sa duca la concluzia indeplinirii conditiei prevazute la art. 138 lit. d) din lege. Calitatea paratului de administrator al debitorului nu poate duce la concluzia ca acesta a  savarsit fapte care sa poata fi incadrate in dispozitiile art. 138 lit. d) din lege, pentru a se putea atrage raspunderea sa, in lipsa unor probe certe.

Fapta prevazuta la art.138 lit. d) din lege, cuprinde trei ipoteze. Primele doua ipoteze se refera la faptul ca paratul a  tinut o contabilitate fictiva si a  facut sa dispara unele documente contabile, insa creditorul nu a probat cele afirmate. Cea de-a treia ipoteza prevazuta de lit. d) a art. 138 din lege se refera la faptul ca paratul nu a tinut o contabilitate in conformitate cu legea. Imprejurarea ca debitorul nu a depus la dosar  actele prevazute de art.28 din Legea 85/2006 in termenul prevazut de art.35 din lege, ori ca nu a depus raportarile contabile la organele fiscale ori la ORC, nu poate fi asimilata cu neindeplinirea obligatiei de a tine contabilitatea in conformitate cu legea, in lipsa unor probe certe.

Oricum, in ceea ce priveste obligatia paratului de a tine registrele cerute de lege, conditia impusa de legiuitor este ca neindeplinirea acesteia, adica netinerea unei contabilitati in conformitate cu legea, sa fi contribuit la ajungerea societatii in stare de insolventa. Asadar, simplul fapt ca paratul nu ar fi tinut contabilitatea potrivit legii romane nu este de natura sa duca la angajarea raspunderii sale, in lipsa dovedirii raportului de cauzalitate intre aceasta fapta si ajungerea societatii in stare de insolventa. Or, in speta,  creditorul nu a facut dovada acestui raport de cauzalitate.

In concluzie, in speta nu ne aflam in nici una din ipotezele prevazute de lit. d) a art. 138 din lege.

Cu privire la aplicarea dispozitiilor art. 138 lit. c din legea insolventei, conform carora angajarea raspunderii patrimoniale are loc atunci cand paratul a  dispus in interes personal continuarea unei activitati care ducea, in mod vadit, persoana juridica la incetarea de plati, retinem ca in speta nu s-a facut in nici un fel dovada incidentei acestui text de lege.

In acest sens, pentru aplicarea art. 138 lit. c, creditorul trebuie sa explice in ce au constat faptele, activitatile desfasurate de administrator in interes personal si care ar fi dus in mod inevitabil debitorul la incetarea de plati, nefiind relevante argumentele potrivit carora simplul fapt ca nu s-a solicitat aplicarea dispozitiilor legii 85/2006 si s-a continuat desfasurarea activitatii ar fi suficient pentru atragerea raspunderii in temeiul acestui text de lege.

Dezinteresul si managementul defectuos invocate de reclamant la modul foarte general, chiar daca ar fi cauzat pierderi in patrimoniul debitorului, nu constituie o cauza de atragere a raspunderii, neregasindu-se printre cele prevazute de art. 138 din lege.

Pentru aceste considerente instanta va respinge, ca nefondata cererea creditorului”.

2). Impotriva acestei sentinte a declarat recurs reclamanta D.G.R.F.P.M.B. in reprezentarea A.S.3.F.P., solicitand admiterea recursului, modificarea in tot a sentintei atacate in sensul admiterii cererii de atragere a raspunderii patrimoniale si obligarea paratului la suportarea pasivului societatii debitoare.

In motivarea recursului s-a aratat ca impotriva debitoarei SC A. C. SRL s-a deschis procedura falimentului, AFP SECTOR 3 fiind inscrisa in tabelele de creante cu suma de 26.089 lei.

S-a indicat ca societatea debitoare, desi a fost notificata de administratorul judiciar, nu a depus documentele prevazute de art.28 din lege, fiind incalcate dispozitiile art.35 din Legea nr.85/2006.

S-a mentionat ca nedepunerea evidentelor contabile ale societatii l-a pus pe lichidatorul judiciar in imposibilitatea de verifica modalitatea de inregistrare a operatiunilor contabile si legalitatea acestora, instrainarea bunurilor, cauzele concrete care au dus la aparitia starii de insolventa si a persoanelor care se fac raspunzatoare de aducerea societatii in incetare de plati.

S-a precizat ca nedepunerea actelor contabile conform art.28 din lege instituie o prezumtie relativa a netinerii contabilitatii conform legii si a legaturii de cauzalitate dintre aceasta fapta si ajungerea societasii in incetare de plati.

S-a sustinut ca raspunderea organelor de conducere pentru plata pasivului inregistrat de societatea debitoare este o raspundere civila delictuala speciala care intervine in situatia in care faptele administratorilor au cauzat starea de insolventa a societatii si aceasta este o stare de fapt care se asociaza actiunii sau omisiunii delictuoase a conducatorilor ei. Prin activitati ce duc in mod vadit la starea de insolventa se intelege acele activitati care, desi prejudiciabile pentru patrimoniul societatii din punct de vedere financiar, sunt continuate in mod constient si voit de membrii organelor de conducere.

S-a men?ionat ca prin faptele enumerate de art.138 din Legea nr.85/2006, intentia legiuitorului a fost aceea de a oferi creditorilor inca un mijloc procedural prin care sa-si poata recupera creantele, respectiv sanctionarea membrilor organelor de conducere conform dispozitiilor art.138 din Legea nr.85/2006. Din modul in care a fost conceput acest text de lege rezulta ca evidentierea existentei a cel putin uneia din faptele prevazute expres si limitativ este suficienta pentru a opera atragerea raspunderii patrimoniale, fara a mai fi nevoie de proba elementelor ce compun raspunderea civila obisnuita.

S-a indicat ca scopul reglementarii dispozitiilor art.138 din Legea 85/2006 a fost acela de a determina aparitia si mentinerea unui climat economic sanatos, bazat pe doua principii fara de care acest deziderat nu poate fi realizat, respectiv: principiul apararii drepturilor creditorilor societatii fata de faptele administratorilor care nu iau masurile cerute de lege in cazul in care societatea se afla in incetare de plati si principiul raspunderii administratorilor pentru continuarea unei activitati care prejudiciaza pe ceilalti creditori.

S-a sustinut ca in cauza sunt incidente dispozitiile art.138 lit.c in sensul ca reprezentantii societatii debitoare aveau obligatia legala sa nu dispuna continuarea unei activitati care ducea in mod vadit la incetarea de plati.

S-a invederat ca in vederea realizarii acestui deziderat, legiuitorul a edictat art.27 din Legea nr.85/2006 in care se arata ca „debitorul aflat in stare de insolventa este obligat sa adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozitiilor prezentei legi, in termen de maxim 30 de zile de la aparitia starii de insolventa” si „va putea sa adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozitiilor prezentei legi si debitorul in cazul caruia aparitia starii de insolventa este iminenta”.

S-a aratat ca administratorii unei societati comerciale sunt obligati sa solicite ei insisi aplicarea dispozitiilor Legii nr.85/2006 nu numai in situatia aparitiei starii de incetare de plati, ci chiar in situatia in care aceasta stare este iminenta. In acest sens, pentru a evita acumularea unor noi obligatii restante, legiuitorul a stabilit chiar un termen limita pentru depunerea cererii, respectiv 30 de zile de la aparitia starii de insolventa.

S-a mentionat ca formularea unei cereri intemeiata pe dispozitiile Legii nr.85/2006 nu este o optiune, ci o obligatie pe care administratorii nu o pot incalca, iar dispozitiile art.138 lit.c apar ca o sanctiune aplicata administratorilor pentru incalcarea dispozitiilor art.27 din aceeasi lege.

S-a precizat ca si in situatia in care starea de incetare de plati a societatii debitoare se datoreaza unor cauze obiective, de natura economica, sau nerespectarii obligatiilor contractuale ale unor parteneri de afaceri ai acesteia, raspunderea administratorilor debitoarei poate fi atrasa chiar si pentru culpa cea mai usoara a acestora, atata vreme cat ei sunt niste mandatari ai falitei si au obligatia de a administra patrimoniul societatii cu mai multa diligenta decat propriile lor interese. O societate comerciala nu poate functiona viabil in conditiile in care administratorii acesteia manifesta un dezinteres total in ceea ce priveste indeplinirea conditiilor minime pentru functionarea sa.

S-a invederat ca potrivit dispozitiilor art.72 din Legea nr.31/1990 cu modificarile si completarile ulterioare, „obligatiile si raspunderea administratorilor sunt reglementate de dispozitiile referitoare la mandat’, or, conform art.374 Cod comercial, „mandatul comercial este prezumat a fi cu caracter oneros, fiind cuprins in actul constitutiv sau in hotararea adunarii generale si este acceptat prin semnarea in Registrul Comertului”.

S-a indicat ca acceptand desemnarea, administratorul stabileste un raport juridic contractual de mandat comercial cu societatea, raspunzand nu numai pentru dol, dar si pentru culpa comisa in executarea lui, culpa ce poate consta atat intr-o actiune, cat si intr-o omisiune (neindeplinirea unei actiuni, ori neluarea unei masuri atunci cand acea actiune sau acea masura trebuie sa fie intreprinsa de o anumita persoana).

S-a sustinut ca se creeaza astfel legatura de cauzalitate intre fapta ilicita a administratorului societatii debitoare (respectiv managementul defectuos al societatii in sensul ca a continuat sa mai functioneze desi pierderile din afacerile societatii erau iminente) si prejudiciul creat (cauzat creditorilor prin neplata datoriilor asa cum rezulta din tabelul definitiv al obligatiilor societatii debitoare depus la dosar) si consta in dezinteresul aratat in ceea ce priveste functionarea normala si in conditii de legalitate a societatii.

In drept, s-au invocat dispozitiile art.304 pct.9 si art.304/1 Cpc, Legea nr.85/2006 si Legea nr.31/1990.

In baza art.242 al.2 Cpc s-a solicitat judecata cauzei si in lipsa.

 

3). In faza recursului nu s-au administrat probe noi.

 

4). Analizand recursul declarat, raportat la dispozitiile art.304 si 3041 Cod procedura civila, Curtea retine urmatoarele:

 

In opinie majoritara,

In primul rand, trebuie observat ca in prezenta cauza sunt aplicabile dispozitiile Codului de procedura civila de la 1865.

Astfel, potrivit art.3 al.1 din Legea nr.76/2012 pentru punerea in aplicare a Legii nr.134/2010 privind Codul de procedura civila, dispozitiile Codului de procedura civila se aplica numai proceselor si executarilor silite incepute dupa intrarea in vigoare a acestuia.

Totodata, art.3 al.2 din Legea nr.76/2012 pentru punerea in aplicare a Legii nr.134/2010 privind Codul de procedura civila, prevede ca procesele incepute prin cereri depuse, in conditiile legii, (…..) inainte de intrarea in vigoare a Codului de procedura civila raman supuse legii vechi, chiar daca sunt inregistrate la instanta dupa aceasta data.

 

Din interpretarea dispozitiilor Legii nr.85/2006 rezulta ca orice cerere de atragere a raspunderii patrimoniale este o cerere aferenta procedurii insolventei si are natura juridica a unei cereri incidentale.

In aceste conditii, cererea intemeiata pe art.138 din Legea nr.85/2006 urmeaza acelasi regim juridic ca si cererea de deschidere a procedurii insolventei.

 

In cauza, cererea de deschidere a procedurii insolventei a fost formulata la data de 13.09.2012, iar procedura insolventei a fost deschisa la data de 12.12.2012, anterior intrarii in vigoare a Noului Cod de procedura civila si a Legii nr.76/2012 (15.02.2013).

Prin urmare, in prezenta cauza sunt aplicabile dispozitiile Codului de procedura civila de la 1865, conform art.3 al.2 din Legea nr.72/2012.

 

In al doilea rand, criticile recurentei referitoare la hotararea primei instante nu sunt intemeiate, nefiind incidente dispozitiile art.304 pct.9 sau art.304/1 Cpc.

2006. Nu poate fi retinuta sustinerea recurentei – reclamante cu privire la natura juridica a raspunderii patrimoniale reglementata de art.138 din Legea nr.85/2006.

Trebuie observat ca raspunderea reglementata de art.138 din Legea nr.85/2006 nu este o extindere a procedurii falimentului asupra membrilor organelor de conducere, ci una personala, care intervine numai atunci cand, prin savarsirea uneia dintre faptele enumerate de textul de lege, acestia au contribuit la ajungerea societatii debitoare in stare de insolventa.

Natura juridica a raspunderii reglementate de procedura insolventei este aceea a unei raspunderi speciale, care imprumuta cele mai multe din caracteristicile raspunderii delictuale.

Pentru a putea fi angajata raspunderea membrilor organelor de conducere trebuie indeplinite cumulativ conditiile generale ale raspunderii civile delictuale: fapta ilicita, prejudiciul, legatura de cauzalitate si culpa.

Insa, pe langa conditiile generale, art.138 prevede si conditii speciale pentru angajarea acestei forme de raspundere, respectiv prin comiterea uneia dintre faptele enumerate de art.138 din Legea nr.85/2006 sa se fi cauzat starea de insolventa a societatii debitoare.

Ca atare, aceasta forma de raspundere reglementata de art.138 din Legea nr.85/2006 nu este o raspundere contractuala izvorata din mandat, nefiindu-i aplicabile regulile de la raspunderea contractuala.

Totodata, nu sunt suficiente simple afirmatii pentru a opera angajarea raspunderii patrimoniale, deoarece partilor le revine, potrivit art.1169 din fostul Cod civil (aplicabil in cauza), sarcina de a-si dovedi sustinerile, invocarea prevederilor art.138 din Legea nr.85/2006 nefiind de natura sa atraga in mod automat raspunderea membrilor organelor de conducere caci legiuitorul nu a inteles sa instituie o prezumtie legala de vinovatie si de raspundere in sarcina acestora, ci a prevazut doar posibilitatea atragerii acestei raspunderi, dar dupa administrarea de dovezi care sa conduca la concluzia ca, prin faptele enumerate de lege, s-a contribuit la ajungerea societatii in stare de insolventa.

Prin urmare, toate conditiile raspunderii reglementate de procedura insolventei trebuie dovedite, neoperand nicio prezumtie legala de vinovatie si de raspundere.

 

1. Referitor la fapta prevazuta de art.138 lit.c din Legea nr.85/2006, in mod corect prima instanta a retinut ca nu s-a facut dovada indeplinirii conditiilor acestei dispozitii legale.

Nu a fost indicata in concret nicio actiune sau fapta care ar conduce la concluzia ca s-a dispus de catre intimatul – parat, in interes personal, continuarea unei activitati care ducea, in mod vadit, persoana juridica la incetarea de plati.

 

Imprejurarea ca societatea debitoare a inregistrat debite si ca nu s-a formulat cerere de deschidere a procedurii insolventei la data la care a aparut starea de insolventa nu poate echivala cu incidenta ipotezei reglementata de art.138 lit.c si nu poate conduce, prin ea insasi, la angajarea raspunderii patrimoniale.

Trebuie observat ca derularea unei activitati economice este un aspect normal din timpul functionarii unei societati, in cadrul careia diversele raporturi contractuale sunt reglementate de contracte civile.

Imposibilitatea de a face fata platilor nu este, prin ea insasi, un act imputabil administratorilor / asociatilor, atata timp cat aceasta se poate datora si unor cauze obiective, independente de vointa acestora.

 

Curtea mai retine ca deciziile reprezentantilor unei societati se pot dovedi a fi gresite din punct de vedere economic, insa managementul defectuos/dezinteresul in functionarea normala a societatii nu se incadreaza printre faptele prevazute de art.138 din Legea nr.85/2006.

 

 

In final, mai trebuie observat ca faptele invocate de recurenta ar putea atrage raspunderea patrimoniala doar daca acestea au determinat starea de insolventa, aspect care nu a fost probat in speta.

Prin reglementarile din art.138 din Legea nr.85/2006 legiuitorul nu a inteles sa instituie o prezumtie legala de vinovatie si de raspundere, ci a prevazut doar posibilitatea atragerii acestei raspunderi, dar dupa administrarea de dovezi care sa conduca la concluzia ca, prin faptele enumerate de lege, s-a contribuit la ajungerea societatii in stare de insolventa.

 

Ca atare, in lipsa unor dovezi din care sa rezulte in concret fapta prin care s-a dispus, in interes personal, continuarea unei activitati care ducea, in mod vadit, persoana juridica la incetarea de plati, modalitatea in care s-a realizat aceasta fapta, perioada de timp, si nu in ultimul rand faptul ca aceasta fapta ar fi produs starea de insolventa, nu se poate retine ca sunt indeplinite conditiile pentru antrenarea raspunderii patrimoniale prevazute de art.138 al.1 lit.c din Legea nr.85/2006.

 

III. Nu pot fi retinute sustinerile recurentei – reclamante referitoare la indeplinirea conditiilor art.138 al.1 lit.d din Legea nr.85/2006.

Trebuie observat ca art.138 lit.d din Legea nr.85/2006 cuprinde trei ipoteze : s-a tinut o contabilitate fictiva, s-a facut sa dispara unele documente contabile sau nu s-a tinut contabilitatea in conformitate cu legea.

In cauza nu s-a facut dovada ca s-ar fi tinut o contabilitate fictiva sau ca s-a facut sa dispara unele documente contabile.

Totodata, in lipsa unor probe certe, nu se poate asimila neindeplinirea obligatiei de a tine contabilitate in conformitate cu legea cu imprejurarea ca nu au fost depuse la dosar toate actele prevazute de art.28 din Legea nr.85/2006 in termenul prevazut de art.35 din lege, ori ca nu au fost depuse toate raportarile contabile la organele fiscale ori la ORC.

De altfel, refuzul reprezentantilor societatii debitoare de a pune la dispozitia judecatorului – sindic, administratorului judiciar sau lichidatorului documentele prevazute de art.28 din Legea nr.85/2006 constituie infractiune, astfel ca recurenta are posibilitatea de a formula o plangere penala daca are elemente ca s-ar fi comis o astfel de infractiune.

 

Mai mult, in ceea ce priveste obligatia administratorilor de a tine contabilitatea in conformitate cu legea, conditia impusa de legiuitor este ca neindeplinirea acestei obligatii sa fi contribuit la ajungerea societatii in stare de insolventa.

Asadar, imprejurarea ca nu s-ar fi tinut contabilitatea potrivit legii nu este de natura sa duca la angajarea raspunderii in lipsa dovedirii raportului de cauzalitate intre aceasta fapta si ajungerea societatii in stare de insolventa.

Or, recurenta nu a facut dovada acestei legaturi de cauzalitate.

 

Pentru aceste considerente, intrucat nu exista in cauza niciunul dintre motivele prevazute de art.304 coroborat cu art.3041 Cpc, Curtea constata ca hotararea instantei de fond este legala si temeinica, motiv pentru care, in temeiul dispozitiilor art.312 al.1 Cpc, urmeaza sa respinga recursul formulat de recurenta – reclamanta D.R.G.F.P.B. in reprezentarea A.S3.F.P. ca nefondat.

 

Cu opinia separata a domnului judecator, in sensul admiterii recursului si modificarii in tot a hotararii recurate in sensul admiterii ac?iunii si instituirii raspunderii patrimoniale a paratei pentru pasivul neacoperit al debitoarei.

 

Ex-administrator al debitoarei SC A. C. SRL incepand cu 2001 si pana la numirea lichidatorului de catre ORC, 05.01.2012 a fost paratul (f.31 dosar insolventa, extras Registrul Comertului) care nu si-a indeplinit obligatia de a depune la dosar actele prevazute de art. 28 din Legea nr. 85/2006. Din faptul ca desi notificat paratul nu a depus actele contabile ale societatii debitoare rezulta ca nu a tinut contabilitatea acesteia (obligatie ce ii revenea potrivit legii).

In ceea ce priveste netinerea contabilitatii in conformitate cu legea, aceasta este intr-adevar dovedita sub aspectul faptului ilicit prin insasi nerespectarea obligatiei de predare a contabilitatii la momentul intrarii in insolventa, aspectul „predarii” facand parte, cum e logic, din obligatia de tinere a contabilitatii, nefiind nevoie de aplicarea unor prezumtii simple pentru asta. Chiar daca ar fi nevoie de aplicarea art. 1203 Cod civil, aceasta ar fi oricum evidenta si suficienta pentru a proba fapta ilicita, din moment ce, daca ar fi fost contabilitatea corect tinuta, paratul nu ar fi avut niciun motiv sa nu depuna actele contabile.

Dat fiind ca obligatia tinerii contabilitatii este o obligatie de rezultat, lipsa rezultatului lasa sa se prezume vinovatia destinatarului obligatiei, adica a paratului. Fiind vorba de o raspundere delictuala nu are relevanta pentru aplicarea art. 138 din Legea nr. 85/2006 tipul de vinovatie (intentie sau culpa), insa instanta apreciaza ca in cauza paratul a actionat cu intentie. Aceasta concluzie se desprinde si din durata mare de timp a neindeplinirii obligatiei. Astfel desi in procedura de lichidare subsecventa dizolvarii debitoarei a fost numit lichidator la data de 05.01.2012, nici pana in prezent nu au fost depuse actele contabile. Or culpa este o atitudine subiectiva care nu poate dura atat de mult timp in aceasta materie caci nu se poate sustine in mod rezonabil ca paratul a uitat timp de aproximativ 2 ani de zile sa tina contabilitatea si sa depuna actele contabile lichidatorului.

Prejudiciul produs consta in pasivul ramas neacoperit in urma parcurgerii procedurii insolventei, adica 26.454lei (conform tabel definitiv creante).

Legatura de cauzalitate este ceruta de art. 138 din Legea nr. 85/2006 prin aceea ca fapta imputata trebuie sa fi cauzat insolventa.

In primul rand trebuie mentionat ca ideea cauzarii unui anumit efect (deci inclusiv cauzarea starii de insolventa) nu se rezuma la depistarea unei cauze unice si nici macar la determinarea cauzei celei mai importante. Stabilirea unei cauze necesare (chiar daca nu si suficiente) asigura existenta unui lant cauzal. In plus trebuie afirmat ca daca legea (art. 138 alin. 1 din Legea nr. 85/2006) a prevazut ca netinerea contabilitatii este una din faptele care pot constitui temei al angajarii raspunderii patrimoniale de sine statator (adica si singura) rezulta ca legiuitorul insusi, in abstract, a considerat ca netinerea contabilitatii poate si singura sa creeze un lant cauzal spre starea de insolventa.

Intr-adevar contabilitatea nu are doar un rol pur fiscal (pentru stabilirea impozitelor si taxelor), ci are ca prima ratiune pastrarea evidentelor economice ale societatii comerciale respective tocmai pentru a fi posibil in orice moment a se analiza si a reactiona, daca e cazul, la dificultatile ce apar in gestionarea patrimoniului societatii. Continuarea unei activitati economice fara a tine vreo evidenta este logic ca poate determina aparitia situatiei cand datoriile depasesc lichiditatile, adica aparitia insolventei. Aceasta este cauzalitatea si in speta de fata. Lipsa oricarei reactii a paratului pe parcursul procedurii insolventei societatii debitoare intareste deductia exprimata mai sus. Un element care sustine acest lant cauzal este cel temporal, in sensul ca netinerea contabilitatii cuprinde in timp perioada in care s-a instalat insolventa (pentru ca este contemporana datoriilor neplatite). De asemenea faptele si actele mentionate in cererea de deschidere a procedurii insolventei sau natura creantelor bugetare impozit pe salarii sau pe profit, CAS angajator) demonstreaza ca debitoarea a desfasurat o activitate comerciala efectiva. In atare conditii netinerea contabilitatii este grava si apare deci ca una din cauzele care au condus la insolventa.

Fiind astfel intrunite elementele raspunderii civile delictuale (fapta ilicita, anume cea prevazuta de art. 138 lit. d, vinovatie, prejudiciu si legatura de cauzalitate) consider ca solutia ce trebuia pronuntata era de admitere a recursului.