Caracterul abuziv si nulitatea absoluta a clauzei privind comisionul de risc. Clauza abuziva
Stabilirea unui comision lunar de risc, cu o valoare importanta in raport de costurile creditului – 0,15%, respectiv, 0,22% -, creaza o sarcina in plus in detrimentul consumatorului si, astfel, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor, in aceste conditii clauza privind comisionul de risc fiind abuziva. Impunerea acestui comision nu corespunde exigentelor de previzibilitate, creaza un dezechilibru intre drepturile si obligatiile partilor, deoarece clauza respectiva acopera o asigurare pe care banca si-o ia impotriva unui risc eventual, cel al intrarii consumatorului in incapacitate de plata, fara ca, la finalul perioadei de creditare, sumele incasate cu acest titlu sa fie restituite, in ipoteza in care imprumutatul se dovedeste a fi bun platnic.
R O M A N I A
INALTA CURTE DE CASATIE SI JUSTITIE
Sectia a II-a civila
Decizia nr. 2896/2014Dosar nr. 50726/3/2011
Pronuntata in sedinta publica, astazi, 06 octombrie 2014.
Asupra recursului dej fata, constata urmatoarele:
Prin sentinta civila nr. 9628 din 03 iulie 2012, Tribunalul Bucuresti, sectia a Vl-a civila, a respins ca neintemeiata exceptia prescriptiei dreptului la actiune, a admis cererea formulata de reclamantii S.M., S.F.M., G.C.E., G.E.C. si E.F., in contradictoriu cu parata SC V.R. SA, a constatat caracterul abuziv si nulitatea absoluta a clauzei prevazute la art. 5 lit. a) din Conditiile Speciale ale contractelor de credit incheiate de parti, a dispus mentinerea contractelor de credit initiale, fara incasarea comisionului de risc, a obligat parata la eliminarea clauzei mentionate si a dispus anularea noilor grafice de rambursare.
Pentru a hotari astfel, prima instanta a retinut ca, fata de caracterul absolut al nulitatii clauzelor abuzive – care rezulta din reglementarea legala oferita in plan european, de Directiva nr. 13/93/CEE, iar in plan national, de Legea nr. 193/2000 – actiurea este imprescriptibila, iar exceptia prescriptiei invocata de parata este neintemeiata.
Pe fondul cauzei, a subliniat ca, in vederea analizarii caracterului abuziv al clauzei prevazuta la art. 5 lit. a) din Conditiile Speciale ale contractelor de credit incheiate de parti, se vor avea in vedere dispozitiile Legii nr. 193/2000, Directivei nr. 13/93/CEE, O.G. nr. 21/1992, Legii nr. 286/2004 si Legii nr. 363/2007.
In continuare, prima instanta a citat dispozitiile art. 2 si art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 2 din O.G. nr. 21/1992 si art. 77 si 78 din Legea nr. 286/2004 si a subliniat conditiile care trebuie indeplinite pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze.
Tribunalul a notat ca relatiile contractuale dintre parti au fost materializate prin asumarea unor Conditii Generale si Conditii Speciale de creditare, prevederile referitoare la comisionul de risc regasindu-se la art. 3.5 din Conditiile Generale, respectiv art. 5 lit. a) din Conditiile Speciale.
Procedand la analiza clauzelor sus mentionate din perspectiva definitiei date de Legea nr. 193/2000 clauzei abuzive, prima instanta Ie-a evocat continutul si a constatat ca acestea au caracter echivoc, nefiind definit riscul pentru care se percepe comision, iar neclaritatea clauzei este dublata de faptul ca, in cazul neindeplinirii obligatiilor contractuale de catre consumator, parata are dreptul sa recurga la executare silita, in temeiul titlului executoriu reprezentat de cor.i:ractul de credit.
Totodata, tribunalul a constatat ca prevederile contractuale in discutie nu respecta nici exigentele bunei credinte, din perspectiva considerentului nr. 16 al Directivei nr. 93/13/CEE, deoarece inserarea comisionului de risc a vatamat interesele legitime, patrimoniale ale reclamantilor, prin majorarea considerabila a ratei lunare si a notat ca, in speta, reclamantii nu au avut posibilitatea de a influenta natura acestor clauze, in sensul ca nu puteau obtine excluderea clauzelor in litigiu din conventia de credit.
In considerarea acestor argumente, prima instanta a apreciat indeplinite conditiile constatarii caracterului abuziv al clauzei prevazute la art. 5 lit. a) din Conditiile Speciale si, ca o consecinta, a apreciat ca este lovita de nulitate absoluta, subliniind totodata ca, in temeiul art. 6 din Legea nr. 193/2000, ea nu mai produce efecte asupra consumatorilor, contractul de credit putand continua si in absenta clauzei considerate abuzive.
Impotriva acestei sentinte, SC V.R. SA a declarat apel, sustinand, in esenta, ca actiunea trebuia sa fie solutionata potrivit dispozitiilor C. civ. si C. proc. civ., iar nu din perspectiva procedurii speciale reglementate de Legea nr. 193/2000, dar si ca, in cauza, nu sunt indeplinite in mod cumulativ conditiile prevazute de Legea nr. 193/2000, pentru a se putea retine caracterul abuziv al clauzei prevazute la art. 5 lit. a) din Conditiile Speciale.
Prin Decizia civila nr. 73 din 18 februarie 2013, Curtea de Apel Bucuresti, sectia a V-a civila, a adnjiis apelul si a schimbat hotararea atacata, in sensul ca a respins ca neintemeiata cererea de chemare in judecata.
Pentru a decide astfel, instanta de apel a retinut ca intimata S.M. a incheiat cu apelanta conventia de credit din 9 iulie 2007, S.F.M. si S.M. au incheiat conventia de credit din 28 iulie 2008, E.F. a incheiat conventiile de credit din 15 octombrie 2007 ?i din 26 septembrie 2008, iar G.C.E. si G.E.C. au incheiat conventia de credit din 13 iulie 2007 si, conform cererii introductive, acestia au solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzei prevazute de art. 5 lit. a) din Conditiile Speciale ale conventiilor de credit mai sus indicate.
In continuare, curtea de apel a notat ca art. 5 lit. a) din Conditiile Speciale si art. 3,5. din Conditiile Generale ale conventiilor de credit reglementeaza dreptul apelantei de a percepe un comision de risc si a retinut, in esenta, ca in cauza nu sunt indeplinite in mod cumulativ cele trei conditii prevazute de Legea nr. 193/2000, pentru a se putea retine caracterul abuziv al acestora, intrucat clauza a fost negociata, clauza nu creeaza un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor ca o consecinta a abuzului, dar si ca ea se refera la pretul contractului.
Cu privire la caracterul negociat al clauzei privind comisionul de risc, instanta de prim control judiciar a subliniat ca, in toate cazurile, numai Conditiile Generale bancare – care nu functioneaza ca instrument de incorporare a vointei partilor, ci depoziteaza descrierea efectelor unui anumit tip de contract bancar, realizata de banca anterior incheierii contractului – au natura juridica a unor contracte de adeziune, nu si Conditiile Speciale, care se discuta si se negociaza cu fiecare client in parte. Or, in speta, la incheierea conventiei de credit, reclamantilor li s-au comunicat Conditiile Generale, insa au fost discutate Conditiile Speciale, care contin si obligatiile cele mai importante ale acestora.
A retinut instanta de apel ca o clauza contractuala va fi considerata ca nefiind negociata direct cu consumatorul daca aceasta a fost stabilita fara a da posibilitatea acestuia sa influenteze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau conditiile generale de vanzare practicate de comercianti pe piata produsului sau serviciului respectiv; astfel, legislatia retine prezumtia inexistentei negocierii clauzelor numai in ceea ce priveste conditiile standard preformulate, nu si in cazul Conditiilor Speciale, fata de care eventuala proba a inexistentei negocierii cade in sarcina consumatorului.
In ce priveste faptul ca aceasta clauza nu creeaza un dezechilibru intre drepturile si obligatiile partilor, curtea de apel a apreciat ca in mod gresit tribunalul a retinut ca natura abuziva a clauzei prevazute la art. 5 lit. a) este data de faptul ca in conventia de credit nu este definit comisionul de risc, subliniind ca desi este adevarat ca nu s-a prevazut in mod concret riscul pe care urmeaza sa il acopere comisionul, aceasta imprejurare nu este suficienta pentru a transforma clauza intr-una abuziva, cu atat mai mult cu cat Legea nr. 193/2000 stipuleaza doar obligativitatea unei formulari clare, neechivoce, a clauzelor contractuale, nu si necesitatea explicarii motivelor care stau la baza perceperii taxelor, comisioanelor sau dobanzilor.
Or, in speta, scopul comisionului de risc rezulta chiar din denumire, nefiind necesara explicarea sa detaliata, iar articolul in cauza este clar, cuantumul comisionului este determinat si nu depinde de vointa unilaterala a paratei, deoarece a fost stabilit de ambele parti la data incheierii conventiei de credit si nu sunt prevazute in contract clauze de modificare unilaterala a acestui comision.
A mai retinut instanta de apel ca nu s-a probat ca articolul care reglementeaza comisionul de risc ar fi fost inserat cu rea credinta de catre parata si cu atat mai putin ca determina caracterul neevaluabil al cauzei actului juridic si implicit ca ar compromite echilibrul acestuia.
Totodata, potrivit art. 967 C. civ., valabilitatea cauzei se prezuma pana la dovada contrarie, iar intimatii-reclamanti nu au rasturnat prezumtia legala in conditiile in care au beneficiat de credit si au cunoscut de la incheierea contractului cuantumul acestui comision.
In continuare, curtea de apel a retinut ca, asa cum rezulta din dispozitiile art. 17 alin. (2) din O.U.G. nr. 99/2006, care permit institutiilor de credit sa perceapa dobanzi, penalitati, comisioane, alte costuri si speze bancare numai daca plata acestora este prevazuta in contractul incheiat intre parti si din dispozitiile art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1998, conform carora „costul total al creditului pentru ccnsumator” este compus din „toate costurile, inclusiv dobanda, comisioane, taxe si orice alt tip de costuri pe care trebuie sa le suporte consumatorul in legatura cu contractul de credit (…)”, comisionul de risc este parte a pretului contractului.
In final, instanta de apel a tras concluzia ca nu se poate retine ca, in speta, consimtamantul intimatilor-reclamanti a fost viciat la data incheierii contractului, avand in vedere ca dispozitiile contractuale referitoare la comisionul de risc au fost clar exprimate in cuprinsul contractului, in ceea ce priveste cuantumul sau, obligatia consumatorului de a plati contravaloarea acestuia este corelativa dreptului apelantei de a-l percepe, iar toate aceste clauze au fost asumate de parti in momentul semnarii conventiilor de credit.
De aceea, a admis apelul si a schimbat hotararea atacata, in parte, in sensul ca a respins cererea de chemare in judecata ca neintemeiata, mentinand dispozitia referitoare la exceptia prescriptiei.
Impotriva acestei decizii, S.M., S.F.M., G.C.E., G.E.C. si E.F. au declarat recurs, solicitand modificarea sa in tot, in sensul respingerii apelului ca nefondat.
in motivare, recurentii au aratat ca decizia atacata este lipsita de temei legal si a fost data cu incalcarea si aplicarea gresita a legii; au invocat astfel, motivul de recurs prevazut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
In dezvoltarea motivului de nelegalitate invocat, recurentii au criticat dezlegarile date de instanta de apel sub aspectul retinerii caracterului negociat al clauzei care a instituit comisionul de risc, sub aspectul lipsei crearii unui dezechilibru intre drepturile si obligatiile partilor, dar si in ceea ce priveste statuarea faptului ca respectivul comision reprezinta o parte a pretului contractului.
Cu privire la primul aspect criticat, recurentii au aratat ca in mod nesustinut de probele administrate, a retinut instanta de apel ca au fost negociate Conditiile Speciale, in realitate atat acestea, cat si cele generale fiind impuse de banca sub forma unui contract standard preformulat. in continuare, au precizat ca art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o preznmtie absoluta a lipsei negocierii atunci cand clauza a fost preformulata, asa incat problema probatiunii se ridica doar cand clauza prestabilita a suferit modificari, revenind profesionistului obligatia de a demonstra ca acestea sunt opera partilor, situatie care insa nu se regaseste in speta.
Cu privire la al doilea aspect adus in discutie, recurentii au sustinut ca intimata nici nu a definit in ce consta riscul, nici nu l-a detaliat, dar nici nu a specificat rolul comisionului, asa incat lipseste motivatia perceperii sale. De aceea, autorii caii de atac au apreciat ca prin impunerea acestui comision, care nu corespunde exigentelor de previzibilitate, s-a creat un dezechilibru intre drepturile si obligatiile partilor, deoarece clauza in disputa acopera o asigurare pe care banca si-o ia impotriva unui risc eventual, cel al intrarii consumatorului in incapacitate de plata, fara ca la finalul perioadei de creditare, sumele incasate cu acest titlu sa fie restituite, in ipoteza in care imprumutatii ar fi buni platnici.
Prin urmare, recurentii au apreciat ca in mod corect prima instanta a retinut caracterul echivoc al clauzei referitoare la comisionul de risc, intrucat aceasta contravine obligatiei pozitive de transparenta, care impune profesionistului sa formuleze clauze de o maniera clara si precisa, in sensul Directivei Consiliului nr. 93/13/CEE din 05 aprilie 1993.
Asadar, au mai afirmat ca perceperea comisionului de risc se face de catre intimata in absenta unei contraprestatii a acesteia, desi contractul de credit bancar este unul comutativ, iar nu aleatoriu, asa incat clauza prin care a fost instituit a rupt echilibrul contractual dintre parti in mod nejustificat.
In final, recurentii au aratat ca, la fel ca si dobanda, comisionul de risc a fost perceput pentru acordarea creditului, insasi justificarea lui fiind neclara.
In sedinta publica de la 26 septembrie 2014, recurentii S.M., S.F.M., G.C.E. si G.E.C. au declarat ca renunta la judecata recursului, manifestare de vointa de care Inalta Curte, in temeiul art. 246, raportat la art. 298, cu aplicarea art. 316 C. proc. civ., va lua act.
Ramanand, asadar, investita cu solutionarea recursului promovat de E.F., Inalta Curte, analizand actele dosarului, precum si decizia atacata, prin prisma motivului de recurs invocat, retine urmatoarele:
Recurentul a invocat motivul de nelegalitate prevazut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., text legal potrivit caruia modificare unei hotarari poate fi ceruta atunci cand aceasta este lipsita de temei legal sau a fost data cu incalcarea ori aplicarea gresita a legii; in concret, acesta a criticat dezlegarile date de instanta de apel sub aspectul retinerii caracterului negociat al clauzei care a instituit comisionul de risc, sub aspectul lipsei crearii unui dezechilibru intre drepturile si obligatiile partilor, dar si in ceea ce priveste statuarea faptului ca respectivul comision reprezinta o parte a pretului contractului.
In speta, disputa poarta asupra clauzei prevazute la art. 5 lit. a) din Conditiile Speciale ale conventiilor de credit din 15 octombrie 2007 ?i din 26 septembrie 2008.
Daca prima instanta a dat o interpretare corecta art. 4 alin. (1) si (5) din Legea nr. 193/2000, care a transpus Directiva nr. 93/13/CEE si a facut in mod judicios aplicarea acestora in cauza in raport de situatia de fapt stabilita prin interpretarea coroborata a probelor administrate, nu aceeasi este situatia in cazul deciziei de apel.
Art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 a instituit o prezumtie a lipsei negocierii in cazul clauzelor preformulate.
Cum clauza referitoare la comisionul de risc are un caracter preformulat, lipsa negocierii este, asadar, prezumata.
In aceste conditii, Inalta Curte apreciaza ca in mod nelegal a retinut curtea de apel ca reclamantii ar fi trebuit sa dovedeasca caracterul nenegociat al clauzei, deoarece nu se poate pretinde unei parti sa probeze faptul negativ. intr-o asemenea situatie, sarcina probei se rastoarna catre partea adversa, care este astfel tinuta sa faca dovada faptului pozitiv contrar, asa incat revenea intimatei obligatia de a proba existenta negocierii.
Cunoasterea de catre imprumutat a clauzei contestate la momentul incheierii contractului nu este suficienta pentru a inlatura lipsa negocierii, in conditiile in care acesta, neavand posibilitatea de a influenta continutul respectivei clauze, putea doar sa refuze incheierea contractului. Or, tocmai aceasta situatie de abuz de putere dominanta si de necesitate pentru consumator de a accepta conditiile impuse de profesionist a impus adoptarea legislatiei in materia protectiei consumatorului.
Este indeplinita si conditia dezechilibrului semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor.
Curtea de apel a retinut ca interpretarea art. 17 alin. (2) din O.U.G. nr. 99/2006 si a art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1998 conduce la concluzia ca pretul contractului de credit include si comisionul de risc.
Aceasta nu exclude insa clauza atacata de la controlul caracterului abuziv, de plano, ci se impune analiza sa prin raportare la modul de redactare, care trebuie sa fie clar si inteligibil, in sensul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.
Instanta de prim control judiciar a mai apreciat ca desi este adevarat ca nu s-a prevaiut in mod concret riscul pe care urmeaza sa il acopere comisionul, aceasta imprejurare nu este suficienta pentru a transforma clauza intr-una abuziva, cu atat mai mult cu cat Legea nr. 193/2000 stipuleaza doar obligativitatea unei formulari clare, neechivoce, a clauzelor contractuale, nu si necesitatea explicarii motivelor care stau la baza perceperii taxelor, comisioanelor sau dobanzilor.
Insa, instanta suprema subliniaza ca sintagma „exprimate intr-un limbaj usor inteligibil’ folosita de legiuitorul national si cea utilizata de norma comunitara („exprimate in mod clar si inteligibif) nu pot fi reduse la o exprimare clara si usor inteligibila din punct de vedere gramatical sau literal, pentru ca altfel ar fi de prisos sa se fi facut aceste mentiuni in cuprinsul unui act normativ, ele vizand definirea clauzei astfel incat consumatorul sa aiba reprezentarea clara a ratiunilor si fundamentelor care privesc continutul si efectele sale asupra contractului in ansamblu.
Astfel, Inalta Curte retine ca stabilirea unui comision lunar, cu o valoare deloc neglijabila in raport de costurile creditului – 0,15%, respectiv, 0,22% -, are aptitudinea de a crea o sarcina in plus in detrimentul consumatorului si, astfel, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor.
Dupa cum in mod judicios a apreciat recurentul, prin impunerea acestui comision, care nu corespunde exigentelor de previzibilitate, s-a creat un dezechilibru intre drepturile si obligatiile partilor, deoarece clauza in disputa acopera, o asigurare pe care banca si-o ia impotriva unui risc eventual, cel al intrarii consumatorului in incapacitate de plata, fara ca la finalul perioadei de creditare, sumele incasate cu acest titlu sa fie restituite, in ipoteza in care imprumutatul se dovedeste a fi bun platnic.
Mai mult, in ambele contracte de imprumut ale recurentului E.F., restituirea creditului a fost garantata si prin instituirea unor ipoteci, asa incat riscul acoperit de comisionul in disputa este chiar mai dificil de conturat.
Exigentele bunei credinte sunt analizate din perspectiva vatamarii intereselor legitime ale recurentului, prin majorarea considerabila a ratei lunare, ca urmare a inserarii unui comision de risc.
Potrivit considerentului nr. 16 al Directivei nr. 93/13/CEE „la evaluarea bunei credinte, trebuie acordata o atentie deosebita autoritatii pozitiilor de negociere ale partilor, daca consumatorul a fost influentat sa fie de acord cu conditia in cauza si daca marfurile sau serviciile au fost vandute sau furnizate la cererea expresa a consumatorului, intrucat conditia de buna credinta poate fi indeplinita de vanzator sau furnizor, daca acesta actioneaza corect si echitabi fata de cealalta parte, ale carei interese legitime trebuie sa le ia considerare”.
Or, prin inserarea comisionului de risc, practic intimata a urmarit sa obtina un avantaj disproportionat in detrimentul recurentului, astfel incat echilibrul contractual s-a rupt, nefiind indeplinita cerinta bunei credinte.
O data ce functia si destinatia comisionului de risc nu au fost evidentiate in conventiile de credit, consumatorul s-a aflat intr-o pozitie dezavantajata fata de banca si intr-o imposibilitate reala de a-l negocia, asa incat in mod eronat a retinut instanta de apel ca in cauza nu sunt indeplinite in mod cumulativ conditiile prevazute de Legea nr. 193/2000, pentru a se putea retine caracterul abuziv al clauzei.
De aceea, partilor li se va impune concluzia ca sunt indeplinite cerintele art. 4 din Legea nr. 193/2000, iar clauza privind comisionul de risc din contractele incheiate intre recurentul E.F. si intimata este una abuziva.
In considerarea argumentelor expuse mai sus si, cum in materia protectiei consumatorilor, prin adoptarea Directivei nr. 93/13/CEE din 5 aprilie 1993, transpusa in legislatia nationala prin Legea nr. 193/2000, atat legiuitorul european, cat si cel national au urmarit in anumite ipoteze atenuarea principiului pacta sunt servanda, dand instantei de judecata posibilitatea de a anula clauzele din contractele de furnizare de servicii financiare, in masura caracterului lor abuziv, Inalta Curte constata ca motivul de recurs invocat este intemeiat, notiv pentru care, in temeiul art. 312 alin. (1), (2) si (3), raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurentul E.F. si va modifica in parte decizia atacata, dupa cum urmeaza:
In conditiile in care recurentii S.M., S.F.M., G.C.E. si G.E.C. au renuntat la judecata recursului, Inalta Curte, pentru a da eficienta acestei manifestari de vointa, care are ca efect achiesarea lor la statuarile instantei de apel, va schimba in parte sentinta civila nr. 9628 din 03 iulie 2012 pronuntata Tribunalului Bucuresti, sectia a Vl-a civila, in sensul ca va respinge cererea formulata de reclamantii S.M., S.F.M., G.C.E. si G.E.C., ca neintemeiata, dar va mentine dispozitiile primei instante care il privesc pe reclamantul E.F.
Trebuie subliniat ca vor fi mentinute celelalte dispozitii ale deciziei recurate, respectiv cele privind admiterea apelului declarat de catre SC V.R. SA, deoarece calea de atac are caracter unitar si ea nu poate fi admisa doar in parte; doar hotararile atacate pot fi schimbate sau anulate in Yox sau in parte.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
D E C I D E
la act ca recurentii S.M., S.F.M., G.C.E. si G.E.C. renunta la judecata recursului declarat impotriva Deciziei civile nr. 73 din 18 februarie 2013, pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti, sectia a V-a civila.
Admite recursul declarat de recurentul E.F., impotriva aceleiasi decizii si in consecinta:
Modifica in parte decizia atacata, in sensul ca:
Schimba in parte sentinta civila nr. 9628 din 03 iulie 2012 pronuntata Tribunalului Bucuresti, sectia a Vl-a civila, in sensul ca:
Respinge cererea formulata de reclamantii S.M., S.F.M., G.C.E. si G.E.C., ca neintemeiata.
Mentine dispozitiile primei instante privind pe reclamantul E.F.
Mentine celelalte dispozitii ale deciziei recurate.
Irevocabila.,
Pronuntata in sedinta publica, astazi, 06 octombrie 2014.