Antecontract de cesiune a punctelor de compensare

R O M A N I A
INALTA CURTE DE CASATIE SI JUSTITIE
Sectia I civila

Decizia nr. 527/2020

Antecontract de cesiune a punctelor de compensare incheiat anterior emiterii deciziei Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor in favoarea persoanei indreptațite. Constatarea nulitații absolute. Cauza ilicita. Eludarea dispozițiilor Legii nr. 165/2013 C.civ., art. 1179, art. 1235 -1238, art. 1246 – 1247, art. 1572 Legea nr. 1165/2013, art. 21, art. 24, art. 31 H.G. nr. 401/2013, art. 20

In raport cu momentul ales de parți pentru incheierea antecontractelor de cesiune a punctelor de compensare, respectiv anterior emiterii deciziei de compensare in favoarea cedentei, caracterul ilicit al cauzei acestor acte juridice decurge din imprejurarea ca, in absența lor, parțile ar fi fost nevoite sa incheie contracte de cesiune a dreptului litigios (dreptul cedentei de a obține masurile reparatorii prevazute de legea speciala – puncte de compensare, in calitate de persoana indreptațita), caz in care erau incidente dispozițiile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013. Sancțiunea nulitații antecontractelor opereaza in aplicarea dispozițiilor art. 1238 alin. (2) din Codul civil pentru un motiv extrinsec – raportarea parților la dispozițiile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, aspect de natura a contura elementul subiectiv, scopul incheierii actelor fiind acela de a pastra beneficiul neplafonarii masurilor reparatorii in compensare, beneficiu stabilit de lege intuitu personae prin art. 24 alin. (1), respectiv in favoarea titularului dreptului de proprietate, fost proprietar sau a mostenitorilor legali ori testamentari ai acestuia. Drept urmare, parțile s-au folosit de un mijloc legal (antecontractele de cesiune) pentru un scop ilicit, evitarea incidenței art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, astfel incat Comisia Nationala pentru Compensarea Imobilelor sa procedeze la stabilirea masurilor compensatorii sub forma de puncte in considerarea calitații promitentei cedente de persoana indreptațita la masurile compensatorii prevazute de lege, in cuantum integral, neplafonat, potrivit art. 24 alin. (1) din același act normativ. Altfel spus, dupa emiterea deciziei de compensare, cedenta nu ar fi fost beneficiara punctelor (sau a integralitații acestora), intrucat, potrivit executarii cu buna credința a convențiilor (art. 1170 Cod civil), avea obligația de a incheia cu promitenta cesionara contractele de cesiune a punctelor, astfel cum au convenit prin cele doua antecontracte, avand in vedere ca prin efectul antecontractelor de cesiune nu s-a transferat dreptul asupra punctelor, ci doar s-a convenit o obligație de a face, de fi transmise in viitor, prin incheierea contractelor de cesiune. I.C.C.J., Secția I civila, decizia nr. 527 din 25 februarie 2020

Sedinta publica din data de 25 februarie 2020

Circumstantele cauzei
Obiectul cererii de chemare in judecata

Prin cererea de chemare in judecata inregistrata pe rolul Tribunalului Cluj, sectia civila, la data de 24 mai 2017, reclamanta A., in contradictoriu cu parata B., a solicitat:

– pronuntarea unei hotarari care sa tina loc de contract autentic de vanzare-cumparare privind numarul de 4.557.750 puncte din Decizia de compensare nr. x/28.02.2017, emisa de catre Comisia Nationala pentru Compensarea Imobilelor pentru pretul de 600.000 RON, achitat integral potrivit antecontractului autentificat sub nr. x/17.12.2014;

– pronuntarea unei hotarari care sa tina loc de contract autentic de vanzare cumparare privind numarul de 1.519.250 puncte din Decizia de compensare nr. x/28.02.2017, emisa de catre Comisia Nationala pentru Compensarea Imobilelor pentru pretul de 85.000 euro, achitat integral potrivit antecontractului autentificat sub nr. x/12.02.2015;

– obligarea paratei la plata cheltuielilor de judecata.

La 8 august 2017, reclamanta a formulat o cerere modificatoare, prin care a solicitat obligarea paratei sa achite suma de 6.077.000 RON cu titlu de daune interese ca urmare a neexecutarii obligatiilor asumate de parata prin antecontractul autentificat sub nr. x/17.12.2014 si antecontractul autentificat sub nr. x/12.02.2015, precum si la plata cheltuielilor de judecata.

La data de 18 iulie 2017, parata B. a formulat cerere reconventionala, in contradictoriu cu reclamanta A. si cu paratul C., prin care a solicitat sa se constate ca incheierea antecontractului de cesiune autentificat prin incheierea de autentificare nr. 4203 din 17.12.2014, precum si a antecontractului de cesiune autentificat prin incheierea de autentificare nr. 557 din 12.02.2015 a avut loc in urma simulatiei prin interpunere de persoane, in sensul ca adevaratul cesionar din cele doua antecontracte nu este A., ci C., constatarea nulitatii absolute a antecontractelor de cesiune autentificate prin incheierea de autentificare nr. 4203 din 17.12.2014, precum si a antecontractului de cesiune autentificat prin incheierea de autentificare nr. 557 din 12.02.2015, pentru cauza ilicita si, in consecinta, sa se dispuna desfiintarea actelor aratate cu efecte retroactive, cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecata.

I.2. Hotararea pronuntata in prima instanta de tribunal

Prin sentinta civila nr. 326 din 20 iulie 2018, Tribunalul Cluj, sectia civila a respins exceptia lipsei de interes si exceptia lipsei calitatii procesual active a reclamantei-parate reconventionale A., invocate prin intampinarea paratei-reclamante B..

A respins exceptia lipsei calitatii procesual pasive a paratului din cererea reconventionala, C., invocata prin intampinare.

A respins, ca neintemeiata, cererea de chemare in judecata formulata si modificata de reclamanta-parata A., in contradictoriu cu parata-reclamanta B., avand ca obiect despagubiri.

A admis, in parte, cererea reconventionala formulata si precizata de parata-reclamanta B., in contradictoriu cu reclamanta-parata A. si cu paratul C. si, in consecinta:

A constatat nulitatea absoluta a antecontractului de cesiune autentificat prin incheierea de autentificare nr. 4203/17.12.2014, precum si a antecontractului de cesiune autentificat prin incheierea de autentificare nr. 557/12.05.2015.

A respins capatul de cerere avand ca obiect constatarea simulatiei antecontractului de cesiune autentificat prin incheierea de autentificare nr. 4203/17.12.2014, precum si a antecontractului de cesiune autentificat prin incheierea de autentificare nr. 557/12.05.2015.

Au fost respinse celelalte capete de cerere din cererea reconventionala.

Reclamanta-parata A. a fost obligata sa plateasca paratei-reclamante B. suma de 21.540 RON, cu titlu de cheltuieli de judecata partiale, reprezentand onorariu avocatial si taxa judiciara de timbru.

I.3. Hotararea pronuntata in apel de curtea de apel

Prin decizia nr. 27 A din 31 ianuarie 2019, Curtea de Apel Cluj, sectia I civila a respins, ca nefondat apelul declarat de reclamanta A. impotriva sentintei tribunalului.

Apelanta a fost obligata sa plateasca intimatei B. suma de 2.380 RON, cheltuieli de judecata in apel.

Calea de atac formulata in cauza

Impotriva deciziei pronuntate de instanta de apel, reclamanta a formulat recurs, intemeiat pe cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

II.1 Motivele de recurs

In cuprinsul cererii de recurs, reclamanta a formulat, in esenta, urmatoarele critici:

Prin decizia recurata, instanta de apel a respins toate criticile aduse de sentintei pronuntate de tribunal referitoare la (i) neindeplinirea elementului obiectiv si subiectiv al fraudei la lege si la (ii) nelegalitatea solutiei primei instante raportat la omisiunea de a se dispune repunerea partilor in situatia anterioara si restituirea prestatiilor ca efect al constatarii nulitatii celor doua antecontracte, pronuntand o decizie cu incalcarea si aplicarea gresita a normelor de drept material.

Recurenta sustine ca, in speta, nu se verifica frauda la lege.

Astfel cum instantele de fond au retinut, potrivit art. 1236 alin. (1) din C. civ. „cauza trebui sa existe, sa fie licita si morala”.

Raportat la prevederile de la art. 1237 din acelasi cod:

„cauza este ilicita si atunci cand contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative”, iar conform 1238 alin. (2) – „cauza ilicita sau imorala atrage nulitatea absoluta a contractului daca este comuna ori, in caz contrar, daca cealalta parte a cunoscut-o sau, dupa imprejurari, trebuia s-o cunoasca.”

Totodata, valabilitatea cauzei este prezumata pana la proba contrara, astfel cum prevede art. 1239 alin. (2) C. civ.

Din interpretarea dispozitiilor legale anterior citate, cauza ilicita atrage sanctiunea nulitatii absolute a contractului in masura in care ea este comuna si in masura in care prezumtia de existenta a unei cauze valabile este rasturnata.

Frauda la lege presupune (i) un element obiectiv (exterior), constand in mijloacele aparent legale care sunt utilizate si (ii) un element subiectiv, iar elementul subiectiv presupune intentia comuna a partilor de eludare ori de sustragere de la norma legala aplicabila; cele doua conditii trebuie indeplinite cumulativ.

Recurenta sustine ca in mod nelegal instanta de apel a retinut intentia partilor de a eluda dispozitiile art. 24 alin. (2) – (4) din Legea nr. 165/2013.

Promisiunile de vanzare cumparare si contractele de vanzare cumparare ce au ca obiect puncte de compensare care urmeaza a fi acordate sau au fost acordate persoanelor indreptatite sunt mijloacele juridice legale de tranzactionare a acestora si nicidecum mijloace aparent legale, astfel cum a retinut in mod eronat instanta de apel.

Recurenta pretinde ca intentia de eludare ori de sustragere de la norma legala aplicabila, respectiv art. 24 alin. (2)-(4) din Legea nr. 165/2013, lipseste.

Contrar rationamentului instantei de control judiciar, nu este indeplinit niciunul dintre cele doua elemente ale fraudei la lege (elementul obiectiv si elementul subiectiv).

In privinta elementului obiectiv recurenta arata ca niciunde in cuprinsul Legii nr. 165/2013 nu exista o interdictie expresa cu privire la incheierea unor antecontracte, precum cele incheiate intre recurenta si intimata.

Intr-adevar, plafonarea retinuta si de catre instanta de apel este prevazuta la art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 astfel: „In dosarele in care se acorda masuri compensatorii altor persoane decat titularul dreptului de proprietate, fost proprietar sau mostenitorii legali sau testamentari ai acestuia, se acorda un numar de puncte egal cu suma dintre pretul platit fostului proprietar sau mostenitorilor legali sau testamentari ai acestuia pentru tranzactionarea dreptului de proprietate si un procent de 15% din diferenta pana la valoarea imobilului stabilita conform art. 21 alin. (6).”

In opinia recurentei, interdictia se aplica in cazul tranzactionarii acestor drepturi nu si in cazul promisiunii de a le tranzactiona, cum este cazul in speta.

Rezulta astfel, fara echivoc, ca doar in situatia cesiunilor de drepturi legiuitorul a inteles sa plafoneze valoarea despagubirilor, iar nu si in cazul promisiunilor de vanzare-cumparare si/sau a contractelor de vanzare-cumparare de puncte.

In lipsa unei definitii a notiunii de tranzactie din cuprinsul Legii nr. 165/2013 trebuie avut in vedere intelesul comun al notiunii, iar conform Dictionarului Explicativ al Limbii Romane prin tranzactie se intelege „conventie intre doua sau mai multe parti, prin care se transmit anumite drepturi, se face un schimb comercial.”

Astfel, din moment ce prin antecontractele in discutie nu s-au transmis drepturi (ci doar s-a promis transmiterea unor drepturi) nu se verifica sensul notiunii de tranzactie avut in vedere de art. 24 din Legea nr. 165/2013, motiv pentru care nu este incidenta plafonarea mentionata la aceasta norma.

In opinia recurentei, este firesc sa nu fie incidenta plafonarea, intrucat chiar daca, asa cum a retinut si instanta de apel, antecontractele contin toate clauzele esentiale ale viitorului contract, intre acestea nu se poate pune semnul egalitatii, obiectul celor doua conventii este diferit, iar incheierea unor antecontracte nu garanteaza nicidecum pe cesionarul drepturilor (recurenta) ca se va incheia si contractul prin care se transmit efectiv drepturile.

Inexistenta unei garantii in acest sens reiese chiar din prezent speta, in care intimata a refuzat incheierea contractelor in forma autentica si deci, transmiterea drepturilor in discutie.

Un rationament contrar, precum cel al instantei de apel de validare a opticii instantei de fond, contravine principiului de drept conform caruia unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie sa distingem (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus). Cat timp nu exista o interdictie expresa in sensul incheierii unor antecontracte, precum cele din cauza de fata, nu se poate sustine ca incheierea acestora ar indeplini conditia obiectiva a fraudei la lege.

In acest context, si raportat la faptul ca recurenta a incheiat cu intimata doua promisiuni de vanzare a unor bunuri determinate viitoare, netranslative de proprietate, iar contractul autentic de vanzare prin care urma sa fie transmisa proprietatea acestor bunuri trebuia sa fie incheiat in termen de 5 zile de la data emiterii deciziei de compensare pe numele intimatei, rezulta ca recurenta nu a incercat, nu a eludat si nici nu a avut intentia de a eluda prevederile art. 24 ale Legii nr. 165/2013.

Prin urmare, instantele de fond in mod gresit au interpretat dispozitiile legale si au stabilit ca la incheierea celor doua antecontracte de vanzare cumparare a lipsit cauza licita si morala, iar actele au fost incheiate cu intentia evidenta de eludare a scopului Legii nr. 165/2013.

In privinta sanctiunii incidente, in ipoteza necomunicarii tranzactiei prin care s-ar transfera dreptul de incasare a despagubirii catre CNCI, instanta de apel a retinut urmatoarele: „Curtea retine ca dispozitia legala prevazuta la art. 24 din Legea nr. 165/2013 este una imperativa, iar nerespectarea ei atrage nulitatea, si nu inopozabilitatea, in conditiile in care se retine cauza ilicita urmarita de catre parti la incheierea actului juridic.”

In opinia recurentei, sanctiunea nerespectarii prevederilor art. 24 alin. (5) din Legea nr. 165/2013 avand urmatorul continut: „Incepand cu data intrarii in vigoare a prezentei legi, persoanele care incheie tranzactii privind drepturi asupra imobilelor care fac obiectul legilor de restituire au obligatia sa comunice Autoritatii Nationale pentru Restituirea Proprietatilor, in termen de 15 zile, un exemplar al actului prin care s-a incheiat tranzactia” este inopozabilitatea tranzactiei, si nu nulitatea acesteia.

Astfel, pentru a fi aplicabile dispozitiile art. 24 din Legea nr. 165/2013 si pentru a produce efectele stabilite de legiuitor trebuie in mod obligatoriu ca aceste tranzactii (privind drepturi asupra imobilelor care fac obiectul legilor de restituire) sa fie acte juridice translative de proprietate in ceea ce priveste drepturile asupra imobilelor (si, evident, comunicate in termen de 15 zile). Doar in contextul in care prin aceste tranzactii se transmite dreptul titularului catre cesionar au aplicabilitate aceste dispozitii legale si este obligatorie comunicarea tranzactiei.

In plus, se poate observa ca sanctiunea stabilita de legiuitor pentru necomunicarea tranzactiei privind drepturi asupra imobilelor care fac obiectul legilor de restituire nu este nulitatea, cum sustine instanta de apel. Indicii concrete in acest sens se regasesc chiar la alin. (6) al aceluiasi articol 24 unde se retine ca „documentele transmise dupa implinirea termenului prevazut la alin. (5) nu se iau in considerare de catre Comisia Nationala la emiterea deciziei.”

Practic, dispozitiile imperative anterior indicate instituie obligativitatea asigurarii unei publicitati (in fata ANRP si CNCI) a tranzactiilor prin care se transfera astfel de drepturi.

Or, conform art. 22 alin. (1) din C. civ. „daca formalitatea de publicitate nu a fost realizata, iar aceasta nu era prevazuta de lege cu caracter constitutiv, drepturile, actele, faptele sau alte raporturi juridice supuse publicitatii sunt inopozabile tertilor, afara de cazul in care se dovedeste ca acestia le-au cunoscut pe alta cale.”

In situatia in care legiuitorul ar fi apreciat ca necomunicarea tranzactiei ar putea indeplini conditia obiectiva a fraudei la lege si ca, implicit, prin aceasta modalitate s-ar frauda interesele statului, in mod cert ar fi prevazut expres sanctiunea nulitatii.

Chiar si in contextul in care aceste doua antecontracte ar fi fost comunicate ele nu puteau produce efecte (emiterea deciziei de compensare pe numele recurentei) deoarece prin aceste antecontracte intimata doar a promis vanzarea catre recurenta a celor 6.077.000 puncte pe care urma sa le primeasca si nu a transmis dreptul de proprietate asupra acestora (cum se intampla in cazul contractelor de cesiune).

In acest context, nu se poate retine, cum eronat a procedat instanta de apel, ca prin mecanismul de a incheia antecontracte de vanzare cumparare prin care se promite vanzarea de puncte, s-ar fi urmarit deturnarea intentiei legiuitorului, respectiv aceea de a acorda despagubiri integrale doar fostilor proprietari si mostenitorilor legali ai acestora.

In plus, se poate observa ca legiuitorul a prevazut posibilitatea tranzactionarii acestor puncte, urmare a emiterii deciziei de compensare. Astfel, in Normele metodologice de aplicare a dispozitiilor de la art. 31 din Legea nr. 165/2013 se prevad urmatoarele:

„(1) In situatia in care drepturile care decurg din deciziile de compensare se transmit, in tot sau in parte, sau se valorifica partial in cadrul licitatiilor nationale de imobile ori in numerar, Autoritatea Nationala pentru Restituirea Proprietatilor emite certificate de detinator de puncte. (2) In baza deciziei de compensare emise pe numele titularului dreptului de proprietate se emit, cu titlu individual, certificate de detinator de puncte, in urmatoarele situatii: a) in situatia transmiterii drepturilor recunoscute prin decizia de compensare – dobanditorului de puncte si, in cazul transmiterii partiale, pentru punctele netransmise, transmitatorului de drepturi.”

Astfel, daca dupa emiterea deciziei de compensare, titularul poate sa opteze sa transmita (prin vanzare, donatie etc.) punctele, total sau partial unei alte persoane, atunci se va emite pe numele acestei persoane un certificat de detinator de puncte. Se poate observa ca legiuitorul a inteles sa diferentieze si sa aplice un tratament juridic diferit in cazul operatiunii de cesiune de drepturi litigioase cand se transmite dreptul catre cesionar (inca din momentul incheierii contractului) si operatiunea de vanzare-cumparare de puncte – ulterioara emiterii deciziei de compensare.

In cazul cesiunii de drepturi, incasarea despagubirilor este plafonata pentru cesionar, iar in cazul vanzarii de puncte nu exista nicio plafonare. Din moment, ce legiuitorul nu plafoneaza in niciun fel incasarea despagubirilor in ipoteza in care vanzarea de puncte are loc dupa emiterea deciziei de compensare este inexplicabil de ce s-ar considera ca vanzarea acestora, tot dupa emiterea deciziei de compensare, dar avand la baza o promisiune anterioara a partilor in acest sens, ar eluda prevederile legale si ar reprezenta frauda la lege.

Singura diferenta dintre cele doua exemple este faptul ca in ipoteza a doua partile si-au promis reciproc instrainarea, respectiv dobandirea punctelor, anterior emiterii deciziei de despagubire, printr-un act distinct de actul de vanzare, act care nu transfera drepturi si nu ofera certitudini partilor cu privire la materializarea unei astfel de vanzari dupa emiterea deciziei de compensare, cum e cazul si prezenta speta.

Recurenta sustine ca trebuie avut in vedere si demersul juridic efectuat de intimata, respectiv promovarea actiunii civile inregistrate sub nr. x/2014 pe rolul Curtii de Apel Cluj si declinata la Tribunalul Cluj sub nr. x/2014*. Prin aceasta actiune, intimata solicita obligarea Comisiei Nationale pentru Compensarea Imobilelor la solutionarea dosarului de despagubire nr. x si la stabilirea despagubirilor potrivit valorii reale de piata a imobilului.

Actiunea a fost inregistrata de parata la data de 06.03.2014, deci anterior incheierii celor doua antecontracte de vanzare (data incheierii antecontractelor fiind 17.12.2014 si 12.02.2015) si a fost solutionata de Tribunalul Cluj la data de 25.01.2015 prin respingere, solutia instantei de fond fiind mentinuta de Curtea de Apel Cluj la data de 10.09.2015. Dupa respingerea actiunii civile nr. 273/33/2014* intimata si-a manifestat intentia de a incheia promisiune de vanzare si pentru diferenta de puncte, respectiv pentru cele 1.519.250 puncte – promisiune care s-a concretizat prin antecontractul de vanzare nr. x/12.02.2015.

Rezulta astfel ca partile s-au inteles sa incheie promisiuni de vanzare a punctelor ce vor fi emise in viitor si nicidecum cesiuni de creanta. Daca s-ar fi incheiat cesiuni de creanta intimata avea obligatia de a promova actiunea doar raportat la partea netransmisa din drepturile sale si nu prin raportare la intregul drept, iar ulterior incheierii celui de al doilea antecontract, avea obligatia de a aduce la cunostinta instantei de apel faptul ca a cesionat toate drepturile sale.

Recurenta sustine ca incheierea celui de al doilea antecontract este consecinta directa a respingerii actiunii formulate de intimata prin care incerca sa obtina despagubiri la valoarea reala de piata; prin urmare, nu se poate sustine ca prin incheierea celui de al doilea antecontract s-a urmarit fraudarea legii.

Inexistenta unei intentii de eludare a prevederilor de la art. 24 din Legea nr. 165/2013 reiese inclusiv din faptul ca intimata a incasat in 2014 si 2015 circa 16% (nu 1/10 cum eronat retine si instanta de apel) din valoarea despagubirilor care urmau sa fie incasate in urmatorii 7 ani (daca intinderea drepturilor ar fi fost cea reclamata cu ocazia incheierii antecontractelor).

Operatiunea calificata drept speculativa, nu a fost altceva decat rezultatul negocierii dintre parti, oferind avantaje ambelor parti implicate, avantaje financiare pe termen scurt intimatei si avantaje financiare recurentei pe termen de lung, daca intinderea drepturilor promise de catre intimata ar fi fost intr-adevar cea preconizata la momentul incheierii antecontractelor.

Referitor la elementul subiectiv, recurenta sustine ca aceasta conditie presupune intentia comuna a partilor de eludare ori de sustragere de la norma legala aplicabila.

Contrar rationamentului instantei de apel, recurenta sustine ca din probele administrate in cauza a rezultat in mod cert faptul ca elementul subiectiv nu este indeplinit, nefiind probata existenta unei intentii comune a partilor de eludare a dispozitiilor de la art. 24 din Legea nr. 165/2013 de catre intimata.

Pe langa prima conditie (elementul obiectiv), pentru a se retine existenta fraudei la lege (si implicit pentru a se admite cererea reconventionala formulata de intimata) ar fi fost necesar sa se probeze faptul ca partile au actionat in coniventa pentru a eluda prevederile legale, adica in complicitate; in continuare, recurenta procedeaza la expunerea unei propuneri de reapreciere a probelor, prin ample trimiteri la interogatoriul administrat intimatei si alte probe ale cauzei.

Recurenta mai sustine ca sarcina probei existentei intentiei comune (a coniventei) de eludare a prevederilor de la art. 24 din Legea nr. 165/2013 revenea intimatei, ceea ce in speta nu s-a produs.

In continuare, recurenta sustine ca se impunea repunerea partilor in situatia anterioara si obligarea acestora la restituirea prestatiilor.

Cu privire la aceasta critica, prin decizia recurata, instanta de apel a facut trimitere la art. 478 alin. (3) C. proc. civ., calificand aceasta cerere drept o cerere noua formulata direct in apel.

Desi in dezacord cu aceasta dezlegare a curtii de apel, recurenta face trimitere la dispozitiile art. 22 din C. proc. civ., asadar la rolul activ pe care ar trebui sa il fi exercitat instanta de fond care ar fi trebuit sa puna in discutia partilor necesitatea completarii cererii reconventionale privind constatarea nulitatii absolute a antecontractelor cu solicitarea repunerii partilor in situatia anterioara si, in consecinta, a obligarii acestora la restituirea prestatiilor sau chiar sa dispuna din oficiu o astfel de masura, ca efect al constatarii nulitatii absolute a celor doua antecontracte.

Raportat la situatia concreta, recurenta sustine ca instanta de apel trebuia sa cenzureze aceasta omisiune a tribunalului, iar in sustinerea acestei critici face trimitere la cele retinute in considerentele Deciziei nr. 13 din 16.03.2009, pronuntata de completul pentru solutionarea recursurilor in interesul legii al Inaltei Curti de Casatie si Justitie, cu referire la interpretarea si aplicarea art. 129 alin. (5) si (6) din vechiul C. proc. civ. referitor la posibilitatea instantelor de judecata investite cu solutionarea actiunii in rezolutiunea sau declararea nulitatii unor acte juridice translative sau constitutive de drepturi, de a dispune, din oficiu, restabilirea situatiei anterioare ori repunerea partilor in situatia anterioara.

Dat fiind efectul retroactiv al nulitatii, prestatiile care au fost executate in temeiul unui act juridic constatat nul nu mai pot fi socotite valabil executate si, in consecinta, ele sunt supuse restituirii. Prin restituirea acestor prestatii se ajunge tocmai la infaptuirea principiului repunerii partilor in situatia anterioara. In aceasta privinta, in doctrina s-a retinut ca fara repunerea partilor in situatia initiala (status quo antequit), desfiintarea actului juridic nu si-ar atinge finalitatea.

In sfarsit, recurenta arata ca in ipoteza admiterii recursului, se impune si casarea si a sentintei tribunalului si trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanta, intrucat cererea de chemare in judecata, astfel cum a fost modificata, nu a fost analizata pe fond de prima instanta, dezvoltand argumente prin care sustine temeinicia acesteia.

II.2. Apararile formulate in cauza

La 27 mai 2019, parata B. a depus intampinare prin care a solicitat, in principal, anularea recursului pentru neincadrarea criticilor in niciunul din motivele prevazute de dispozitiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, in subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat, cu cheltuieli de judecata, constand in onorariu avocatial si taxa judiciara de timbru (dosar ICCJ).

In termen legal, la 18 mai 2019, recurenta reclamanta-parata a formulat raspuns la intampinare prin care a aratat ca in cuprinsul memoriului de recurs a indicat teza de nelegalitate in care se incadreaza criticile dezvoltate, astfel incat, intimata solicita in mod nefondat anularea recursului sau pentru neincadrarea sau imposibilitatea incadrarii criticilor sal in dispozitiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motiv pentru care recurenta solicita respingerea acestei exceptii.

II.3. Procedura de filtru

Dupa incheierea etapei prealabile a comunicarilor, s-a procedat la intocmirea raportului asupra admisibilitatii in principiu a recursului.

Raportul intocmit in cauza in conditiile art. 493 alin. (2) si (3) C. proc. civ. a fost analizat in completul de filtru la 15.10.2019, fiind comunicat partilor, in vederea formularii unui punct de vedere asupra acestuia, in termenul prevazut de lege.

Recurenta reclamanta-parata a comunicat acest punct de vedere la 31.10.2019 (data postei) aratand ca adera la concluziile din raport si solicitand fixarea termenului in sedinta publica.

Completul de filtru a fixat termen la 14.01.2020 pentru discutarea admisibilitatii in principiu a recursului.

Prin incheierea de la data mentionata, recursul declarat de reclamanta-parata a fost admis in principiu si s-a stabilit termen in sedinta publica de azi. 25.02.2020 pentru analizarea pe fond a recursului; in cuprinsul aceleisai incheieri s-au aratat motivele pentru care nu a fost retinuta exceptia nulitatii recursului, pe temeiul art. 489din C. proc. civ., astfel cum invocase intimata.

4. Solutia si considerentele Inaltei Curti de Casatie si Justitie

Examinand decizia recurata, prin prisma criticilor formulate, prin raportare la actele si lucrarile dosarului si la dispozitiile legale aplicabile, Inalta Curte constata ca recursul declarat este fondat, in limitele ce urmeaza a fi expuse.

Recurenta-reclamanta-parata a sustinut, in esenta, doua motive de recurs, fara a proceda la incadrarea acestora in ipotezele de casare reglementate expres si limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1 – 8 din C. proc. civ.

In acest context, Inalta Curte apreciaza, in aplicarea per a contrario a dispozitiilor art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., ca sustinerile dezvoltate sunt susceptibile de incadrare in motivele de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. – cand hotararea a fost data cu incalcarea sau aplicarea gresita a normelor de drept material -, in ceea ce priveste motivele prin care se critica decizia curtii de apel din perspectiva confirmarii solutiei date in prima instanta cu privire la cererea de constatare a nulitatii absolute, pentru frauda la lege, a celor doua antecontracte de cesiune.

Referitor la a doua categorie de motive de recurs, prin care s-a criticat neanalizarea sau calificarea data cererii de repunere in situatia anterioara ca fiind o cerere noua in apel, Inalta Curte urmeaza a le analiza pe temeiul motivului de casare reprezentat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din acelasi cod – cand, prin hotararea data, instanta a incalcat regulile de procedura a caror nerespectare atrage sanctiunea nulitatii.

Vor fi analizate mai intai criticile incadrate in art. 488 alin. (1) pct. 8 si ulterior cele ce sustin motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., avand in vedere precizarile urmatoare.

Ca regula generala, criticile prin care se sustin in recurs neregularitati de ordin procedural savarsite de instanta anterioara, ar trebui analizate cu prioritate, intrucat, daca se constata caracterul fondat al acestora, intervine casarea hotararii recurate si reluarea judecatii, iar potrivit art. 501 alin. (2) din C. proc. civ., judecata va reincepe de la actul anulat.

In cauza de fata regula anterior enuntata nu este operanta, intrucat motivele de recurs intemeiate pe art. 488 alin. (5) din C. proc. civ. sunt subsidiare celor incadrate in pct. (8) si ele se activeaza sau capata relevanta, in economia cauzei, numai in situatia in care se resping criticile privind gresita aplicare a dispozitiilor de drept material.

Altfel spus, daca se confirma legalitatea solutiei asupra cererii reconventionale prin care s-a constatat nulitatea antecontractelor de cesiune, are obiect chestiunea repunerii partilor in situatia anterioara.

Asa cum s-a aratat, intimata-parata-reclamanta a formulat cererea reconventionala prin care a solicitat (intre altele) constatarea nulitatii absolute a antecontractelor de cesiune autentificate sub nr. x din 17.12.2014 si nr. 557 din 12.02.2015, pentru cauza ilicita sub forma fraudei la lege si, in consecinta, sa se dispuna desfiintarea cu efecte retroactive a actelor aratate.

In primul antecontract, promitenta-cedenta B. (intimata, in aceasta etapa procesuala) se obliga sa cesioneze recurentei A. un numar de 4.557.750 puncte din totalul punctelor pe care urma sa le primeasca si care vor rezulta din Decizia de compensare prin puncte ce va fi emisa de CNCI in favoarea sa, conform Hotararii nr. 125/19.03.2012 a Prefecturii jud. Cluj – Comisia Judeteana pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privata asupra Terenurilor.

Prin cel de-al doilea antecontract de cesiune, aut. sub nr. x din 12.02.2015, promitenta-cedenta B. se obliga sa cesioneze recurentei A. un numar de 1.519.250 puncte, din totalul punctelor ce vor rezulta din Decizia de compensare prin puncte ce va fi emisa de CNCI in favoarea sa, potrivit unor clauze similare cu cele din primul antecontract.

In ambele antecontracte, au fost enumerate drepturile urmeaza a fi cedate, aferente punctelor tranzactionate, prin incheierea ulterioara a contractelor de cesiune: dreptul de a primi certificate de detinator de puncte conform prevederilor art. 20 din Normele de aplicare a Legii nr. 165/2013 (in realitate, dreptul rezultand din prevederile art. 31 alin. (2) teza finala din Legea nr. 165/2013); dreptul de a participa la licitatii de imobile, organizate in temeiul art. 27 din Legea nr. 165/2013 (in prezent, textul fiind abrogat); dreptul de a solicita valorificarea in numerar a punctelor, conform art. 31 din Legea nr. 165/2013.

Prin hotararea tribunalului, a fost admisa aceasta cerere, iar sentinta a fost confirmata prin respingerea apelului declarat de reclamanta-parata.

Recurenta-reclamanta-parata sustine ca instanta de apel a inlaturat in mod nelegal criticile sale din motivele de apel cu privire la neindeplinirea elementului obiectiv si a elementului subiectiv al fraudei la lege, forma particulara a cauzei ilicite.

Nulitatea celor doua antecontracte de cesiune a fost solicitata pentru motivul cauzei ilicite, cedenta invocand nulitatea pentru motivul eludarii, prin incheierea antecontractelor, in esenta, a dispozitiilor art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, potrivit carora:

„(2) In dosarele in care se acorda masuri compensatorii altor persoane decat titularul dreptului de proprietate, fost proprietar sau mostenitorii legali ori testamentari ai acestuia, se acorda un numar de puncte egal cu suma dintre pretul platit fostului proprietar sau mostenitorilor legali ori testamentari ai acestuia pentru tranzactionarea dreptului de proprietate si un procent de 15% din diferenta pana la valoarea imobilului stabilita conform art. 21 alin. (6).”

Nulitatea contractului este definita la art. 1246 alin. (1) din noul C. civ., astfel: „(1) Orice contract incheiat cu incalcarea conditiilor prevazute de lege pentru incheierea sa valabila este supus nulitatii, daca prin lege nu se prevede altfel.”

Cauza licita si morala a contractului reprezinta una dintre conditiile esentiale prevazute de lege pentru incheierea valabila a acestuia, alaturi de capacitatea de a contracta, consimtamantul partilor, obiectul determinat si licit, cerinte reglementate de art. 1179 alin. (1) din C. civ.

Cauza este motivul care determina fiecare parte sa incheie contractul, astfel cum stipuleaza art. 1235 din C. civ., insa, din perspectiva sanctiunii nulitatii contractului, intereseaza nu scopul imediat – causa proxima – care este abstract si invariabil in cadrul unei anumite categorii de acte juridice, ci cauza sau scopul mediat – causa remota – care este concret si variabil de la o categorie de acte juridice la alta ori chiar in cadrul aceleiasi categorii de acte juridice.

Motivul de nulitate valorificat in cauza de fata este – generic – cauza ilicita, prin urmare, o cauza contrara legii si ordinii publice (art. 1236 alin. (2) C. civ.).

Insa, avand in vedere ca prin motivele cererii reconventionale s-a sustinut ca antecontractele incheiate intre parti au constituit mijlocul prin care s-a eludat aplicarea unei norme legale imperative – art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 – rezulta ca motivul de nulitate valorificat in cauza priveste frauda la lege, forma speciala a caracterului ilicit al cauzei, potrivit art. 1237 din C. civ. care prevede astfel: „Cauza este ilicita si atunci cand contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative.”

Astfel cum s-a aratat in doctrina, art. 1237 C. civ. (cu denumirea marginala „frauda la lege”) reglementeaza o forma particulara a caracterului ilicit al cauzei, caracter ce se manifesta nu in legatura cu modul intrinsec de formare a contractului, intrucat respectivul contract este valabil incheiat, ci in legatura cu modul extrinsec de raportare a contractului fata, de incidenta unei norme legale imperative.

Rezulta ca, prin reglementarea fraudei la lege ca un caz special al iliceitatii cauzei, noul C. civ. surprinde un aspect exterior contractului din care face parte.

Inalta Curte retine ca art. 1237 din C. civ. stabileste caracterul ilicit al cauzei prin raportare la o norma imperativa care ar fi fost aplicata in defavoarea cel putin a uneia dintre partile contractante, daca nu s-ar fi incheiat contractul.

In speta, in raport cu momentul ales de parti pentru incheierea celor doua acte juridice, caracterul ilicit al cauzei antecontractelor de cesiune decurge din imprejurarea ca, in absenta lor, partile ar fi fost nevoite sa incheie contracte de cesiune a dreptului litigios (dreptul intimatei de a obtine masurile reparatorii prevazute de legea special – puncta de compensare, in calitate de persoana indreptatita), intrucat numai in situatia in care cesiunea dreptului litigious are loc inainte de emiterea Deciziei de compensare in puncte in favoarea persoanei indreptatite, in sensul legilor reparatorii, se creeaza premisele incidentei art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013.

Contrar celor sustinute de recurenta prin motivele de recurs (care s-au referit la vanzarea unui bun viitor, reglementata de art. 1658 C. civ.), Inalta Curte apreciaza ca, in absenta antecontractelor, partile ar fi avut si alternativa incheierii unor contracte de cesiune a unor creante viitoare certe (dreptul la obtinerea deciziei de compensare in puncte), potrivit dispozitiilor art. 1572 alin. (1) din C. civ., caz in care deveneau aplicabile prevederile art. 1572 alin. (2) din acelasi cod care stabilesc: „Creanta se considera transferata din momentul incheierii contractului de cesiune.”

Prin urmare, avand in vedere cel din urma text, si in aceasta ipoteza, creanta (dreptul la obtinerea punctelor de compensare) se considera transferata la momentul incheierii antecontractelor, in speta, la data de 17.12.2014 si, respectiv 12.02.2015, astfel ca, norma de la art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 ar fi fost, din nou, pe deplin operanta.

In sfarsit, incheierea unei cesiuni de puncte era posibil de luat in considerare numai dupa emiterea Deciziei de compensare in favoarea paratei-reclamante, ceea ce in speta a avut loc la o data ulterioara incheierii antecontractelor, astfel cum rezulta din Decizia de compensare nr. x/28.02.2017, emisa de catre Comisia Nationala pentru Compensarea Imobilelor pe numele paratei-reclamate, persoana indeptatita la masuri recparatorii, iar nu tert fata de raportul de restituire.

In acest din urma caz insa, nu ar fi intrat in discutie aplicarea dispozitiilor art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, intrucat de aceasta data s-ar fi perfectat o tranzactie careia legea speciala ii stabileste in mod direct efectele, prin dispozitii exprese – art. 31 alin. (2) si art. 20 din H.G. nr. 401/2013 pentru aprobarea Normelor de aplicare a Legii nr. 165/2013.

Inalta Curte apreciaza ca aceasta optiune a legiuitorului se explica prin faptul ca dupa stabilirea punctelor de compensare la valoarea bunului, potrivit art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, in favoarea persoanei indreptatite, operatiunea juridica de transfer al creantei isi pierde potentialul speculativ pentru ambele parti, conventia avand, in acest caz, caracter comutativ.

Aceasta ultima varianta ar fi condus, pentru intimata, la amanarea beneficiului de a incasa imediat o suma de bani ca pret al antecontractelor de cesiune (chiar daca o suma mult inferioara contravalorii punctelor de compensare), iar pentru recurenta, ar fi insemnat anihilarea posibilitatii de a obtine, la un pret derizoriu (16% din valoare), o creanta certa cu scadente in transele stabilite de lege, deci, un castig substantial, chiar daca intr-un interval mai mare de timp (5 ani).

Ca atare, in cazul in care partile ar fi tranzactionat insusi dreptul litigios in oricare dintre variantele anterior expuse, norma de la art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 ar fi operat in defavoarea recurentei, prin acordarea, in mecanismul Legii nr. 165/2013, a unui numar de puncte egal cu pretul platit de aceasta intimatei, plus un procent de 15% din diferenta pana la valoarea imobilului stabilita conform art. 21 alin. (6).

Fata de cele anterior aratate, Inalta Curte apreciaza ca instanta de apel in mod legal a retinut ca in speta se verifica atat elementul obiectiv al fraudei la lege, cat si cel subiectiv.

Din perspectiva elementului obiectiv, Inalta Curte, la randul sau, apreciaza ca partile s-au prevalat de incheierea acestor antecontracte de cesiune, care, in sine, sunt premise de lege, fiind perfectate in virtutea libertatii de a contracta (art. 1169 C. civ.), dar ele reprezinta instrumentele juridice prin care partile au evitat aplicarea dispozitiilor art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 fata de promitenta-cesionara, o norma juridica imperativa defavorabila recurentei, intrucat masurile reparatorii constand in puncte de compensare ar fi fost plafonate.

Prin urmare, sanctiunea nulitatii antecontractelor opereaza in aplicarea dispozitiilor art. 1238 alin. (2) din C. civ., nu pentru un motiv intrinsec (elementul obiectiv), ci din cauza unui motiv extrinsec, exterior acestora – raportarea partilor la dispozitiile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, aspect de natura a contura elementul subiectiv, scopul incheierii antecontractelor fiind acela de a pastra beneficiul neplafonarii masurilor reparatorii in compensare, beneficiu stabilit de lege intuitu personae prin art. 24 alin. (1), respectiv in favoarea titularului dreptului de proprietate, fost proprietar sau a mostenitorilor legali ori testamentari ai acestuia.

Pe parcursul solutionarii cauzei, astfel cum si instanta de apel a retinut, partile nu au prezentat niciun argument plauzibil pentru a se putea retine un alt motiv pentru care au recurs la incheierea unor antecontracte de cesiune, iar nu la incheierea unor contracte de cesiune a drepturilor litigioase, potrivit celor analizate, in conditiile in care recurenta a achitat intimatei si pretul integral al cesiunii, stabilit prin fiecare antecontract.

Drept urmare, partile s-au folosit de un mijloc legal (antecontractele de cesiune) pentru un scop ilicit, evitarea incidentei art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, astfel incat, CNCI sa procedeze la stabilirea masurilor compensatorii sub forma de puncte in considerarea calitatii intimatei de persoana indreptatita la masurile compensatorii prevazute de lege, in cuantum integral, neplafonat, potrivit art. 24 alin. (1) din acelasi act normativ.

Altfel spus, dupa emiterea deciziei de compensare, intimata nu ar fi fost beneficiara punctelor (sau a integralitatii acestora), intrucat, potrivit executarii cu buna credinta a conventiilor (art. 1170 C. civ.), avea obligatia de a incheia cu promitenta cesionara contractele de cesiune a punctelor (4.557.750 si, respectiv 1.519.250 puncte), astfel cum au convenit prin cele doua antecontracte, avand in vedere ca prin efectul antecontractelor de cesiune nu s-a transferat dreptul asupra punctelor, ci doar s-a convenit o obligatie de a face, de fi transmise in viitor, prin incheierea contractelor de cesiune.

Pentru aplicarea sanctiunii nulitatii absolute a antecontractelor, astfel cum prevede art. 1238 alin. (2) din C. civ., era necesar ca scopul ilicit sa fie comun sau cel putin cealalta parte a cunoscut efectiv sau ar fi trebuit sa cunoasca acest scop in privinta cocontractantului.

Daca in privinta recurentei un atare scop s-a impus cu evidenta instantelor de fond, intrucat nimic nu se opunea ca in prezenta achitarii integrale a pretului cesiunii, recurenta sa fi incheiat chiar contractele de cesiune a dreptului litigios, iar nu doar antecontracte de cesiune a punctelor de compensare, si in ceea ce o priveste pe intimata s-a impus aceeasi concluzie, avand in vedere ca, intre clauzele antecontractelor, prin referiri de detaliu la normele din Legea nr. 165/2013, sunt enumerate explicit ce drepturi vor fi transmise promitentei cesionare dupa emiterea deciziei de compensare prin puncte pe numele sau si incheierea contractelor de cesiune.

Ca atare, si intimata era, la randul sau, in deplina cunostinta de cauza cu privire la plafonarea despagubirilor in raport cu care ar fi fost calculate punctele de compensare in favoarea recurentei, daca ar fi incheiat contracte de cesiune a drepturilor litgioase, iar nu antecontractele de cesiune de puncte de compensare, intrucat deveneau incidente dispozitiile art. 24 alin. (2) – (4) din Legea nr. 165/2013.

De asemenea, curtea de apel nu a identificat vreun motiv sustenabil in legatura cu optiunea intimatei de a incheia promisiuni de cesiune a punctelor de compensare ce urmau a fi stabilite in favoarea sa de CNCI cu titlu de masuri reparatorii, in calitate de persoana indreptatita, cu atat mai mult cu cat anterior promovase o actiune in justitie prin care solicita obligarea CNCI la solutionarea dosarului sau de despagubire si la stabilirea despagubirilor ce i se cuveneau, potrivit valorii reale de piata a imobilului, in conditiile art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013.

Actiunea mentionata a fost inregistrata la 6.03.2014pe rolul Tribunalului Cluj sub nr. x/2014^* (urmare a declinarii de la Curtea de Apel Cluj, unde a fost inregistrata), iar pe parcursul solutionarii acesteia, au fost incheiatecele doua antecontracte de cesiune; sentinta a fost pronuntata la 25.01.2015, iar decizia din apel, la 10.09.2015, in timp ce antecontractele au fost incheiate la 17.12.2014 si, respectiv 15.02.2015.

In consecinta, in raport de toate aceste circumstante, Inalta Curte apreciaza ca in mod legal instanta de apel a retinut ca intentia de fraudare a legii se verifica si in privinta intimatei, care a cunoscut dispozitiile legale si a parrticipat la aceasta operatiune speculativa, incasand de la recurenta, in temeiul antecontractelor, pretul viitoarelor cesiuni, intrucat a urmarit obtinerea unui castig imediat, intr-un termen scurt, data fiind incertitudinea cu privire la momentul la care autoritatile prevazute de Legea nr. 165/2013 vor proceda la emiterea deciziei de compensare prin puncte in favoarea sa si, mai departe, in cazul valorificarii acestora in numerar, data fiind stabilirea, prin dispozitiile legii, a transelor anuale de plata a sumelor corespunzatoare.

Inalta Curte retine, contrar celor sustinute de recurenta, ca frauda la lege, fiind sanctionata cu nulitatea absoluta potrivit dispozitiilor art. 1238 alin. (2) din C. civ., este un motiv ce poate fi valorificat de orice persoana interesata, pe cale de actiune sau pe cale de exceptie, conform regimului juridic de invocare a nulitatii absolute stability de art. 1247 alin. (2) si (3) din C. civ., instanta avand chiar obligatia de invocare din oficiu a nulitatii absolute.

Ca atare, in mod corect instanta de apel a inlaturat sustinerile reclamantei-parate in sensul ca prin formularea cererii in constatarea nulitatii absolute a antecontractelor de cesiune, prin formularea cererii reconventionale, intimata si-a invocat propria culpa.

Pe de alta parte, avand in vedere ca art. 1247 alin. (1) C. civ. stabileste ca este nul contractul incheiat cu incalcarea unei dispozitii legale instituite pentru ocrotirea unui interes general, sanctiunea nulitatii absolute poate fi ceruta de orice persoana interesata, asadar si de parti, iar nu numai de terti.

Inalta Curte apreciaza ca intrucat in cauza se verifica atat elementul obiectiv cat si cel subiectiv specific fraudei la lege, prezumtia de valabilitate a cauzei prevazuta de art. 1239 alin. (2) C. civ. a fost rasturnata, intrucat antecontractele au servit ca mijloc pentru eludarea aplicarii dispozitiilor imperative ale art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2014, constatari care conduc la invalidarea cauzei, ca fiind contrara legii.

Recurenta mai sustine ca dispozitiile art. 24 alin. (2) din legea speciala se aplica in cazul tranzactionarii acestor drepturi, nu si in cazul promisiunii de a le tranzactiona, cum este cazul in speta.

Se apreciaza ca o atare sustinere desi este corecta, ea ignora mecanismul constatarii nulitatii antecontractelor pentru frauda la lege, intrucat, in cauza, nu s-a retinut ca plafonarea despagubirilor, reglementata de acest text, este aplicabila antecontractelor de cesiune analizate, antecontracte care nu trebuie comunicate ANRP in temeiul art. 24 alin. (5) din lege, intrucat ele nu aduc nicio modificare cu privire la titularul masurilor reparatorii ce vor fi stabilite prin decizia de compensare.

Ca atare, Inalta Curte apreciaza ca nu are relevanta, in circumstantele cauzei de fata, sanctiunea de drept material ce ar fi intervenit daca nu era comunicata catre ANRP o tranzactie care intra in domeniul de aplicare a art. 24 alin. (5) din Legea nr. 165/2013, dupa cum, in acest context, nu se poate retine nici incidenta prevederilor art. 22 alin. (1) din C. civ., invocate de recurenta prin motivele de recurs.

Astfel cum s-a aratat, caracterul ilicit al cauzei nu se cerceteaza in raport cu modul intrinsec de formare a antecontractelor (care sunt permise de lege si valabil incheiate), ci iliceitatea cauzei se manifesta in legatura cu modul extrinsec de raportare a antecontractelor fata de incidenta unei norme legale imperative, antecontractele fiind doar mijlocul prin care se asigura excluderea de la aplicare a normei imperative in discutie.

Intrucat partile au recurs la incheierea a unor antecontracte de cesiune a unui numar de puncte de compensare, iar nu a unor contracte de cesiune de drepturi litigioase, raporturile juridice privind finalizarea procedurii instituite de Legea nr. 165/2013 prin emiterea deciziei de compensare in puncte intr-un cuantum neplafonat, la valoarea de piata a imobilului pentru care intimata a solicitat masuri reparatorii, s-au derulat, si dupa incheierea acestor operatiuni juridice, intre intimata si autoritatea implicata in aplicarea Legii nr. 165/2013 – Comisia Nationala pentru Compensarea Imobilelor.

Ca efect al obligatiilor generate de antecontracte – obligatii de a face, de a incheia in viitor contractele de cesiune a punctelor convenite prin fiecare dintre acestea -, dupa emiterea de catre CNCI in favoarea intimatei a Deciziei de compensare nr. x/28.02.2017, intimata, in absenta constatarii nulitatii, avea obligatia de a transmite catre recurenta numarul de puncte promis prin fiecare antecontract, prin incheierea in forma autentica a contractelor de cesiune, pretul cesiunii fiind deja incasat, un pret mult inferior valorii creantei.

Drept urmare, pentru punctele pe care le-ar fi dobandit prin cesiune de la intimata, recurenta ar fi dobandit, in limita acestor puncte, si toate celelalte drepturi prevazute de lege si enumerate de parti in clauzele contractuale: dreptul de a primi certificate de detinator de puncte, conform prevederilor art. 20 din Normele de aplicare a Legii nr. 165/2013 (in realitate, potrivit art. 31 alin. (2) teza a II-a din lege); dreptul de a participa la licitatii de imobile, organizate in temeiul art. 27 din Legea nr. 165/2013 (norma fiind abrogata, in prezent); dreptul de a solicita valorificarea in numerar a punctelor conform art. 31 din Legea nr. 165/2013.

Scopul mediat al antecontractelor (causa remota) a fost unul ilicit, intrucat, prin executarea obligatiilor asumate prin antecontracte, recurenta ar fi dobandit un numar mai mare de puncte de compensare decat ar fi obtinut prin aplicarea art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, norma aplicabila daca ar fi incheiat cu intimata contracte de cesiune de drepturi litigioase sau cesiuni ale unor creante viitoare, caz in care, aceste tranzactii trebuiau notificate Autoritatii Nationale pentru Restituirea Proprietatilor, conform art. 24 alin. (5)din lege.

Date fiind aceste dezlegari, Inalta Curte apreciaza ca sunt fara obiect sustinerile recurentei privind semantica notiunii de tranzactie, potrivit interpretarii lit. a) art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 propuse de aceasta prin motivele de recurs.

Inalta Curte apreciaza ca recurenta invoca un argument de analogie a tratamentului juridic consacrat in dispozitiile art. 31 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, astfel cum sunt explicitate prin art. 20 din H.G. nr. 401/2013 pentru aprobarea Normelor de aplicare a Legii nr. 165/2013, in legatura cu pentru tranzactionarea de puncte si tratamentul juridic ce ar trebui aplicat antecontractelor de cesiune analizate in cauza.

Astfel, art. 31 alin. (1) si (2) din lege stabilesc astfel:

„(1) In termen de 3 ani de la emiterea deciziei de compensare, detinatorul de puncte poate solicita valorificarea acestora in numerar. Pentru deciziile emise inainte de 1 ianuarie 2017, termenul incepe sa curga de la aceasta data.

(2) Cererea de valorificare se depune, personal/prin mandatar cu procura autentica, la sediul Autoritatii Nationale pentru Restituirea Proprietatilor sau se transmite prin servicii postale si de curierat, insotita, dupa caz, de decizia de compensare sau certificatul de detinator de puncte, in original. Certificatul de detinator de puncte se emite de Autoritatea Nationala pentru Restituirea Proprietatilor in situatia transmiterii drepturilor recunoscute prin decizia de compensare.”

In acest context, recurenta sustine ca in cazul cesiunii de drepturi, incasarea despagubirilor este plafonata pentru cesionar, iar in cazul vanzarii de puncte nu exista nicio plafonare.

Recurenta apreciaza ca, din moment ce legiuitorul nu plafoneaza in niciun fel incasarea despagubirilor in ipoteza in care vanzarea de puncte are loc dupa emiterea deciziei de compensare, este inexplicabil de ce s-ar considera ca vanzarea acestora, tot dupa emiterea deciziei de compensare, dar avand la baza o promisiune anterioara a partilor in acest sens, ar eluda prevederile legale si ar reprezenta frauda la lege.

Inalta Curte va inlatura aceste argumente ca nefondate, intrucat edictarea art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 are o ratiune foarte clara constand in anihilarea potentialului speculativ al unor astfel de tranzactii pentru anumite persoane care nu sunt cele indreptatite la masuri reparatorii conform dispozitiilor legale si, totodata, se constituie intr-o optiune de politica legislativa de asumare a unui efort bugetar pentru acordarea unor reparatii la valoarea imobilelor preluate abuziv de stat, valoare stabilita conform art. 21 alin. (6) din lege, exclusiv in favoarea titularului dreptului de proprietate, fost proprietar sau a mostenitorilor legali ori testamentari ai acestuia, iar nu in favoarea unor terti, straini de actul abuziv de deposedare.

Cesionarii de drepturi litigioase doar speculeaza o oportunitate care se poate dovedi a fi foarte oneroasa, iar pe de alta parte, daca s-ar fi permis stabilirea unor masuri compensatorii neplafonate in favoarea lor dupa dobandirea unor drepturi litigioase de la persoanele indreptatite, finalitatea reparatorie a legii ar fi anulata.

Contrar celor sustinute de recurenta, situatia nu este identica celei in care legea permite transmiterea de catre persoana indreptatita a punctelor de compensare in favoarea lor prin Decizia CNCI, avand in vedere ca prin decizia de stabilire a punctelor de compensare persoanele indreptatite cunosc exact dimensionarea masurilor compensatorii si le pot tranzactiona la reala valoare a acestora, posibilitate inexistenta cata vreme dreptul este inca litigios.

In acest context, este util a fi precizat ca recurenta insasi a sustinut ca prin antecontractele incheiate cu intimata, aceasta a beneficiat de 16% din valoarea masurilor compensatorii, procent de natura a se constitui intr-un avantaj financiar imediat, pe termen scurt pentru intimata, in timp ce castigul sau era 84%, ceea ce era de natura a-i asigura un avantaj financiar pe termen lung, data fiind esalonarea platilor prevazuta de lege pentru varianta optiunii de valorificare in numerar, conform art. 31 din lege.

Prin urmare, Inalta Curte apreciaza ca diferenta dintre cele doua situatii juridice a determinat si o solutie legislativa diferita.

Fata de aceste considerente, Inalta Curte constata ca in cauza nu sunt intrunite conditiile cazului de casare prevazut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., intrucat, prin corecta aplicare a dispozitiilor de drept material, instantele de fond au constatat nulitatea celor doua antecontracte.

Se retine, insa, ca fiind fondat, motivul de recurs prevazut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Din aceasta perspectiva, recurenta a sustinut ca se impunea repunerea partilor in situatia anterioara, in sensul obligarii lor la restituirea prestatiilor.

In acest context, se arata ca instanta de apel in mod gresit nu a primit critica adusa sentintei tribunalului cu privire la omisiunea acesteia de a da valoare principiului restitutio in integrum, ca urmare a constatarii nulitatii absolute a celor doua antecontracte, calificand aceasta critica a apelantei drept o cerere noua formulata in apel, ceea ce art. 478 alin. (3) din C. proc. civ. nu permite.

Recurenta-reclamanta-parata este titulara cererii de chemare in judecata prin care a solicitat executarea silita in natura a celor doua antecontracte de cesiune, in timp ce intimata-parata-reclamanta a formulat cerere reconventionala prin care a solicitat (intre altele) constatarea nulitatii absolute a antecontractelor de cesiune autentificate sub nr. x din 17.12.2014 si nr. 557 din 12.02.2015, pentru cauza ilicita si, in consecinta, sa se dispuna desfiintarea cu efecte retroactive a actelor aratate.

Prin solutia primei instante, sub aspectele ce intereseaza critica analizata, se retine ca s-a respins ca neintemeiata cererea principala si s-a admis in parte cererea reconventionala, in sensul ca s-a constatat nulitatea absoluta a antecontractelor de cesiune aut. sub nr. x/17.12.2014 si sub nr. x/12.05.2015.

Astfel cum se poate constata, intrucat parata-reclamanta a cerut constatarea nulitatii absolute a contractelor de cesiune, aceasta a solicitat si desfiintarea cu efecte retroactive a actelor juridice atacate, nefiind formulata o cerere si de catre reclamanta-parata din perspectiva efectelor nulitatii.

Cu privire la aceasta solicitare, prima instanta a aratat ca respinge restul capetelor din cererea reconventionala, prin care s-a solicitat desfiintarea cu efect retroactiv a antecontractelor, avand in vedere ca solicitarile formulate nu reprezinta veritabile pretentii, ci consecinte juridice ale aplicarii sanctiunii.

Reclamanta-parata a formulat apel impotriva acestei sentinte, iar prin motivele de apel a criticat omisiunea primei instante de a da valoare principiului restitutio in integrum, intrucat, constatandu-se nulitatea antecontractelor, solutia reclama inclusiv pronuntarea cu privire la restituirea prestatiilor si sanctionarea relei-credinte a intimatei, daca se va confirma nulitatea antecontractelor de instanta de apel.

Inalta Curte retine ca nulitatea unui act juridic genereaza anumite efecte, expres reglementate in noul C. civ. prin art. 1254 si urm.

Art. 1254 prevede astfel: „(1) Contractul lovit de nulitate absoluta sau anulat este considerat a nu fi fost niciodata incheiat.

(2) Desfiintarea contractul atrage, in conditiile legii, si desfiintarea actelor subsecvente incheiate in baza lui.

(3) In cazul in care contractul este desfiintat, fiecare parte trebuie sa restituie celeilalte, in natura sau prin echivalent prestatiile primite, potrivit prevederilor art. 1.639 – 1.647, chiar daca acestea au fost executate succesiv sau au avut un caracter continuu.”

Norma anterior citata reglementeaza si sintetizeaza efectele nulitatii: retroactivitatea efectelor nulitatii (alin. (1), desfiintarea actelor subsecvente actului desfiintat – resoluto jure dantis resolvitur jus accipinetis (alin. (2), precum si repunerea in situatia anterioara – restitutio in integrum (alin. (3), pentru ipoteza in care nulitatea/anularea a fost precedata de executarea prestatiilor, indiferent de catimea executarii sau caracterul acesteia.

Ceea ce recurenta-parata reclamanta a sustinut prin motivele de apel este imprejurarea ca prima instanta a dezvoltat un rationament incomplet in solutionarea cauzei, intrucat, desi a constatat nulitatea antecontractelor, nu a dispus si restituirea prestatiilor primite in baza actelor juridice desfiintate.

Reclamanta-parata sustine ca prima instanta era tinuta sa dispuna in acest sens din oficiu, chiar in absenta unei cereri exprese a partilor cu un atare obiect, daca se are in vedere ca intimata a solicitat numai generic, desfiintarea cu efecte retroactive a conventiilor, in timp ce repunerea in situatia anterioara nu a fost ceruta in mod explicit de niciuna dintre parti.

Totodata, recurenta a precizat in motivele de apel ca daca prima instanta aprecia ca era necesara investirea sa printr-o cerere expresa cu acest obiect, trebuia sa solicite precizari sau completari paratei-reclamante, in acest sens.

Inalta Curte apreciaza ca instanta de apel in mod gresit a calificat aceasta critica din apel a reclamantei ca fiind o cerere noua formulata direct in apel si pe care a sanctionat-o pe temeiul art. 478 alin. (3) din C. proc. civ., intrucat, argumentele reclamantei erau de natura a sustine neaplicarea de tribunal a unuia dintre efectele nulitatii antecontractelor, solutie ce putea fi dispusa chiar din oficiu.

Astfel cum corect sustine recurenta, sub imperiul Codului de procedura anterior, in interpretarea si aplicarea dispozitiilor art. 129 alin. (5) si (6) din codul de la 1865, s-a pronuntat de Inalta Curte de Casatie si Justitie – Sectii Unite, Decizia nr. 13/16.03.2009 prin care s-a respins ca inadmisibil recursul in interesul legii, prin care se solicita a se stabili daca principiul disponibilitatii trebuie aplicat in corelare cu cel al rolului activ al instantei, avand in vedere ca unele instante procedau din oficiu la dispunerea masurilor prin care se concretiza repunerea partilor in situatia anterioara, consecutiv constatarii nulitatii/anularii unui act juridic civil, in timp ce alte instante dadeau prioritate principiul disponibilitatii si nu dispuneau restabilirea situatiei anterioare, in absenta unei cereri exprese a partilor.

Cele aratate in considerentele acestei decizii, puteau servi instantei de apel drept criteriu de orientare in solutionarea criticii reclamantei-parate referitoare la aceasta chestiune, chiar sub imperiul noului C. proc. civ. care contine dispozitii similare celor de la art. 129 din Codul de la 1865, care se regasesc in prevederile de la art. 22 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Se constata ca in considerentele acestei Decizii, s-a concluzionat astfel: „Din moment ce nu se poate retine ca instantele au procedat gresit in adoptarea vreuneia dintre solutiile examinate si cu atat mai putin ca ar fi adus vreun prejudiciu partilor aflate in proces, nu isi gaseste justificare impunerea unei anumite solutii printr-o decizie in interesul legii.”

In acest context, Inalta Curte apreciaza ca instanta de apel era tinuta sa substituie omisiunea tribunalului de a dispune repunerea partilor in situatia anterioara, fie si din oficiu, pentru o solutionare completa a cauzei, dar si avand in vedere solicitarea intimatei de a se dispune desfiintarea antecontractelor cu efect retroactiv, cerere de natura a profita ambelor parti si care acopera ansamblul efectelor nulitatii.

Ca atare, nu numai titularul cererii putea reclama, in apel, nesolutionarea ei de prima instanta, pe temeiul art. 178 alin. (2) din C. proc. civ., ci si reclamanta-parata ca parte care si-a executat cea mai importanta parte a prestatiilor din antecontracte – plata pretului viitoarelor cesiuni.

Totodata, Inalta Curte constata ca nu exista nicio ratiune rezonabila pentru a se da prevalenta principiului disponibilitatii partilor in detrimentul principiului rolului activ, in acest cadru, chiar daca intimata, prin cererea reconventionala a antamat efectul desfiintarii cu efect retroactiv a antecontractelor, iar recurenta a sustinut si prin motivele de apel ca era necesara repunerea in situatia anterioara, prin obligarea la restituirea prestatiilor executate in baza conventiilor desfiintate

De altfel, in doctrina s-a aratat ca, in esenta, efectul nulitatii este unul singur, exprimat in adagiul quod nullum est nullum producit effectum, efect care se produce diferit, dupa cum, pana la declararea sau constatarea sanctiunii nulitatii, contractul a fost sau nu executat intre parti, a fost urmat sau nu de incheierea unor acte juridice subsecvente; intervenirea acestor situatii juridice, face ca efectul esential sa se multiplice in mai multe efecte, a caror producere reclama necesitatea aplicarii principiilor enuntate in art. 1254 din C. civ.

Prin repunerea in situatia anterioara se epuizeaza efectele juridice ale raportului juridic dedus judecatii, efectele nulitatii – generale si obligatorii in planul dreptului substantial – fiind operante de la data constatarii incidentei sanctiunii.

In caz contrar, s-ar mentine situatia litigioasa dintre parti care ar fi obligate sa declanseze un nou proces, ceea ce echivaleaza cu producerea unei vatamari procesuale, inclusiv pentru recurenta.

Avand in vedere cele ce preced, Inalta Curte, in temeiul dispozitiilor art. 497 rap. la art. 496 si cu aplicarea prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamanta-parata, va casa decizia recurata si va trimite cauza spre rejudecare aceleiasi curti de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. impotriva deciziei nr. 27A din data de 31 ianuarie 2019 a Curtii de Apel Cluj, sectia I civila.

Caseaza decizia recurata si trimite cauza spre rejudecare la aceeasi curte de apel.

Definitiva.

Pronuntata in sedinta publica astazi, 25 februarie 2020.

sursa GetIncludedFile (scj.ro)