In interpretarea si aplicarea unitara a dispozitiilor art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedura penala stabileste:
Interdicția inițierii ori, dupa caz, suspendarea procedurii de dizolvare sau lichidare a persoanei juridice nu vizeaza si dizolvarea, respectiv lichidarea in procedura falimentului prevazuta de Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței si de insolvența.
Inalta Curte de Casatie si Justitie
COMPLETUL PENTRU SOLUTIONAREA RECURSULUI IN INTERESUL LEGII
Decizie nr. 18/2020 din 07/09/2020 Dosar nr. 459/1/2020
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 390 din 14/04/2021
Corina-Alina Corbu – presedintele Inaltei Curti de Casatie si Justitie – presedintele completului
Daniel Gradinaru – presedintele Sectiei penale
Laura-Mihaela Ivanovici – presedintele Sectiei I civile
Marian Buda – presedintele Sectiei a II-a civile
Denisa Angelica Stanisor – presedintele Sectiei de contencios administrativ si fiscal
Leontina Serban – judecator la Sectia penala
Constantin Epure – judecator la Sectia penala
Rodica Cosma – judecator la Sectia penala
Dan Andrei Enescu – judecator la Sectia penala
Lucia Tatiana Rog – judecator la Sectia penala
Maricela Cobzariu – judecator la Sectia penala
Anca Madalina Alexandrescu – judecator la Sectia penala
Eleni Cristina Marcu – judecator la Sectia penala
George Bogdan Florescu – judecator la Sectia a II-a civila
Roxana Popa – judecator la Sectia a II-a civila
Minodora Condoiu – judecator la Sectia a II-a civila
Diana Manole – judecator la Sectia a II-a civila
Rodica Zaharia – judecator la Sectia a II-a civila
Iulia Manuela Cirnu – judecator la Sectia a II-a civila
Eugenia Voicheci – judecator la Sectia a II-a civila
Valentina Vrabie – judecator la Sectia a II-a civila
Eugenia Puscasiu – judecator la Sectia I civila
Cristina Trutescu – judecator la Sectia a I civila
Iuliana Maiereanu – judecator la Sectia de contencios administrativ si fiscal
Adriana Florina Secreteanu – judecator la Sectia de contencios administrativ si fiscal
Pe rol se afla Dosarul nr. 459/1/2020 avand ca obiect recursul in interesul legii promovat de procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie vizand interpretarea si aplicarea in mod unitar a dispozitiilor art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedura penala, in privinta procedurii de insolventa a persoanelor juridice, prevazuta de Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolventei si de insolventa (in continuare Legea nr. 85/2014).
Completul pentru solutionarea recursului in interesul legii este constituit conform prevederilor art. 473 alin. (2) din Codul de procedura penala si art. 34 alin. (3) lit. a) din Regulamentul privind organizarea si functionarea administrativa a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, republicat.
Sedinta a avut loc in sistem de videoconferinta, potrivit dispozitiilor Ordinului nr. 100 din 27 martie 2020 al presedintelui Inaltei Curti de Casatie si Justitie.
Dezbaterile asupra recursului in interesul legii au avut loc la termenul de la 20 iulie 2020, fiind consemnate in incheierea de sedinta de la acea data, parte integranta din prezenta hotarare, cand instanta, avand in vedere ca nu s-a intrunit majoritatea prevazuta de art. 473 alin. (10) din Codul de procedura penala, necesara pentru adoptarea solutiei asupra recursului in interesul legii, apreciind necesar a se acorda posibilitate membrilor completului sa analizeze aspectele dezbatute in sedinta cu privire la problema de drept supusa analizei si interpretarii unitare, vazand, totodata, si dispozitiile Hotararii nr. 734 din 12 mai 2020 a Consiliului Superior al Magistraturii – Sectia pentru judecatori, pct. 16, potrivit carora „pentru anul 2020 vacanta judecatoreasca este de o luna in intervalul 1-31 august 2020”, precum si dispozitiile art. 130 din Regulamentul privind organizarea si functionarea administrativa a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, republicat, potrivit carora „in perioada vacantei judecatoresti se judeca, in toate materiile, numai cauzele considerate urgente potrivit legii sau apreciate astfel de Inalta Curte de Casatie si Justitie prin hotarare a Colegiului de conducere (…)”, cu unanimitate de voturi a stabilit ca data a pronuntarii termenul din 7 septembrie 2020, cand, in aceeasi compunere, a decis urmatoarele:
INALTA CURTE DE CASATIE SI JUSTITIE,
deliberand asupra recursului in interesul legii, constata urmatoarele:
- Problema de drept care a generat practica neunitara
Prin recursul in interesul legii formulat de catre procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie, inregistrat pe rolul instantei supreme la 17 februarie 2020 cu nr. 459/1/2020, s-a aratat ca in practica judiciara nationala nu exista un punct de vedere unitar cu privire la interpretarea si aplicarea dispozitiilor art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedura penala in privinta procedurii de insolventa a persoanelor juridice prevazuta de Legea nr. 85/2014.
- Examenul jurisprudential
Problematica juridica supusa analizei si interpretarii unitare decurge din evidentierea in cererea de recurs in interesul legii a trei orientari jurisprudentiale:
2.1. Astfel, intr-o prima opinie, s-a sustinut ca masura preventiva prevazuta de art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedura penala, constand in interdictia initierii ori, dupa caz, a suspendarii procedurii de dizolvare sau lichidare a persoanei juridice, vizeaza doar dizolvarea sau lichidarea voluntara, nu si procedura insolventei persoanei juridice.
S-a argumentat ca aceasta procedura nu poate fi suspendata ca efect al luarii fata de persoana juridica debitoare a masurii preventive prevazute de art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedura penala si nici in temeiul art. 413 din Codul de procedura civila, motivat de considerentul ca exista un proces penal pornit impotriva debitoarei.
Scopul masurii preventive in procesul penal este acela de a impiedica sustragerea de la raspundere penala a persoanei juridice ce are calitatea de inculpata, astfel incat, daca aceasta incearca sa se sustraga voluntar de la raspunderea penala, trebuie sa poata fi luate masuri preventive specifice. Or, insolventa este o procedura judiciara desfasurata sub controlul de legalitate al judecatorului-sindic, cu un flux continuu si neintrerupt, impunandu-se a fi derulata cu celeritate in scopul acoperirii creantelor.
In sustinerea acestei opinii s-a argumentat, totodata, ca fortarea mentinerii in fiinta a unei societati, in conditiile in care aceasta nu mai genereaza profit si devine chiar producatoare de prejudicii ori in caz de imposibilitate a valorificarii unor bunuri care isi diminueaza valoarea si care devin greu de vandut poate reprezenta o ingerinta in dreptul de proprietate al tertilor creditori, ale caror creante constituie un bun in sensul art. 1 din Primul Protocol aditional la Conventia Europeana a Drepturilor Omului.
Prin urmare, aplicarea acestei masuri preventive este incompatibila cu specificul procedurii insolventei, care, odata deschisa, nu poate fi suspendata, in conditiile in care Legea nr. 85/2014 nu reglementeaza suspendarea sau perimarea, ci numai inchiderea procedurii insolventei, in conditiile art. 174-178 din acelasi act normativ, masura suspendarii fiind incompatibila cu procedura insolventei.
2.2. Intr-o alta opinie, majoritara in practica instantelor, s-a sustinut ca aplicarea masurii preventive dispuse in procesul penal fata de persoana juridica produce efecte in privinta procedurii insolventei acesteia in conditiile Legii nr. 85/2014, fiind compatibila cu aceasta procedura, astfel incat, dupa caz, impiedica deschiderea procedurii insolventei sau continuarea acesteia.
In motivarea acestei orientari de jurisprudenta s-a retinut in esenta ca masura preventiva prevazuta de art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedura penala are scopul de a asigura ca, pana la finalizarea procesului penal, persoana juridica avand calitatea de inculpata sa nu isi inceteze existenta prin dizolvare sau lichidare.
In conditiile in care prin derularea procedurii instituite de Legea nr. 85/2014 se poate ajunge la desfiintarea persoanei juridice care are calitatea de inculpata intr-o cauza penala, interpretarea dispozitiilor art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedura penala vizand „suspendarea procedurilor de dizolvare sau lichidare a persoanei juridice” nu se poate realiza decat in sensul ca sunt vizate toate procedurile jurisdictionale a caror finalitate urmarita este cea anterior mentionata.
In mod evident, norma procesuala penala are ca obiect instituirea unei masuri preventive care sa impiedice desfiintarea persoanei juridice, in conditiile in care aparitia acestei situatii ar lipsi de finalitate toata procedura penala initiata.
2.3. Intr-o a treia orientare a jurisprudentei s-a sustinut ca masura preventiva dispusa in procesul penal nu impiedica de plano deschiderea sau derularea procedurii de insolventa, ci doar acele masuri luate in cadrul acestei proceduri care au ca efect dizolvarea debitoarei sau lichidarea averii acesteia.
In argumentarea acestei opinii s-a pornit de la specificul procedurii de insolventa, care nu este o cerere/actiune judiciara, ci un ansamblu de cereri, acte si operatiuni vizandu-l pe debitorul aflat in insolventa, avand ca scop acoperirea pasivului acestuia, fie prin reorganizarea activitatii, fie prin faliment.
Deschiderea procedurii insolventei nu conduce automat la dizolvare, acest efect producandu-se exclusiv in situatia in care s-a deschis procedura falimentului ori s-a trecut la faliment.
Procedura insolventei are ca scop acoperirea pasivului debitorului si se poate finaliza si cu redresarea persoanei juridice, cu consecinta reinsertiei acesteia in circuitul economic.
Or, prin luarea masurii preventive prevazute de art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedura penala sunt interzise dizolvarea persoanei juridice, masurile de lichidare a averii sale, inchiderea procedurii de insolventa si radierea subiectului de drept.
In concluzie, odata dispusa masura preventiva, ceea ce nu se poate realiza in procedura insolventei sunt dizolvarea si radierea debitorului, finalitatea acestei masuri constand in impiedicarea radierii acestuia anterior solutionarii procesului penal.
- Opinia procurorului general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie
Procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie, constatand existenta unei practici judiciare neunitare la nivelul instantelor nationale, a procedat la sesizarea instantei supreme cu recursul in interesul legii de fata si a apreciat ca, in interpretarea si aplicarea art. 493 alin. (1) din Codul de procedura penala, interdictia initierii ori, dupa caz, suspendarea procedurii de dizolvare sau lichidare a persoanei juridice vizeaza si dizolvarea, respectiv lichidarea in procedura prevazuta de Legea nr. 85/2014.
In dezlegarea problemei de drept s-a apreciat in esenta ca se impune lamurirea intelesului si a sferei de cuprindere a notiunilor de „dizolvare” sau „lichidare” care fac obiect al masurilor preventive ce pot fi luate fata de o persoana juridica in cursul procesului penal, in sensul de a se stabili daca masura preventiva prevazuta de art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedura penala priveste exclusiv dizolvarea sau lichidarea voluntara ori este incidenta si atunci cand dizolvarea, respectiv lichidarea persoanei juridice se produc in cadrul ori la finalul procedurii de insolventa.
Problema de drept care a creat divergenta de practica judiciara, sesizata prin recursul in interesul legii, a fost analizata pe mai multe paliere:
3.1. Regimul juridic general al masurii preventive prevazute de art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedura penala
Din redactarea dispozitiilor art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedura penala, conform carora „judecatorul poate dispune interdictia initierii ori, dupa caz, suspendarea procedurii de dizolvare si lichidare a persoanei juridice”, rezulta ca textul nu face distinctie intre tipul procedurii judiciare sau extrajudiciare si initiativa asupra dizolvarii sau lichidarii persoanei juridice, inculpata in procesul penal, respectiv daca aceasta este reglementata de Codul civil, de Legea societatilor nr. 31/1990 (in continuare Legea nr. 31/1990) ori de Legea nr. 85/2014 ori dupa cum lichidarea si dizolvarea sunt declansate prin hotararea organelor competente ale persoanei juridice sau la initiativa altor subiecti de drept, cum ar fi creditorii persoanei juridice sau alte entitati juridice abilitate de lege sa solicite dizolvarea.
Totodata, spre deosebire de masurile preventive care pot fi luate fata de o persoana fizica, in privinta carora se identifica trei scopuri, in cazul persoanei juridice legiuitorul a prevazut un singur scop, si anume asigurarea bunei desfasurari a procesului penal, care presupune implicit garantarea, in eventualitatea pronuntarii unei hotarari de condamnare, a executarii pedepsei aplicate.
Din aceasta perspectiva, s-a apreciat ca prezinta relevanta regimul sanctionator al persoanei juridice, instituit prin art. 136- 145 din Codul penal, care, astfel cum rezulta si din jurisprudenta Curtii Constitutionale, este un deziderat al ordinii publice.
In consecinta, prin instituirea masurii preventive analizate, legiuitorul a avut intentia de a acoperi toate situatiile care ar putea conduce la disparitia persoanei juridice, una dintre ele fiind insolventa. In acest sens au fost apreciate ca fiind relevante dispozitiile paragrafului 44 al Deciziei Curtii Constitutionale nr. 139/2016.
Prin urmare, masura preventiva luata in baza art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedura penala a fost instituita in scopul ca, pana la finalizarea procesului penal, persoana juridica sa nu isi inceteze existenta prin orice mijloace prevazute de legea civila, astfel incat argumentul potrivit caruia aceasta masura nu poate fi aplicata societatilor aflate in procedura insolventei prevazuta de Legea nr. 85/2014, ci doar in situatiile de dizolvare sau lichidare prevazute de Legea nr. 31/1990 nu poate fi primit, avand in vedere scopul anterior aratat si faptul ca masura preventiva luata nu impiedica derularea procedurii insolventei, ci doar disparitia subiectului de drept.
3.2. Transpunerea masurii preventive prevazute de art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedura penala in planul diferitelor etape ale procedurii de insolventa
In cererea de recurs a fost realizata o minutioasa analiza de ansamblu a procedurii insolventei prevazute de Legea nr. 85/2014, subliniindu-se faptul ca procedurile de prevenire a insolventei nu fac obiectul analizei de fata, definindu-se procedura insolventei si scopul acesteia, identificandu-se tipurile de procedura, specificul procedurii generale si cel al procedurii simplificate si fiind tratat distinct momentul inchiderii procedurii, cu consecintele pe care le produce.
Revenind la masura preventiva a carei aplicare formeaza obiectul prezentului recurs in interesul legii, s-a sustinut ca, avand in vedere exigentele interpretarii stricte a normelor care consacra masuri privative de drepturi si libertati, precum si faptul ca procedura insolventei se constituie intr-un ansamblu de acte, operatiuni si masuri al caror scop converge catre acoperirea pasivului debitorului, fie prin redresarea acestuia, fie prin faliment, masura privativa prevazuta de art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedura penala nu poate viza procedura de insolventa, in ansamblul sau, ci doar acele masuri care au ca obiect dizolvarea sau lichidarea (totala sau partiala) a averii persoanei juridice fata de care a fost dispusa.
Astfel, s-a afirmat ca masura preventiva nu va impiedica formularea de catre creditorii indreptatiti a cererii de deschidere a procedurii insolventei si cu atat mai putin formularea unei atari cereri de catre debitor, acesta fiind obligat la o asemenea conduita sub sanctiune penala.
In schimb, s-a argumentat, masura preventiva poate impiedica dizolvarea debitorului, fiind pe deplin aplicabila in urmatoarele ipoteze:
– intrarea debitorului in faliment prin procedura simplificata [art. 71 alin. (1) teza a II-a si a III-a, art. 145 alin. (1) lit. A pct. a) si art. 147 alin. (1) din Legea nr. 85/2014];
– intrarea debitorului in faliment prin procedura generala, fie in urma esuarii unui plan de reorganizare, fie atunci cand nu a fost acceptat sau confirmat un plan de reorganizare [art. 145 alin. (1) lit. A pct. b) si c), lit. B-E].
Masura preventiva procesual penala poate viza, potrivit continutului sau alternativ, si procedurile de lichidare a persoanei juridice, astfel incat interdictia va avea ca obiect si actele de lichidare din averea debitorului, ce pot fi realizate in cazul falimentului, deoarece scopul lor este indreptat spre inchiderea procedurii si radierea persoanei juridice.
Prin urmare, in ipoteza deschiderii procedurii generale a insolventei, in absenta oricarui act sau fapt generator de lichidare judiciara, masura preventiva a suspendarii unei astfel de proceduri nu poate fi dispusa.
Totodata, suspendarea lichidarii judiciare nu poate fi dispusa in perioada de observatie si pe durata initierii, aprobarii, confirmarii si derularii unui plan de reorganizare a debitorului persoana juridica.
In consecinta, astfel cum s-a aratat in doctrina, masura preventiva a suspendarii lichidarii judiciare impune lichidatorului judiciar suspendarea oricaror operatiuni de lichidare a bunurilor debitorului aflat in faliment, a oricaror distribuiri de sume de bani din averea acestuia, catre creditori, inclusiv catre practicianul in insolventa.
Avand in vedere specificul procedurii de insolventa, nu se poate dispune suspendarea intregii proceduri, ci doar a etapelor care vizeaza dizolvarea sau lichidarea, ca urmare a intrarii in faliment a persoanei juridice.
In schimb, masura preventiva nu impiedica, in faliment, efectuarea actelor si operatiunilor cu caracter „stationar” si cu scop de conservare, inclusiv controlul judecatorului-sindic asupra activitatii lichidatorului judiciar. Avand caracterul juridic al unor acte de conservare a averii debitorului, lichidatorul va putea valorifica de urgenta bunuri ale debitorului in conditiile art. 153 alin. (3) din Legea nr. 85/2014.
3.3. Compatibilitatea aplicarii masurii preventive prevazute de art. 493 alin. (1) din Codul de procedura penala cu specificul procedurii de insolventa
Potrivit art. 342 din Legea nr. 85/2014: „(1) Dispozitiile prezentei legi se completeaza, in masura in care nu contravin cu cele ale Codului de procedura civila si ale Codului civil.”
Totodata, potrivit art. 75 alin. (2) lit. a) din aceeasi lege:
„Nu sunt supuse suspendarii de drept prevazute la alin. (1):
- a) caile de atac promovate de debitor impotriva actiunilor unui/unor creditor/creditori incepute inaintea deschiderii procedurii si nici actiunile civile din procesele penale indreptate impotriva debitorului; (…)”
Prin raportare la dispozitiile mentionate rezulta ca masura preventiva prevazuta de art. 493 alin. (1) din Codul de procedura penala constituie un „alt caz prevazut de lege” in sensul art. 412 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedura civila, care determina suspendarea de drept a unei cauze civile.
Aplicarea masurii suspendarii in temeiul acestor dispozitii procesuale civile in procedura insolventei nu releva o incompatibilitate cu ratiunea, scopul si principiile procedurii de insolventa in ansamblul sau, suspendarea nevizand formularea cererii de deschidere a procedurii, ci doar dizolvarea, in urma intrarii in faliment din procedura generala, precum si operatiunile de lichidare efectuate in faliment.
Mai mult, potrivit art. 493 alin. (4) din Codul de procedura penala, masura preventiva poate fi dispusa pe o perioada de cel mult 60 de zile, cu posibilitatea prelungirii, in cursul urmaririi penale si a mentinerii, in cursul procedurii de camera preliminara si al judecatii, daca se mentin temeiurile care au determinat luarea acesteia, fiecare prelungire neputand depasi 60 de zile.
In consecinta, adoptarea unei astfel de masuri preventive nu conduce automat la blocarea procedurii insolventei pe termen nelimitat, ci doar pe durata pentru care s-a dispus suspendarea dizolvarii sau lichidarii, instanta penala avand obligatia de a verifica periodic mentinerea temeiurilor care au determinat luarea acesteia prin examinarea stadiului procedurii de insolventa, a intereselor creditorilor, efectuand un examen de proportionalitate raportat si la scopul prevazut de art. 493 alin. (1) din Codul de procedura penala – necesitatea asigurarii bunei desfasurari a procesului penal.
3.4. Compatibilitatea aplicarii acestui rationament cu exigentele ce se degaja din principiile rezultate din art. 6 din Conventie si art. 1 din Primul Protocol aditional la Conventie
In ceea ce priveste dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Conventie, s-a aratat ca acesta este respectat, intrucat dispozitiile art. 493 din Codul de procedura penala ofera acces la instanta, masura preventiva este dispusa de un judecator, iar persoana juridica supusa masurii are posibilitatea de a o contesta in instanta, potrivit alin. (7) al aceluiasi articol.
In ceea ce priveste aplicabilitatea art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional la Conventie, ingerinta in dreptul de proprietate se analizeaza din perspectiva exercitarii folosintei bunurilor conform interesului general, in sensul celui de-al doilea paragraf al normei conventionale, ceea ce presupune ca ingerinta sa fie prevazuta de lege, sa urmareasca un scop legitim si sa existe un just raport de proportionalitate intre interesul general si drepturile concrete ale persoanelor in cauza.
In acest context, din perspectiva justului raport de proportionalitate, un aspect ce poate fi luat in considerare este durata masurii preventive.
Sub acest aspect, s-a aratat ca in jurisprudenta Curtii europene (Cauza Luordo vs. Italia) s-a constatat incalcarea art. 1 din Primul Protocol aditional la Conventie, considerandu-se ca este disproportionata o masura care a restrans folosinta bunurilor pe o perioada de aproximativ 13 ani (1985-1998).
Totodata, prin raportare la jurisprudenta instantei europene, un alt aspect analizat este cel care priveste existenta, in dreptul intern, a unor garantii procedurale care pot asigura proportionalitatea masurii, astfel incat aplicarea reglementarii privind folosinta bunurilor sa nu fie arbitrara si imprevizibila.
Din acest punct de vedere, s-a constatat ca dispozitiile art. 493 din Codul de procedura penala contin garantii procedurale care pot asigura proportionalitatea masurii, fiind prevazute conditiile in care masura preventiva poate fi dispusa (de catre judecator, dupa citarea persoanei juridice), perioada de timp pentru care poate fi luata (60 de zile cu posibilitatea mentinerii/prelungirii acesteia la fiecare 60 de zile), existenta caii de atac, posibilitatea revocarii ei daca nu mai exista temeiurile care au justificat luarea sau mentinerea masurii [art. 493 alin. (4), (7) si (8) din Codul de procedura penala].
- Directia legislatie, studii, documentare si informatica juridica a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, in punctul de vedere comunicat, a aratat ca, in interpretarea si aplicarea unitara a dispozitiilor art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedura penala, masura preventiva constand in interdictia initierii sau suspendarea procedurii de dizolvare ori lichidare a persoanei juridice este aplicabila in cazul dizolvarii si al lichidarii in procedura falimentului, reglementata in Legea nr. 85/2014.
In esenta, s-a sustinut ca interpretarea dispozitiilor art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedura penala in sensul includerii procedurii insolventei, in integralitatea sa, in sfera de aplicare a masurii preventive constituie o interpretare extensiva a normei procesual penale care prevede o ingerinta in exercitarea drepturilor fundamentale, interpretare extensiva de natura sa conduca la neindeplinirea exigentei ca ingerinta sa fie reglementata prin lege.
Prin urmare, s-a conchis in sensul ca masura preventiva prevazuta in art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedura penala nu consta in interdictia initierii ori suspendarea procedurii insolventei in general, ci numai in interdictia initierii sau suspendarea dizolvarii ori lichidarii in procedura falimentului, ca procedura de insolventa reglementata in Legea nr. 85/2014, care implica dizolvarea si conduce la lichidarea persoanei juridice.
- Opinia specialistilor consultati
5.1. Facultatea de Drept din cadrul Universitatii din Craiova, in punctul de vedere comunicat, a sustinut in esenta ca aplicarea dispozitiilor art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedura penala poate fi considerata compatibila doar cu procedura dizolvarii voluntare, neputand fi aplicata in cadrul procedurii insolventei reglementate de Legea nr. 85/2014.
In sustinerea acestei opinii s-a aratat ca scopul masurii preventive prevazute de art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedura penala, respectiv suspendarea anumitor operatiuni care vizeaza disparitia persoanei juridice (dizolvare, lichidare), urmareste impiedicarea sustragerii persoanei juridice (suspect, inculpat) de la urmarirea penala sau de la judecata.
Aceasta masura poate fi considerata compatibila doar cu procedura dizolvarii voluntare, nu si cu procedura insolventei, procedura judiciara desfasurata sub supravegherea/conducerea administratorului/lichidatorului judiciar si cu controlul de legalitate al judecatorului-sindic.
Imposibilitatea lichidarii persoanei juridice in cadrul procedurii prevazute de Legea nr. 85/2014 ar conduce la efecte prejudiciabile fata de creditori, in conditiile in care, pe parcursul suspendarii, acestia se vor afla in imposibilitate de a-si incasa creantele inregistrate la masa credala, dar in egala masura ar contraveni maximizarii gradului de valorificare a activelor, principiu fundamental al procedurilor de insolventa, prin cresterea cheltuielilor cu administrarea si conservarea bunurilor din masa patrimoniala, ca si prin scaderea valorii acestor bunuri.
5.2. Facultatea de Drept din Bucuresti – Departamentul de drept penal, in punctul de vedere comunicat, a sustinut ca, in interpretarea dispozitiilor art. 493 alin. (1) din Codul de procedura penala, nu poate fi interzisa initierea procedurii insolventei reglementate de Legea nr. 85/2014 si nu poate fi suspendata procedura insolventei nici macar in ceea ce priveste dizolvarea si lichidarea specifice acestei proceduri.
Au fost prezentate consideratii preliminare privitoare la procedura insolventei, definita ca o modalitate de protectie a debitorului si a creditorilor, desfasurata sub controlul de legalitate al judecatorului-sindic, care trebuie derulata cu celeritate si care nu reprezinta o alegere pentru debitor, precum si consideratii referitoare la notiunile de dizolvare si lichidare, in reglementarea Codului civil si a Legii nr. 85/2014.
S-a aratat ca, pentru interpretarea dispozitiilor art. 493 alin. (1) din Codul de procedura penala este necesar a fi clarificat scopul masurilor preventive, mentionat in art. 493 din Codul de procedura penala, si anume buna desfasurare a procesului penal, intelegand prin aceasta impiedicarea sustragerii de la urmarirea penala sau de la judecata. S-a apreciat ca prin „sustragere” se intelege doar o conduita deliberata de eludare a scopului actiunii penale. Altfel spus, pentru a fi calificate ca „sustragere”, actiunile persoanei juridice (dizolvarea si lichidarea) trebuie sa fie indreptate catre obstructionarea procesului penal.
Scopul masurii preventive nu poate fi de interzicere a oricaror proceduri de dizolvare sau lichidare. Prin urmare, simpla decizie de dizolvare sau lichidare, in absenta unei conduite frauduloase, nu este prohibita, iar masura preventiva a carei interpretare si aplicare este dedusa judecatii nu poate fi dispusa cu atat mai putin atunci cand dizolvarea si lichidarea sunt impuse prin lege.
Au fost prezentate consideratii referitoare la raspunderea penala in cazul reorganizarii si la creantele persoanelor vatamate impotriva societatii aflate in insolventa, conchizandu-se ca raspunderea penala si procedura de insolventa coexista.
Totodata, s-a sustinut ca efectele aplicarii masurii preventive prevazute de art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedura penala in cazul dizolvarii si lichidarii din cadrul procedurii insolventei sunt negative pentru toate persoanele interesate de patrimoniul persoanei juridice, inclusiv fata de creditorii ce ar putea, eventual, proveni din procesul penal.
5.3. Facultatea de Drept din cadrul Universitatii din Bucuresti – Departamentul de drept privat, in punctul de vedere comunicat, a sustinut in esenta ca, din analiza dispozitiilor art. 5 alin. (1) pct. 46, art. 65 alin. (1) si art. 66 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, coroborate cu dispozitiile art. 493 alin. (1) din Codul de procedura penala, rezulta ca initierea procedurii insolventei, fiind rezultatul executarii unei obligatii legale, apare ca fiind incompatibila cu aplicarea dispozitiilor art. 493 alin. (1) din Codul de procedura penala, exercitarea unei obligatii legale neputand fi asimilata cu o situatie care ar impiedica buna desfasurare a procesului penal. Pentru identitate de ratiune, si suspendarea procedurii insolventei initiata in executarea unei obligatii legale apare ca fiind incompatibila cu dispozitiile art. 493 alin. (1) din Codul de procedura penala.
5.4. Facultatea de Drept din cadrul Universitatii Babes Bolyai – Departamentul de drept privat, in punctul de vedere comunicat, a sustinut in esenta ca masura prevazuta de art. 493 alin. (1) din Codul de procedura penala trebuie interpretata in sensul ca aceasta se aplica doar procedurii de dizolvare si lichidare voluntara, nicidecum in cadrul unei proceduri de insolventa.
Astfel, potrivit dispozitiilor art. 493 alin. (1) din Codul de procedura penala, masura preventiva a interdictiei suspendarii dizolvarii si lichidarii are ca scop asigurarea bunei desfasurari a procesului penal, care presupune aplicarea unei sanctiuni si a executarii acesteia, deci a recuperarii amenzii si a eventualelor prejudicii stabilite prin punerea persoanei juridice condamnate in imposibilitate de a se sustrage de la executarea masurilor penale luate impotriva sa.
In fapt, pedeapsa aplicabila unei persoane juridice este de natura pecuniara, astfel incat scopul instituirii masurii prevazute de art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedura penala nu poate fi decat asigurarea recuperarii prejudiciului.
Masura preventiva a interdictiei suspendarii dizolvarii si lichidarii presupune existenta intentiei persoanei juridice de a se sustrage de la aplicarea pedepsei penale. Or, aceasta intentie nu se poate manifesta decat in cazul dizolvarii si lichidarii voluntare.
Din aceasta perspectiva, s-a conchis ca masura preventiva prevazuta de art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedura penala nu se justifica a fi extinsa la procedura falimentului, prin raportare la finalitatea procesului penal, fiind o masura cu consecinte doar in privinta dizolvarii si lichidarii voluntare.
Totodata, raportandu-se la economia dispozitiilor art. 493 alin. (1) din Codul de procedura penala si la garantiile pe care legiuitorul le-a stabilit doar in favoarea persoanei juridice, subiect al masurii preventive, s-a conchis ca aceasta este o masura cu consecinte doar in privinta dizolvarii si lichidarii voluntare.
Procedura falimentului este o procedura in care scopul legii este acoperirea creantelor creditorilor persoanei juridice astfel dizolvate. Lipsa unei protectii pentru creditori in temeiul dispozitiilor art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedura penala nu poate reprezenta decat un argument suplimentar in favoarea interpretarii sintagmei „dizolvare si lichidare” ca fiind dizolvare si lichidare voluntara.
Un alt argument in sustinerea opiniei formulate este acela ca judecatorul de drepturi si libertati nu poate suspenda o alta procedura initiata pe taramul dreptului civil, iar judecatorul-sindic nu are atributia de a-si suspenda o hotarare deja pronuntata, de intrare in faliment, care implica si lichidarea.
Prin urmare, s-a conchis in sensul ca procedura insolventei in etapa falimentului nu poate fi suspendata in temeiul dispozitiilor art. 493 alin. (1) din Codul de procedura penala sau al dispozitiilor art. 413 din Codul de procedura civila, aplicarea dispozitiilor art. 493 alin. (1) din Codul de procedura penala in cadrul procedurii de insolventa fiind incompatibila cu scopul legii insolventei, cu respectarea dreptului la un proces echitabil in ceea ce ii priveste pe creditorii procedurii insolventei si chiar cu scopul legii penale, anume acela de a sanctiona persoana juridica inculpata nu prin mentinerea in fiinta a acesteia, ci prin recuperarea efectiva a amenzii aplicate ca sanctiune penala si a eventualelor alte prejudicii sub aspect civil.
- Uniunea Nationala a Practicienilor in Insolventa din Romania, in memoriul amicus curiae depus cu privire problema de drept supusa dezlegarii, a examinat problema compatibilitatii dintre masura interzicerii dizolvarii ca masura preventiva in materie penala si procedura de insolventa.
Astfel, pornind de la caracterul concursual al procedurii insolventei, s-a sustinut ca orice masura, comportament sau, in general, orice actiune realizata in cadrul acestei proceduri dobandeste acest caracter concursual, pentru ca afecteaza, in egala masura, de o maniera insolidum, drepturile si interesele intregii mase credale.
Tocmai de aceea, instituirea masurii interdictiei deschiderii unei proceduri de insolventa sau suspendarea acesteia, in cazul in care aceasta ar fi fost deja deschisa, ca masura preventiva in procesul penal, afecteaza in realitate masa credala, aceasta fiind, in final, subiectul de drept concursual care sufera, in mod direct, efectele masurii.
In jurisprudenta sa, Curtea Europeana de Justitie a subliniat faptul ca insolventa este o stare de fapt, reprezentand un element obiectiv al unei analize economice, aflata sub incidenta unei ordini de drept (a se vedea, in acest sens, Hotararea Nerea SpA c./Regione Marche, Cauza C-245/16). Mai mult, s-a considerat ca starea de insolventa nu este si nu poate fi corolarul unei culpe a debitorului, neputand atrage sanctiuni prin chiar acest fapt.
In consecinta, interdictia de a accesa sau a derula in continuare o procedura de insolventa, ca masura preventiva in procesul penal, se opune chiar modului in care este reglementata arhitectura procedurilor de insolventa (ratio legis), constituind, totodata, o grava bariera in calea drepturilor concursuale, legitime ale creditorilor.
Insolventa reprezinta un remediu necesar al unei stari de dificultate financiara, insa, in cazul in care nu se permite accesarea acesteia de catre cei interesati, insolventa reprezinta ea insasi un risc major de contaminare a altor agenti economici viabili.
Practic, deschiderea procedurii de insolventa, prin toate parghiile si mecanismele sale de functionare, reuseste sa il „izoleze” pe debitorul afectat, protejand astfel mediul economic de propagarea unor consecinte nocive. Mai mult decat atat, starea de insolventa il obliga pe debitor sa actioneze in primul rand transparent si responsabil fata de partenerii sai de afaceri, prin formularea cererii de deschidere a procedurii, iar in al doilea rand precaut si diligent, prin anuntarea faptului ca este parte intr-o astfel de procedura.
Prin urmare, interpretarea dispozitiilor legale analizate intr-o maniera care sa conduca la interzicerea accesarii sau derularii procedurii de insolventa ar fi contrara dispozitiilor art. 135 din Constitutie, intrucat afecteaza libera derulare a relatiilor comerciale, instituind blocaje si afectand si alti parteneri comerciali in afara debitorului insolvent.
De asemenea, o astfel de interpretare ar fi contrara oricaror mecanisme de protectie si de garantare a dreptului de proprietate, in sensul dispozitiilor art. 44 din Constitutie, intrucat drepturile de creanta ale creditorilor ar fi blocate in realizarea lor, desi acestea reprezinta, in mod cert, un „drept de proprietate”, in sensul art. 1 din Protocolul aditional la Conventia Europeana a Drepturilor Omului, drept fundamental ce poate fi invocat in ordinea juridica interna de orice persoana interesata.
Nu in ultimul rand, s-a apreciat ca s-ar incalca si dreptul de liber acces la justitie, consacrat de dispozitiile art. 21 din Constitutie, dintr-o dubla perspectiva: (i) aceea a debitorului, care nu mai poate accesa procedura-remediu, singura in masura a-i asigura sansa de redresare a activitatii, sau, dupa caz, de remitere legala de datorie; (ii) aceea a creditorilor, care nu mai pot participa la efectivitatea mecanismelor de realizare a creantelor, intr-o procedura concursuala.
Pe de alta parte, procedura de insolventa este o procedura judiciara, care se deruleaza sub controlul de legalitate al judecatorului-sindic, garant al acestei proceduri.
S-a conchis in sensul ca singura interpretare corecta este aceea a incidentei masurii preventive doar in cazul lichidarilor voluntare, reglementate de Legea nr. 31/1990.
- Jurisprudenta Inaltei Curti de Casatie si Justitie
In urma verificarii jurisprudentei Inaltei Curti de Casatie si Justitie se constata ca instanta suprema s-a pronuntat asupra problemei de drept ce face obiectul sesizarii.
Astfel, prin Incheierea din 21 noiembrie 2016, pronuntata in Dosarul nr. 2.827/2/2014, definitiva prin Decizia penala nr. 196 din 5 decembrie 2016, pronuntata in Dosarul nr. 3.901/1/2016 de Completul de 5 judecatori, s-a retinut:
„Reiterand scopul pentru care legiuitorul in noua reglementare, prin art. 493 Cod procedura penala, a introdus si aceasta masura preventiva a fost acela de a nu permite unei persoane juridice de a se sustrage de la raspunderea penala, astfel incat, daca persoana juridica incearca sa se sustraga voluntar de la raspundere penala, trebuie sa poata fi luate masuri preventive specifice, insa, daca initiativa nu apartine acesteia, de principiu trebuie sa permita desfasurarea in continuare a procedurilor asa cum prevede legea speciala. Mai mult, procedura insolventei, odata deschisa, ar trebui sa fie un flux continuu si neintrerupt de acte juridice, operatiuni si procese, cu un parcurs de regula ireversibil, este un itinerar care trebuie derulat cu celeritate, in scopul acoperirii creantelor.
Pe de alta parte, fortarea mentinerii unei societati economice, in conditiile in care aceasta nu mai genereaza profit si devine chiar producatoare de prejudicii, ori imposibilitatea valorificarii unor bunuri, bunuri care isi diminueaza valoarea sau care devin greu de vandut, poate reprezenta o ingerinta in dreptul de proprietate al tertilor (creanta lor reprezentand un bun in intelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventia europeana a drepturilor omului). Totodata, atingerea adusa dreptului de proprietate poate sa nu fie nici proportionala, intrucat rupe justul echilibru intre exigentele interesului general si imperativele legate de protejarea drepturilor fundamentale. Astfel, „interesul public” (general), deseori invocat pentru a justifica tinerea in loc a procedurii insolventei exista, dar acest interes general nu poate fi absolut, ci trebuie sa se subsumeze conditiilor prevazute de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventia europeana a drepturilor omului”.
Totodata, prin Decizia nr. 1/2020 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 147 din 25 februarie 2020, in interpretarea dispozitiilor art. 91 alin. (1), art. 102 alin. (8) si art. 154-158 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolventei si de insolventa, cu modificarile si completarile ulterioare, raportate la dispozitiile art. 249 alin. (1) si (2) din Codul de procedura penala (respectiv art. 163 alin. 1 si 2 din Codul de procedura penala de la 1968), s-a statuat ca „existenta unor masuri asiguratorii infiintate in cadrul unui proces penal asupra bunurilor unei persoane juridice, anterior deschiderii procedurii insolventei, in vederea confiscarii speciale, a repararii pagubei produse prin infractiune sau a garantarii executarii cheltuielilor judiciare:
- a) nu suspenda procedura de lichidare prevazuta de Legea nr. 85/2014 in ceea ce priveste bunul sechestrat;
- b) nu este de natura a indisponibiliza bunul asupra caruia a fost inceputa procedura de valorificare conform dispozitiilor Legii nr. 85/2014;
- c) nu impiedica lichidarea bunurilor efectuata de lichidatorul judiciar in exercitarea atributiilor conferite de Legea nr. 85/2014″.
- Jurisprudenta Curtii Constitutionale
Dispozitiile art. 493 din Codul de procedura penala au facut obiectul analizei instantei de contencios constitutional, in cadrul mai multor exceptii de neconstitutionalitate.
Astfel, examinand exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 493 din Codul de procedura penala, din perspectiva incalcarii prevederilor constitutionale ale art. 1 alin. (5) referitor la obligativitatea respectarii Constitutiei si a legilor, ale art. 21 referitor la accesul liber la justitie, ale art. 40 alin. (1) referitor la dreptul cetatenilor de a se asocia liber in partide politice, in sindicate, in patronate si in alte forme de asociere, ale art. 44 referitor la dreptul de proprietate privata, ale art. 45 referitor la libertatea economica si ale art. 53 referitor la restrangerea exercitiului unor drepturi sau al unor libertati, Curtea Constitutionala a retinut in Decizia nr. 139 din 10 martie 2016, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 350 din 6 mai 2016:
„38. Examinand exceptia de neconstitutionalitate, Curtea constata ca masurile preventive aplicabile persoanei juridice sunt masuri procesuale ce vizeaza in mod direct fie libertatea economica, fie dreptul de proprietate privata al acesteia. Masurile preventive pot fi luate in cursul urmaririi penale de catre judecatorul de drepturi si libertati, la propunerea procurorului sau de catre judecatorul de camera preliminara ori instanta de judecata, dupa caz, daca exista motive temeinice care justifica suspiciunea rezonabila ca persoana juridica a savarsit o infractiune si numai pentru a se asigura buna desfasurare a procesului penal. Cu toate acestea, desi, potrivit dispozitiilor art. 493 alin. (4) din Codul de procedura penala, aceste masuri pot fi dispuse pe o perioada de cel mult 60 de zile, cu posibilitatea prelungirii in cursul urmaririi penale si a mentinerii in cursul procedurii de camera preliminara, daca se mentin temeiurile care au determinat luarea lor, fiecare prelungire neputand depasi 60 de zile, legiuitorul nu a reglementat si cu privire la durata maxima pentru care acestea pot fi dispuse.
- (…) scopul acestor restrangeri consta atat in prevenirea producerii unor noi pierderi, cat si in atingerea finalitatii proprii a procesului penal, si anume tragerea la raspundere penala a persoanei juridice. Prin urmare, tinand seama de faptul ca, in acord cu art. 136 din Codul penal, pedepsele aplicabile persoanei juridice sunt principale (amenda) si complementare (dizolvarea persoanei juridice, suspendarea activitatii sau a uneia dintre activitatile persoanei juridice pe o durata de la 3 luni la 3 ani, inchiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice pe o durata de la 3 luni la 3 ani, interzicerea de a participa la procedurile de achizitii publice pe o durata de la unu la 3 ani, plasarea sub supraveghere judiciara si afisarea sau publicarea hotararii de condamnare), atunci masurile preventive care pot fi luate fata de un inculpat persoana juridica isi gasesc deplina justificare in asigurarea bunei desfasurari a procesului penal. In masura in care s-ar institui un termen maxim pana la care pot fi prelungite/mentinute masurile preventive fata de persoana juridica, atunci s-ar nega insusi scopul actiunii penale, si anume acela de a trage la raspundere penala persoana juridica, intrucat, prin permiterea dizolvarii, lichidarii, fuziunii sau divizarii sale, obiectul actiunii penale, astfel consacrat de art. 14 din Codul de procedura penala, ar ramane fara finalitate. Or, tragerea la raspundere penala a persoanelor care au savarsit infractiuni este un deziderat al ordinii publice, care legitimeaza, pe cale de consecinta, instituirea masurilor reclamate. Astfel, desi in urma finalizarii procesului penal instanta de judecata ar dispune condamnarea persoanei juridice inculpate, aceasta nu mai poate fi trasa la raspundere penala, deoarece si-a pierdut identitatea prin disparitia sa juridica si radierea din Registrul comertului. Asa cum insusi textul legal criticat dispune, luarea masurilor preventive are ca scop buna desfasurare a procesului penal, care presupune implicit garantarea, in eventualitatea unei hotarari definitive de condamnare, a executarii pedepsei aplicate. In plus, prin natura lor, masurile preventive nu impiedica persoana juridica suspecta/inculpata sa desfasoare activitati comerciale, aceasta fiind limitata sa efectueze acte de comert si sa intre in relatii contractuale cu terte persoane.”
In acelasi sens sunt Decizia nr. 451 din 7 noiembrie 2013, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 761 din 6 decembrie 2013, Decizia nr. 15 din 22 ianuarie 2004, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 118 din 10 februarie 2004, Decizia nr. 896 din 6 iulie 2010, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 530 din 29 iulie 2010, Decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 868 din 20 noiembrie 2015, si Decizia nr. 34 din 19 ianuarie 2017, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 273 din 19 aprilie 2017.
- Raportul asupra recursului in interesul legii
Judecatorii-raportori, prin raportul intocmit in cauza vizand interpretarea si aplicarea in mod unitar a dispozitiilor art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedura penala, in privinta procedurii de insolventa a persoanelor juridice prevazuta de Legea nr. 85/2014, au constatat ca recursul in interesul legii este admisibil.
In analiza problemei de drept supuse dezlegarii in prezentul recurs in interesul legii, raportul a analizat notiunea de personalitate juridica si modul in care aceasta inceteaza, cuprinzand, totodata, o analiza comparativa a celor doua proceduri speciale vizate, respectiv procedura insolventei reglementata de Legea nr. 85/2014 si procedura masurii preventive reglementata de art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedura penala.
Rezumand problema de drept care a primit o solutionare diferita din partea instantelor judecatoresti prin hotarari judecatoresti definitive, judecatorii-raportori au apreciat in esenta ca de lege lata masura preventiva prevazuta de art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedura penala, vizand interdictia initierii sau suspendarea procedurii de dizolvare sau lichidare a persoanei juridice, nu excepteaza de la aplicare dizolvarea ori lichidarea persoanei juridice din procedura falimentului, ca etapa a procedurii insolventei.
Totodata, fata de multitudinea de etape si operatiuni pe care le presupune procedura insolventei, judecatorii-raportori au sustinut ca interventia instantei penale in procedura insolventei pentru a impiedica disparitia persoanei juridice supuse urmaririi penale trebuie sa aiba loc la momentul primului act ce marcheaza inceputul disparitiei persoanei juridice – intrarea in faliment si, implicit, dizolvarea persoanei juridice, etapa in care identitatea titularului cererii de deschidere a procedurii insolventei s-a pierdut, interesul particular al celui care a sesizat judecatorul-sindic fiind inlocuit de un interes colectiv, al tuturor titularilor de creante impotriva debitorului aflat in incetare de plati.
O astfel de interpretare a fost apreciata ca fiind in concordanta cu art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedura penala, text de lege ce face referire expresa la interzicerea initierii ori suspendarea procedurii de dizolvare si lichidare, fara sa distinga intre dizolvarea si lichidarea voluntara reglementata de Codul civil si de Legea nr. 31/1990 si dizolvarea si lichidarea dispuse de judecatorul-sindic in etapa falimentului din procedura insolventei, ambele forme avand ca efect incetarea personalitatii juridice a entitatii supuse procedurii de dizolvare si lichidare si, in final, disparitia persoanei juridice.
S-a apreciat ca masura preventiva prevazuta de art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedura penala vizeaza atat procedura de dizolvare si lichidare voluntara, cat si procedura de dizolvare si lichidare a unei persoane juridice in temeiul Legii nr. 85/2014. Masura preventiva poate fi dispusa in toate ipotezele in care este vorba despre dizolvare sau lichidare – art. 245 si urmatoarele din Codul civil si art. 227-2371-252-2702 din Legea nr. 31/1990, inclusiv in situatiile de dizolvare si lichidare prevazute de Legea nr. 85/2014, intrucat legea nu distinge.
In argumentarea punctului de vedere formulat a fost avut in vedere si scopul masurilor preventive, mentionat in art. 493 din Codul de procedura penala, si anume buna desfasurare a procesului penal, retinandu-se ca, spre deosebire de masurile preventive aplicate unei persoane fizice, care au ca finalitate unica impiedicarea sustragerii de la urmarirea penala sau prevenirea savarsirii unei alte infractiuni, conform art. 202 alin. (1) din Codul de procedura penala, in cazul persoanei juridice, legiuitorul a inteles sa faca o distinctie, prevazand in art. 493 alin. (1) din acelasi act normativ ca finalitatea masurilor preventive aplicate persoanei juridice este cu precadere asigurarea bunei desfasurari a procesului penal.
Totodata, s-a retinut ca problema a fost analizata de Curtea Constitutionala, in considerentele Deciziei nr. 139/2016: „. . . scopul acestor restrangeri consta atat in prevenirea producerii unor noi pierderi, cat si in atingerea finalitatii proprii a procesului penal, si anume tragerea la raspundere penala a persoanei juridice. . . Asa cum insusi textul criticat dispune, luarea masurilor preventive are ca scop buna desfasurare a procesului penal care presupune, implicit, garantarea, in eventualitatea unei hotarari definitive de condamnare, a executarii pedepsei aplicate. (…)”
S-a apreciat in cuprinsul raportului ca, fata de dezlegarile date de Curtea Constitutionala, nu poate fi retinut nici argumentul conform caruia prin „blocarea” procedurii insolventei ar fi incalcat principiul fundamental al acesteia – maximizarea gradului de valorificare a activelor, intrucat, pe de o parte, dreptul creditorilor la incasarea creantelor prin valorificarea la maximum a averii debitorului insolvabil poate suporta limitari in vederea protejarii unui interes general – asigurarea finalitatii procesului penal prin tragerea la raspundere penala a unui subiect de drept care beneficiaza de toate atributele personalitatii sale juridice, astfel cum a aratat instanta de contencios constitutional, iar, pe de alta parte, potrivit alineatului 4 al articolului 493 din Codul de procedura penala, masurile preventive se dispun pentru o perioada limitata de timp – maximum 60 de zile, putand fi prelungite doar daca se mentin temeiurile care au determinat luarea acestei masuri.
In ceea ce priveste argumentul conform caruia masura preventiva ce face obiectul prezentului recurs in interesul legii se aplica doar dizolvarii si lichidarii voluntare, intrucat sanctiunea pe care o aplica judecatorul penal prin hotararea de condamnare a unei persoane juridice este amenda penala, care, din perspectiva Legii nr. 85/2014, este o simpla creanta fiscala ce urmeaza a fi executata in ordinea de prioritate prevazuta de art. 161 din legea anterior mentionata, astfel incat natura acestei creante nu justifica intarzierea in recuperarea altor creante prioritare, intarziere provocata prin suspendarea procedurii, judecatorii raportori au aratat ca acesta nu poate fi primit, intrucat scopul procesului penal nu ar mai putea fi atins in eventualitatea disparitiei persoanei juridice pana la finalizarea procesului penal.
Si sub acest aspect, s-a subliniat dezlegarea data de Curtea Constitutionala, retinandu-se ca argumentele expuse in Decizia nr. 139/2016 nu pot fi ignorate de judecator: „. . . tragerea la raspundere penala a persoanelor care au savarsit infractiuni este un deziderat al ordinii publice, care legitimeaza, pe cale de consecinta, instituirea masurilor reclamate. Astfel, desi in urma finalizarii procesului penal instanta de judecata ar dispune condamnarea persoanei juridice inculpate, aceasta nu mai poate fi trasa la raspundere penala, deoarece si-a pierdut identitatea prin disparitia sa juridica si radierea din Registrul comertului. Asa cum insusi textul legal criticat dispune, luarea masurilor preventive are ca scop buna desfasurare a procesului penal, care presupune implicit garantarea, in eventualitatea unei hotarari definitive de condamnare, a executarii pedepsei aplicate”.
Prin urmare, constatand sensul neechivoc al normei ce face obiectul prezentului recurs in interesul legii, s-a conchis in sensul ca interdictia initierii ori, dupa caz, suspendarea procedurii de dizolvare sau lichidare a persoanei juridice vizeaza si dizolvarea, respectiv lichidarea in procedura falimentului prevazuta de Legea nr. 85/2014.
- Inalta Curte de Casatie si Justitie, examinand sesizarea cu recurs in interesul legii, raportul intocmit de judecatorii-raportori si dispozitiile legale ce se solicita a fi interpretate in mod unitar, retine urmatoarele:
10.1. Analiza conditiilor de admisibilitate
Verificand regularitatea investirii, in raport cu prevederile art. 471 alin. (1) din Codul de procedura penala, care enumera subiectele de drept care pot promova recurs in interesul legii, se constata ca aceasta prima conditie de admisibilitate, legata de titularul sesizarii, este indeplinita in cauza, recursul de fata fiind formulat de procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie.
De asemenea, verificand jurisprudenta atasata actului de sesizare, care releva solutionarea, in mod diferit, prin hotarari judecatoresti definitive, a problemei de drept care face obiectul judecatii, se constata indeplinita si cea de-a doua conditie de admisibilitate prevazuta de art. 471 alin. (3) si de art. 472 din Codul de procedura penala.
10.2. Dispozitiile legale supuse interpretarii si aplicarii unitare:
Art. 493 din Codul de procedura penala – Masurile preventive
(1) Judecatorul de drepturi si libertati, in cursul urmaririi penale, la propunerea procurorului, sau, dupa caz, judecatorul de camera preliminara ori instanta poate dispune, daca exista motive temeinice care justifica suspiciunea rezonabila ca persoana juridica a savarsit o fapta prevazuta de legea penala si numai pentru a se asigura buna desfasurare a procesului penal, una sau mai multe dintre urmatoarele masuri:
- a) interdictia initierii ori, dupa caz, suspendarea procedurii de dizolvare sau lichidare a persoanei juridice; (…)
10.3. Dispozitii legale ce prezinta relevanta in dezlegarea problemei de drept
10.3.1. Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolventei si de insolventa:
Articolul 66 (1) Debitorul aflat in stare de insolventa este obligat sa adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozitiilor prezentei legi, in termen de maximum 30 de zile de la aparitia starii de insolventa. La cererea adresata tribunalului va fi atasata dovada notificarii organului fiscal competent cu privire la intentia de deschidere a procedurii insolventei.
(2) Daca la data expirarii termenului prevazut la alin. (1) debitorul este angrenat, cu buna-credinta, in negocieri extrajudiciare pentru restructurarea datoriilor sale, acesta are obligatia de a adresa tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozitiilor prezentei legi, in termen de 5 zile de la esuarea negocierilor.
(3) Daca in cursul negocierilor derulate in cadrul unei proceduri de mandat ad-hoc sau de concordat preventiv debitorul ajunge in stare de insolventa, dar exista presupunerea rezonabila, bazata pe indicii temeinice, ca rezultatele negocierilor ar putea fi valorificate in termen scurt prin incheierea unui acord extrajudiciar, debitorul, de buna-credinta, trebuie sa introduca cererea de deschidere a procedurii in conditiile si termenul prevazute la alin. (2). In caz contrar, debitorul trebuie sa introduca cererea de deschidere a procedurii insolventei in termen de 30 de zile de la aparitia starii de insolventa.
(4) Debitorul in cazul caruia aparitia starii de insolventa este iminenta va putea sa adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozitiilor prezentului titlu.
(…)
Articolul 145 (1) Judecatorul-sindic va decide, prin sentinta sau, dupa caz, prin incheiere, in conditiile art. 71, intrarea in faliment in urmatoarele cazuri:
- a) debitorul si-a declarat intentia de a intra in procedura simplificata;
- b) debitorul nu si-a declarat intentia de reorganizare;
- c) niciunul dintre celelalte subiecte de drept indreptatite nu a propus un plan de reorganizare, potrivit dispozitiilor art. 132, sau niciunul dintre planurile propuse nu a fost acceptat si confirmat;
- debitorul si-a declarat intentia de reorganizare, dar nu a propus un plan de reorganizare ori planul propus de acesta nu a fost acceptat si confirmat;
- obligatiile de plata si celelalte sarcini asumate nu sunt indeplinite in conditiile stipulate prin planul confirmat sau desfasurarea activitatii debitorului in decursul reorganizarii sale aduce pierderi averii sale;
- a fost aprobat raportul administratorului judiciar prin care se propune, dupa caz, intrarea debitorului in faliment, potrivit art. 92 alin. (5) sau art. 97 alin. (5);
- in cazurile prevazute la art. 75 alin. (4) si art. 143 alin. (3).
(2) Prin hotararea prin care se decide intrarea in faliment, judecatorul-sindic va pronunta dizolvarea debitorului persoana juridica si va dispune:
- a) ridicarea dreptului de administrare al debitorului;
- b) in cazul procedurii generale, desemnarea unui lichidator judiciar provizoriu, precum si stabilirea atributiilor si a onorariului acestuia, in conformitate cu criteriile aprobate prin legea de organizare a profesiei;
- c) in cazul procedurii simplificate, confirmarea in calitate de lichidator judiciar a administratorului judiciar, desemnat potrivit prevederilor art. 57 alin. (2) sau art. 73, dupa caz;
- d) termenul maxim de la intrarea in faliment in cadrul procedurii generale, de predare a gestiunii averii de la debitor/administratorul judiciar catre lichidatorul judiciar, impreuna cu lista actelor si operatiunilor efectuate dupa deschiderea procedurii prevazute la art. 84 alin. (2);
- e) intocmirea de catre administratorul judiciar si predarea catre lichidatorul judiciar, in termen de maximum 5 zile de la intrarea in faliment, in cadrul procedurii generale, a unei liste cuprinzand numele si adresele creditorilor si toate creantele acestora la data intrarii in faliment, cu indicarea celor nascute dupa deschiderea procedurii, a tabelului definitiv al creantelor si a oricaror alte tabele intocmite in procedura, a oricaror rapoarte de distributie, a listei actelor si operatiunilor efectuate dupa data deschiderii procedurii. Aceasta obligatie revine administratorului special, cu avizul administratorului judiciar, daca, pana la data deschiderii procedurii falimentului, nu a fost ridicat dreptul de administrare;
- f) notificarea intrarii in faliment.
(3) In cazul intrarii in faliment, incheierea sau, dupa caz, sentinta va indica si termenele prevazute la art. 146 alin. (2) sau, dupa caz, la art. 147 alin. (2).
(4) Dupa intrarea in faliment in procedura generala, dispozitiile art. 99-114 vor fi aplicate, daca este necesar, in mod corespunzator, in ceea ce priveste creantele nascute intre data deschiderii procedurii si data intrarii in faliment, precum si procedura de admitere a acestora.
Articolul 154 (1) Lichidarea bunurilor din averea debitorului va fi efectuata de lichidatorul judiciar sub controlul judecatorului-sindic. Pentru maximizarea valorii averii debitorului, lichidatorul judiciar va face toate demersurile de expunere pe piata, intr-o forma adecvata, a acestora, cheltuielile de publicitate fiind suportate din averea debitorului.
(2) Lichidarea va incepe indata dupa finalizarea de catre lichidatorul judiciar a inventarierii si depunerea raportului de evaluare. Bunurile vor putea fi vandute in bloc sau individual. Orice vanzare in bloc a bunurilor, ca subansamblu functional, indiferent daca se face in reorganizare sau in faliment, poate fi considerata transfer de active daca indeplineste dispozitiile art. 128 alin. (7) din Legea nr. 571/2003. Tipul de vanzare a bunurilor, respectiv licitatie publica, negociere directa sau o combinatie a celor doua si regulamentul de vanzare corespunzator modalitatii de vanzare pentru care se opteaza sunt aprobate de adunarea creditorilor pe baza propunerii lichidatorului judiciar. In cazul licitatiei publice, publicitatea se va face si prin afisare pe site-ul Uniunii Nationale a Practicienilor in Insolventa din Romania. In vederea evaluarii bunurilor din averea debitorului, cu acordul comitetului creditorilor, lichidatorul judiciar poate sa angajeze, in numele debitorului, un evaluator si sa ii stabileasca onorariul. Evaluatorii trebuie sa fie membri ai Asociatiei Nationale a Evaluatorilor din Romania, iar evaluarea trebuie efectuata in conformitate cu standardele internationale de evaluare.
(3) Bunurile din averea debitorului vor fi evaluate atat in bloc, cat si individual. Evaluarea in bloc are in vedere fie evaluarea totalitatii bunurilor din averea debitorului, fie evaluarea subansamblurilor functionale.
Articolul 174 (1) In orice stadiu al procedurii prevazute de prezentul titlu, daca se constata ca nu exista bunuri in averea debitorului ori ca acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative si niciun creditor nu se ofera sa avanseze sumele corespunzatoare, judecatorul-sindic va audia de urgenta creditorii intr-o sedinta, iar in cazul refuzului exprimat de acestia de a avansa sumele necesare sau in cazul neprezentarii acestora, desi s-a indeplinit procedura citarii prin BPI, va da o sentinta de inchidere a procedurii, prin care se dispune si radierea debitorului din registrul in care este inmatriculat. (…)
10.3.2. Legea societatilor nr. 31/1990:
Art. 227. – (1) Societatea se dizolva prin:
- a) trecerea timpului stabilit pentru durata societatii;
- b) imposibilitatea realizarii obiectului de activitate al societatii sau realizarea acestuia;
- c) declararea nulitatii societatii;
- d) hotararea adunarii generale;
- e) hotararea tribunalului, la cererea oricarui asociat, pentru motive temeinice, precum neintelegerile grave dintre asociati, care impiedica functionarea societatii;
- f) falimentul societatii;
- g) alte cauze prevazute de lege sau de actul constitutiv al societatii.
(2) In cazul prevazut la alin. (1) lit. a), asociatii trebuie sa fie consultati de catre consiliul de administratie, respectiv de directorat, cu cel putin 3 luni inainte de expirarea duratei societatii, cu privire la eventuala prelungire a acesteia. In lipsa, la cererea oricaruia dintre asociati, tribunalul poate dispune, prin incheiere, efectuarea consultarii conform art. 119 alin. (3).
(3) Daca procedura prevazuta la alin. (2) nu este indeplinita, la expirarea duratei mentionate in actul constitutiv orice persoana interesata sau Oficiul National al Registrului Comertului poate sesiza judecatorul-delegat pentru constatarea dizolvarii societatii.
(4) Lichidarea si radierea societatii se efectueaza potrivit dispozitiilor art. 237 alin. (6)-(10).
Art. 228. – (1) Societatea pe actiuni se dizolva:
- a) in cazul si in conditiile prevazute la art. 15324;
- b) in cazul si in conditiile prevazute la art. 10 alin. (3).
(2) Prevederile alin. (1) lit. a) se aplica in mod corespunzator si societatii cu raspundere limitata.
Art. 229. – (1) Societatile in nume colectiv sau cu raspundere limitata se dizolva prin falimentul, incapacitatea, excluderea, retragerea sau decesul unuia dintre asociati, cand, datorita acestor cauze, numarul asociatilor s-a redus la unul singur.
(2) Se excepteaza cazul cand in actul constitutiv exista clauza de continuare cu mostenitorii sau cand asociatul ramas hotaraste continuarea existentei societatii sub forma societatii cu raspundere limitata cu asociat unic.
(3) Dispozitiile alineatelor precedente se aplica si societatilor in comandita simpla sau in comandita pe actiuni, daca acele cauze privesc pe singurul asociat comanditat sau comanditar.
Art. 237. – (1) La cererea oricarei persoane interesate, precum si a Oficiului National al Registrului Comertului; tribunalul va putea pronunta dizolvarea societatii in cazurile in care:
- a) societatea nu mai are organe statutare sau acestea nu se mai pot intruni;
- b) actionarii/asociatii au disparut ori nu au domiciliul cunoscut ori resedinta cunoscuta;
- c) nu mai sunt indeplinite conditiile referitoare la sediul social, inclusiv ca urmare a expirarii duratei actului care atesta dreptul de folosinta asupra spatiului cu destinatie de sediu social ori transferului dreptului de folosinta sau proprietate asupra spatiului cu destinatie de sediu social;
- d) a incetat activitatea societatii sau nu a fost reluata activitatea dupa perioada de inactivitate temporara, anuntata organelor fiscale si inscrisa in registrul comertului, perioada care nu poate depasi 3 ani de la data inscrierii in registrul comertului;
- e) societatea nu si-a completat capitalul social, in conditiile legii;
- f) societatea nu si-a depus situatiile financiare anuale si, dupa caz, situatiile financiare anuale consolidate, precum si raportarile contabile la unitatile teritoriale ale Ministerului Finantelor Publice, in termenul prevazut de lege, daca perioada de intarziere depaseste 60 de zile lucratoare;
- g) societatea nu si-a depus la unitatile teritoriale ale Ministerului Finantelor Publice, in termenul prevazut de lege, declaratia ca nu a desfasurat activitate de la constituire, daca perioada de intarziere depaseste 60 de zile lucratoare.
10.4. Cu privire la dezlegarea problemei de drept sesizate, Inalta Curte de Casatie si Justitie – Completul pentru solutionarea recursului in interesul legii retine urmatoarele:
Dezlegarea problemei de drept sesizate prin recursul in interesul legii care a creat divergenta de practica judiciara, vizand posibilitatea aplicarii masurii preventive a interdictiei initierii ori, dupa caz, suspendarea procedurilor de dizolvare sau lichidare a persoanei juridice, prevazuta de dispozitiile art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedura penala si in procedura speciala instituita de Legea nr. 85/2014, este necesar a fi supusa unei abordari multiple care sa valorifice, corelat, incidenta dispozitiilor legale care reglementeaza domenii juridice diferite.
Astfel, Inalta Curte de Casatie si Justitie – Completul pentru solutionarea recursului in interesul legii constata ca problema de drept supusa dezlegarii se afla la confluenta, prima facie, a legii de procedura penala si a celor ce guverneaza societatile comerciale, iar aceasta se situeaza prioritar nu pe taramul principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, ci pe taramul concursului dintre mai multe legi. Prin urmare, analiza nu poate fi realizata exclusiv din perspectiva legii de procedura penala, ci trebuie sa porneasca de la interpretarea scopului diferitelor reglementari, rezultat din economia acestora sau din expunerea de motive a actelor normative, combinata, in caz de conflict sau de divergenta, cu principiul actus interpretandus est potius ut valeat, quam ut perea.
A admite ca solutia la aceasta problema o reprezinta aplicarea principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus echivaleaza cu o cercetare superficiala a acesteia, iar simplul exemplu al cazului in care dizolvarea este dispusa ca pedeapsa complementara aplicata definitiv persoanei juridice, caz in care executarea pedepsei nu poate fi suspendata printr-o masura preventiva luata intr-un alt dosar, este suficient pentru a demonstra ca textul nu reclama o atare interpretare.
De altfel, o analiza din perspectiva concursului dintre mai multe legi a fost realizata de instanta suprema prin Decizia nr. 1/2020 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 147 din 25 februarie 2020, pronuntata intr-o problema asemanatoare, respectiv interpretarea dispozitiilor art. 91 alin. (1), art. 102 alin. (8) si art. 154-158 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolventei si de insolventa, cu modificarile si completarile ulterioare, raportate la dispozitiile art. 249 alin. (1) si (2) din Codul de procedura penala (respectiv art. 163 alin. 1 si 2 din Codul de procedura penala de la 1968), prin care s-a stabilit ca existenta unor masuri asiguratorii infiintate in cadrul unui proces penal asupra bunurilor unei persoane juridice, anterior deschiderii procedurii insolventei, in vederea confiscarii speciale, a repararii pagubei produse prin infractiune sau a garantarii executarii cheltuielilor judiciare: a) nu suspenda procedura de lichidare prevazuta de Legea nr. 85/2014 in ceea ce priveste bunul sechestrat; b) nu este de natura a indisponibiliza bunul asupra caruia a fost inceputa procedura de valorificare conform dispozitiilor Legii nr. 85/2014; c) nu impiedica lichidarea bunurilor efectuata de lichidatorul judiciar in exercitarea atributiilor conferite de Legea nr. 85/2014.
Considerentele acestei decizii, care vizeaza o masura procesuala cu caracter real, prezinta relevanta si in prezenta cauza, in care problema de drept a carei dezlegare se solicita se refera la o masura procesuala cu caracter personal. In motivarea solutiei s-au aratat urmatoarele:
„81. Potrivit art. 2 din Legea nr. 85/2014, «scopul prezentei legi este instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului, cu acordarea, atunci cand este posibil, a sansei de redresare a activitatii acestuia».
- Asadar, Legea nr. 85/2014 are doua componente esentiale: una privind prevenirea insolventei si cea de-a doua privind procedura insolventei in scopul acoperirii pasivului debitoarei.
- Sub cel de-al doilea aspect, care intereseaza in cauza, rezulta ca procedura insolventei este o procedura executionala, concursuala si colectiva, desfasurata de «organele care aplica procedura» (asa cum sunt denumite chiar in titlul II capitolul I sectiunea a 2-a din Legea nr. 85/2014), respectiv de: instantele judecatoresti (tribunalul, in prima instanta, si curtea de apel, in calea de atac – art. 41 si 43), judecatorul-sindic (care functioneaza in cadrul tribunalului), administratorul judiciar si lichidatorul judiciar (practicieni in insolventa, desemnati de catre judecatorul-sindic pentru administrarea procedurii insolventei – art. 57-64).
- In fine, procedura insolventei este o procedura de executare silita concursuala si colectiva la care participa toti creditorii impreuna la urmarirea si recuperarea creantelor lor, in modalitatile prevazute de lege (art. 5 pct. 44 din Legea nr. 85/2014).
- Procedura falimentului este procedura de insolventa, concursuala, colectiva si egalitara, care se aplica debitorului in vederea lichidarii averii acestuia, pentru acoperirea pasivului (art. 5 pct. 45).
- Cu alte cuvinte, procedura insolventei (in componentele sale distincte), fiind una judiciara, prin excelenta, desfasurata sub controlul de legalitate al judecatorului-sindic, nu implica in totalitate vointa debitorului in ceea ce priveste modalitatea concreta de valorificare a bunurilor sale in scopul acoperirii creantelor. Ca atare, din acest punct de vedere, aceasta procedura presupune o instrainare/vanzare silita a bunurilor (iar nu de bunavoie), chiar si in cazul reorganizarii, de vreme ce si in acest caz planul de reorganizare este supus analizei creditorilor si apoi aprobarii de catre judecatorul-sindic (art. 134-140).
- Asadar, pornind de la analiza celor doua institutii juridice aflate in concurs, respectiv masura asiguratorie dispusa in procesul penal asupra unor bunuri ale debitoarei, aflata in procedura insolventei, si masura de valorificare a bunurilor debitoarei in procedura insolventei, trebuie facute cateva distinctii.
- Asa cum a decis Inalta Curte de Casatie si Justitie prin Decizia nr. 2/2018, mai intai trebuie avut in vedere faptul ca dispozitiile penale in materia masurilor asiguratorii se completeaza cu cele din materia procesual civila, astfel cum reglementeaza dispozitiile art. 2 alin. (2) din Codul de procedura civila, care consacra caracterul de drept comun al dreptului procesual civil, chiar in materie penala, daca aceasta materie nu contine dispozitii contrare.
- De asemenea, tot cu titlu preliminar, trebuie subliniat faptul ca o masura asiguratorie dispusa in procesul penal are scopul de a impiedica sustragerea de catre proprietar a bunurilor sale de la o eventuala valorificare silita sau, in sens larg, de la valorificarea gajului general al creditorilor sai, precum si de a impiedica ascunderea, distrugerea, instrainarea acestor bunuri a caror executare silita s-ar putea face ulterior, dupa obtinerea titlului executoriu (adica a hotararii penale privind obligarea inculpatului la repararea pagubei produse partii civile, obligarea la plata unei amenzi penale, obligarea la plata cheltuielilor judiciare sau a hotararii definitive privind confiscarea speciala sau extinsa). Masura asiguratorie in procesul penal consta in «indisponibilizarea» acestor bunuri (mobile sau imobile) – art. 249 alin. (2) din Codul de procedura penala, ceea ce inseamna ca debitorul nu mai poate dispune de bunavoie de aceste bunuri pana la momentul executarii silite, efectul acestei masuri fiind, prin excelenta, unul preventiv, acelasi ca masura asiguratorie dispusa intr-un proces civil.
- Or, valorificarea bunurilor debitoarei in procedura insolventei nu reprezinta un act de dispozitie la indemana debitoarei, pentru a se considera ca pe aceasta cale bunurile asupra carora poarta masurile asiguratorii dispuse in procesul penal sunt sustrase, in mod nelegal, de sub sechestru, ci aceasta procedura se desfasoara sub controlul de legalitate al judecatorului-sindic si sub coordonarea administratorului judiciar sau, dupa caz, a lichidatorului judiciar.
- Pe de alta parte, indisponibilizarea nu confera acestor bunuri caracter de inalienabilitate si insesizabilitate, asa cum retine Inalta Curte de Casatie si Justitie in Decizia nr. 2/2018 (paragrafele 67 si 68), ceea ce conduce la concluzia ca nu exista nicio incompatibilitate intre existenta acestei masuri si valorificarea drepturilor creditorilor din procedura insolventei asupra debitoarei, cu atat mai mult cu cat masurile asiguratorii dispuse in procesul penal nu confera beneficiarului acestora calitatea de creditor preferential in raport cu creditorii din cadrul procedurii insolventei, acestia din urma putand fi chiar titularii unor drepturi reale sau ai unor garantii care ii situeaza pe pozitii privilegiate in etapa distribuirii fondurilor, conform art. 161 din Legea nr. 85/2014.
(…)
- Atunci cand masura asiguratorie este instituita in vederea repararii prejudiciului partii civile sau a recuperarii cheltuielilor judiciare
(…)
- Consecinta acestei masuri consta in mentinerea bunului in proprietatea celui ce urmeaza a fi obligat prin solutionarea laturii civile a procesului penal, adica tocmai efectul de indisponibilizare la care face referire Codul de procedura penala, ce vizeaza impiedicarea vanzarii bunului de bunavoie de catre cel la care se refera masura sechestrului, nicidecum impiedicarea vanzarii silite a bunului, chiar si prin intermediul unei proceduri concursuale (a insolventei).
- Cand bunurile vizate de masura sechestrului asigurator apartin unei persoane aflate in procedura falimentului, un astfel de avantaj patrimonial nu mai poate fi mentinut, dat fiind faptul ca dispozitiile legii insolventei nu instituie niciun tratament privilegiat in ceea ce priveste creanta unei parti civile din cadrul unui proces penal, fata de ceilalti creditori din aceeasi procedura.
(…)
- Conform art. 102 alin. (8) din Legea nr. 85/2014, creanta unei parti vatamate din cadrul procesului penal se inscrie sub conditie suspensiva, pana la solutionarea actiunii civile din procesul penal; in cazul in care aceasta actiune nu se finalizeaza pana la inchiderea procedurii insolventei, eventualele creante rezultate din procesul penal vor fi acoperite din averea persoanei juridice reorganizate sau, daca este cazul, din sumele obtinute din actiunea in atragerea raspunderii patrimoniale exercitate conform art. 169.
- Asadar, textul de lege evidentiaza intentia clara a legiuitorului de a nu prelungi/suspenda/impiedica derularea procedurii insolventei pana la solutionarea actiunii civile din cadrul procesului penal, in conditiile in care o astfel de prelungire/suspendare/impiedicare pe durata nedeterminata ar atrage dupa sine cheltuieli suplimentare si ar fi de natura a aduce atingere drepturilor celorlalti creditori de a-si vedea acoperite creantele intr-un termen rezonabil, dar si pe aceea de a stabili caracterul de lege civila aplicabila si in procesul penal Legii nr. 85/2014.
- Toate aceste dispozitii reglementeaza necesitatea continuarii procedurii insolventei, in baza regulilor sale specifice, in ciuda preexistentei sau aparitiei unei masuri asiguratorii in procesul penal, cu atat mai mult cu cat nu rezulta din nicio dispozitie legala reglementata de legea penala sau procesual penala sau de legea civila, care sa confere beneficiarului unei masuri asiguratorii din procesul penal un titlu preferential ce ar urma sa se definitiveze in viitor, dupa obtinerea unui titlu executoriu in urma solutionarii actiunii civile din procesul penal, partea civila castigatoare fiind cel mult un creditor chirografar care are acelasi regim cu orice creditor chirografar dintr-un proces civil obisnuit, beneficiind doar de gajul general al creditorilor chirografari, cu posibilitatile reglementate de legea speciala, respectiv de Legea nr. 85/2014″.
Trecand la problema de drept ce face obiectul prezentului recurs in interesul legii, trebuie aratat ca, din perspectiva legii procesual penale, masurile preventive sunt definite ca masuri procesuale cu caracter personal, de constrangere, prin care suspectul sau inculpatul este impiedicat sa intreprinda anumite activitati care s-ar rasfrange negativ asupra desfasurarii procesului penal sau asupra atingerii scopului acestuia.
Referitor la persoana juridica, dispozitiile art. 493 alin. (1) din Codul de procedura penala prevad ca masurile preventive se iau „numai pentru a se asigura buna desfasurare a procesului penal”. Desi textul este diferit de cel corelativ din materia masurilor preventive in cazul persoanei fizice, art. 202 din Codul de procedura penala statuand ca masurile preventive se iau „in scopul asigurarii bunei desfasurari a procesului penal, al impiedicarii sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmarirea penala sau de la judecata ori al prevenirii savarsirii unei alte infractiuni”, in realitate, analizand fiecare dintre masurile preventive aplicabile persoanei juridice, se observa ca scopul urmarit este unul similar.
In acest sens, se retine ca masurile preventive prevazute de art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedura penala (interdictia initierii ori, dupa caz, suspendarea procedurii de dizolvare sau lichidare a persoanei juridice) si de art. 493 alin. (1) lit. b) din Codul de procedura penala (interdictia initierii ori, dupa caz, suspendarea fuziunii, a divizarii sau a reducerii capitalului social al persoanei juridice, inceputa anterior sau in cursul urmaririi penale) urmaresc conservarea personalitatii juridice, astfel incat sa se poata desfasura urmarirea penala si judecarea cauzei, iar la finalul procesului sa poata fi angajata raspunderea penala. Cele doua masuri au ca scop impiedicarea sustragerii persoanei juridice de la urmarire penala sau judecata, pentru a se asigura atingerea finalitatii proprii a procesului penal, respectiv tragerea la raspundere penala a persoanei juridice. Intrucat prin lichidarea patrimoniului persoanei juridice nu se intelege diminuarea acestuia, ci doar transformarea bunurilor in lichiditati, fiind valorificat activul pentru satisfacerea creantelor, nu se poate considera ca masurile preventive analizate previn si conservarea patrimoniului.
Masurile preventive prevazute de art. 493 alin. (1) lit. c) si d) din Codul de procedura penala presupun interdictia de a efectua operatiuni patrimoniale susceptibile de a antrena diminuarea activului patrimonial al persoanei juridice sau insolventa acesteia si de a incheia anumite acte juridice, astfel ca scopul lor este acela de conservare a patrimoniului persoanei juridice, pentru a preveni sustragerea de la executarea unei eventuale hotarari de condamnare.
In fine, masura preventiva prevazuta de art. 493 alin. (1) lit. e) din Codul de procedura penala, constand in interzicerea desfasurarii activitatilor de natura celor cu ocazia carora a fost comisa infractiunea, are ca scop prevenirea savarsirii unei alte infractiuni.
Totodata, se retine ca masurile preventive aplicabile persoanei juridice sunt masuri restrictive de drepturi, ce vizeaza in mod direct fie libertatea economica, fie dreptul de proprietate privata al acesteia, si au, similar masurilor preventive aplicabile persoanei fizice, un caracter facultativ, exceptional, trebuind sa corespunda principiilor necesitatii si proportionalitatii.
In cazul masurii preventive ce face obiectul analizei, pornind de la faptul ca prin buna desfasurare a procesului penal se intelege impiedicarea sustragerii de la urmarire penala sau judecata, precum si de la imprejurarea ca nu exista o interdictie legala de dizolvare sau de lichidare incidenta pentru simplul considerent ca o persoana juridica este cercetata penal [art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedura penala nerealizand o preventie generala], concluzia ce se impune este ca, prin instituirea acesteia, se urmareste prevenirea unui comportament fraudulos prin care se tinde la eludarea raspunderii penale.
Concluzia este sustinuta si de cerinta de necesitate a masurii preventive a interdictiei de dizolvare si lichidare. In mod evident, un comportament impus de lege, cum este cel prevazut de art. 66 din Legea nr. 85/2014, nu poate fi unul care sa conduca la luarea vreunei masuri preventive.
In stransa legatura cu masura preventiva prevazuta de art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedura penala sunt si dispozitiile art. 495 alin. (4) din Codul de procedura penala, potrivit carora „persoana juridica este obligata sa comunice organului judiciar, in termen de 24 de ore, intentia de fuziune, divizare, dizolvare, reorganizare, lichidare sau reducere a capitalului social”. In urma unei astfel de comunicari, organul judiciar trebuie sa analizeze daca sunt sau nu indeplinite conditiile pentru a se dispune o astfel de masura. Aceasta, intrucat in cazul procedurilor de lichidare si de dizolvare exista ipoteze in care acestea nu au caracter voluntar.
In ceea ce priveste Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolventei si de insolventa, aceasta instituie o procedura executionala speciala, aplicabila cu prioritate ori de cate ori o societate comerciala ori alta entitate – persoana juridica – se afla in insolventa, continand dispozitii legale de la care nu se poate deroga. Aceasta, intrucat dispozitiile Legii nr. 85/2014 nu au caracter supletiv, ci dimpotriva, imperativ, fiind edictate in apararea unui interes general, anume acoperirea pasivului unei societati comerciale, concomitent, in masura posibilului, cu acordarea unei sanse de redresare acestui actor de pe piata economica si, odata activata una dintre procedurile pe care aceste dispozitii legale le prevad, ele impun tuturor participantilor la procedura prescriptii obligatorii.
Procedura insolventei este una executionala, concursuala, colectiva, egalitara si creeaza cadrul unic in care sa se poata valorifica toate creantele inregistrate la masa credala, desfasurata strict sub controlul de legalitate al judecatoruluisindic, iar exceptiile de la rigorile acestei proceduri sunt expres si limitativ prevazute de lege.
Inalta Curte de Casatie si Justitie – Completul pentru solutionarea recursului in interesul legii retine ca procedura insolventei nu reprezinta o alegere pentru debitor, art. 66 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 statuand ca: „debitorul aflat in stare de insolventa este obligat sa adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozitiilor prezentei legi, in termen de maximum 30 de zile de la aparitia starii de insolventa. La cererea adresata tribunalului va fi atasata dovada notificarii organului fiscal competent cu privire la intentia de deschidere a procedurii insolventei.” Nerespectarea acestei obligatii este sanctionata in art. 240 din Codul penal, potrivit caruia constituie infractiunea de bancruta simpla neintroducerea sau introducerea tardiva, de catre debitorul persoana fizica ori de reprezentantul legal al persoanei juridice debitoare, a cererii de deschidere a procedurii insolventei, intr-un termen care depaseste cu mai mult de 6 luni termenul prevazut de lege de la aparitia starii de insolventa.
Astfel cum s-a aratat anterior, dispozitiile care reglementeaza masurile preventive vizeaza conduita suspectei sau inculpatei persoana juridica, care trebuie limitata in asa fel incat sa nu fie apta a zadarnici demersurile de tragere a acesteia la raspundere penala.
Masura preventiva prevazuta de art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedura penala se refera la interdictia initierii ori, dupa caz, suspendarea procedurii de dizolvare ori lichidare a persoanei juridice, astfel ca, in ceea ce o priveste pe societatea comerciala in discutie, aceasta este vizata de interdictia de initiere a procedurii de dizolvare ori de lichidare. Or, aceasta interdictie este in totala contradictie cu obligatia legala de a introduce o cerere de deschidere a procedurii insolventei si a carei neindeplinire atrage raspunderea penala a reprezentantului persoanei juridice.
Pe de alta parte, cu referire la sintagma „procedura de dizolvare si de lichidare” a persoanei juridice se impun urmatoarele precizari:
Astfel, in economia Legii nr. 31/1990 se poate vorbi despre o „procedura” care are drept scop dizolvarea, lichidarea si incetarea personalitatii juridice a unei societati comerciale, procedura voluntara ori pusa la dispozitia unor persoane interesate ori autorizate in conditiile dispozitiilor art. 227-229 si art. 237, coroborate cu dispozitiile art. 252-2702 din Legea nr. 31/1990, in care sunt prevazute conditiile dizolvarii pe tipuri de societati, modalitatile dizolvarii, titularii cererii de dizolvare, precum si modalitatea in care se deruleaza, subsecvent dizolvarii, operatiunile de lichidare si efectele acesteia asupra patrimoniului social si asupra personalitatii juridice a societatii.
In schimb, in regimul Legii nr. 85/2014 dizolvarea, lichidarea si radierea societatii comerciale nu se constituie intr-o veritabila „procedura”, ci reprezinta efectul legal al deschiderii procedurii insolventei, mai precis efectul falimentului asupra societatii, care, pana la inchiderea procedurii si la radiere, isi pastreaza o capacitate de folosinta limitata la operatiunile lichidarii.
Rezulta, asadar, ca in conditiile Legii nr. 85/2014 persoana juridica nu poate initia procedura de dizolvare ori de lichidare, dizolvarea si lichidarea nu se dispun din vointa persoanei juridice, ci pentru ca sunt impuse de dispozitiile legale din aceasta materie. Similar concluziei din Decizia nr. 1/2020 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, atat timp cat procedura insolventei nu reprezinta un act de dispozitie la indemana persoanei juridice debitoare, nu se poate considera ca pe aceasta cale se urmareste sustragerea de la raspunderea penala.
In acest context, se poate aprecia cu just temei ca exprimarea din textul art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedura penala, referitoare la procedura de dizolvare ori lichidare a persoanei juridice, nu este intamplatoare, ea gasindu-si acoperire doar in Legea nr. 31/1990, care reglementeaza o astfel de procedura.
In ceea ce priveste cea de a doua ipoteza a art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedura penala, daca textul de lege ar fi extins si in procedura reglementata de Legea nr. 85/2014, aceasta ar avea in vedere nu conduita persoanei juridice suspecte sau inculpate, debitoare in procedura insolventei, ci conduita judecatorului-sindic, intrucat dispozitia preconizata cu titlu de masura preventiva se refera la suspendarea procedurii de dizolvare si/sau de lichidare, ceea ce presupune un proces executional pendinte.
In acest punct de analiza se retine ca deschiderea procedurii falimentului, in oricare dintre modalitatile prevazute de Legea nr. 85/2014, are ca efect dizolvarea societatii falite, cu consecinta trecerii la valorificarea bunurilor acesteia si a pastrarii unei capacitati de folosinta restranse la operatiunile lichidarii.
Ca urmare, trecerea la faliment, in oricare dintre modalitatile prevazute de Legea nr. 85/2014, nu ii confera judecatoruluisindic posibilitatea, ci obligatia de a proceda, dupa verificarea indeplinirii conditiilor din dispozitiile legale incidente, la luarea masurilor ce se cuvin, subsecvente trecerii la faliment. Singurul in masura sa statueze asupra conditiilor de aplicare a procedurii de insolventa, sub toate aspectele specifice spetei, este judecatorul-sindic, care nu poate fi supus vreunei ingerinte a unei alte instante.
Inalta Curte de Casatie si Justitie – Completul pentru solutionarea recursului in interesul legii constata ca nu exista nicio dispozitie in Legea nr. 85/2014 care sa prevada posibilitatea ca judecatorul-sindic sa suspende judecata in aceasta procedura. Dimpotriva, intreaga procedura se caracterizeaza prin celeritate, art. 40 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 prevazand ca organele care aplica procedura insolventei „trebuie sa asigure efectuarea cu celeritate a actelor si operatiunilor prevazute de prezenta lege, precum si realizarea, in conditiile legii, a drepturilor si obligatiilor celorlalti participanti la aceste acte si operatiuni”. Prin derogare de la dispozitiile Codului de procedura civila, apelul nu suspenda executarea hotararilor judecatorului-sindic – art. 43 alin. (4) din Legea nr. 85/2014. Intreaga procedura trebuie sa fie un flux continuu si neintrerupt de acte juridice, operatiuni si procese, cu un parcurs de regula ireversibil, este un itinerar care trebuie derulat cu celeritate, in scopul acoperirii creantelor1.
1 Incheierea din 21 noiembrie 2016, pronuntata in Dosarul nr. 2.827/2/2014, definitiva prin Decizia penala nr. 196 din 5 decembrie 2016, pronuntata in Dosarul nr. 3.901/1/2016, a Completului de 5 judecatori.
Pe de alta parte, facand o analiza de ansamblu a dispozitiilor legale care prevad posibilitatea suspendarii judecatii unei cauze (civila, penala sau de orice alta natura), se constata ca, exceptand situatia in care masura este impusa de instanta civila chemata sa se pronunte asupra unei cereri de stramutare, legiuitorul nu a reglementat nicio alta situatie in care suspendarea este dispusa de catre un alt organ judiciar decat cel investit cu solutionarea dosarului (in fond sau in calea de atac). Intotdeauna competenta exclusiva de a lua aceasta masura apartine judecatorului cauzei, iar o dispozitie contrara nici nu ar putea exista, intrucat ea ar fi in contradictie flagranta cu prevederile art. 21 din Constitutia Romaniei, ale art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecatorilor si procurorilor si ale art. 6 paragraful 1 din Conventia Europeana pentru Apararea Drepturilor Omului.
Asadar, judecatorul penal nu poate sa suspende judecarea unui dosar civil (sau de orice alta natura), masura putand fi dispusa doar de catre judecatorul cauzei civile si doar atunci cand exista o dispozitie legala (imperativa sau facultativa) care statueaza in acest sens. Or, asa cum s-a aratat, nu exista o prevedere care sa confere judecatorului-sindic posibilitatea de a suspenda procedura ca urmare a unei masuri preventive dispuse fata de persoana juridica debitoare.
Daca s-ar fi urmarit ca masura preventiva prevazuta de art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedura penala sa vizeze si dizolvarea, respectiv lichidarea in procedura falimentului prevazuta de Legea nr. 85/2014, s-ar fi reglementat legislativ luarea deciziei de suspendare de catre judecatorul-sindic investit cu solutionarea cauzei (ca urmare a solutiei instantei penale) si, totodata, intreaga procedura din perioada suspendarii (atributiile lichidatorului judiciar, ale judecatoruluisindic si ale creditorilor, modalitatea de asigurare a pazei activelor debitorului, gestionarea contabilitatii, suportarea costurilor etc.).
De asemenea, similar altor situatii in care dispozitiile organului de urmarire penala/instantei penale vatama drepturi sau interese ale unor persoane care nu au calitatea de parti sau participanti in procesul penal, iar acestia au posibilitatea recunoscuta de lege sa le conteste [ex. art. 250 alin. (1), art. 2501 alin. (1), art. 409 alin. (1) lit. f) din Codul de procedura penala etc.], legiuitorul ar fi prevazut garantii corespunzatoare si pentru creditorii din procedura insolventei (terti fata de procesul penal). Fortarea mentinerii unei activitati economice, in conditiile in care aceasta nu mai genereaza profit si devine chiar producatoare de prejudicii prin imposibilitatea valorificarii unor bunuri ca urmare a blocarii lichidarii – bunuri care isi diminueaza valoarea sau care devin greu de vandut – reprezinta o ingerinta in dreptul de proprietate al tertilor, creanta lor reprezentand un bun in intelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional la Conventia Europeana a Drepturilor Omului si Libertatilor fundamentale2. Tot o valoare patrimoniala protejata pe taramul aceluiasi articol il reprezinta si dreptul creditorului de a executa silit garantiile constituite contractual in favoarea sa, astfel ca imposibilitatea acestora de a-si valorifica garantiile ridica probleme din aceeasi perspectiva.
2 A.R. Trandafir, Despre inaplicabilitatea interdictiei initierii sau a suspendarii dizolvarii ori lichidarii persoanei juridice in cadrul procedurii insolventei, www.juridice.ro.
Or, art. 493 din Codul de procedura penala prevede garantii doar pentru persoana juridica supusa masurii preventive. Tertii afectati in mod direct de aceasta masura nu participa in procesul penal, nu au posibilitatea de a contesta masura preventiva, nu au o predictibilitate in privinta duratei totale a acesteia (nu exista durata maxima totala prevazuta de lege, aceasta putand fi mentinuta pana la finalul procesului penal), nu pot beneficia de nicio recuperare a prejudiciului rezultat din suspendarea procedurii.
In mod evident, data fiind natura incalcarilor, daca legiuitorul ar fi urmarit ca masura preventiva prevazuta de art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedura penala sa vizeze si dizolvarea, respectiv lichidarea in procedura falimentului prevazuta de Legea nr. 85/2014, ar fi reglementat in mod expres o procedura intr-o maniera care sa inlature toate impedimentele aratate.
In acelasi timp, o interpretare in acest sens contrar incalca toate dispozitiile si principiile anterior expuse, conducand la luarea masurii pentru a „preveni” un comportament impus de lege si aflat sub controlul de legalitate al unui judecator, la obligarea judecatorului-sindic de a se supune unei masuri dispuse de instanta penala, incalcandu-se dispozitiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecatorilor si procurorilor si ale art. 21 din Constitutia Romaniei, dreptul de proprietate al tertilor, creditori in procedura falimentului, precum si dreptul acestora la un proces echitabil.
De asemenea, in conditiile in care textul art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedura penala face referire generala la interdictia de initiere a procedurii de dizolvare ori lichidare, fara a distinge intre titularii cererii de deschidere a procedurii, se poate retine efectul prejudiciabil al aplicarii masurii preventive analizate si asupra debitorului, din perspectiva Directivei (UE) 2019/1023 a Parlamentului European si a Consiliului.
Astfel, prezinta relevanta considerentele nr. 3, nr. 6 si nr. 85 ale directivei, in care, analizandu-se cadrele de restructurare preventiva, remiterea de datorie si decaderile, precum si masurile de sporire a eficientei procedurilor de insolventa, se pune accent pe durata excesiva a procedurilor de insolventa (efect dilatoriu avand si masura preventiva ale carei interpretare si aplicare sunt deduse judecatii de fata, intrucat nu exista previzibilitatea duratei sale) si pe efectul nociv al acesteia asupra sanselor de redresare a activitatii debitorilor, fie chiar si in modalitatea lichidarii vechii activitati, ceea ce se poate realiza, in conditiile Legii nr. 85/2014, in cadrul procedurii simplificate deschise la cererea debitorului.
Nu in ultimul rand se cuvine relevat si faptul ca, daca efectele aplicarii art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedura penala ar fi extinse si asupra procedurii insolventei, in cazul in care la sfarsitul procesului penal s-ar admite actiunile civile formulate de persoane care nu s-au inscris in conditiile art. 102 alin. (3) si (4) din Legea nr. 85/2014 la masa credala, drepturile stabilite in favoarea acestora prin hotararea penala nu vor putea fi valorificate impotriva debitoarei, iar masura preventiva nu isi va gasi finalitatea. Aceasta, intrucat, in lipsa inscrierii la masa credala a acestor participanti din procesul penal, judecatorulsindic se afla in imposibilitate legala de a repune in discutie tabelul creantelor, care s-a definitivat in lipsa acestor creditori ale caror drepturi au fost stabilite abia ulterior, in procesul penal.
In ceea ce priveste Decizia Curtii Constitutionale nr. 139/2016 (publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 350 din 6 mai 2016), este de aratat ca instanta de contencios constitutional nu a analizat problema ce face obiectul recursului in interesul legii, ci inexistenta unei durate maximale a masurilor preventive aplicabile persoanelor juridice, iar considerentele pe care se bazeaza nu prezinta suficiente aspecte comune cu chestiunea de drept supusa interpretarii in prezenta cauza. In motivarea hotararii respective, Curtea Constitutionala a aratat, doar cu caracter general, ca masurile luate de stat pentru a asigura un climat de ordine si incredere la nivel economic „nu trebuie sa aiba ca rezultat tocmai negarea libertatii comertului, ci sa se constituie intr-un adevarat corolar al acestuia. In aceste categorii de masuri se incadreaza si dispozitiile legale ce vizeaza masurile preventive care pot fi luate fata de persoane juridice. Statul, reglementand asemenea masuri, vegheaza la securitatea circuitului comercial si, pentru a asigura acel climat de ordine si incredere la nivel economic, a prevazut instituirea unor masuri preventive fata de operatorii economici care inregistreaza disfunctionalitati” (paragraful 45).
Or, luarea masurii preventive prevazute de art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedura penala in procedura insolventei are un efect contrar. Astfel cum corect s-a subliniat in doctrina3, „obligarea” unei persoane juridice sa „supravietuiasca” in asemenea conditii contravine in mod evident principiului esential al comertului, care este acela de a obtine profit, precum si spiritului in care a fost redactata Legea nr. 85/2014, procedura prevazuta de aceasta fiind una menita sa asigure protectia debitorului, dar si a persoanelor care pretind drepturi asupra patrimoniului acestuia.
3 A.R. Trandafir, Raspunderea penala a persoanei juridice, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2020, pag. 488.
Prin urmare, coroborand scopul masurilor preventive cu procedura de dizolvare si de lichidare a societatilor comerciale, se poate conchide fara dubiu ca acesta poate fi atins si isi gaseste justificarea, conform principiului actus interpretandus est potius ut valeat, quam ut pereat, ori de cate ori se pune problema unei dizolvari voluntare in conditiile Legii nr. 31/1990, care sa ridice suspiciuni si sa aiba potentialul de a zadarnici tragerea la raspundere penala a persoanei juridice, dar niciodata in conditiile Legii nr. 85/2014, unde efectele deschiderii procedurii falimentului – dizolvarea, urmata de lichidare si de radierea din registrul comertului – izvorasc chiar din lege si nu pot fi evitate.
In considerarea celor expuse, in interpretarea si aplicarea unitara a dispozitiilor art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedura penala, se va stabili ca:
Interdictia initierii ori, dupa caz, suspendarea procedurii de dizolvare sau lichidare a persoanei juridice nu vizeaza si dizolvarea, respectiv lichidarea in procedura falimentului prevazuta de Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolventei si de insolventa.
INALTA CURTE DE CASATIE SI JUSTITIE
In numele legii
D E C I D E:
Admite recursul in interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie.
In interpretarea si aplicarea unitara a dispozitiilor art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedura penala stabileste:
Interdictia initierii ori, dupa caz, suspendarea procedurii de dizolvare sau lichidare a persoanei juridice nu vizeaza si dizolvarea, respectiv lichidarea in procedura falimentului prevazuta de Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolventei si de insolventa.
Obligatorie, potrivit dispozitiilor art. 474 alin. (4) din Codul de procedura penala.
Pronuntata in sedinta publica astazi, 7 septembrie 2020.
PRESEDINTELE INALTEI CURTI DE CASATIE SI JUSTITIE
CORINA-ALINA CORBU
Magistrat-asistent
Adina Andreea Ciuhan Teodoru