Raspunderea administratorului societar. Aplicarea regulilor de administrare prevazute pentru societatea pe actiuni la SRL
Legea nr. 31/1990, art. 1442, art. 197 alin. (4)Dispozitiile art. 1442 din Legea nr. 31/1990 se regasesc in cuprinsul capitolului IV al legii, intitulat Societatile pe actiuni, Sectiunea a III-a – Despre administratia societatii pe actiuni si, ca atare, acestea nu pot fi aplicate de instanta unei societati cu raspundere limitata, asa cum rezulta din cuprinsul art. 197 al legii societatilor comerciale.
Sectia a II-a civila, Decizia nr. 2591 din 18 septembrie 2014
Nota: In acelasi sens este si Decizia nr. 3679 din 31 octombrie 2013.
Prin sentinta civila nr. 640/PI/20.08.2013 pronuntata de Tribunalul Timis in dosarul nr. xx19/30/2011* s-a respins exceptia prescriptiei dreptului la actiune si s-a admis in parte cererea formulata de reclamanta SC A. SRL Sannicolau Mare, in contradictoriu cu paratii N.V. si V.V., avand ca obiect pretentii, fiind obligati paratii la plata catre reclamanta a sumei de 61.640 lei reprezentand debit si a sumei de 13.986,12 lei cu titlu de dobanda legala, dobanda ce se va actualiza pana la plata efectiva a debitului, respingandu-se, in rest, actiunea.
Pentru a pronunta aceasta solutie, prima instanta a retinut ca termenul de prescriptie de 3 ani, prevazut de art. 8 din Decretul nr. 167/1958, incepe sa curga de la data la care reclamanta a avut cunostinta de intinderea prejudiciului, aceasta data fiind in speta cea a intocmirii procesului-verbal de inspectie fiscala, 30.06.2008, actiunea fiind formulata in termen.
Pe fondul cauzei s-a retinut, in esenta, ca paratii au detinut calitatea de administratori ai societatii reclamante, dupa cum urmeaza : N.V. – pana in data de 16.03.2006, cand s-a retras din societate conform CIM nr. 2907/16.03.2006 si V.V. – pana la data de 08.03.2007, conform CIM nr. 4511 din 04.04.2007.
In aprecierea primei instante, fapta prejudiciabila si prejudiciul au fost probate pe baza actului de control fiscal nr. 2354 din 01.07.2008 emis de AFP Sannicolau Mare, iar in ceea ce priveste vinovatia administratorului s-au avut in vedere concluziile raportului de expertiza efectuat in cauza.
In raport de aceasta stare de fapt, prima instanta a invocat art. 1442 din Legea nr. 31/1990 conform caruia administratorii societatii sunt raspunzatori solidar cu predecesorii lor imediati daca, avand cunostinta de neregularitati savarsite de acestia, nu le comunica cenzorilor. In raport de aceste prevederi legale, a statuat ca paratul V.V. ar fi trebuit sa aiba cunostinta de concluziile actului de control financiar, precum si de faptul ca acest document justifica refuzul de returnare TVA de lipsa unor documente justificative, obligatie ce ii revenea administratorului din aceea perioada, adica predecesorului sau.
Avand in vedere aceste argumente de fapt si de drept, concluzionand ca paratul de rang 1 nu si-a indeplinit, in mod culpabil obligatiile legale ce ii reveneau in calitatea sa de administrator, conform cu art. 70, 73 din Legea nr. 31/1990, instanta de fond a admis in parte cererea de chemare in judecata, in baza art. 998 C. civ. si a respins capatul de cerere privind suma de 26.000 lei daune-interese, deoarece nu s-a depus la dosar nici un mijloc de proba prin care sa se faca dovada existentei unui prejudiciu cuantificabil la suma solicitata.
Impotriva acestei hotarari au declarat apel paratii N.V. si V.V.
Analizand sentinta atacata din perspectiva criticilor formulate prin motivele de apel si ale limitelor devolutive ale apelului, consacrate de art. 295 C. proc. civ., Curtea de apel a apreciat ca apelurile sunt fondate numai in parte, respectiv numai cu privire la suma de 3.629 lei, ce reprezinta prejudiciul recuperat prin executare voluntara din partea apelantului N.V., celelalte sustineri ale apelantilor fiind nefondate.
Curtea a retinut incidenta in cauza a dispozitiilor art. 1442 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 si ca solidaritatea la care fac trimitere aceste dispozitii legale trebuie inteleasa in sensul art. 1042 C. civ. anterior (aplicabil in raporturile juridice de fata), conform caruia „creditorul unei obligatii solidare se poate adresa la acela care va voi dintre debitori, fara ca debitorul sa poata opune beneficiul de diviziune”.
Prin urmare, Curtea a apreciat a fi nefondate sustinerile apelantilor referitoare la responsabilitatea solidara a actualului administrator al societatii, in conditiile in care raporturile juridice deduse cauzei, sunt cele dintre societate si fostii sai administratori, in conditiile in care, in virtutea art. 1042 C. civ., societatea creditoare se putea indrepta impotriva oricaruia sau oricarora dintre debitorii sai solidari.
In opinia instantei de apel, exceptia de prescriptie a actiunii nu poate fi primita, in conditiile in care termenul de prescriptie al dreptului la actiune, in sens material, nu incepe sa curga de la data savarsirii faptei culpabile cauzatoare de prejudiciu, ci de la data la care cel interesat a cunoscut prejudiciul precum si pe cel vinovat de cauzarea lui (art. 8 din Decretul nr. 167/1958).
S-a stabilit ca singura critica pertinenta este cea formulata de apelantul N.V. si se refera la suma de 3.629 de lei, reprezentand TVA aferent vanzarii unui teren fara factura. Cu privire la aceasta suma, partile au incheiat un acord in urma caruia apelantul N.V. a restituit societatii aceasta suma, inclusiv impozit, majorari de intarziere, majorari TVA, in total 9.169,00 lei, la dosarul de apel fiind depusa si dispozitia de incasare din 27.10.2008, aspecte necontestate de catre reclamanta.
In consecinta, Curtea a admis apelurile declarate de apelantii V.V. si N.V., in contradictoriu cu intimata SC A. SRL, impotriva sentintei civile nr. 640/PI/20 august 2013, pronuntata de Tribunalul Timis in dosarul nr. xx19/30/2011*, avand ca obiect pretentii, a schimbat in parte sentinta atacata in sensul ca a redus cuantumul debitului principal la care au fost obligati cei doi parati-apelanti de la 61.640 de lei la suma de 58.011 lei, reducand in mod corespunzator si proportional si cuantumul dobanzii datorate de la 13.986,12 la suma de 13.164 lei si mentinand restul dispozitiilor hotararii primei instante referitoare la obligarea celor doi parati la plata cheltuielilor de judecata in prima instanta.
Urmare admiterii partiale a apelurilor declarate, in raport cu proportia reducerii pretentiilor reclamantei si in considerarea art. 274-276 C. proc. civ., Curtea a obligat intimata A. SRL sa plateasca fiecarui apelant cate 159 lei cu titlu de cheltuieli de judecata partiale in apel.
Impotriva deciziei civile nr. 228 din 26.11.2013 pronuntata de Curtea de Apel Timisoara, Sectia a II-a civila, in termen legal, au formulat recurs paratii N.V. si V.V., care au solicitat modificarea deciziei recurate in sensul admiterii apelului, schimbarea in tot a hotararii instantei de fond si respingerea actiunii.
In cadrul motivelor de recurs formulate de paratul N.V., acesta a invocat urmatoarele critici ale deciziei recurate:
– nepronuntarea instantei de apel asupra unui motiv de apel, respectiv asupra gresitei obligari de catre instanta de fond la plata sumei de 12.144 lei aferenta perioadei 9.03.2007-31.03.2008;
– respingerea gresita a sumei de 39.820 lei de la rambursare TVA cu motivarea ca societatea nu a reusit sa dovedeasca faptul ca bunurile si serviciile aprovizionate s-au facut pentru nevoile firmei (motiv in dovedirea caruia s-a facut referire la probele administrate in cauza);
– obligarea gresita la plata sumei de 1.048 lei, care este prescrisa intrucat nu a fost solicitata pana la data de 31.12.2007;
– obligarea gresita la plata sumei de 3.000 lei retinuta cu titlul de amenda, fata de imprejurarea ca raspunderea pentru buna organizare a lucrarilor de inventariere revine administratorului;
– retinerea eronata a obligatiei de a plati suma de 1.515 lei servicii consultanta atat timp cat societatea nu detinea documentele necesare in duplicat;
– implinirea termenului de 3 ani de prescriptie a dreptului material la actiune raportat la data cesiunii de parti sociale, 16.03.2006, data la care s-a procedat si la verificarea contabilitatii societatii (in acest sens s-a retinut in mod gresit data controlului fiscal ca data la care societatea trebuia sa cunoasca existenta prejudiciului).
In memoriul de recurs al recurentului V.V., acesta a criticat decizia atacata sub urmatoarele aspecte:
– ambele instante au aplicat gresit dispozitiile art. 1442 din Legea nr. 31/1990, intrucat reclamanta este societate cu raspundere limitata a carei administrare nu este limitata de aceste dispozitii legale in conformitate cu art. 197 alin. (4) din Legea nr. 31/1990; chiar si in situatia in care s-ar aprecia ca aceste dispozitii legale se aplica si societatii reclamante, in cauza nu s-a facut dovada ca recurentul a avut cunostinta de faptele celuilalt parat pentru a fi justificata antrenarea raspunderii solidare;
– ambele instante au retinut in mod nelegal incidenta dispozitiilor art. 72 si 73 din Legea nr. 31/1990 intrucat aceste dispozitii legale nu sunt aplicabile societatilor cu raspundere limitata, asa cum prevad art. 197 alin. (3) din Legea nr. 31/1990;
– instanta de apel a retinut in mod gresit si incidenta dispozitiilor art. 1042 C. civ. prin raportarea la starea de fapt retinuta in probatoriul administrat in cauza intrucat acest text de lege reglementeaza modalitatea de executare a obligatiei solidare, si nicidecum modalitatea de antrenare a acesteia;
– ambele instante au acordat ceea ce nu s-a cerut, respectiv s-au pronuntat asupra unei raspunderi solidare in conditiile in care reclamanta a solicitat in mod expres antrenarea raspunderii civile delictuale in mod individual in sarcina fiecarui parat.
In drept s-au invocat dispozitiile art. 304 alin. (1) pct. 6, 8 si 9 si art. 312 C. proc. civ.
In cauza nu s-a formulat intampinare.
Analizand decizia recurata din perspectiva criticilor formulate de recurent, instanta suprema a retinut ca, in ceea ce priveste recursul formulat de recurentul N.V., pot fi retinute ca si critici de nelegalitate numai criticile care privesc nepronuntarea instantei de apel asupra unui motiv de apel si gresita solutionare a exceptiei prescriptiei dreptului material la actiune, celelalte critici vizand aspecte de netemeinicie a deciziei care nu pot fi analizate in recurs.
Cu privire la imprejurarea invocata de recurent, a neanalizarii motivului de apel referitor la obligarea acestuia de catre instanta de fond la plata sumei de 12.144 lei aferenta perioadei 9.03.2007-31.03.2008 in care a fost administrator A.M., se constata ca aceasta critica a fost formulata in mod distinct in cadrul motivelor de apel, iar in considerentele deciziei recurate nu exista nicio referire expresa la suma mentionata mai sus, retinandu-se raspunderea solidara a administratorilor societatii.
Intrucat instanta de apel a raspuns distinct celorlalte critici care vizau acordarea unor sume de bani, Inalta Curte apreciaza ca argumentele instantei de apel referitoare la raspunderea solidara a paratilor nu raspund concret acestei critici, hotararea fiind nemotivata din acest punct de vedere.
Critica referitoare la modul de solutionare a exceptiei prescriptiei dreptului material la actiune este, la randul sau, fondata.
Astfel, desi in cadrul motivelor de apel s-a invocat ca termenul de prescriptie s-a implinit raportat la data cesiunii de parti sociale, data la care a avut loc verificarea contabilitatii societatii, iar societatea avea posibilitatea de a cunoaste prejudiciul prin verificarile contabile facute cu aceasta ocazie, instanta de apel nu s-a pronuntat asupra acestor critici, fapt care conduce la imposibilitatea exercitarii controlului de legalitate a deciziei recurate.
In ceea ce priveste criticile de nelegalitate a deciziei recurate formulate de recurentul V.V., instanta suprema a retinut ca fiind neintemeiat primul motiv de apel, care vizeaza gresita interpretare a continutului cererii de chemare in judecata, intrucat societatea comerciala reclamanta a solicitat obligarea paratilor la plata sumei de 101.626,12 lei cu titlu de debit, daune-interese si dobanda legala, fara a rezulta ca a solicitat obligarea distincta a fiecarui parat la plata unei sume de bani. Asadar, nu este incident motivul de recurs prevazut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., nefiind incalcat principiul disponibilitatii.
Sunt, insa, fondate sustinerile recurentului referitoare la aplicarea gresita a dispozitiilor art. 1442 din Legea nr. 31/1990, intrucat reclamanta este societate cu raspundere limitata a carei administrare nu se supune acestor dispozitii legale, in conformitate cu art. 197 alin. (4) din Legea nr. 31/1990.
Astfel, potrivit art. 1442 din legea societatilor comerciale alin. (4), administratorii sunt solidar raspunzatori cu predecesorii lor imediati daca, avand cunostinta de neregulile savarsite de acestia, nu le comunica cenzorilor sau, dupa caz, auditorilor interni si auditorului financiar.
De asemenea, potrivit alin. (5), in societatile care au mai multi administratori raspunderea pentru actele savarsite sau pentru omisiuni nu se intinde si la administratorii care au facut sa se consemneze, in registrul deciziilor consiliului de administratie, impotrivirea lor si au incunostintat despre aceasta, in scris, pe cenzori sau auditorii interni si auditorul financiar.
Aceste dispozitii legale se regasesc in cuprinsul capitolului IV al legii, intitulat Societatile pe actiuni, Sectiunea a III-a – Despre administratia societatii si nu se aplica societatilor cu raspundere limitata, asa cum rezulta din cuprinsul art. 197 al legii societatilor comerciale.
Prin urmare, se impune ca instanta de apel sa stabileasca ce dispozitii legale din legea speciala sunt aplicabile in cauza, daca acestea au fost incalcate, daca incalcarea atrage raspunderea individuala sau solidara a paratilor si in ce masura dreptul la actiune este prescris, in raport de aceste constatari si de analiza sustinerilor partilor referitoare la momentul la care incepe sa curga termenul de prescriptie prevazut de art. 8 din Decretul nr. 167/1958.
Se va analiza in cauza si incidenta art. 1042 din vechiul Cod civil in raport de felul raspunderii ce se va stabili, conform celor aratate in paragraful anterior al considerentelor.
Fata de cele aratate, constatand ca in lipsa unor considerente care sa aiba in vedere cele expuse mai sus, controlul judiciar in recurs nu poate fi exercitat efectiv, aceasta echivaland cu necercetarea fondului cauzei, Inalta Curte a admis recursurile in baza art. 312 alin. (5) raportat la art. 304 pct. 7 C. proc. civ. de la 1865, a casat decizia recurata si a trimis cauza spre rejudecare aceleiasi instante.