13 December 2015

Partaj pasiv comunitatate matrimoniala legala. Iesire din indiviziune asupra creditului bancar.

Partaj pasiv comunitatate matrimoniala legala.  Iesire din indiviziune asupra creditului bancar.

Acordarea unui credit bancar unor persoane casatorite implica o exceptie de la art. 728 C. civ. (art. 1143 NCC), ca norma generala ce consacra dreptul de iesire din indiviziune, exceptie impusa de principiul special al protectiei creditului acordat unor asemenea persoane, sub aspectul impartirii pasivului comunitatii matrimoniale reprezentat de obligatia de restituire a creditului. In consecinta, hotararea de expedient prin care s-a luat act de tranzactia celor doi soti imprumutati asupra obligatiilor solidare din contractul de credit, in sensul in care doar unul dintre soti ramane beneficiar exclusiv al creditului, produce efecte doar intre semnatarii acestui act, neputand include obligatii in sarcina societatii bancare care este tert fata de acest contract. Mai mult decat atat, impartirea datoriilor prin contractul de tranzactie judiciara este o novatie cu schimbare de debitor, care, fiind facuta fara acordul creditorului, in speta, societatea bancara, nu-i este opozabila acestuia.

Acordarea unui credit bancar unor persoane casatorite implica o exceptie de la art. 728 C. civ., ca norma generala ce consacra dreptul de iesire din indiviziune, exceptie impusa de principiul special al protectiei creditului acordat unor asemenea persoane, sub aspectul impartirii pasivului comunitatii matrimoniale reprezentat de obligatia de restituire a creditului.

Prin urmare, contractul de tranzactie judiciara pe care sotii imprumutati l-au incheiat cu privire la partajarea bunurilor comune, inclusiv a pasivului comunitatii matrimoniale, este inopozabil bancii intrucat acest act produce efecte doar intre partile contractante, neputand include obligatii in sarcina societatii bancare care este tert fata de acest contract.

Sectia a II-a civila, Decizia nr. 2937 din 8 octombrie 2014

Prin sentinta nr. 461 din 29 martie 2013, Tribunalul Specializat Mures a respins ca nefondata actiunea formulata de reclamanta C.N. in contradictoriu paratii C.L., SC V.R. SA si SC P. SRL Targu Mures, actiune al carei obiect de judecata s-a constituit prin conexarea dosarului nr. xx18//1371/2011 la prezentul dosar, conform incheierii nr. 1201 din 10 octombrie 2012.

Pentru a pronunta aceasta sentinta, prima instanta de fond a retinut ca reclamanta a investit instanta de judecata cu doua actiuni conexate conform incheierii mentionate anterior, respectiv: o actiune in constatarea nulitatii de drept a clauzei nr. 7.1 lit. b) din contractul de credit nr. 0164045 din 25 septembrie 2008 intrucat este fondata pe o cauza ilicita si are caracter abuziv, conform art. 4 din Legea nr. 193/2000; nulitatea partiala a conventiei de credit in ceea ce priveste aceasta clauza; derularea conventiei de credit, fara incidenta clauzei constatata a fi nula de drept si exonerarea reclamantei de obligatia de a restitui suma imprumutata, incepand cu 7 iunie 2010; si respectiv, o actiune in constatarea inopozabilitatii fata de reclamanta a clauzei prevazuta la pct. 7.1 lit. b), constatarea existentei obligatiei de plata a sumelor ce fac obiectul contractului de credit exclusiv in sarcina paratului C.L. si constatarea inexistentei vreunui drept al paratelor societati comerciale de a se indrepta impotriva patrimoniului reclamantei in vederea recuperarii sumelor ce fac obiectul contractului de credit nr. 0164045 din 25 septembrie 2008.

Tribunalul a apreciat ca solicitarea reclamantei de a se constata nulitatea de drept a clauzei 7.1 lit. b) din contractul de credit, clauza prin care s-a prevazut ca divortul sau partajul imprumutatilor – soti  nu modifica natura juridica a obligatiilor de rambursare/plata asumate prin conventie, ei ramanand in continuare obligati solidar si indivizibil fata de banca – este neintemeiata, intrucat reclamanta si-a asumat pozitia de imprumutata alaturi de sotul ei, C.L., obligatiile acesteia decurgand dintr-un raport juridic direct stabilit cu banca. Tribunalul a mai retinut ca solidaritatea pasiva, ca modalitate menita sa contribuie la siguranta creditorului, se deosebeste de fidejusiune, prin aceea ca fidejusorul este tinut la plata in mod subsidiar, accesoriu, pe cand, in cazul solidaritatii, toti debitorii sunt tinuti in mod principal.

Prima instanta a mai retinut in ceea ce priveste motivul de nulitate absoluta privind lipsa cauzei sau caracterul fals al acesteia ca, din chiar continutul contractului reiese ca scopul imprumutului este acoperirea unor cheltuieli personale curente ale celor doi soti si refinantarea unui alt credit, astfel incat reclamanta nu a dovedit in niciun fel ca scopul creditarii ar fi finantarea/capitalizarea SC P. SRL si nici imprejurarea ca paratul C.L. ar urma sa fie beneficiarul exclusiv al creditului. O atare mentiune apare doar in actul de tranzactie al celor doi soti, incheiat la aproape 2 ani de la semnarea contractului de credit si inopozabil bancii.

Totodata, tribunalul a retinut ca pct. 7.1 lit. b) din contractul de credit nu poate fi apreciat drept o clauza abuziva, conform art. 4 din Legea nr. 193/2000, intrucat banca nu a inteles prin aceasta clauza sa isi asigure o pozitie privilegiata sau sa le impuna imprumutatilor o pozitie care sa rastoarne echilibrul prestatiilor.

Prima instanta a apreciat ca nefondate si capetele de cerere din actiunea conexa, aflata in rejudecare, in ceea ce priveste inopozabilitatea clauzei 7.1 lit. b) din contractul de credit. Pretentia de inopozabilitate a unei astfel de clauze contractuale prin invocarea efectelor tranzactiei incheiate de imprumutati dupa divort ignora faptul ca actul juridic reprezentat de contractul de credit si-a produs efectele in mod direct si exclusiv intre partile contractante – cei doi soti imprumutati, pe de o parte, si banca imprumutata, pe de alta parte –, efectele conventiei de partajare a bunurilor comune fiind limitate la semnatarii acesteia, respectiv, fostii soti, neputand fi opuse bancii.

Impotriva acestei sentinte a declarat apel reclamanta, criticand sentinta atacata pentru nelegalitate si netemeinicie.

Prin decizia nr. 99/A din 21 octombrie 2013, Curtea de Apel Targu Mures a respins apelul reclamantei ca nefondat, obligand-o la plata cheltuielilor de judecata aferente.

Pentru a decide astfel, instanta de apel a retinut ca apelanta-reclamanta nu a reusit sa rastoarne prezumtia prevazuta de art. 967 alin. (2) C. proc. civ., din analiza contractului de credit rezultand ca reclamanta, in calitate de debitoare, a urmarit, alaturi de fostul sau sot, obtinerea unui imprumut. Curtea a mai retinut ca din nicio proba nu rezulta ca reclamanta si-a dat acordul la semnarea contractului de imprumut numai pentru ca era coproprietara a bunului adus cu titlu de garantie, banii fiind necesari pentru finantarea activitatilor comerciale ale paratului C.L.

Divortul partilor, survenit la scurt timp dupa obtinerea creditului, nu este o imprejurare de natura sa dovedeasca cunoasterea de catre banca a motivelor determinante ale semnarii Conventiei de catre reclamanta. Mai mult, solidaritatea debitorilor este o masura de precautie fireasca din partea oricarui profesionist care acorda un credit, fiind o clauza uzuala in contractele cu pluralitate de debitori, clauza ce nu aduce atingere principiului stipulat de art. 728 C. civ. ori regimului comunitatii de bunuri.

Curtea de apel a retinut ca temeinica si legala si dezlegarea data de prima instanta problemei caracterului abuziv al clauzei 7.1 lit. b) din perspectiva art. 4 din Legea nr. 193/2000, nefiind probata crearea unui dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor.

Instanta de apel a mai apreciat ca opozabilitatea implica respectarea de catre terti a drepturilor si obligatiilor dobandite de partile unui contract, iar nu executarea unor obligatii stabilite printr-un contract la care tertul nu este parte. Astfel, contractul de tranzactie al sotilor imprumutati este opozabil bancii, in sensul ca aceasta trebuie sa respecte drepturile partilor izvorate din acest act, iar nu in sensul ca banca este obligata printr-o conventie la care nu este parte.

Impotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, criticand decizia atacata pentru motivele de nelegalitate prevazute de art. 304 pct. 7 si 9 C. proc. civ.

In dezvoltarea acestor critici de nelegalitate, recurenta-reclamanta a aratat ca decizia atacata nu cuprinde motivele pe care se sprijina, conform art. 304 pct. 7 C. proc. civ., intrucat atat instanta de fond, cat si instanta de apel s-au preocupat de analizarea problemei nulitatii absolute a clauzei nr. 7.1 lit. b) din contractul de credit, prin referire la caracterul abuziv si, respectiv, la lipsa cauzei, omitand sa analizeze problema inopozabilitatii acestei clauze fata de  reclamanta, problema ce face obiectul actiunii conexe, desi prima sanctiune vizeaza momentul incheierii actului juridic, iar cea de-a doua priveste executarea acesteia. Sub acest aspect, recurenta-reclamanta a aratat ca instanta de apel nu a analizat influenta hotararii judecatoresti nr. 2170/2010 de partaj judiciar asupra obligatiei solidare a celor doi soti din contractul de credit in conditiile in care s-a stabilit ca ratele si dobanzile sa fie achitate exclusiv de catre paratul C.L., ca unic beneficiar al creditului. Acest aspect nu a fost avut in vedere de instanta de apel, care nu a dat eficienta caracterului de opozabilitate erga omnes al unei hotarari judecatoresti.

Recurenta-reclamanta a invederat ca instanta de apel nu a motivat hotararea de respingere a actiunii prin raportare la calitatea paratului C.L. de beneficiar exclusiv al creditului, intreaga suma fiind folosita la capitalizarea SC P. SRL al carui actionar majoritar si  administrator este intimatul-parat, reclamanta neavand nicio calitate in aceasta societate, aspecte cunoscute de societatea bancara intimata.

Recurenta-reclamanta a aratat, in cadrul acestui motiv de nelegalitate, ca intimata SC P. SRL a fost dizolvata conform sentintei nr. 1614/C din 6 iunie 2011, iar pronuntarea unei hotarari judecatoresti in lipsa desemnarii lichidatorului atrage nulitatea absoluta, intrucat sunt incalcate normele legale privind capacitatea procesuala si reprezentarea juridica a societatilor comerciale, respectiv, art. 133 din Legea nr. 143/1990.

Recurenta a mai aratat ca este necesara efectuarea acestei proceduri in cauza, intrucat instantele de judecata erau obligate sa  analizeze implicarea societatii in conventia de credit ce face obiectul actiunii.

Decizia atacata a fost data cu incalcarea legii, intrucat clauza nr. 7.1 lit. b) din contractul de credit aduce atingere regimului comunitatii de bunuri, prevazut de art. 36 din Codul familiei si, implicit, art. 728 C. civ. ce consacra dreptul de a iesi din indiviziune. Instanta de apel nu a dat eficienta imprejurarii ca partile au partajat prin tranzactie si pasivul comunitatii matrimoniale, clauza in discutie incalcand, practic, dispozitiile legale mentionate.

Totodata, recurenta-reclamanta a invederat ca instanta de apel a facut o gresita interpretare a art. 4 din Legea nr. 193/2000, intrucat contractul de credit este un contract de adeziune, iar clauza ce face obiectul actiunii este o clauza leonina, ce creeaza bancii un avantaj fata de recurenta. In plus, societatea bancara nu a dovedit ca aceasta clauza a fost negociata, eludand normele ce guverneaza drepturile patrimoniale si nepatrimoniale ale debitorilor sai, impiedicandu-i sa procedeze la partajarea bunurilor comune.

Recurenta-reclamanta a mai aratat ca instanta de apel a interpretat gresit si dispozitiile art. 966 C. civ., intrucat obligatia recurentei consacrata de clauza in litigiu este lipsita de cauza, fiind evident ca aceasta nu beneficiaza de imprumut si nu are interesul de a se obliga. Prin inserarea acestei clauze in contractul de credit, a aratat recurenta, s-a produs o tripla fraudare a legii, respectiv, dezechilibru intre comerciant si consumator, regimul comunitatii de bunuri si dreptul de a iesi din indiviziune, precum si lipsa cauzei juridice.

Examinand actele si lucrarile dosarului, prin prisma motivelor de nelegalitate prevazute de art. 304 pct. 7 si 9 C. proc. civ., invocate in prezenta cale de atac, Inalta Curte a retinut ca recursul declarat este nefondat, pentru urmatoarele considerente:

Prima critica de nelegalitate intemeiata pe dispozitiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., relativa la nepronuntarea instantelor de judecata asupra capatului de cerere relativ la inopozabilitatea clauzei nr. 7.1 lit. b) din contractul de credit fata de reclamanta, capat de cerere ce a facut obiectul actiunii conexe, este infirmata de considerentele celor doua hotarari judecatoresti pronuntate in cauza. Astfel, prima instanta de fond a apreciat unitar obiectul celor doua actiuni conexate, avand in vedere si scopul urmarit de reclamanta prin promovarea celor doua actiuni, pronuntand o hotarare de respingere a actiunii reclamantei in intregul sau, respectiv, cu analizarea distincta a capetelor de cerere cu care a fost investita de catre reclamanta. Relativ la cererea avand ca obiect inopozabilitatea clauzei fata de reclamanta, tribunalul a retinut ca aceste pretentii de inopozabilitate afecteaza principiul conform caruia actul juridic isi produce efectele direct si exclusiv intre partile contractante.

Aceasta sentinta a fost mentinuta de instanta de apel care a facut referire expresa la notiunea de opozabilitate si la efectele acesteia.

Ca atare, Inalta Curte a apreciat ca ambele instante de fond au raspuns problemei esentiale ridicata prin cererea conexa – respectiv, inopozabilitatea clauzei de la pct. 7.1 lit. b) din contractul de credit, neavand relevanta amploarea considerentelor instantei prin raportare la continutul dezvoltat al cererii de chemare in judecata, atata timp cat instantele au dat o dezlegare clara si concisa a problemei de drept cu care au fost investite.

Nefondate sunt si sustinerile relative la neanalizarea de catre instantele judecatoresti a influentei sentintei nr. 2170/2010 de partaj judiciar, prin care s-a luat act de tranzactia partilor asupra obligatiilor solidare din contractul de credit, precum si a calitatii paratului C.L. de beneficiar exclusiv al creditului. Sub acest aspect, Inalta Curte a retinut ca ambele instante de judecata au apreciat ca tranzactia incheiata de cei doi soti imprumutati produce efecte doar intre semnatarii acestui act, inclusiv sub aspectul impartirii datoriilor, neputand include obligatii in sarcina societatii bancare care este tert fata de acest contract. De asemenea, ambele instante au apreciat ca nu s-a probat in speta natura exclusiva a imprumutului.

Cat priveste sustinerea recurentei relativa la opozabilitatea erga omnes a hotararii judecatoresti nr. 2170/2010, deci, inclusiv fata de societatea bancara, Inalta Curte a retinut ca prin aceasta sentinta s-a luat act de tranzactia partilor, fiind, prin urmare, o hotarare de expedient care are forta juridica a unui contract, intrucat cuprinde invoiala partilor in litigiu. O atare hotarare este, deci, opozabila doar semnatarilor contractului de tranzactie, societatea bancara nefiind parte in contractul de tranzactie sau in procesul finalizat cu o atare solutie. In plus, impartirea datoriilor prin contractul de tranzactie judiciara este o novatie cu schimbare de debitor, care, fiind facuta fara acordul creditorului, in speta, societatea bancara, nu-i este opozabila acestuia.

Afirmatiile recurentei-reclamante relative la destinatia sumei imprumutate, respectiv, pentru SC P. SRL, al carui asociat si administrator a fost paratul C.L., tin de temeinicia hotararii atacate, intrucat fac trimitere directa la probele administrate in cauza in conditiile in care societatea nu este parte in contract, astfel incat nu pot fi invocate in calea extraordinara de atac a recursului, ale carui motive se circumscriu exclusiv aspectelor enuntate in continutul art. 304 C. proc. civ., ca motive de nelegalitate ale hotararii judecatoresti vizate.

Nu pot fi primite nici sustinerile relative la nelegala reprezentare in instanta a societatii comerciale SC P. SRL, in prezent dizolvata, intrucat aceasta societate a fost chemata in judecata doar pentru opozabilitate, recurenta-reclamanta neavand pretentii proprii fata de aceasta societate, in conditiile in care obiectul celor doua actiuni comerciale a fost reprezentat de nulitatea, respectiv, inopozabilitatea unei clauze contractuale inserata in contractul incheiat de fostii soti, in calitate de persoane fizice, pe de o parte, si societatea bancara, pe de alta parte. Ca atare, tergiversarea prezentei cauze pentru rezolvarea problemelor ce tin de lichidarea unei societati comerciale care nu este parte in contractul dedus judecatii si fata de care nu s-au formulat pretentii proprii ar fi fost excesiva si neavenita, putandu-se pune, cel mult, problema scoaterii din cauza a acestei societati, prin invocarea exceptiei lipsei calitatii de reprezentant.

Inalta Curte a respins si motivul de nelegalitate intemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. S-a retinut, astfel, ca motivele de nulitate trebuie sa existe anterior sau concomitent incheierii actului juridic la care se raporteaza, or, la data incheierii contractului de credit in care a fost inserata clauza de la pct. 7.1 lit. b) a carui nulitate se solicita, imprumutatii erau casatoriti, divortul si tranzactia acestora intervenind, conform art. 36 C. fam. si art. 728 C. civ., la o data ulterioara. Tocmai situatia speciala a debitorilor – imprumutati de persoane casatorite a impus includerea garantiei in favoarea societatii bancare constand in solidaritatea obligatiei de restituire a imprumutului asumata in mod direct de catre reclamanta si paratul, C.L., sotul acesteia la data contractarii creditului. Prevederea contractuala relativa la mentinerea acestei garantii in favoarea bancii, independent de schimbarile intervenite in  statutul persoanelor fizice imprumutate, este o masura de prevedere si protectie a creditului acordat. Per à contrario, daca existenta acestei garantii ar depinde de imprejurari de fapt si de acte de vointa ale persoanelor imprumutate, acordarea creditului ar fi lipsita de orice protectie juridica. In alti termeni, s-ar putea conchide ca acordarea unui credit bancar unor persoane casatorite implica o exceptie de la art. 728 C. civ., ca norma generala ce consacra dreptul de iesire din indiviziune, exceptie impusa de principiul special al protectiei creditului acordat  unor asemenea persoane, sub aspectul impartirii pasivului comunitatii matrimoniale  reprezentat de obligatia de restituire a creditului.

Pentru aceleasi considerente, au fost respinse si motivele relative la art. 966 C. civ., sustinerile reclamantei relative la destinatia exclusiva a creditului pentru capitalizarea societatii detinute de paratul C.L. fiind practic lipsite de relevanta fata de continutul clar al contractului de credit ce face obiectul prezentului dosar si fata de principiul relativitatii efectelor contractelor instituit de Codul civil.

In ceea ce priveste invocarea in speta a dispozitiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, Inalta Curte a retinut ca recurenta-reclamanta nu poate invoca in fata instantei de judecata, caracterul abuziv al unei/unor clauze decat pe calea unei actiuni distincte, de sine statatoare, data fiind natura speciala a unui atare demers juridic prevazut de legea speciala mentionata.

Pentru considerentele mai sus invocate, in baza art. 312 C. proc. civ. raportat la art. 304 pct. 7 si pct. 9 C. proc. civ., Inalta Curte a respins recursul declarat ca nefondat.


Follow Me

facebook linkedin twitter

Comments closed