Obligatia de intretinere intr-un stat membru al Uniunii Europene care are obligatii in temeiul Protocolului de la Haga din 2007. Eliminarea procedurii de exequatur. Recunoastere de drept si caracterul executoriu
Potrivit art. 17 alin. (1) din Regulamentul (CE) nr. 4/2009 al Consiliului din 18 decembrie 2008 privind competenta, legea aplicabila, recunoașterea și executarea hotararilor și cooperarea in materie de obligatii de intretinere, hotararea pronuntata intr-un stat membru care are obligatii in temeiul Protocolului de la Haga din 2007 este recunoscuta de drept pe teritoriul oricarui stat membru al Uniunii, nefiind necesara parcurgerea procedurii judiciare de recunoaștere; mai mult decat atat, aceeași hotarare este și executorie de drept, in temeiul alin. (2) din aceeași norma, fara a fi necesara incuviintarea executarii silite, daca ea este executorie potrivit legislatiei statului membru care a pronuntat-o.
In acest context, nu pot fi invocate motivele de refuz al recunoașterii reglementate de art. 24 din Regulament, deoarece textul este aplicabil numai in privinta hotararilor pronuntate intr-un stat membru care nu are obligatii in temeiul Protocolului de la Haga din 2007 și nici nu poate fi contestata recunoașterea hotararii, intrucat aceasta opereaza de drept, fara nicio alta formalitate.
I.C.C.J., Sectia I civila, decizia nr. 685 din 10 martie 2020
- Circumstantele cauzei.
I.1. Obiectul cererii de chemare in judecata
Prin cererea de chemare in judecata inregistrata pe rolul Tribunalului Tulcea – Sectia civila de contencios administrativ si fiscal, la data de 26 iulie 2018, reclamanta A. a solicitat, in contradictoriu cu paratul B., recunoasterea Decretului nr. 128 din data de 6 aprilie 2017, pronuntat de Judecatoria de prima instanta nr. 24 din Valencia, Spania, in dosarul nr. x/2015.
I.2. Hotararea pronuntata in prima instanta de tribunal
Prin sentinta civila nr. 1527 din data de 9 noiembrie 2018, Tribunalul Tulcea – Sectia civila de contencios administrativ si fiscal a respins cererea ca nefondata.
I.3. Hotararea pronuntata in apel de Curtea de apel
Prin decizia civila nr. 41/C din data de 4 aprilie 2019, Curtea de Apel Constanta – Sectia I civila a admis apelul formulat de reclamanta A. impotriva sentintei civile nr. 1527 din data de 9 noiembrie
2018, pronuntate de Tribunalul Tulcea – Sectia civila de contencios administrativ si fiscal, in contradictoriu cu intimatul-parat B.
A schimbat in tot sentinta apelata, in sensul ca a admis cererea si a recunoscut pe teritoriul Romaniei efectele hotararii Decret nr. 128/2017 pronuntate de Judecatoria de prima instanta nr. 24 Valencia, Spania.
- Calea de atac formulata in cauza
Impotriva deciziei date in apel, paratul B. a promovat recurs, insa acesta nu a procedat la incadrarea criticilor formulate in motivele de casare prevazute de art. 488 alin. (1) Cod procedura civila.
II.1 Motivele de recurs
Prin memoriul de recurs, recurentul-parat a sustinut, in esenta, urmatoarele:
– prin hotararea nr. 128 din data de 6 aprilie 2017, pronuntata de Judecatoria de prima instanta nr. 24 din Valencia, Spania i-a fost incalcat dreptul la aparare, nefiind notificat pentru a-si putea pregati apararea;
– la data procesului din Valencia era angajat al Penitenciarului X., aspect cunoscut de intimata-reclamanta, care cunostea, de altfel, si domiciliul sau;
– cu rea credinta partea adversa nu a comunicat instantei spaniole aspectele vizand domiciliul sau, iar dupa pronuntarea hotararii definitive, 1-a notificat la adresele din Romania in vederea executarii silite;
– in prezent, este instituita o poprire si i se retine o treime din salariul net, platind si o pensie de intretinere lunara de 150 euro; cele doua retineri depasesc 50% din venitul sau salarial net, fapt ce contravine dispozitiilor art. 729 Cod procedura civila.
II.2. Apararile formulate in cauza
In termen legal, intimata-reclamanta a depus intampinare prin care a aratat ca intelege sa isi mentina cele aratate in calea de atac anterioara si a subliniat ca recurentul-parat a avut cunostinta despre existenta procesului desfasurat in Valencia.
Totodata, a precizat ca este de acord ca recursul, in situatia in care este admisibil in principiu, sa fie solutionat de completul de filtru prevazut de art. 493 din Codul procedura civila.
In termen legal, recurentul-parat a depus raspuns la intampinare, prin care a reiterat sustinerile potrivit carora intimata-reclamanta nu a comunicat instantei spaniole relatii cu privire la domiciliul sau real si solicita respingerea cererii formulate de partea adversa, privind recunoasterea pe teritoriul Romaniei a hotararii Decret nr. 128/2017, pronuntate de Judecatoria de prima instanta nr. 24 Valencia, Spania.
II.3. Solutia si considerentele Inaltei Curti de Casatie si Justitie.
Examinand decizia recurata, prin prisma criticilor sustinute, prin raportare la actele si lucrarile dosarului si la dispozitiile legale aplicabile, Inalta Curte constata ca recursul paratului este nefondat, pentru considerentele ce urmeaza.
In aplicarea per a contrario a prevederilor art. 489 alin. (2) din Codul de procedura civila, avand in vedere ca prin criticile formulate recurentul sustine greșita aplicare a unor dispozitii de ordin procedural (ce se regasesc in regulamentele europene), Inalta Curte apreciaza ca acestea sunt susceptibile de analiza pe temeiul motivului de casare prevazut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedura civila.
Cererea de chemare in judecata formulata de reclamanta a avut ca obiect recunoașterea, pe teritoriul Romaniei, a unei hotarari judecatorești pronuntate in Spania, anume Decretul nr. 128 din data de 6 aprilie 2017 al Judecatoriei de prima instanta nr. 24 din Valencia, in dosarul nr. x/2015, prin care s-a dispus obligarea paratului la achitarea cotei de ½, respectiv a sumei de
1.031,27 euro, din cheltuielile de intretinere extraordinare efectuate de mama (reclamanta), pentru copilul minor al partilor, ce ii este incredintat acesteia.
Avand in vedere dispozitiile art. 1094 din Codul de procedura civila, prima instanta a procedat la identificarea regulamentului european aplicabil actului jurisdictional a carui recunoaștere s-a solicitat, sens in care a evaluat cererea in baza prevederilor art. 36, 37 și 45 alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competenta judiciara, recunoașterea și executarea hotararilor in materie civila și comerciala și, apreciind ca nu sunt indeplinite conditiile pentru recunoașterea sentintei nr. 128/2017, pronuntata de Judecatoria de prima instanta nr. 24 din Valencia, Spania, a respins cererea reclamantei, ca neintemeiata.
Instanta de apel, la termenul din 20.02.2019, a procedat la recalificarea caii de atac declarate de reclamanta (din recurs, in apel), in aplicarea prevederilor art. 152 din Codul de procedura civila.
Pornind de la aplicabilitatea directa a regulamentelor europene in ordinea juridica interna, in temeiul art. 20 din Constitutia Romaniei și art. 249 din Tratatul privind instituirea Uniunii Europene, curtea de apel, la randul sau, a apreciat ca, pentru a se determina regulamentul comunitar incident, este necesar sa se determine obiectul hotararii a carei recunoaștere se solicita, in speta, fiind vorba despre obligatii legale de intretinere.
Constatand ca potrivit art. 1 alin. (3) lit. a) din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 privind competenta, recunoașterea și executarea hotararilor judecatorești in materie matrimoniala și in materia raspunderii parintești, obligatia de intretinere este exclusa in mod expres din sfera de aplicare a acestui Regulament, instanta de apel, in verificarea aplicarii corecte a legii de catre tribunal, a apreciat ca in mod greșit cererea a fost evaluata pe temeiul Regulamentului (UE) nr. 1215/2012, constatandu-se ca in speta este incident Regulamentul (CE) nr. 4/2009 al Consiliului din 18 decembrie 2008 privind competenta, legea aplicabila, recunoașterea și executarea hotararilor și cooperarea in materie de obligatii de intretinere.
Drept urmare, curtea de apel a procedat la rejudecarea cauzei pe temeiul conditiilor prevazute de acest Regulament, retinand ca in speta nu se verifica niciunul dintre motivele de refuz a recunoașterii hotararii, prevazute de art. 24 din Regulament, deoarece recunoașterea acestei hotarari nu contravine ordinii publice din Romania, hotararea nu este ireconciliabila cu o hotarare pronuntata in Romania intre aceleași parti și nici cu o alta hotarare pronuntata anterior intr-un alt stat membru sau intr-un stat tert intre aceleași parti, intr-un litigiu avand același obiect și cauza.
Instanta de apel a mai apreciat ca recunoașterea hotararii care obliga paratul la plata unor cheltuieli de intretinere nu poate fi refuzata in cauza de fata, chiar daca paratul a invocat faptul ca actul de sesizare al instantei sau un act echivalent nu i-a fost comunicat sau notificat, motiv pentru care nu s-a putut infatișa la instanta și nu și-a putut prezenta apararea, intrucat un astfel de motiv nu poate fi invocat in procedura de recunoaștere a hotararii, ci, potrivit art. 19 din Regulamentul (CE) nr. 4/2009, poate fi valorificat numai prin formularea unei cai de atac impotriva hotararii judecatorești, in fata instantei competente din statul membru respectiv, daca paratul nu a introdus o actiune impotriva hotararii, atunci cand a avut posibilitatea sa o faca.
Prin urmare, constatand ca in speta paratul nu a formulat nicio cale de atac impotriva hotararii pronuntate de Judecatoria de prima instanta nr. 24 din Valencia, Spania, in conditiile art. 19 din Regulament, precum și faptul ca, in procedura recunoașterii nu este posibila contestarea hotararii pentru motivul solutionarii cauzei in lipsa paratului și, cu atat mai putin, pentru un motiv de fond (lipsa acordului paratului la efectuarea unor cheltuieli de intretinere
extraordinare pentru minora), curtea de apel a considerat ca in mod greșit prima instanta a respins cererea; in consecinta, a admis apelul și, schimband in tot sentinta, a admis cererea de recunoaștere.
Prin motivele de recurs, paratul reia sustinerile referitoare la incalcarea regulilor de citare la instanta din Spania și incalcarea dreptului sau la aparare, avand in vedere ca intimata-reclamanta, deși cunoștea domiciliul și locul sau de munca din Romania, nu le-a comunicat instantei, in vederea indeplinirii procedurii de citare.
Inalta Curte constata ca instanta de apel a identificat in mod corect regulamentul european aplicabil cauzei ca fiind Regulamentul (CE) nr. 4/2009 al Consiliului din 18 decembrie 2008 privind competenta, legea aplicabila, recunoașterea și executarea hotararilor și cooperarea in materie de obligatii de intretinere, insa, cu ocazia devoluarii fondului in apel, a luat in considerare norme care nu erau incidente spetei.
Astfel, recunoașterea, forta executorie și executarea hotararilor judecatorești fac obiect de reglementare al Capitolului IV din acest Regulament, care, la art. 16 alin. (2) și (3) prevede astfel:
”(2) Sectiunea 1 se aplica hotararilor pronuntate intr-un stat membru care are obligatii in temeiul Protocolului de la Haga din 2007.
(3) Sectiunea 2 se aplica hotararilor pronuntate intr-un stat membru care (nu) are obligatii in temeiul Protocolului de la Haga din 2007.”
Se constata ca in alineatul 3 anterior citat, textul contine o eroare – omisiunea vocabulei ”nu” -, insa, avand in vedere succesiunea ulterioara a normelor și titlul Sectiunii I (art. 17-22) și, respectiv al Sectiunii 2 (art. 23-38), Inalta Curte va retine ca art. 16 alin. (3) vizeaza hotararile pronuntate intr-un stat membru care nu are obligatii in temeiul Protocolului de la Haga din 2007 privind legea aplicabila obligatiilor de intretinere.
Ca atare, pentru stabilirea sectiunii aplicabile, era necesar a se stabili daca Spania are sau nu obligatii in temeiul Protocolului de la Haga din 2007, aplicabil intre statele membre cel mai tarziu la 18 iunie 2011, care este și data aplicarii Regulamentului (CE) nr. 4/2009.
Se retine ca instanta de apel in mod corect a observat ca Spania are obligatii in baza acestui Protocol, avand in vedere ca singurele tari din Uniune care nu au obligatii in temeiul Protocolului de la Haga din 2007, sunt Regatul Unit (inca in Uniunea Europeana, la data pronuntarii sentintei din Valencia, Spania) și Danemarca, astfel cum reiese din considerentele (11) și (12) ale Deciziei Consiliului din 30.11.2009 privind incheierea de catre Comunitatea Europeana a Protocolului de la Haga din 23 noiembrie 2007 privind legea aplicabila obligatiilor de intretinere.
Așa fiind, rezulta ca in speta dedusa judecatii sunt incidente dispozitiile Sectiunii 1, respectiv prevederile art. 17 – 23 din Regulament.
In acest context, Inalta Curte constata ca deși curtea de apel a citat in mod corect normele direct aplicabile – art. 17 și 19, a luat in considerare și dispozitiile art. 24 din Regulament, care reglementeaza motivele de refuz al recunoașterii, norma neincidenta in speta, avand in vedere ca aceasta este plasata in Sectiunea 2, aplicabila hotararilor pronuntate in statele membre care nu au obligatii in temeiul Protocolului de la Haga din 2007, ceea ce nu era cazul Spaniei, astfel cum s-a aratat.
Or, art. 17 alin. (1) și art. 19 din Regulamentul (CE) nr. 4/2009 stabilesc urmatoarele:
”Art. 17. Eliminarea procedurii de exequatur
(1) O hotarare pronuntata intr-un stat membru care are obligatii in temeiul Protocolului de la Haga din 2007 este recunoscuta intr-un alt stat membru fara a fi necesar sa se recurga la nicio procedura și fara a fi posibila contestarea recunoașterii sale.”
(2) O hotarare pronuntata intr-un stat membru care are obligatii in temeiul Protocolului de la Haga din 2007 și care este executorie in statul membru respectiv, este executorie in alt stat membru fara a fi necesara incuviintarea executarii.” (…)
”Art. 19. Dreptul de a formula o cale de atac
(1) Un parat care nu s-a infatișat in instanta din statul membru de origine are dreptul de a formula o cale de atac impotriva hotararii judecatorești in fata instantei judecatorești competente din statul membru in cazul in care:
(a) nu i-a fost comunicat actul de sesizare a instantei sau un act echivalent in timp util sau astfel incat sa se fi putut apara; sau
(b) a fost impiedicat sa conteste creanta de intretinere din motive de forta majora sau din cauza unor circumstante extraordinare, fara ca paratul sa fi avut vreo vina in acest sens, daca paratul nu a introdus o actiune impotriva hotararii atunci cand a avut posibilitatea sa o faca.
(2) Termenul pentru formularea unei cai de atac incepe din ziua in care paratul a luat efectiv cunoștinta de continutul hotararii judecatorești și in care a fost in masura sa actioneze, cel tarziu incepand din ziua primei masuri de executare care a avut drept efect ca bunurile acestuia sa devina indisponibile total sau partial. Paratul actioneaza cu promptitudine, in orice caz in termen de 45 de zile. Prezentul termen nu poate fi prelungit pe motiv de distanta.
(3) In cazul in care instanta respinge formularea caii de atac mentionate la alineatul (1) pe motiv ca niciuna dintre conditiile privind calea de atac mentionate la respectivul alineat nu este indeplinita, hotararea ramane valabila.
In cazul in care instanta hotaraște ca respectiva cale de atac este justificata pe motiv ca una dintre conditiile prevazute la alineatul (1) este indeplinita, hotararea judecatoreasca este nula și neavenita. Cu toate acestea, creditorul nu pierde prestatiile pentru perioada de intrerupere a termenelor de prescriptie sau decadere și nici dreptul de a solicita retroactiv intretinerea dobandita prin actiunea initiala.”
Prin urmare, potrivit art. 17 alin. (1) din Regulament, sentinta (Decret) nr. 128/2017, pronuntata de Judecatoria de prima instanta nr. 24 din Valencia, Spania, este recunoscuta de drept pe teritoriul oricarui stat membru al Uniunii (cu cele doua exceptii), deci, și pe teritoriul Romaniei, nefiind necesara parcurgerea procedurii judiciare de recunoaștere; mai mult decat atat, aceeași hotarare este și executorie de drept, in temeiul alin. (2) din aceeași norma, fara a fi necesara incuviintarea executarii silite, daca ea este executorie potrivit legislatiei statului membru care a pronuntat-o.
In acest context, Inalta Curte apreciaza ca recurentul nu poate invoca in mod eficient motive de refuz al recunoașterii hotararii și nici nu poate contesta recunoașterea (care opereaza de drept, fara nicio alta formalitate), intrucat, in speta de fata, nu sunt incidente motivele de refuz al recunoașterii reglementate de art. 24 din Regulament la care instanta de apel a facut referire, deoarece textul mentionat este aplicabil numai in privinta hotararilor pronuntate intr-un stat membru care nu are obligatii in temeiul Protocolului de la Haga din 2007 (Regatul Unit și Danemarca).
Ca atare, doar in contextul art. 24 din Regulament ar fi putut fi luate in considerare sau evaluate motivele de natura celor sustinute de catre recurent prin memoriul de recurs, aspecte invocate, de altfel, in aparare, și in fata instantelor anterioare.
Totodata, trebuie precizat ca in domeniul de aplicare a Sectiunii 1, in care se incadreaza situatia din cauza, recurentul-parat ar fi putut sa uzeze de remediul prevazut la art. 19 din Regulamentul (CE) nr. 4/2009, anterior reprodus, respectiv sa formuleze o cale de atac la instanta competenta, potrivit legislatiei spaniole.
Cum pentru hotararea a carei recunoaștere a solicitat-o intimata-reclamanta este eliminata procedura de exequatur prin art. 17 alin. (1) din Regulament, dat fiind beneficiul recunoașterii de drept, astfel incat nu era necesara parcurgerea prezentei proceduri judiciare, Inalta Curte constata ca prezentul recurs nu poate fi admis, avand in vedere ca recurentul-parat, prin promovarea acestei cai de atac, tindea la respingerea pe fond a cererii de recunoaștere, iar nu pe temeiul unui motiv de inadmisibilitate, solutie care nu i-ar fi produs niciun folos practic de natura judiciara.
Pentru cele ce preced, Inalta Curte, in aplicarea dispozitiilor art. 497 rap. la art. 496 din Codul de procedura civila, a respins ca nefondat recursul.
Sursa: https://www.scj.ro/