Nulitatea actelor de renuntare la mostenire. Nulitatea actului de partaj voluntar autentificat
Reclamantul E.M.A. a solicitat 1.- Nulitatea actului de partaj voluntar autentic 2.- Nulitatea procurilor prin care F.D. a fost imputernicit sa doneze autoarei paratilor cotele ce le detineau mandantii 3.- Nulitatea actelor de renuntare la mostenire
R O M A N I A
INALTA CURTE DE CASATIE Sl JUSTITIE
SECTIA A ll-A CIVILA
Decizia nr. 4305/2013 Dosar nr. 628/3/2012 Sedinta publica de la 4 decembrie 2013 Deliberand asupra cauzei de fata, din actele si lucrarile dosarului, constata urmatoarele: Prin cererea inregistrata pe rolul Judecatoriei Sectorului 1 Bucuresti sub nr. 5128/299/2009 din 05 martie 2009, reclamantul E.M.A. a chemat in judecata pe paratii P.D. si P.G.M., solicitand: 1.- Nulitatea actului de partaj voluntar autentificat din 07 iunie 1999 de B.N.P. R.D.O.; 2.- Nulitatea procurilor din 18 decembrie 1998 si 29 octombrie 1998, prin care numitul F.D. a fost imputernicit sa doneze autoarei paratilor, R.M., cotele ce le detineau mandantii din imobilul situat in Bucuresti, sector 1; 3.- Nulitatea actelor de renuntare la mostenire pentru imobilul din Bucuresti, sector 1; 4.- Nulitatea actelor de renuntare la mostenire din 26 aprilie 1994 (E.M.A.) si din 09 mai 1994 (E.T.A.), cu referire la defuncta V.E. si la imobilul din Medgidia, proprietatea acesteia. In motivare, a aratat ca pentru casa si terenul in suprafata de 756 mp din Bucuresti, sectorul 1, ce le-au fost restituite prin hotarare judecatoreasca reclamantului, fratelui sau, E.T., si mamei paratilor, RM., s-au judecat mai multi ani, asa incat, nu avea interes ca acest imobil, in urma partajului voluntar, sa revina in exclusivitate autoarei paratilor. in plus de aceasta, el l-a imputernicit pe F.D. sa incheie un act de donatie in legatura cu imobilul si nu sa semneze un partaj voluntar. De asemenea, renuntarile la succesiuni au fost date in perioadele in care nu puteau dispune de bunurile foste proprietatea familiei lor, astfel incat, acestea nu sunt valabile si el trebuie sa fie repus in termenul de acceptare a acestora. In drept, cererea a fost intemeiata pe dispozitiile art. 948 si 1535 si urm. C. civ., Legea nr. 36/1995, art. 813 si urm. C. civ. La data de 29 martie 2010, paratii au formulat intampinare prin care au invocat exceptia prescriptiei dreptului reclamantului de a solicita anularea actelor invocate in petitul actiunii, iar pe fond, respingerea cererilor, ca neintemeiate. La data de 19 mai 2011, parata P.D., prin cerere reconventionala, a solicitat sa se constate ca reclamantul este strain de succesiunea deschisa dupa Z.M. si ca este renuntator la succesiunea deschisa in urma decesului numitei V.E. Totodata, a invocat exceptiile nulitatii actiunii pentru netimbrare la valoarea de piata a imobilelor, necompetentei materiale a Judecatoriei Sectorului 1 Bucuresti si a lipsei calitatii procesuale active a reclamantului referitor la pretentiile sale in legatura cu succesiunile defunctilor Z.M. si V.E., dupa care au dat si declaratii de renuntare la succesiune. Prin incheierea din 24 mai 2011, Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti a disjuns cererea reconventionala si a declinat solutionarea cauzei, in favoarea Tribunalului Bucuresti, retinand ca, din raportul de expertiza evaluatoare intocmit de expert S.G., valoarea imobilelor ce formeaza obiectul actelor a caror nulitate se solicita este de peste 500.000 lei, asa incat, competenta materiala de solutionare a cauzei apartine tribunalului, potrivit art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. Prin sentinta civila nr. 1272 din 25 iunie 2012, Tribunalul Bucuresti, sectia a lll-a civila, a respins, ca neintemeiate, exceptia lipsei calitatii procesuale active si exceptia prescriptiei. Totodata, a admis in parte actiunea si a constatat nulitatea actului de partaj autentificat din 07 iunie 1999. Capetele 2, 3 si 4 ale actiunii, au fost respinse, ca neintemeiate. Pentru a hotari astfel, tribunalul a retinut ca exceptia lipsei calitatii procesuale active este neintemeiata, intrucat reclamantul justifica interesul in cererea privind constatarea nulitatii absolute a actelor juridice incheiate cu depasirea limitelor imputernicirii, atat in numele sau, cat si in calitate de mostenitor. Sub aspectul prescriptiei dreptului, a retinut ca exceptia este neintemeiata, avand in vedere ca obiectul cauzei consta in nulitatea absoluta a unor acte juridice, situatie in care actiunea este imprescriptibila. Pe fondul cauzei, tribunalul a retinut ca, prin actul de partaj voluntar autentificat din 07 iunie 1998, E.M.A. si E.T., prin mandatar F.D., in baza procurilor din 29 octombrie 1998, au inteles sa inceteze starea de indiviziune cu R.M., in sensul ca aceasta din urma sa primeasca in deplina proprietate si posesie imobilul situat in Bucuresti, sector 1. Or, prin procurile din 29 octombrie 1998, E.M.A. si E.T. au mandatat pe numitul F.D. sa doneze verisoarei lor, R.M., cote parti ce le reveneau din imobilul situat in Bucuresti, sector 1. In speta, reclamantul l-a mandatat pe numitul F.D. numai in scopul incheierii unui contract de donatie, conditie ce nu a fost indeplinita, acesta incheind actul de partaj autentificat din 07 iunie 1999 la B.N.P. S-a constatat ca mandatarul si-a depasit atributiile din mandat, incheind un alt contract decat cel pentru care ii fusese acordat mandatul, atat din partea reclamantului, cat si din partea fratelui sau, al carui mostenitor este reclamantul. Acest fapt echivaleaza cu lipsa consimtamantului la incheierea unui act juridic, iar sanctiunea ce se aplica in aceasta situatie este nulitatea absoluta, conform art. 948 C. civ. Tribunalul, in pronuntarea sentintei, a constatat lipsa consimtamantului personal si in calitate de mostenitor al defunctului sau frate, E.T., astfel ca actul de partaj voluntar autentificat din 07 iunie 1999, nu poate produce efecte juridice si este nul. Referitor la argumentele paratilor, potrivit carora actul de partaj a fost valabil incheiat, intrucat reclamantul a fost notificat in vederea incheierii acestui act, tribunalul Ie-a respins ca neintemeiate, intrucat, din inscrisurile depuse la dosarul cauzei si interogatoriile administrate, nu a rezultat vointa reclamantului de a aproba actele mandatarului incheiate peste limitele mandatului, respectiv de a fi de acord cu incheierea unui act de partaj si nu a unui contrat de donatie. Celelalte acte care au facut obiectul capetelor doi, trei si patru din actiune, instanta a retinut ca sunt valide, intrucat argumentele reclamantului privind incidenta nulitatii absolute pentru cauza ilicita si imorala, sunt neintemeiate. In ceea ce priveste actele de renuntare la mostenire, a caror nulitate absoluta a invocat-o reclamantul, acte ce au fost semnate atat de reclamant cat si de autorii sai, tribunalul nu a retinut caracterul ilicit si imoral al cauzei, intrucat, renuntarile la succesiune nu sunt prohibite de lege. Mai mult, partile si-au dat consimtamantul la momentul incheierii actelor juridice respective, iar in lipsa unor probe concrete in sensul ca vointa renuntarii la mostenire nu este reala, sau este imorala, tribunalul a apreciat ca nu sunt incidente dispozitiile art. 968 C. civ. Impotriva sentintei a declarat apel reclamantul si paratii. 1.- Reclamantul a criticat sentinta sub aspectul gresitei respingeri a celorlalte capete de cerere, in conditiile in care renuntarile la succesiune trebuie sa fie exprese si pur abdicative si nu in favorem, caci in acest din urma caz, ele reprezinta acte de acceptare a mostenirii. Aceste aspecte coroborate si nu nerespectarea conditiei de forma autentica (ad solemnitatem), fac ineficiente renuntarile la succesiune astfel incat, atat el, cat si fratele sau, intre timp decedat, si-au pastrat calitatea de mostenitori ai lui V.E. In conditiile admiterii actiunii in totalitate, in apel, a solicitat obligarea paratilor la plata cheltuieli de judecata din ambele instante. 2.- Paratii, prin apelul lor, au pretins ca sentinta este pronuntata de o instanta necompetenta, in raport de dispozitiile art. 181 C. proc. civ., ca prima instanta a dat o interpretare gresita dispozitiilor art. 1537 C. civ. si a apreciat gresit situatia de fapt referitor la intinderea mandatului lui F.D. Totodata, au cerut sa se constate ca actiunea promovata de reclamant reprezinta un abuz de drept si este formulata cu rea-credinta. Prin Decizia civila nr. 120/ A din 29 martie 2013 pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti, sectia a – IV-a civila, au fost respinse, ca nefondate apelurile declarate de reclamant si parati. In opinie majoritara, instanta de apel a retinut ca apelurile nu sunt intemeiate conform urmatoarelor considerente:
1. – Referitor la apelul declarat de parati, instanta de apel a retinut ca potrivit raportului de expertiza judiciara, intocmit de expert S.G., s-a constatat valoarea imobilelor ce fac obiectul cererilor in nulitate, este mai mare decat suma de 500.000 lei, respectiv de 4.585.328 lei pentru imobilul din Bucuresti, sectorul 1, 4.442.710 lei pentru imobilul din Bucuresti, sectorul 1 etc.
Instanta de apel a constatat ca valoarea celor 3 imobile (inclusiv cel din municipiul Constanta), indicata de catre reclamant prin actiune si anume de 100.000 lei, nu reprezenta valoarea reala a acestora, motiv pentru care s-a si dispus efectuarea unui raport de expertiza, in functie de concluziile caruia, Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti a declinat competenta de solutionare a cauzei in favoarea Tribunalului Bucuresti, dispozitiile art. 181 C. proc. civ. nu-si au incidenta in cauza, caci valoarea indicata prin cererea de chemare in judecata 05 martie 2009, nu era reala, pentru ca in raport de aceasta si indiferent de fluctuatiile preturilor, sa se mentina competenta de solutionare a cauzei in favoarea judecatoriei. Dispozitiile art. 1537 C. civ., incidente in cauza se coroboreaza cu dispozitiile art. 1535 C. civ., conform cu care, mandatul este special pentru o afacere, sau pentru oarecare anume afacere, ori este general pentru toate afacerile mandantului. In speta, procurile din 18 decembrie 1998 si respectiv, 28 octombrie 1998, prin care E.M.A., respectiv reclamantul si fratele sau, E.A.T., intre timp decedat, pe care-l mosteneste, primul dat in Germania in fata unui notar public, iar celalalt, in Romania, tot in fata unui notar public, au caracter special, fiind date pentru un act juridic anume, imputernicirea lui F.D., sa doneze catre verisoara lor, R.M., cotele lor din mostenirea asupra imobilelor situate in Bucuresti, sector 1 si Bucuresti, sector 1. In realitate, acest mandatar, respectiv, numitul F.D., in baza procurilor susmentionate, a incheiat un act de partaj voluntar cu R.M., in legatura cu imobilul situat in Bucuresti, sectorul 1, pentru care toate partile s-au judecat si au devenit proprietari In indiviziune prin sentinta civila nr. 6008 din 07 iunie 1994 a Judecatoriei Sectorului 1 Bucuresti, ramasa definitiva si irevocabila. In baza acestui act de partaj voluntar, autoarea paratilor, R.M., intre timp decedata, a primit in deplina proprietate intregul imobil, iar mandatarul F.D. a primit cate 20.000.000 lei pentru cota fiecaruia dintre mandanti. Or, prin acest act de partaj voluntar nu numai ca s-au depasit limitele mandatului, dar s-a incheiat un alt act juridic decat cel anume indicat prin cele doua procuri, ceea ce face ca actul de partaj voluntar autentificat din din 07 iunie 1999 la B.N.P., sa fie nul pentru lipsa consimtamantului celor doi coindivizari. Conform art. 797 C. civ., este nula imparteala in care nu s-au cuprins toti coindivizarii. Actul de partaj voluntar autentificat din 07 iunie 1999 la B.N.P. se afla sub incidenta textului de lege susmentionat, de vreme ce, reclamantul si celalalt coindivizar nu au semnat acest act, iar procurile date numitului F.D., au un caracter special, si anume pentru donarea cotelor lor parti din imobilul situat in Bucuresti, sector 1, catre parata R.M. si nu pentru actul de partaj voluntar. S-a apreciat ca paratii nu se pot apara cu buna lor credinta sau aparenta mandatului numitului Falcan Dan, caci nu pot invoca eroarea invincibila in favoarea lor, atata vreme cat mandatul a fost dat pentru o alta operatiune juridica si o simpla verificare, fara a fi necesara o parere calificata, era suficienta pentru a constata ca procura nu era valabila pentru partaj. De asemenea, acestia nu pot invoca cu succes ratificarea actului de partaj voluntar de catre reclamant si fratele sau, in conditiile in care nu s-a probat existenta unui act juridic autentic echivalent, care sa poata face o astfel de dovada. In ceea ce priveste sustinerea paratilor ca actiunea promovata de reclamant reprezinta un abuz de drept si este formulata cu rea-credinta reaua – credinta, instanta de apel a apreciat ca reclamantul nu se afla intr-o astfel de situatie, atata vreme cat invoca aceleasi drepturi de proprietate sau de creanta, ca si paratii si pretinde incalcarea unor dispozitii ilegale si conventionale, ce i-au afectat vointa interna si interesele sale legitime.
2. – Referitor la apelul declarat de reclamant, instanta de apel a retinut ca procurile din 18 decembrie 1998 (E.M.A.) si din 29 octombrie 1998 (E.A.T.), date numitului F.D., in fata unor notari publici din Romania si Germania, si investite cu forta autenticitatii, nu sunt lovite de nulitate.
In considerentele deciziei, sub acest din urma aspect, instanta de apel a retinut ca reclamantul nu a invocat motive de nulitate absoluta a acestora, ci numai faptul ca a pretins ca procurile au fost utilizate in alt scop decat cel pentru care au fost acordate, fapt ce a atras nulitatea actului de partaj voluntar. Acestea au fost, intre timp, si revocate de catre mandanti, asa incat nu au facut obiectul analizei in apel. In ceea ce priveste declaratia de renuntare la mostenirea dupa M.Z.T., data de V.E., reclamant si D.E. la data de 08 mai 1985 in fata unui notar public din Germania, cat si declaratiile de renuntare la mostenirea de dupa V.E., decedata la 15 februarie 1994, data de catre reclamant si E.V., la data de 26 aprilie 1994 in fata unui notar public din Republica Federala Germania, si de catre E.T.A. data tot dupa V.E. la 09 mai 1994, in fata unui notar public din Suedia, instanta de apel a retinut ca acestea reprezinta declaratii exprese de renuntare la cele doua succesiuni, date in fata unor autoritati publice. S-a retinut ca efectul acestora consta in pierderea irevocabila a calitatii de mostenitori dupa acesti defuncti, caci asupra acestor renuntari nu se mai putea reveni decat inauntrul termenului de optiune succesorala, care este de 6 luni de la deschiderea succesiunii care a fost depasit. Faptul ca in declaratiile din 26 aprilie 1994 si 09 mai 1994, reclamantul si fratele sau, E.T.A. au specificat in mod expres ca renuntarea se face in favoarea autoarei paratilor, devine irelevant, in conditiile in care nu s-au identificat si alti succesibili acceptanti ai acelorasi succesiuni. Instanta de apel a respins si cererea apelantilor-parati pentru obligarea apelantului-reclamant la plata taxei de timbru neachitata la prima instanta, ca urmare a admiterii cererii de ajutor public judiciar, in baza art. 19 alin. (2) din O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar in materie civila avand in vedere ca reclamantul aceasta cerere a fost exercitata in limitele legii si cu respectarea dreptului la acces in justitie. Impotriva deciziei pronuntata in apel reclamantul si paratii au declarat recurs. Recursul declarat de parati
1. – Prin recursul declarat, paratii arata ca decizia recurata a fost data cu aplicarea gresita a legii.
1.1. – In argumentarea acestei critici sustine ca din analiza procurii date – de altfel reiau criticile din apel – de reclamant mandatarului sau F.D., sub aspectul obiectului mandatului, rezulta fara echivoc ca aceasta este un mandat special dat pentru o afacere determinata, conform cerintelor art. 1535 si art. 1536 alin. (2) C. civ., al carui scop era intregirea dreptului de proprietate al lui R.M. cu privire la imobilul din Bucuresti, limitele acestuia – fiind mandatat pe numitul F.D. – inserate in cuprinsul procurii, respectiv instrainarea cotei parte ce o detinea asupra imobilului, R.M., pentru intregirea dreptului de proprietate al lui R.M., mandat incheiat in temeiul dispozitiilor art. 1537 C. civ. In sustinerea recursului, paratii arata scopul in care a fost incheiat mandatul – reluand situatia de fapt stabilita in cauza – de catre reclamantul din prezenta cauza. F.D. a primit de la E.T. si de la E.M. un mandat cu scopul de a semna in numele lor, in fata notarului, un act autentic in vederea transmiterii catre R.M. a cotelor pe care acestia le detineau in imobilul din, Sectorul 1 Bucuresti, cu toate ca renuntasera la mostenirea lui Z.M., pentru a respecta ultima dorinta a acestuia, potrivit careia masa succesorala ramasa in urma decesului sau sa fie culeasa exclusiv de catre nepoata sa R.M. care ii ingrijise in ultimii ani de viata. insa, din eroare, in actiunea prin care a fost revendicat imobilul au fost inclusi si fratii E. printre reclamanti. Dovada acestei situatii de fapt si a consimtamantului fratilor E.M. si E.T. de a transmite catre R.M. a rezultat din actul de partaj, care au semnat in fata avocatului R.l., care a fost martor pentru identitatea partilor, impreuna cu R.M., act ce a fost semnat de F.D., in calitate de mandatar al lor in fata notarului. In aceste conditii este evident ca atingerea scopului propus prin mandat s-a realizat in conditii mai avantajoase pentru mandant, respectiv si cu obtinerea unor sume de bani de catre mandanti. 1.2. – Recurentii sustin ca instanta de apel a incalcat dispozitiile art. 1546, alin. (2), teza finala C. civ., in sensul ca nu puteau invoca ratificarea actului de partaj voluntar de catre fratii E. in lipsa unui act juridic autentic echivalent. Cu privire la limitele puterilor mandatarului F.D., acordate de reclamant prin procura, s-au dat puteri depline mandatarului sa instraineze cotele lor de proprietate catre R.M. fara nici o contraprestatie.
2. – Recurentii – paratii mai arata ca instanta de apel a interpretat gresit actul juridic dedus judecatii si a schimbat natura vadit neindoielnica a acestuia.
2.1.- In dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurentii sustin ca actul prin care urma sa fie atins acest scop, respectiv sa fie incheiata aceasta afacere, cum o numeste art. 1535 C. civ. este de fapt mijlocul prin care mandatul este dus la indeplinire, actul de donatie. Sub acest aspect, recurentii precizeaza ca instanta de apel a confundat mijlocul prin care mandatul, afacerea, urma sa fie dusa la indeplinire, respectiv intocmirea unui act de donatie, cu afacerea in sine, care viza transmiterea cotelor catre coproprietarul R.M., pentru intregirea dreptului de proprietate al acesteia supra imobilului, scop ce a fost atins. 2.2.- Instanta de apel a interpretat gresit actul juridic dedus judecatii si a schimbat natura vadit neindoielnica a acestuia cu privire la cererea paratilor de obligare a apelantului reclamant E.M. la plata taxei de timbru care nu a fost legal platita la fond. Astfel instanta a respins cererea apreciind ca aceasta vizeaza restituirea ajutorului public judiciar primit pentru lipsa diligentei, in conditiile art. 19 din O.U.G. nr. 51/2008, cerere ce se intemeia pe dispozitiile art. 20, alin. (5), din Legea nr. 146/1997, republicata, raportat la art. 7 din O.U.G. nr. 51/2008. In consecinta, recurentii parati solicita admiterea recursului, schimbarea, in parte, a deciziei atacate, in sensul respingerii capatului 1 din cererea principala privind constatarea nulitatii actului de partaj autentificat din 07 iunie 1999. Invoca in drept dispozitiile art. 304, alin. (1), pct. 8 si 9 C. proc. civ. 3.- Recurenti, in continuare, sustin ca instanta de apel a incalcat dispozitiile art. 7 din O.U.G. nr. 51/2008, coroborate cu dispozitiile art. 20, alin. (5) din Legea nr. 147/1996, in sensul ca trebuia sa-l oblige pe E.M. la plata taxei de timbru aferenta valorii obiectului cauzei la fond din care sa scada contravaloarea a 10 salarii minime pe tara, intrucat cererea de acordare a ajutorului public judiciar i-a fost acordata, dar in limitele legii. 4.- Un alt motiv de necurs se refera la nesocotirea dispozipilorart 723 C. proc. civ., cu privire la modul in care a solutionat motivul privind abuzul de drept savarsit de apelant in promovarea actiunii. Astfel motivarea actiunii este vadit contradictorie, reclamantul sustine ca a dat lui F.D. procura pentru donatie, iar cu doua alinieate mai jos, afirma ca nu a dat procura pentru donatie. in opinia acestor recurenti, reclamantul isi invoca propria culpa pentru a obtine constatarea nulitatii partajului autentificat din 07 iunie 1999, aratand ca mandatele prin care l-au imputernicit pe F.D., sa instraineze cotele pe care le detinea in imobil nu erau autentice, ci semnate in fata unor functionari publici din Germania si Suedia care aveau insa atributiuni in acest sens. Fata de aceasta afirmatie a lui E.M., ce se regaseste atat in actiunea principala cat si in motivele sale de apel, apreciaza ca cele doua mandate sunt acte autentice raportat la dispozitiile art. 1171 C. civ. Scopul actiunii formulate de reclamant este acela al retragerii consimtamantului dat prin procura autentica lui F.D. pentru donarea cotei detinuta din imobil, in urma indeplinirii de catre mandatar a mandatului incredintat. In ceea ce priveste recursul declarat de reclamant. Inalta Curte ia act ca acesta prin avocat a declarat expres in sedinta publica de azi ca nu intelege sa depuna diferenta de taxa judiciara de timbru datorata in recurs, situatie in raport cu care Inalta Curte a invocat exceptia insuficientei timbrari a recursului si a ramas in pronuntare pe aceasta exceptie, nemaifiind necesar expunerea motivelor de recurs invocate de reclamant. Cu referire la recursul declarat de parati: Inalta Curte urmeaza a analiza motivul de recurs invocat de parati cu privire la gresita aplicare a legii impreuna cu pct. 2 astfel cum au fost structurate si divizate motivele de recurs, intrucat ambele vizeaza daca s-au aplicat corect dispozitiile legale ale intinderii mandatului si ale dispozitiilor art. 1535 C. civ. si art. 1536 din acelasi cod. In anul 1998, reclamantul E.M.A. si numitul E.T. au imputernicit pe mandatarul F.D. sa doneze numitei R.M. o cota parte dintr-un imobil, in vederea intregii dreptului de proprietate al acesteia asupra imobilului cu privire la care partile implicate aveau un drept de proprietate in indiviziune (filele 7 si 8 dosar fond). In baza acestor procuri, mandatarul F.D. nu a incheiat cu numita R.M. un act de donatie, ci un act de partaj, prin care s-a stabilit ca imobilul sa ramana in proprietatea exclusiva a numitei R.M., iar reclamantul E.M.A. si numitul E.T. sa primeasca o sulta corespunzatoare cotelor lor din dreptul de proprietate asupra imobilului (fila 6 dosar fond). Actul de partaj a fost incheiat in anul 1999, iar in anul 2009, reclamantul E.M.A. a cerut anularea actului de partaj pentru ca „procuristul a avut mandat pentru donatie, iar el a participat in numele nostru la intocmirea altui act, de partaj voluntar”. Referitor la gresita aplicare a legii, invocata de recurentii – parati, respectiv dispozitiile art. 1537 C. civ., in ce priveste limitele mandatului, dat numitului F.D., in sensul ca s-au depasit limitele mandatului, prin incheierea unui act de partaj voluntar, in loc de un act de donatie, inalta Curte constata ca este intemeiat, pentru urmatoarele considerente: Potrivit cu dispozitia art. 1537 C. civ., mandatarul nu poate face nimic afara din limitele mandatului sau, fie ca este special sau general, si trebuie sa execute personal insarcinarea primita deoarece contractul de mandat este incheiat intuituu personae. in speta, in exercitarea atributiilor sale, mandantul reclamantul E.M.A. si numitul E.T. au imputernicit pe mandatarul F.D. sa doneze numitei R.M. o cota parte dintr-un imobil, in vederea intregii dreptului de proprietate al acesteia asupra imobilului cu privire la care partile implicate aveau un drept de proprietate in indiviziune (filele 7 si 8 dosar fond). Dupa cum se poate observa, instanta de apel si instanta de fond nu a interpretat corect dispozitiile art. 1537 C. civ., cu privire la intinderea limitelor mandatului. Mandatul este un contract prin care o persoana, numita mandatar, se obliga sa incheie acte juridice pe seama unei alte persoane, numita mandant, care ii da aceasta imputernicire si pe care il reprezinta. Din examinarea mandatului dat numitului F.D. prin procura, in raport de dispozitiile legale mentionate, rezulta ca s-au acordat puteri depline de catre reclamantul din prezenta cauza, ca mandatarul sa actioneze in numele sau si pentru sine, in sensul donarii verisoarei sale Remencu Marcela cota parte ce o detinea din imobilul situat in Bucuresti, sectorul 1, in vederea intregirii dreptului de proprietate al acesteia asupra imobilului mentionat. Procura data de catre reclamant mandatarului este o procura speciala din care rezulta fara echivoc intinderea mandatului: „ ca in numele meu si pentru mine, sa doneze verisoarei mele R.M., domiciliata in Bucuresti, sector 1, cota mea parte ce o detin din imobilul situat in Bucuresti, sectorul 1, in vederea intregirii dreptului de proprietate al acesteia asupra imobilului mentionat”. Asa fiind, cum in mod corect s-a statuat in opinia separata a judecatorului la judecata apelului, imputernicirea a fost intocmita in spiritul legii si este inglobata si in procura data de reclamantul E.M.A., ceea ce inseamna ca mandatarul trebuia sa se incadreze in limitele imputernicirii primite, in limitele puterilor sale, astfel cum au fost acordate de mandant, conform negotium iuris. De observat ca mandatarul s-a incadrat in limitele conferite de mandant. Prin urmare, reclamantul E.M.A. a imputernicit prin procura pe mandatar sa doneze cota parte ce o detinea reclamantul din imobilul situat in Bucuresti, sectorul 1, in vederea intregirii dreptului de proprietate al lui R.M. -verisoara sa – adica a dat puteri depline mandatarului pentru instrainarea cotei sale de proprietate catre o anumita persoana, cu o contraprestatie. Faptul ca a fost incheiat un act de partaj voluntar, in loc de act de donatie, nu inseamna ca s-au depasit limitele mandatului dat de reclamant, avand in vedere – asa cum s-a aratat mai sus – continutul mandatului, ci, dimpotriva reprezinta un act juridic care se incadreaza in limitele imputernicirii primite de la mandant. Mai mult, actul juridic s-a incheiat in limitele puterilor conferite mandatarului si nu in „afara din limitele mandatului” cum prevede art. 1537 C. civ., in scopul pentru care a fost incheiat, respectiv acela de a realiza din punct de vedere juridic intregirea dreptului de proprietate al numitei R.M. asupra imobilului. Este adevarat ca mandatul trebuia sa imbrace forma speciala prevazuta de lege, insa, o interpretare rigida si pur formala, in interpretarea limitelor mandatului in sensul pronuntarii celor doua instante inferioare, ar conduce la destabilizarea securitatii raporturilor juridice statornicite intre parti, in concordanta cu conditiile cerute de art. 948 C. civ. Concluzionam, in mod nelegal si gresit au fost interpretate dispozitiile art. 1537 C. civ., asa incat Inalta Curte constata ca sunt incidente dispozitiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., in sensul ca, mandatarul, imputernicit pentru a dona un bun, nu a depasit limitele puterilor sale daca a instrainat bunul prin partaj, deoarece si in aceasta conventie opereaza principiul „qui potest plus, potest minus”. In acelasi context, trebuie mentionat faptul ca, in cauza, din interpretarea intentiei si vointei partilor sub aspectul intinderii puterilor conferite mandatarilor este de atributul suveran al instantei de fond. Or, instantele anterioare sub pretextul interpretarii judiciare a vointei reale a partilor in raport de vointa materializata a acestora desprinsa din continutul imputernicirii („instrumentum”) au adaugat la lege, pronuntand o hotarare nelegala, cu aplicarea gresita a dispozitiilor legale anterior mentionate. Sub acest aspect, trebuie reamintit ca, fara a relua situatia de fapt, consimtamantul partilor a fost dat in considerarea dispozitiilor legale a art. 948 C. civ., reclamantul consimtind la incheierea actului de partaj, acesta semnand fata avocatului R.l., care a fost martor pentru identitatea partilor, impreuna cu R.M., act ce a fost semnat de F.D., in calitate de mandatar al lor in fata notarului. Instanta de apel in mod gresit a aplicat dispozitiile legale ale art. 1537 C. civ. si nu numai dar, si cele vizand art. 1535 din acelasi cod, intrucat mandatul – F.D. a primit de la E.T. si de la E.M.A. un mandat cu scopul de a semna in numele lor, in fata notarului -incheiat avea drept scop transmiterea – donarea – cotelor pe care E.T. si de la E.M.A. le detineau in imobilul din, Sectorul 1 Bucuresti, cu toate ca renuntasera la mostenirea lui Z.M., pentru a respecta ultima dorinta a acestuia, potrivit careia masa succesorala ramasa in urma decesului sau sa fie culeasa exclusiv de catre nepoata sa R.M. care il ingrijise in ultimii ani de viata. Potrivit art. 1535 si art. 1536 alin. (2) C. civ., pentru actele de dispozitie este obligatorie existenta unui mandat special, insa in toate cazurile mandatarul nu poate face nimic afara din limitele mandatului sau (art. 1537 C. civ.). In speta, este de necontestat ca obiectul mandatului acordat avocatului a fost determinat la operatiuni determinate (sub aspectul operatiunii juridice si a obiectului acesteia) : este o procura speciala din care rezulta fara echivoc intinderea mandatului: „ ca in numele meu si pentru mine, sa doneze verisoarei mele R.M., domiciliata in Bucuresti, sector 1, cota mea parte ce o detin din imobilul situat in Bucuresti, sectorul 1, in vederea intregirii dreptului de proprietate al acesteia asupra imobilului mentionat”. Intelesul pe care legiuitorul il atribuie cuvantului special, folosit in cuprinsul articolului 1536 alin. (2) C. civ., consta in aceea ca mandatul trebuie sa fie dat pentru incheierea unui act de dispozitie, indicat prin natura operatiunii juridice si obiectul acesteia, cerinte care au fost indeplinite in speta. Prin raportare la situatia de fapt retinuta de catre instantele anterioare si in limita impuse de controlul judiciar al recursului, din perspectiva motivelor de nelegalitate, Inalta Curte constata ca, in mod gresit, instanta de apel a aplicat si interpretat dispozitiile art. 1532 si urmatoarele C. civ., ca o consecinta a interpretarii gresite a actului juridic dedus judecatii, si, anume al contractului de mandat. Inalta Curte constata ca interpretarea data de catre instantele anterioare, pornind de la cuprinsul conventiei partilor, respectiv, contractul de mandat pe care reclamantul din prezenta cauza l-a incheiat cu mandatarul, prin care, aceasta din urma, a fost mandatat sa incheie un act de donatie a cotelor pe care le detineau numitii E.T. si E.M.A. le detineau in imobilul din, Sectorul 1 Bucuresti, catre R.M., cu toate ca renuntasera la mostenirea lui Z.M., pentru a respecta ultima dorinta a acestuia, potrivit careia masa succesorala ramasa in urma decesului sau sa fie culeasa exclusiv de catre nepoata sa R.M. care il ingrijise in ultimii ani de viata. Art. 948 C. civ., consacra consimtamantul valabil al partii care se obliga, ca pe o conditie esentiala pentru valabilitatea unei conventii. Lipsa consimtamantului pentru instituirea si garantarea unui credit unei terte persoane rezulta fara echivoc din continutul procurii. In conditiile in care reclamantul a consimtit donarea cotei parte din imobilul mentionat la alineatul anterior, lucru ce rezulta expres din continutul procurii, mandatul a fost incheiat cu includerea elementelor de identificare a imobilului si a persoanei care instraina cota parte ce ii revenea din imobilul mentionat, aspecte ce confirma consimtamantul dat, iar scopul mandatului a fost atins. Avand in vedere ca intinderea mandatului a fost interpretat gresit de catre instanta de fond si apel, precum si nesocotirea dispozitiilor legale incidente in cauza, asa cum s-a aratat in considerentele anterior expuse, Inalta Curte urmeaza sa admita recursul, sa modifice in parte decizia atacata, in sensul ca se va admite, apelul paratilor P.G.M. si P.D. declarat impotriva sentintei civile nr. 1272 din 25 iunie 2012 pronuntata de Tribunalul Bucuresti, sectia a lll-a civila, pe care o schimba in tot si va respinge actiunea formulata de reclamantul E.M.A., ca nefondata, cu mentinerea celorlalte dispozitii ale deciziei atacate. In ceea ce priveste motivele de nelegalitate invocate de recurentii -parati privind incalcarea dispozitiilor art. 7 din O.U.G. nr. 51/2008, coroborate cu dispozitiile art. 20, alin. (5) din Legea nr. 147/1996, in sensul ca trebuia sa-l oblige pe E.M. la plata taxei de timbru aferenta valorii obiectului cauzei la fond din care sa scada contravaloarea a 10 salarii minime pe tara, intrucat cererea de acordare a ajutorului public judiciar i-a fost acordata, dar in limitele legii, precum si nesocotirea dispozitiilor art 723 C. proc. civ., cu privire la modul in care a solutionat motivul privind abuzul de drept savarsit de apelant in promovarea actiunii, Inalta Curte urmeaza sa le respinga ca nefondate, pentru urmatoarele considerente: Referitor criticile vizand incalcarea dispozitiilor art. 7 din O.U.G. nr. 51/2008, coroborate cu dispozitiile art. 20, alin, (5) din Legea 147/1996, in sensul ca trebuia sa-l oblige pe E.M. la plata taxei de timbru aferenta valorii obiectului cauzei la fond din care sa scada contravaloarea a 10 salarii minime pe tara, intrucat cererea de acordare a ajutorului public judiciar i-a fost acordata, dar in limitele legii, Inalta Curte constata ca sunt nefondate, intrucat aceasta facilitate este prevazuta pentru toate persoanele cu vocatie sa se califice pentru obtinerea ajutorului public judiciar, in sensul ca s-a apreciat starea de nevoie a reclamantului care a justificat acest sprijin, facilitate. A proceda in sens contrar, ar insemna ingradirea persoanei la accesul liber la justitie, care de altfel, intra in atributul exclusiv al judecatorului a aprecia daca se impune o asemenea masura, in concordanta cu asigurarea unei stabilitati economice de asa maniera, incat sa nu se creeze un impact negativ asupra bugetului statului. Asa fiind, Inalta Curte constata ca nu au fost incalcate dispozitiile legale referitoare la taxa judiciara de timbru, mai ales ca legiuitorul a consacrat facilitati in favoarea persoanelor fizice pentru a nu ingradi accesul liber la justitie si a nu impovara partile in demersul judiciar intreprins, tocmai ca acestea sa isi exercite drepturile procesuale in concordanta cu principiul respectarii dreptului la aparare. Cat priveste nesocotirea dispozitiilor art 723 C. proc. civ, cu privire la modul in care a solutionat abuzul de drept savarsit de reclamant in promovarea actiunii, invocata de recurentii parati, Inalta Curte urmeaza sa o respinga ca neintemeiata, intrucat actionarea in justitie a unei persoane, ca expresie a liberului acces la justitie consacrat de art. 21 din Constitutia Romaniei constituie un drept. Exercitiul acestui drept, in virtutea principiului disponibilitatii, este liber. Titularul dreptului este liber sa porneasca sau nu procesul civil, in principiu exercitiul actiunii civile nefiind supus unor garantii sau autorizari prealabile. Aceasta libertate implica, totodata, si alegerea momentului la care sa fie declansat procesul, corespunzator intereselor partii. In acelasi timp insa, reclamantul trebuie sa exercite orice drept, atat la pe declansarea procesului, cat ulterior, pe parcursul judecatii, cu buna – credinta si potrivit scopului in vederea caruia a fost recunoscut de lege. Pe de alta parte, exercitarea unui drept subiectiv, fara interes legitim, deci impotriva scopului sau recunoscut de lege, constituie un abuz de drept care trebuie sanctionat. Totusi, o eroare de apreciere, o greseala de gandire nu poate conduce automat la concluzia ca cererea de chemare in judecata sau apararea este temerara si deci, abuziva. Revine judecatorului sarcina de a stabili, in functie de datele concrete ale spetei, in ce masura cererea a fost facuta in conditii care sa justifice greseala grava sau reaua – credinta. Dupa cum, simpla respingere a unei cereri de chemare in judecata nu inseamna, numai prin aceasta, ca reclamantul a actionat abuziv astfel incat sa fie tras la raspundere pentru ca a invocat pretentii nejustificate. in tacerea Codului, care nu arata criteriile pentru determinarea abuzului de drept, trebuie considerat ca doar actiunea pornita cu rea-credinta sau dintr-o eroare grava ce o aproprie de doi, cu intentia de a produce o paguba, morala sau financiara, ori constrangerea partii potrivnice, constituie un abuz de drept, ceea ce nu este cazul in speta, cum corect a apreciat acest aspect instanta de apel. – Recursul reclamantului va fi anulat ca insuficient timbrat, intrucat acesta prin aparator a declarat expres, la termenul de azi, ca nu intelege sa mai depuna diferenta de taxa judiciara de timbru datorata in recurs, situatie in raport cu care, Inalta Curte va aplica sanctiunea prevazuta expres de art. 20 alin. (3) din Legea nr. 147/1997, republicata. PENTRU ACESTE MOTIVE IN NUMELE LEGII D E C I D E Admite recursul declarat de paratii P.G.M. si P.D. impotriva Deciziei civile nr. 120/ A din 29 martie 2013 pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti, sectia a – IV-a civila. Modifica in parte decizia atacata, in sensul ca admite, apelul paratilor P.G.M. si P.D. declarat impotriva sentintei civile nr. 1272 din 25 iunie 2012 pronuntata de Tribunalul Bucuresti, sectia a lll-a civila, pe care o schimba in tot si respinge actiunea formulata de reclamantul E.M.A., ca nefondata.’ Mentine celelalte dispozitii ale deciziei atacate. Anuleaza ca insuficient timbrat recursul declarat de reclamantul E.M.A. impotriva aceleiasi decizii. Irevocabila. Pronuntata in sedinta publica astazi, 4 decembrie 2013. Inalta Curte de Casatie si Justitie a hotarât ca în situatia în care reclamantul l-a împuternicit prin procura pe mandatar sa doneze cota parte ce o detinea dintr-un imobil, în vederea întregirii dreptului de proprietate al altei persoane, faptul ca s-a încheiat un act de partaj voluntar, în loc de act de donatie, nu înseamna ca s-au depasit limitele mandatului dat de reclamant, ci, dimpotriva reprezinta un act juridic care se încadreaza în limitele împuternicirii primite de la mandant. Înalta Curte a precizat ca, este adevarat ca mandatul trebuia sa îmbrace forma speciala prevazuta de lege, însa, o interpretare rigida si pur formala, în interpretarea limitelor mandatului asa cum au facut-o instantele anterioare, ar conduce la destabilizarea securitatii raporturilor juridice statornicite între parti în concordanta cu conditiile cerute de art. 948 C. civ. (art. 1179 NCC). Prin urmare, Înalta Curte a concluzionat ca mandatarul, împuternicit pentru a dona un bun, nu a depasit limitele puterilor sale daca a înstrainat bunul prin partaj, deoarece si în aceasta conventie opereaza principiul qui potest plus, potest minus.Înalta Curte de Casatie si Justitie a hotarât ca în situatia în care reclamantul l-a împuternicit prin procura pe mandatar sa doneze cota parte ce o detinea dintr-un imobil, în vederea întregirii dreptului de proprietate al altei persoane, faptul ca s-a încheiat un act de partaj voluntar, în loc de act de donatie, nu înseamna ca s-au depasit limitele mandatului dat de reclamant, ci, dimpotriva reprezinta un act juridic care se încadreaza în limitele împuternicirii primite de la mandant. Înalta Curte a precizat ca, este adevarat ca mandatul trebuia sa îmbrace forma speciala prevazuta de lege, însa, o interpretare rigida si pur formala, în interpretarea limitelor mandatului asa cum au facut-o instantele anterioare, ar conduce la destabilizarea securitatii raporturilor juridice statornicite între parti în concordanta cu conditiile cerute de art. 948 C. civ. (art. 1179 NCC). Prin urmare, Înalta Curte a concluzionat ca mandatarul, împuternicit pentru a dona un bun, nu a depasit limitele puterilor sale daca a înstrainat bunul prin partaj, deoarece si în aceasta conventie opereaza principiul qui potest plus, potest minus.