Malpraxis medical. Prescrierea raspunderii penale. Actiune civila introdusa separat. Durata procesului. Cumulul. Ingerinta in viata privata. Integritatea fizica. Obligatiile statului. NerespectareMalpraxis medical. Prescrierea raspunderii penale. Actiune civila introdusa separat. Durata procesului. Cumulul. Ingerinta in viata privata. Integritatea fizica. Obligatiile statului. Nerespectare
HOTARARE
STRASBOURG
2 iunie 2009
Hotararea ramane definitiva in conditiile prevazute la art. 44 § 2 din Conventie. Aceasta poate suferi modificari de forma.
In cauza Codarcea impotriva Romaniei,
Curtea Europeana a Drepturilor Omului (Sectia a treia), reunita intr-o camera compusa din:
JOSEP CASADEVALL, presedinte,
ELISABET FURA-SANDSTRÖM,
CORNELIU BIRSAN,
ALVINA GYULUMYAN,
EGBERT MYJER,
INETA ZIEMELE,
ANN POWER, judecatori,
si SANTIAGO QUESADA, grefier de sectie,
dupa ce a deliberat in camera de consiliu, la 12 mai 2009,
pronunta prezenta hotarare, adoptata la aceeasi data:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se afla cererea nr. 31675/04 indreptata impotriva Romaniei prin care un resortisant al acestui stat, doamna Elvira Codarcea („reclamanta”), a sesizat Curtea la 9 august 2004 in temeiul art.34 din Conventia pentru apararea Drepturilor Omului si a Libertatilor fundamentale („Conventia”).
2. Guvernul roman („guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Razvan-Horatiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamanta invoca in special in temeiul art. 6 si 8 din Conventie, durata excesiva si ineficienta procedurii care viza angajarea raspunderii medicului care a supus-o unei interventii de chirurgie plastica la pleoape fara a-i solicita, in mod valabil, consimtamantul si fara a o informa cu privire la posibilele consecinte.
4. La 28 februarie 2008, presedintele sectiei a treia a hotarat sa comunice guvernului cererea. In conformitate cu art. 29 § 3 din Conventie, acesta a hotarat, de asemenea, ca admisibilitatea si fondul cauzei vor fi examinate impreuna.
IN FAPT
I. CIRCUMSTANTELE CAUZEI
5. Reclamanta s-a nascut in 1933 si are domiciliul in Targu-Mures. Aceasta este avocat in baroul Mures.
A. Interventiile chirurgicale suferite de reclamanta la spitalul din Targu-Mures
6. In 1996, reclamanta a suferit mai multe interventii chirurgicale la fata, efectuate de doctorul B., chirurg plastic la Spitalul clinic municipal Targu Mures.
7. Intr-o prima etapa, aceasta a fost spitalizata in perioada 4-7 iunie 1996 cu diagnosticul de papilom submandibular si o problema de cicatrizare post-operatorie la coapsa dreapta. Medicul B. i-a recomandat o interventie chirurgicala de natura plastica. Cu aceasta ocazie, respectivul medic i-a aplicat reclamantei o operatie de blefaroplastie (corectarea pleoapelor prin chirurgie estetica).
8. Reclamanta a fost din nou spitalizata in cadrul aceleiasi clinici in perioada 8-9 august 1996 cu diagnosticul de lagoftalmie cicatriciala post-blefaroplastie (inchidere insuficienta a pleoapelor din cauza unor cicatrice postoperatorii). Acelasi medic B. a efectuat o noua interventie chirurgicala de blefaroplastie la ambii ochi, reclamantei, care consta in extirparea cicatricei formate sub pleoapa dreapta in urma blefaroplastiei anterioare, urmata de o grefa de piele provenind de la nivelul fosei iliace drepte. De asemenea, medicul a efectuat si o „plastie in Z” la ambii ochi, in coltul palpebral-nazal inferior.
9. In perioada 20-21 august 1996, reclamanta a fost spitalizata, pentru a treia oara, la Spitalul clinic municipal Targu Mures, iar medicul B. a operat-o din nou. Aceasta a fost supusa unei a treia blefaroplastii, unei mastopexii (remodelarea sanilor) si refacerea cicatricei de pe coapsa dreapta.
10. Dupa cele trei interventii chirurgicale la care a fost supusa la spitalul din Targu Mures, reclamanta a prezentat o pareza faciala pe partea dreapta si alte cateva sechele care au necesitat tratament medical.
B. Ingrijirile medicale acordate dupa interventiile chirurgicale suferite de reclamanta la spitalul din Targu-Mures
11. In perioada 8-10 octombrie 1996, reclamanta a fost spitalizata la Spitalul clinic de oftalmologie Bucuresti cu diagnosticul de fante palpebrale inegale la ambii ochi si ectropion la ochiul stang (eversiunea pleoapei care duce la expunerea globului ocular). Medicul care a examinat-o a notat si faptul ca pacienta prezenta o pareza faciala pe partea dreapta.
12. La 9 octombrie 1996, reclamanta a suferit o interventie chirurgicala care a constatat in rezectia cicatricelor cheloide de pe pleoapa dreapta superioara si o interventie chirurgicala pentru ectropionul de la ochiul stang.
13. La 8 ianuarie 1997, aceasta a fost diagnosticata de un medic oftalmolog cu keratopatie lagoftalmica la ochiul drept (afectiune a corneei cauzata de inchiderea insuficienta a pleoapelor), paralizie faciala post-plastie si lagoftalmie cicatriciala la ambii ochi.
14. La 15 ianuarie 1997, reclamanta a fost examinata in cadrul sectiei de chirurgie plastica a Spitalului de urgenta Bucuresti si a fost diagnosticata cu o cicatrice hipertrofica la ochiul stang.
15. La 29 iunie 1997, clinica privata Atlas a diagnosticat-o cu sindrom neurastenic-depresiv.
16. La 2 octombrie 1997, clinica de fizioterapie din Targu Mures i-a recomandat un tratament pentru pareza sa faciala.
17. La 3 august 1998, Spitalul clinic de chirurgie plastica si reparatorie din Bucuresti a diagnosticat-o pe reclamanta cu blefaropareza superioara moderata, cu cicatrice postoperatorii dupa lifting facial, o pareza faciala pe partea dreapta in curs de vindecare si i-a recomandat o blefaroplastie superioara, extirparea cicatricelor post lifting si o sutura directa, precum si continuarea tratamentelor cu medicamente si fizioterapie pentru pareza.
18. La 3 septembrie 2004, reclamanta a fost spitalizata in cadrul clinicii private Marmed din Targu Mures cu diagnosticul de ectropion.
19. La 20 septembrie 2006, aceeasi clinica privata a diagnosticat-o cu lagoftalmie.
C. Examene medico-legale
20. La 30 septembrie 1998, un prim raport medico-legal eliberat de Institutul de medicina legala din Bucuresti si care viza afectiunile postoperatorii ale reclamantei a constatat faptul ca aceasta prezenta cicatrice din 5 iunie 1996 si includea o prezentare a interventiilor suferite in perioada 7 iunie 1996 – 3 august 1998 si concluziona ca, pana la finalizarea tuturor interventiilor medicale chirurgicale si oftalmologice, nu se putea stabili daca reclamanta prezenta in continuare o infirmitate sau a fost supusa unei mutilari.
21. O a doua expertiza medico-legala a fost efectuata la 11 aprilie 1999. Concluziile sale prevedeau ca interventia chirurgicala estetica a fost efectuata la cererea reclamantei si ca nu au existat erori de tehnica chirurgicala, complicatiile postoperatorii fiind imprevizibile.
22. La 28 martie 2000, un al treilea raport medico-legal emis de acelasi institut de medicina legala a concluzionat ca in urma interventiei chirurgicale din iunie 1996, reclamanta a trebuit sa fie supusa altor interventii chirurgicale pentru corectarea ectropioanelor rezultate din rezectiile tegumentare mai ample decat era necesar. S-a constatat ca prima interventie chirurgicala la care a fost supusa reclamanta prezenta erori de tehnica chirurgicala, si anume incizie tegumentara bilaterala extinsa, ceea ce a impus blefaroplastia si a dus la aparitia hemipareza faciala prin atingerea nervului facial. De asemenea, raportul concluziona ca pareza faciala a fost imprevizibila si ca, in mare parte, a disparut ca urmare a fizioterapiei. Persista o deficienta motorie, si anume o pareza a coltului drept al gurii. Raportul preciza ca era imposibila aprecierea timpului necesar pentru o recuperare totala si ca o noua expertiza medico-legala era necesara dupa un an pentru a stabili daca exista o infirmitate definitiva si cate zile de ingrijiri medicale a necesitat aceasta in total. In sfarsit, raportul indica faptul ca, in cazul unor operatii de chirurgie plastica, pacientul trebuia informat in prealabil cu privire la complicatiile care puteau sa apara.
23. La 20 noiembrie 2000, Comisia Superioara Medico-Legala a Institutului de Medicina Legala Mina Minovici din Bucuresti a concluzionat ca:
„(…) se constata erori de tehnica chirurgicala din partea chirurgului care a realizat prima interventie, si anume incizie tegumentara bilaterala extinsa, ceea ce a impus blefaroplastia si a dus la aparitia hemipareza faciala prin atingerea nervului facial.
De retinut faptul ca orice interventie de natura chirurgicala plastica faciala cu scop estetic se face doar la cererea pacientei care trebuie sa-si dea acordul scris, precizand si faptul ca a luat la cunostinta riscurile posibile ale acestui tip de interventie.”
24. La 18 iunie 2001, dupa examinarea reclamantei, Institutul de Medicina Legala din Bucuresti a constatat faptul ca aceasta prezenta o pareza faciala la partea dreapta, alte sechele postoperatorii cu evolutie complicata, dar care se pot vindeca, care echivalau cu un prejudiciu estetic, dar nu reprezentau o mutilare sau o infirmitate. Concluzia era ca reclamanta a necesitat douazeci si cinci sau douazeci si sapte de zile de ingrijiri medicale si ca complicatiile implicite ale actului operator care au necesitat circa 300 zile de recuperare medicala nu se incadreaza in notiunea de ingrijiri medicale, din punct de vedere medico-legal („complicatiile implicite ale actului operator care au necesitat circa 300 zile de recuperare medicala nu se incadreaza in notiunea de ingrijiri medicale, din punct de vedere medico-legal”).
D. Plangerea penala a reclamantei
25. La 5 iunie 1998, reclamanta a introdus o plangere constituindu-se ca parte civila impotriva medicului care a operat-o. Aceasta pretindea ca i-a fost lezata integritatea corporala, prezentand o infirmitate permanenta.
26. La 22 ianuarie 1999, Parchetul de pe langa Tribunalul Mures a dispus o expertiza medico-legala pentru a stabili:
– daca interventia chirurgicala a fost necesara sau daca a fost efectuata la cererea expresa a reclamantei;
– daca reiesea din fisa de observatie clinica existenta la dosar ca interventia a fost efectuata cu respectarea normelor medicale care reglementau acest tip de interventie;
– daca putea fi identificata o greseala profesionala din partea medicului si in ce a constat aceasta;
– daca s-a adus atingere integritatii corporale a reclamantei, inclusiv printr-un prejudiciu estetic si in ce consta acesta;
– care erau posibilitatile tehnice medicale de remediere a prejudiciului estetic;
– daca reclamanta a suferit sau nu o mutilare sau o infirmitate si de ce grad;
– daca starea de sanatate a reclamantei a fost afectata in mod general prin interventia chirurgicala in litigiu.
27. Raportul de expertiza a fost comunicat parchetului la 14 aprilie 1999. Concluzia sa era ca, in speta, a fost vorba de complicatii postoperatorii imprevizibile si ca nu existau indicii ale unor erori de tehnica chirurgicala (a se vedea supra pct. 21).
28. Reclamanta a contestat acest raport pe motiv ca nici un medic specialist in chirurgie plastica nu a participat la expertiza.
29. Prin hotararea din 14 decembrie 2000, Parchetul de pe langa Tribunalul Mures a pronuntat neinceperea urmaririi penale in favoarea medicului B. pe motiv ca plangerea penala era tardiva, tinand seama de faptul ca faptele denuntate trebuiau considerate ca vatamare corporala din culpa, infractiune sanctionata de art. 184 din C. pen.
30. Prin scrisoarea din 24 martie 2003 a Parchetului de pe langa Curtea Suprema de Justitie, reclamanta a fost informata ca, prin hotararea din 14 martie 2003, actiunea sa impotriva neinceperii urmaririi penale a fost admisa si ca respectiva cauza a fost trimisa in fata Parchetului de pe langa Curtea de Apel Targu Mures. Prin aceeasi scrisoare, reclamanta a fost informata ca parchetul competent trebuia sa desfasoare cu promptitudine urmarirea penala necesara pentru solutionarea cauzei in mod echitabil.
31. La 16 iulie 2003, Parchetul de pe langa Tribunalul Targu Mures a dispus o noua expertiza medico-legala.
32. La 15 ianuarie 2004, parchetul de pe langa tribunal a pronuntat incetarea urmaririi penale ca urmare a prescrierii raspunderii penale a medicului.
33. Prin scrisoarea din 11 februarie 2004, procurorul sef de pe langa Tribunalul Mures a informat reclamanta ca plangerea sa impotriva ordonantei de incetare a urmaririi penale a fost respinsa.
34. Aceasta din urma a sesizat Judecatoria Targu Mures cu o contestatie impotriva ordonantei de incetare a urmaririi penale pronuntate de parchet. Cu ocazia dezbaterilor in fata instantei, consemnate in procesul-verbal al sedintei din 22 martie 2004, reclamanta a afirmat, printre altele, ca parchetul pe care l-a sesizat prin plangerea penala a permis anchetei „sa treneze” timp de sase ani si ca persoana in cauza nu a fost audiata de parchet decat dupa doi ani de la data introducerii plangerii.
35. Prin hotararea din 5 aprilie 2004, Judecatoria Targu Mures a respins contestatia formulata de reclamanta impotriva ordonantei de incetare a urmaririi penale. Prin aceeasi hotarare, instanta a respins cererea de recalificare juridica a acuzatiilor aduse doctorului B. ca infractiune mai grava contra integritatii corporale, prevazuta la art. 182 din C. pen. Instanta a retinut ca reclamanta a suferit in 1996, ca urmare a interventiilor chirurgicale efectuate de doctorul B., leziuni cauzate de erori de tehnica chirurgicala, care au necesitat douazeci si cinci sau douazeci si sapte de zile de ingrijiri medicale si un prejudiciu estetic care nu putea fi considerat infirmitate sau mutilare. Acesta a considerat ca cele trei sute de zile de ingrijiri medicale datorate complicatiilor nu puteau fi considerate relevante din punct de vedere medico-legal. De asemenea, instanta a considerat ca interventia chirurgicala a fost efectuata la cererea reclamantei si ca presupunea riscuri care au fost asumate fie implicit, fie explicit de pacienta. Instanta a confirmat calificarea acestor fapte drept lezare involuntara a integritatii corporale si a considerat ca termenul special de prescriere era de sapte ani si jumatate, deci ca acesta s-a incheiat la sfarsitul anului 2003, tinand seama ca faptele denuntate au avut loc in 1996.
36. Cererea reclamantei de constituire ca parte civila, anexata plangerii sale penale, a fost respinsa ca inadmisibila, pe motiv ca dupa pronuntarea ordonantei de incetare a urmaririi penale, actiunea civila putea fi continuata doar separat, in afara cadrului procesului penal. Instanta a sfatuit-o pe reclamanta sa isi reclame pretentiile printr-o actiune in raspundere civila delictuala.
37. Prin hotararea din 25 iunie 2004, Tribunalul Mures a respins actiunea reclamantei impotriva hotararii din 5 aprilie 2004. Instanta a considerat ca cererea de recalificarea juridica a acuzatiilor penale aduse impotriva doctorului B. era inadmisibila, pe motiv ca instantele nu puteau cenzura calificarea retinuta de procuror.
E. Actiunea in raspundere civila delictuala impotriva doctorului B.
38. La 18 octombrie 2004, reclamanta l-a actionat pe medicul B. in instanta in fata Tribunalului Mures printr-o actiune in raspundere civila delictuala, solicitand reparatia prejudiciului de care suferea in continuare dupa interventiile chirurgicale din 1996.
39. La 5 mai 2005, reclamanta si-a completat actiunea cu o cerere prin care actiona in instanta Spitalul Clinic Targu Mures, ca parte responsabila civilmente.
40. Prin hotararea din 1 iulie 2005, Tribunalul Mures a admis actiunea reclamantei impotriva medicului B. si l-a obligat pe acesta sa ii plateasca 52 613 lei noi (RON), din care 30 000 ROL reprezentau reparatia prejudiciului moral. Instanta a retinut ca, in urma interventiilor chirurgicale defectuoase practicate de medicul B., reclamanta a suferit un prejudiciu material si moral care a necesitat ingrijiri medicale variate acordate pe o perioada lunga de timp, din 1996 pana la momentul pronuntarii hotararii. De asemenea, instanta a retinut ca medicul nu a informat-o pe reclamanta cu privire la eventualele consecinte ale actelor medicale avute in vedere, nici nu i-a solicitat acordul, decat atunci cand era sub efectul anestezicelor.
41. Prin aceeasi hotarare, instanta a respins pretentiile reclamantei impotriva spitalului, considerand ca acesta nu putea fi considerat responsabil pentru actiunile medicului B. In aceasta privinta, instanta a retinut ca in ciuda contractului de munca dintre medicul B. si spital, primul nu isi exersa profesia conform instructiunilor conducerii spitalului, ci in temeiul competentelor sale profesionale. Prin urmare, medicul nu putea fi considerat prepusul spitalului unde lucra. Prin urmare, medicul era singurul care putea fi considerat responsabil.
42. Prin hotararea din 4 aprilie 2006, Curtea de Apel Targu Mures a confirmat hotararea pronuntata de tribunal si a luat la cunostinta ca reclamanta a renuntat la 21 martie 2006 la despagubirile pe care le solicita ca prejudiciu moral.
43. Atat reclamanta, cat si medicul B. au introdus recurs impotriva hotararii din 4 aprilie 2006.
44. Prin hotararea din 15 noiembrie 2006, Inalta Curte de Casatie si Justitie a casat hotararea contestata si a trimis cauza in fata Tribunalului Mures, pe motiv ca in temeiul noilor norme de procedura civila reglementate de Legea nr. 219/2005, Curtea de Apel nu mai avea competenta sa analizeze recursurile partilor.
45. La 21 februarie 2007, Tribunalul Mures a respins cererea reclamantei de preschimbare a termenului din cauza numarului mare de cauze pe rol la 9 martie 2007, singura data la care completul de judecata se reunea inainte de data stabilita de 13 aprilie 2007.
46. Prin hotararea din 17 mai 2007, Tribunalul Mures a respins actiunea medicului B. impotriva hotararii din 1 iulie 2005 si a admis partial actiunea reclamantei, luand act de faptul ca aceasta a renuntat la cererea sa privind prejudiciul material. Instanta a retinut ca reclamanta a ramas cu sechele in urma interventiilor chirurgicale defectuoase efectuate de doctorul B., si anume o suferinta fizica permanenta si o infatisare inestetica de natura sa altereze relatiile personale si profesionale obisnuite, tinand seama si de faptul ca era avocata. Instanta a reafirmat ca medicul a comis erori medicale si a retinut ca trebuia sa obtina consimtamantul scris al reclamantei pentru operatiile de chirurgie plastica care reprezentau o practica noua la momentul la care au fost realizate si, de asemenea, sa o informeze cu privire la riscurile la care era expusa.
47. Reclamanta a introdus un recurs impotriva hotararii din 17 mai 2007, pretinzand ca declaratia sa din 21 martie 2006, de renuntare la reparatia prejudiciului material, a fost admisa de o instanta necompetenta, deci nevalabila. Si adversarul reclamantei a introdus un recurs.
48. La 18 aprilie 2008, Curtea de Apel Targu Mures a respins recursul celor doua parti. Aceasta a considerat ca declaratia de renuntare a reclamantei era valabila.
F. Anchetele disciplinare impotriva medicului B.
49. Astfel cum reiese din raportul de evaluare a activitatilor doctorului B. din 18 ianuarie 1994, intocmit de o comisie medicala constituita in cadrul Spitalului clinic din Targu Mures si alcatuita din patru medici, printre care se numara un sef de clinica, au fost constatate urmatoarele nereguli:
– acesta nu respecta cele mai elementare norme de igiena;
– acesta intra purtand o tinuta care corespundea salii de pansamente in blocul operator aseptic, in salile de transfuzie si cele de operatie;
– a permis accesul sotiei sale, care purta o rochie din lana, in blocul operator, de unde a fost evacuata de doctorul C.;
– acesta aseza bolnavii arsi in aceleasi saloane cu bolnavi cu supuratii (…);
– acesta purta in cadrul vizitelor incaltaminte de oras, murdara de noroi, halat de spital murdar, patat de sange;
– curatenia in saloanele pentru arsi era precara;
– acesta nu cunostea dozele de administrare a medicamentelor elementare (…);
– acesta nu cunostea manevrele elementare de reanimare (…) si i-a interzis asistentei sa anestezieze si sa intubeze bolnavul;
– acesta pansa bolnavi externi imbracati in haine de oras, in saloane unde se aflau bolnavi spitalizati;
– a transformat ambulanta folosita in mod normal pentru bolnavii arsi in depozit, bolnavii fiind transportati cu ambulanta pentru chirurgie;
– ca urmare a nerespectarii regulilor de igiena de catre doctorul B., bolnavii spitalizati prezentau complicatii supurative care au dus la cateva decesuri, datorate prezentei unei enterobacterii rezistente;
– interventiile sale chirurgicale prezentau deficiente grave in ceea ce priveste gasirea venelor, suturi chirurgicale, noduri chirurgicale; acesta prezenta o deficienta vizuala care trebuia testata.
50. Concluziile raportului vizau acordarea calificativului „nesatisfacator” doctorului B. si recomandau Directiei sanitare Targu Mures sa il concedieze.
51. La 21 septembrie 2004, Colegiul Medicilor Mures, care indeplinea functiile de jurisdictie profesionala a medicilor, a raspuns reclamantei ca nu existau elemente care sa angajeze raspunderea disciplinara a medicului B. ca urmare a capatului de cerere privind interventiile chirurgicale efectuate in cazul reclamantei in 1996.
G. Incercarile reclamantei de executare silita a creantei sale constatate prin hotarare judecatoreasca definitiva
52. In timp ce hotararea din 1 iulie 2005 a Tribunalului Mures, prin care se admitea actiunea reclamantei impotriva medicului B., nu era inca definitiva, nici executorie, prin hotararea din 12 septembrie 2005, medicul a fost obligat sa le plateasca copiilor sai o pensie alimentara lunara de 379 ROL.
53. Printr-un act de partaj voluntar incheiat la 14 aprilie 2006, la zece zile de la pronuntarea hotararii din 4 aprilie 2006 a Curtii de Apel Targu Mures prin care se confirma hotararea pronuntata de tribunal in favoarea reclamantei, medicul B. a pastrat doar uzufructul viager asupra apartamentului al carui coproprietar a fost si a cedat toate bunurile mobile ale apartamentului.
54. La cererea reclamantei, la 17 iulie 2006, Judecatoria Targu Mures a dispus initierea procedurii de executare silita impotriva medicului B.
55. La 21 iulie 2006, un executor judecatoresc a ordonat Spitalului Judetean de Urgenta Targu Mures poprirea unei treimi din salariul medicului B.
56. Singurul bun pe care medicul B. il mai poseda la 21 august 2006 era un automobil Wartburg. La 21 august 2006, Judecatoria Targu Mures a respins cererea reclamantei privind sechestrul provizoriu asupra bunurilor doctorului B. pe motiv ca beneficia deja de o hotarare definitiva, deci ca nicio masura provizorie nu putea fi aplicata.
57. Prin hotararea din 29 septembrie 2006, Judecatoria Targu Mures a anulat sechestrul ordonat la 21 iulie 2006, pe motiv ca salariul doctorului B. era deja poprit la suma maxima care reprezenta jumatate din valoarea acestuia. Aceasta hotarare a fost confirmata prin hotararea din 28 februarie 2007 a Tribunalului Mures.
58. Prin hotararea din 11 iulie 2007, Judecatoria Targu Mures a admis actiunea fostei sotii a medicului si a majorat la 1 000 ROL pensia alimentara datorata celor doi copii ai acestuia din urma.
59. La 27 iulie 2007, reclamanta a solicitat din nou poprirea salariului medicului. Tribunalul Mures a respins aceasta solicitare prin hotararea din 9 octombrie 2007, pe motiv ca jumatate din salariul debitorului era deja poprita pentru pensia alimentara.
60. Apoi, reclamanta a sesizat judecatoria cu o cerere in anulare a popririi salariului doctorului B. pentru pensia alimentara. Prin hotararea din 26 martie 2008, Judecatoria Targu Mures a admis partial cererea reclamantei si a dispus reducerea sumei poprite pentru pensia alimentara la un sfert din salariul medicului. De asemenea, instanta a dispus poprirea unui alt sfert din salariul sau pentru creanta recunoscuta in favoarea reclamantei.
Medicul B. a formulat recurs impotriva acestei hotarari.
61. Curtea nu a fost informata cu privire la rezultatul acestui recurs, nici daca reclamanta a inceput sa primeasca efectiv valoarea lunara care rezulta din poprirea salariului medicului.
II. DREPTUL SI PRACTICA INTERNE RELEVANTE
A. Dreptul intern relevant
1. Legislatia in materie de raspundere civila delictuala
62. Esentialul legislatiei generale in materia raspunderii civile delictuale, si anume art. 998-1000 C. civ., in vigoare la momentul faptelor, este descris in hotararea Iambor impotriva Romaniei (nr. 1), nr. 64536/01, pct. 142, 24 iunie 2008 si Pantea impotriva Romaniei nr. 33343/96, pct. 153, CEDO 2003-VI (fragmente).
63. Principiul conform caruia „penalul tine in loc civilul”, si anume dispozitiile relevante ale Codului de procedura penala, este descris in hotararea Forum Maritime S.A. impotriva Romaniei, nr. 63610/00 si 38692/05, pct. 64, 4 octombrie 2007).
2. Legislatia generala privind asistenta medicala pentru populatie
64. Legislatia generala privind asistenta medicala pentru populatie era inclusa, la momentul faptelor, si anume in 1996, in Legea nr. 3/1978, publicata in Buletinul Oficial nr. 54 din 10 iulie 1978. Articolele 77-78 din legea mentionata anterior reglementau raspunderea disciplinara pentru greseli profesionale din partea personalului sanitar, inclusiv ale medicilor. Art. 124 prevedea ca ingrijirile medicale se efectueaza cu consimtamantul bolnavului. Acest articol a fost abrogat de Legea nr. 46/2003 care reglementa drepturile pacientului li care a fost publicata in Monitorul Oficial nr. 51 din 29 ianuarie 2003.
65. Exercitarea profesiei de medic era reglementata, la momentul faptelor, de Legea nr. 74/1995, publicata in Monitorul Oficial nr. 211 din 15 septembrie 1995. Aceasta lege abroga art. 79 primul paragraf, 80 si 81 din Legea nr. 3/1978 privind raspunderea disciplinara a medicilor, organizand pentru prima data Colegiul medicilor, care avea competenta de a angaja raspunderea disciplinara a medicilor. Legea nr. 74/1995 a fost abrogata in 2004, apoi inlocuita de Legea nr. 95/2006 privind reforma in domeniul sanatatii.
3. Legislatia in materie de asigurare a raspunderii civile pentru culpa profesionala medicala
66. In 1996, la momentul faptelor, angajatii din sanatate nu erau obligati sa subscrie la o asigurare de raspundere civila.
67. Legea nr. 145/1997 privind asigurarile sociale de sanatate, publicata in Monitorul Oficial nr. 178 din 31 iulie 1997, de reformare a sistemului de finantare a sanatatii, a creat Casa Nationala de Asigurari de Sanatate. Legea prevedea la art. 41 ca aceasta Casa Nationala de Asigurari de Sanatate „organizeaza un sistem de asigurare pentru raspunderea civila a medicilor”. Aceasta lege a fost abrogata si inlocuita de Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 150/2002, publicata in Monitorul Oficial nr. 838 din 20 noiembrie 2002. Art. 39 din ordonanta mentionata anterior prevedea ca furnizorii de servicii medicale erau obligati sa prezinte, la momentul incheierii contractului cu Casa de Asigurari de Sanatate, o asigurare de raspundere civila in domeniul medical incheiata la o societate de asigurari autorizata.
68. Titlul XV din Legea nr. 95/2006 privind reforma in domeniul sanatatii, publicata in Monitorul Oficial nr. 372 din 28 aprilie 2006, reglementa raspunderea civila a personalului medical, a furnizorilor de servicii medicale, sanitare si farmaceutice. Capitolul V din acest titlu prevede asigurarea obligatorie de raspundere civila profesionala. Medicii sunt obligati sa se asigure in temeiul art. 656 din legea citata anterior.
B. Practica interna relevanta
69. In ceea ce priveste raspunderea spitalelor publice pentru prejudiciile cauzate de culpa medicilor angajati, conform practicii, pana in anii ‘80, spitalele nu erau considerate responsabile in solidar cu medicii deoarece „nu ofereau asistenta medicala in baza recomandarilor primite din partea conducerii spitalului, ci independent, in temeiul calificarilor profesionale”. Prin urmare, medicul raspundea singur, personal si direct pentru prejudiciul cauzat pentru culpa sa medicala. Singurele cazuri in care spitalele publice puteau fi considerate responsabile pentru neglijentele medicilor angajati erau atunci cand medicii actionau „in calitate de prepusi cand este vorba de indeplinirea sau neindeplinirea sarcinilor de serviciu, care sunt independente de actul medical, dar nu pot fi disociate de asistenta medicala, precum vizitele si contra-vizitele, respectarea orarelor de garda si altele” (a se vedea, de exemplu, Liviu Pop, Drept civil roman. Teoria generala a obligatiilor, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2000, p. 268-270).
70. Prin hotararea nr. 114/1989 din 24 ianuarie 1989, Tribunalul Suprem a casat o hotarare judecatoreasca considerand eronat argumentul conform caruia independenta profesionala a unui medic care a comis o eroare in cazul cand acorda asistenta medicala de urgenta anula raspunderea spitalului care i-a acordat functiile si caruia ii este subordonat. Hotararea citata anterior stabileste ca spitalul era responsabil pentru culpa medicului.
71. Aceasta noua abordare care s-a afirmat in practica, fara a fi insa admisa de toate instantele, presupunea ca „spitalul avea in mod incontestabil dreptul de a supraveghea si controla activitatea medicului” (a se vedea, Liviu Pop, Drept civil…, citata anterior, p. 269).
72. Astfel, prin hotararea definitiva nr. 697/2003 din 22 octombrie 2003, pronuntandu-se cu privire la recurs (ultimul grad de instanta in dreptul roman), Curtea de Apel Cluj a confirmat hotararea Tribunalului Maramures din 19 iunie 2003 si a considerat ca Spitalul Public Judetean Maramures avea calitatea de parte responsabila civilmente pentru culpa medicilor ginecologi care au condus la decesul unei paciente, pe motiv ca, in ciuda caracterului atipic al raportului de prepusenie, spitalul dirija activitatea medicilor si ca acestia au comis o eroare in exercitarea obisnuita a functiilor acordate de spital. Curtea de Apel Cluj retine ca:
„Aceasta calitate (de parte responsabila civilmente) decurge din dreptul spitalului de a stabili locul si programul de lucru si de a reglementa sarcinile (medicilor). Desi controlul exercitat asupra acestora din urma are o forma atipica, in cazul in care este vorba de cadrul strict al asistentei medicale, acesta reprezinta o forma de manifestare a raportului de prepusenie. (…)
Cei doi inculpati au comis un fapt ilicit care a cauzand un prejudiciu in exercitarea functiilor care le-au fost acordate, si anume au omis sa ii acorde victimei (C.C.) asistenta medicala corespunzatoare afectiunii pentru care aceasta a fost spitalizata, ceea ce antreneaza raspunderea civila delictuala a Spitalului Judetean Maramures.”
73. Prin hotararea nr. 212/A/2003 din 19 iunie 2003, citata anterior, Tribunalul Maramures retine ca:
„(…) chiar daca literatura juridica a sustinut ca nu exista raport juridic de prepusenie, in sensul art. 1000 al treilea paragraf din C. civ., intre spital si medic, in cazul in care este vorba de modul in care acesta din urma indeplineste actul medical propriu-zis, practica judiciara (a se vedea T.S. hotarare civila nr. 114/14.01.1989, Dreptul, nr. 8/1992, p. 56) a stabilit ca spitalul raspunde, chiar si in aceasta situatie, in calitate de autor.
Temeiul raspunderii autorului in acest caz, pentru faptul generator de prejudiciu comis de prepus, este alcatuit din obligatia ca primul sa garanteze despagubirea celor care au suferit un prejudiciu in urma actiunilor prepusului, efectuate in exercitarea normala a functiilor incredintate. Pentru a angaja aceasta raspundere, este suficient sa existe o legatura directa intre functiile incredintate si actiunea care a cauzat un prejudiciu, care sa fie in raport de cauzalitate directa, astfel incat exercitarea functiei incredintate prepusului sa fi ocazionat, in mod hotarator, comiterea faptei.
Chiar daca in cazul medicilor angajati de spitale, atunci cand este vorba despre activitatea acestora, conducerea spitalului nu poate da ordine in ceea ce priveste asistenta medicala concreta, si anume stabilirea diagnosticului si, in general, conduita terapeutica – excluzand astfel dreptul de a gestiona, conduce si controla activitatea medicului – totusi, in aceasta situatie exista si o anumita subordonare care are o forma specifica, atipica.
Astfel, in cadrul reuniunilor de analiza a activitatii, in cadrul controalelor periodice de rutina sau a celor generate de reclamatii, spitalul poate chema medicii la ordin si ii poate trage la raspundere in urma actului medical.
Acest drept al spitalului, care stabileste si locatia si orarul de lucru si emite directive privind indeplinirea sarcinilor de serviciu, chiar daca controlul indeplinirii acestora se face intr-un mod atipic in ceea ce priveste cadrul strict al asistentei medicale, reprezinta un mod de manifestare a raportului de prepusenie.
Interpretarea limitelor raportului de prepusenie intr-un mod extensiv in cazul medicilor care lucreaza in spitale este in interesul general al protectiei victimelor, care este atat de important deoarece impune, in acest caz, in temeiul principiului echitatii, aplicarea dispozitiilor de la art. 1000 al treilea paragraf din C. civ.
Prin aceste dispozitii, organul legislativ a vrut sa ii acorde autorului calitatea de garant pentru cazul de insolvabilitate prezent sau viitor al prepusului, retinand faptul ca functia acordata acestuia din urma i-a acordat, putem spune, posibilitatea de a cauza prejudicii celorlalti. Din acest punct de vedere, sfera de aplicare a puterii juridice a spitalului si autonomia sau independenta pe care le presupune profesia de medic par lipsite de relevanta.”
74. Un alt exemplu mai recent de hotarare definitiva prin care o instanta interna a angajat raspunderea civila a spitalului public, in calitate de autor, pentru eroarea medicala a unui chirurg pe care il angajase, este hotararea nr. 153/R din 16 februarie 2007, pronuntata de Tribunalul Cluj, care confirma hotararea pronuntata de Judecatoria Cluj-Napoca, la 21 aprilie 2006.
IN DREPT
I. CU PRIVIRE LA PRETINSA INCALCARE A ART. 6 DIN CONVENTIE
75. Reclamanta contesta durata excesiva a procesului care a inceput la 5 iunie 1998 prin plangerea penala de constituire ca parte civila, care viza angajarea raspunderii medicului care i-a cauzat o vatamare a integritatii corporale. In acest sens, ea invoca art. 6 din Conventie, ale carei dispozitii relevante se citesc dupa cum urmeaza:
„Orice persoana are dreptul la judecarea […] intr-un termen rezonabil a cauzei sale, de catre o instanta […], care va hotari […] asupra incalcarii drepturilor si obligatiilor sale cu caracter civil […]”
A. Cu privire la admisibilitate
76. Curtea constata ca acest capat de cerere nu este in mod vadit nefondat in sensul art. 35 § 3 din Conventie. De asemenea, subliniaza ca acesta nu prezinta niciun alt motiv de inadmisibilitate.
B. Cu privire la fond
1. Perioada care trebuie luata in considerare
77. Guvernul considera ca perioada care trebuie luata in considerare a inceput la 18 octombrie 2004, prin sesizarea Tribunalului Mures, de catre reclamanta.
78. In ceea ce priveste durata unei proceduri penale cu constituire de parte civila, Curtea a stabilit deja ca aceasta din urma intra sub incidenta art. 6, inclusiv in cursul etapei de instrumentare, si chiar, daca este cazul, in cazul unei proceduri penale pendinte sau potentiale in fata instantelor civile [a se vedea Perez impotriva Frantei (GC), nr. 47287/99, pct. 70 si 71, CEDO 2004-I si Forum Maritime S.A. impotriva Romaniei, nr. 3610/00 si 38692/05, pct. 106, 4 octombrie 2007] si ca perioada care trebuie luata in considerare incepe la data la care reclamantul s-a prevalat de dreptul sau cu caracter civil (Pfleger impotriva Republicii Cehe, nr. 58116/00, pct. 46, 27 iulie 2004) si anume de la actul de constituire ca parte civila.
79. Curtea ia act de faptul ca, in speta, reclamanta s-a constituit ca parte civila la 5 iunie 1998, in ziua in care a depus plangere penala impotriva medicului B., fapt necontestat de guvern. Prin urmare, perioada care trebuie luata in considerare a inceput la aceasta data.
80. Ramane de stabilit data la care s-a incheiat perioada care trebuie luata in considerare.
81. Guvernul considera ca aceasta data este 18 aprilie 2008, data hotararii Curtii de Apel Targu Mures care confirma dreptul reclamantei de a fi despagubita de medicul care i-a cauzat un prejudiciu.
82. Curtea a stabilit deja ca, in realitate, constituirea ca parte civila este doar o modalitate a actiunii civile (Perez, citata anterior, pct. 63). Aceasta observa ca, in speta, dreptul intern prevede ca persoana care se considera victima a unei infractiuni sa dispuna de o optiune procedurala intre, pe de o parte, calea civila si, pe de alta, calea penala. In cazul in care se prefera calea civila, tinand seama de faptul ca actiunea cauzatoare de prejudicii este o infractiune, procedura civila se aplica doar sub rezerva principiului conform caruia „penalul tine in loc civilul” (a se vedea supra pct. 63).
Rezulta ca, de la constituirea ca parte civila pana la incheierea acestei proceduri penale, aspectul civil a ramas strans legat de desfasurarea procedurii penale [Calvelli si Ciglio impotriva Italiei (GC), nr. 32967/96, pct. 62, CEDO 2002-I], altfel spus, aceasta din urma conditiona aspectul civil.
83. Curtea constata ca procedura penala s-a incheiat la 25 iunie 2004, adica la sase ani de la introducerea plangerii, prin hotararea Tribunalului Mures care respingea definitiv contestatia reclamantei care viza ordonanta de incetare a urmaririi penale pronuntate de parchet la 15 ianuarie 2004, pe motiv ca a intervenit prescrierea raspunderii penale a medicului. Instanta a sfatuit-o pe reclamanta sa isi solicite pretentiile printr-o actiune in raspundere civila delictuala (a se vedea supra pct. 36).
84. Curtea ia act de faptul ca, ulterior, si anume la 18 octombrie 2004, reclamanta l-a actionat pe medicul B. in instanta in fata Tribunalului Mures printr-o actiune in raspundere civila delictuala. Aceasta actiune s-a incheiat la 18 aprilie 2008, data hotararii Curtii de Apel Targu Mures care confirma dreptul reclamantei de a fi despagubita.
85. Astfel, actiunea civila a reclamantei a fost, intr-o prima etapa, anexata plangerii sale penale; la sfarsitul procedurii penale, adica la 25 iunie 2004, aceasta actiune nu a avut nici un rezultat, iar reclamanta a trebuit sa o continue in fata instantelor civile, ceea ce a facut la 18 octombrie 2004. Curtea a concluzionat ca perioada care trebuie luata in considerare s-a incheiat la 18 aprilie 2008, la data hotararii definitive a Curtii de Apel Targu Mures.
86. Avand in vedere principiul conform caruia doar perioadele in cursul carora cauza a fost efectiv pendinte in fata instantelor trebuie luate in considerare (a se vedea mutatis mutandis, Seregina impotriva Rusiei, nr. 12793/02, pct. 92, 30 noiembrie 2006), Curtea considera ca perioada cuprinsa intre 25 iunie si 18 octombrie 2004 trebuie dedusa din durata globala a procedurii in litigiu.
87. Prin urmare, aceasta a durat noua ani sase luni si douazeci si trei de zile.
2. Aprecierea duratei procedurii
88. Curtea reaminteste ca acest caracter rezonabil al duratei unei proceduri se apreciaza in functie de circumstantele cauzei si avand in vedere criteriile consacrate de jurisprudenta sa, in special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului si cel al autoritatilor competente, precum si de miza litigiului pentru persoanele in cauza [a se vedea, printre multe altele, Frydlender impotriva Frantei (GC), nr. 30979/96, pct. 43, CEDO 2000-VII; Hartman impotriva Republicii Cehe, nr. 53341/99, pct. 73, CEDO 2003-VIII].
89. De asemenea, Curtea observa faptul ca, in ceea ce priveste o actiune in raspundere civila delictuala pentru prejudiciul cauzat integritatii fizice a reclamantei, in varsta de 65 de ani la momentul constituirii sale ca parte civila, miza cauzei impunea o diligenta deosebita din partea autoritatilor.
90. Curtea poate admite ca intrebarile medicale puse in cauza aveau o anumita complexitate (a se vedea, mutatis mutandis, Byrzykowski impotriva Poloniei, nr. 11562/05, pct. 115, 27 iunie 2006). Totusi, aceasta considera ca, desi cauza prezenta anumite dificultati deosebite, o durata de peste noua ani de procedura nu se justifica. De altfel, aceasta noteaza ca actiunea penala s-a incheiat prin interventia prescriptiei raspunderii penale, dupa mai mult de sase ani de la introducerea plangerii penale cu constituirea ca parte civila.
91. De asemenea, Curtea nu reliefeaza intarzieri semnificative imputabile reclamantei.
92. In ceea ce priveste comportamentul autoritatilor, Curtea reaminteste ca actiunea civila a fost, intr-o prima etapa, alaturata plangerii penale, in temeiul reglementarii conform careia, in dreptul roman, penalul tine in loc civilul. Apoi, Curtea observa, printre altele, ca, prin scrisoarea din 24 martie 2003 a Parchetului de pe langa Curtea Suprema de Justitie, reclamanta a fost informata ca parchetul competent trebuia sa desfasoare cu promptitudine urmarirea penala necesara pentru solutionarea cauzei. Acest angajament din partea celei mai inalte autoritati judecatoresti in materie de anchete penale nu pare sa fi fost urmata de masuri concrete care sa accelereze procedura.
In plus, dupa sesizarea instantelor, in civil, cauza a fost casata cu trimitere, la 15 noiembrie 2006, de catre Inalta Curte de Casatie si Justitie, ca urmare a lipsei de competenta a Curtii de Apel care pronuntase hotararea casata.
93. Aceste elemente ii sunt suficiente Curtii pentru a concluziona ca aceasta cauza a reclamantei nu a fost analizata intr-un termen rezonabil.
Prin urmare, a fost incalcat art. 6 § 1 din Conventie.
II. CU PRIVIRE LA PRETINSA INCALCARE A ART. 8 DIN CONVENTIE
94. Reclamanta se plange de ineficienta procedurii privind angajarea raspunderii medicului care a supus-o unei interventii de chirurgie plastica la pleoape fara a-i cere in mod valabil consimtamantul si fara a o informa cu privire la posibilele consecinte. In urma acestei operatii, reclamanta a ramas cu sechele, si anume cu paralizie faciala, cicatrice, imposibilitatea de a inchide ochii complet si eversiunea pleoapelor.
Art. 8 din Conventie se citeste dupa cum urmeaza:
1. „Orice persoana are dreptul la respectarea vietii sale private si de familie, a domiciliului sau si a corespondentei sale.
2. 2. Nu este admis amestecul unei autoritati publice in exercitarea acestui drept decat in masura in care acest amestec este prevazut de lege si daca constituie o masura care, intr-o societate democratica, este necesara pentru securitatea nationala, siguranta publica, bunastarea economica a tarii, apararea ordinii si prevenirii faptelor penale, protejarea sanatatii sau a moralei, ori protejarea drepturilor si libertatilor altora.”
95. In principal, guvernul sustine ca reclamanta nu se poate pretinde victima unei incalcari a Conventiei in sensul art. 34. In subsidiar, acesta considera ca, in speta, art. 8 nu a fost incalcat, deoarece reclamanta a avut acces la o procedura care permitea examinarea raspunderii medicului care a operat-o si a obtinut, de altfel, o reparatie echitabila pentru vatamarea corporala, in urma procedurii mentionate anterior, in cursul careia instantele au retinut, printre altele, neglijenta medicului de a nu fi obtinut consimtamantul reclamantei, in ciuda dispozitiilor legislative care ii impuneau aceasta obligatie.
96. Reclamanta nu contesta ca au fost adoptate anumite masuri si hotarari care ii erau favorabile. Totusi, aceasta subliniaza ca medicul obligat doar dupa zece ani de procedura la plata unei despagubiri destul de derizorii in raport cu celelalte exemple de practica judiciara in materie de erori medicale, nu i-a platit suma in cauza, deoarece a provocat in mod artificial o stare de insolvabilitate, profitand de neindeplinirea de catre autoritati a obligatiilor lor pozitive in domeniu.
A. Cu privire la admisibilitate
97. In temeiul art. 34 din Conventie, „Curtea poate fi sesizata printr-o cerere de catre orice persoana fizica (…) care se pretinde victima a unei incalcari de catre una dintre inaltele parti contractante a drepturilor recunoscute in Conventie sau in protocoalele sale (…)”.
98. Curtea reaminteste ca, in primul rand, autoritatile nationale sunt cele care trebuie sa remedieze o pretinsa incalcare a Conventiei. In aceasta privinta, intrebarea daca un reclamant se poate pretinde victima a incalcarii pretinse se impune la toate etapele procedurii in ceea ce priveste Conventia [a se vedea Karahalios impotriva Greciei, nr. 62503/00, pct. 21, 11 decembrie 2003, si Malama impotriva Greciei (dec.), nr. 43622/98, 25 noiembrie 1999]
99. Conform jurisprudentei constante a Curtii, prin „victima”, art. 34 din Conventie desemneaza persoana direct vizata de actul sau omisiunea in litigiu, existenta unei neindepliniri a cerintelor Conventiei fiind sesizata chiar si in absenta prejudiciului; acesta are un rol doar din perspectiva art. 41. Prin urmare, o hotarare sau o masura favorabila reclamantului nu este, in principiu, suficienta pentru a-i retrage calitatea de „victima” decat daca autoritatile nationale au recunoscut, in mod explicit sau in substanta si apoi au reparat incalcarea Conventiei [a se vedea, printre altele, Amuur impotriva Frantei, hotararea din 25 iunie 1996, Culegere de hotarari si decizii 1996-III, pag. 846, pct. 36, Brumarescu impotriva Romaniei (GC), nr. 28342/95, pct. 50, CEDO 1999-VII, si Association Ekin impotriva Frantei (dec.), nr. 39288/98, 18 ianuarie 2000] .
100. Curtea considera ca argumentul care rezulta din pierderea calitatii de victima a reclamantei, inaintat de guvern, ridica intrebari strans legate de fondul capatului de cerere al reclamantei. De asemenea, Curtea considera ca acestea trebuie examinate avand in vedere dispozitia normativa a Conventiei invocate de reclamanta (a se vedea, in special, cauzele Airey impotriva Irlandei, 9 octombrie 1979, seria A, nr. 32, Gnahoré impotriva Frantei, nr. 40031/98, pct. 26, CEDO 2000?IX, si Issa?eva impotriva Rusiei, nr. 57950/00, pct. 161, 24 februarie 2005).
B. Cu privire la fond
101. Curtea reaminteste ca intrebarile legate de integritatea morala si fizica a indivizilor intra sub incidenta art. 8 din Conventie (a se vedea, de exemplu, mutatis mutandis hotararile Raninen impotriva Finlandei, 16 decembrie 1997, pct. 63, Botta impotriva Italiei, 24 februarie 1998, pct. 32, Y.F. impotriva Turciei, nr. 24209/94, 22 iulie 2003, pct. 33 si M.C. impotriva Bulgariei, nr. 39272/98, 4 decembrie 2003), precum si cele legate de participarea acestora la alegerea actelor medicale care le sunt aplicate, precum si de consimtamantul lor in aceasta privinta (a se vedea in special, mutatis mutandis, hotararile Herczegfalvy impotriva Austriei, 24 septembrie 1992, seria A nr. 244, pct. 86 si 82-83, Pretty impotriva Regatului Unit, nr. 2346/02, 29 aprilie 2002, CEDO 2002-III, pct. 63, si Y.F., citata anterior, aceleasi referinte), si de accesul la informatii care sa le permita evaluarea riscurilor sanitare la care sunt expusi [a se vedea in special, mutatis mutandis, hotararile Guerra s.a. impotriva Italiei, 19 februarie 1998, Culegere de hotarari si decizii 1998-I, pct. 60, si Roche impotriva Regatului Unit (GC), 19 octombrie 2005, nr. 32555/96, CEDO 2005-X, pct. 155]. Curtea deduce ca aceasta dispozitie se aplica circumstantelor denuntate de reclamanta [a se vedea Trocellier impotriva Frantei (dec.), nr. 75725/01, CEDO 2006-…].
102. In hotararea Calvelli si Ciglio impotriva Italiei, Curtea reaminteste ca desi Conventia nu garanteaza ca atare dreptul la inceperea urmaririi penale impotriva unor terti, sistemul judiciar eficient impus de art. 2 poate presupune, si in anumite situatii trebuie chiar sa presupuna, un mecanism de represiune penala (a se vedea, de exemplu, K?l?ç impotriva Turciei, nr. 22492/93, pct. 62, CEDO 2000-III, si Mahmut Kaya impotriva Turciei, nr. 22535/93, pct. 85, CEDO 2000-III). Totusi, daca incalcarea dreptului la viata sau integritate fizica nu este voluntara, obligatia pozitiva care rezulta de la art. 2 privind implementarea unui sistem judiciar eficient nu impune in mod necesar in toate cazurile un mecanism de natura penala. In contextul specific al neglijentelor medicale, o astfel de obligatie poate fi indeplinita si, de exemplu, daca sistemul juridic in cauza le ofera persoanelor in cauza posibilitatea unei cereri in fata instantelor civile, singure sau impreuna cu o cerere in fata instantelor penale, in scopul de a stabili raspunderea medicilor in cauza si, daca este cazul, de a obtine aplicarea oricarei sanctiuni civile corespunzatoare, precum si plata daunelor-interese si publicarea hotararii. De asemenea, pot fi avute in vedere masuri disciplinare [Calvelli si Ciglio impotriva Italiei (GC), nr. 32967/96, pct. 51, CEDO 2002?I]. In plus, statele parti au obligatia de a implementa un cadru de reglementare care sa le impuna spitalelor, publice sau private, adoptarea unor masuri care sa asigure protectia vietii pacientilor lor.
103. Aceste principii se aplica, fara indoiala, si in ceea ce priveste, in acelasi context, atingerile grave aduse integritatii fizice care intra sub incidenta art. 8 din Conventie (a se vedea, decizia Trocellier, citata anterior, si Benderskiy impotriva Ucrainei, nr. 22750/02, pct. 61-62, 15 noiembrie 2007).
104. De asemenea, Curtea reaminteste ca obligatia de a adopta masuri de reglementare care sa asigure respectarea integritatii fizice a pacientilor, impusa statelor parti, se bazeaza pe necesitatea de a le proteja pe acestea din urma, in masura posibilului, de consecintele grave pe care le pot presupune interventiile medicale. Curtea a evidentiat deja nu doar importanta consimtamantului pacientilor, subliniind in special in hotararea Pretty (citata anterior, pct. 63) ca „impunerea unui tratament medical fara consimtamantul pacientului, in cazul in care este adult si in deplinatatea facultatilor mintale, se considera atingere adusa integritatii fizice a persoanei in cauza care poate introduce in dezbatere drepturile protejate la art. 8 § 1”, dar si aceea, pentru persoanele expuse la riscuri in ceea ce priveste sanatatea lor, de a avea acces la informatiile care le permit o evaluare a acestora (a se vedea in special hotararea Guerra si altii, citata anterior, pct. 60).
105. Curtea a considerat ca statele parti sunt obligate, in temeiul acestei obligatii, sa ia masurile de reglementare necesare pentru ca medicii sa isi puna intrebari cu privire la consecintele previzibile pe care interventia medicala planificata le poate avea asupra integritatii fizice a pacientilor lor si sa ii informeze in prealabil pe acestia, astfel incat sa fie in masura sa isi dea acordul in deplina cunostinta de cauza. In consecinta, in special, daca un astfel de risc previzibil apare fara ca pacientul sa fi fost informat in prealabil in mod corespunzator de catre medicii sai si fara ca, precum in speta, medicii respectivi sa-si desfasoare activitatea in cadrul unui spital public, statul parte in cauza poate fi direct responsabil in baza art. 8 datorita acestei lipse de informare (a se vedea decizia Trocellier, citata anterior).
106. In lumina principiilor care rezulta din jurisprudenta, Curtea ia act de faptul ca reclamanta a avut in mod formal acces la o procedura care sa ii permita recunoasterea raspunderii medicului care a operat-o si, daca este cazul, sa obtina acordarea de reparatii pentru prejudiciului corporal suferit. Totusi, Curtea observa ca instantele romane au solutionat in mod definitiv cererea sa de acordare de reparatii abia la noua ani de la introducerea unei plangeri penale cu constituire de parte civila si cand raspunderea penala a medicului era deja prescrisa.
107. De asemenea, Curtea constata cu regret ca, pana in prezent, reclamanta nu a primit suma care i-a fost acordata cu titlu de prejudiciu moral. In aceasta privinta, ea constata ca, la cateva zile de la obligarea despagubirii reclamantei, medicul a pierdut proprietatea bunurilor, devenind astfel insolvabil, ceea ce i-a permis sa nu isi indeplineasca obligatiile fata de reclamanta. De altfel, faptul ca procedura a durat aproape zece ani, din cauza pasivitatii autoritatilor judiciare, nu putea decat sa descurajeze reclamanta sa intreprinda noi demersuri pentru a se impotrivi acestei situatii.
In plus, Curtea ia act de faptul ca, pentru reclamanta, consecintele insolvabilitatii medicului au fost agravate de absenta, in dreptul roman si la momentul faptelor, a unui mecanism de asigurare de raspundere profesionala a medicilor. Cu privire la acest aspect, Curtea ia act de faptul ca dreptul intern relevant a evoluat de atunci, impunandu-le medicilor obligatia de a incheia o asigurare de raspundere civila profesionala (a se vedea supra pct. 66-68). Totusi, aceste modificari nu se aplicau retroactiv situatiei reclamantei.
108. In plus, Curtea observa ca instantele nationale au refuzat sa angajeze raspunderea spitalului ca parte responsabila civilmente, pe motiv ca nu intra sub incidenta art.1000 al treilea paragraf din C. civ. care reglementa raspunderea autorului pentru actele prepusului sau. Astfel, acestea au privat-o pe reclamanta de o protectie juridica eficienta a integritatii sale fizice. In aceasta privinta, Curtea ia act de faptul ca mare parte din jurisprudenta celor mai inalte instante ale tarii si din doctrina erau favorabile aplicarii raspunderii pentru faptele comise de altii in cazul spitalelor, pentru faptele comise de medicii pe care ii angajau (a se vedea supra pct. 69-74).
In aceste conditii, Curtea nu poate decat sa constate ca reclamanta, careia instantele romane i-au recunoscut dreptul de a fi despagubita, nu avea la dispozitie nici un mijloc legal care sa ii permita sa faca efectiva reparatia.
109. Prin urmare, Curtea respinge exceptia preliminara a guvernului si considera ca, in speta, a fost incalcat art. 8 din Conventie.
III. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENTIE
110. Art. 41 din Conventie prevede:
„In cazul in care Curtea declara ca a avut loc o incalcare a Conventiei sau a protocoalelor sale si daca dreptul intern al inaltei parti contractante nu permite decat o inlaturare incompleta a consecintelor acestei incalcari, Curtea acorda partii lezate, daca este cazul, o reparatie echitabila.”
A. Prejudiciu
111. Reclamanta solicita, cu titlu de prejudiciu material, 49 452,37 lei noi romanesti (RON), valoare reactualizata a sumei acordate prin hotararea din 1 iulie 2005 a Judecatoriei Targu Mures. De asemenea, aceasta solicita 7 000 RON care corespundea cheltuielilor efectuate ca urmare a deplasarilor la Bucuresti in vederea primirii de ingrijiri, in urma erorii medicale a carei victima a fost.
112. De asemenea, reclamanta solicita 500 000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral suferit si afirma, in esenta, ca a fost in imposibilitatea de a beneficia de o protectie eficienta a integritatii sale fizice.
113. Guvernul invoca faptul ca reclamanta a renuntat din proprie initiativa la a solicita despagubiri pentru prejudiciul material suferit in fata instantelor nationale si ca i s-a acordat deja, de catre aceleasi instante, suma de 30 000 RON cu titlu de prejudiciu moral. De asemenea, guvernul considera ca o eventuala hotarare judecatoreasca de condamnare ar putea constitui, in sine, o reparatie suficienta a prejudiciului moral suferit de reclamanta.
114. In primul rand, Curtea ia act de faptul ca guvernul nu a facut dovada ca reclamanta a primit efectiv suma atribuita de instantele interne cu titlu de despagubire pentru eroarea medicala. In orice caz, Curtea considera ca reclamanta a suferit o afectiune sigura ca urmare a situatiei pe care o denunta. Tinand seama de incalcarile constatate, pronuntandu-se in echitate, Curtea considera ca trebuie acordata reclamantei suma de 20 000 EUR, toate prejudiciile fiind compensate.
B. Cheltuieli de judecata
115. Reclamanta nu a prezentat nicio cerere pentru cheltuielile suportate in fata instantelor interne si in fata Curtii.
C. Dobanzi moratorii
116. Curtea considera necesar ca rata dobanzilor moratorii sa se intemeieze pe rata dobanzii facilitatii de imprumut marginal practicata de Banca Centrala Europeana, majorata cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA
1. Uneste cu fondul exceptia Guvernului care rezulta din pierderea calitatii de victima a reclamantei , in unanimitate, si o respinge;
2. Declara, in unanimitate, cererea admisibila;
3. Hotaraste, in unanimitate, ca a fost incalcat art. 6 din Conventie;
4. Hotaraste, cu sase voturi la unu, ca a fost incalcat art. 8 din Conventie;
5. Hotaraste, in unanimitate,
a) ca statul parat trebuie sa plateasca reclamantei, in termen de trei luni de la data la care hotararea devine definitiva, in conformitate cu art. 44 § 2 din Conventie, 20 000 EUR (douazeci mii euro), cu titlu de prejudiciu suferit de reclamanta, care trebuie convertiti in moneda nationala a statului parat la rata de schimb aplicabila la data platii, plus orice suma ce poate fi datorata cu titlu de impozit;
b) ca, de la expirarea termenului mentionat si pana la efectuarea platii, aceasta suma trebuie majorata cu o dobanda simpla, la o rata egala cu rata dobanzii facilitatii de imprumut marginal practicata de Banca Centrala Europeana, aplicabila pe parcursul acestei perioade si majorata cu trei puncte procentuale;
6. Respinge, in unanimitate, cererea de acordare a unei reparatii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactata in limba franceza, apoi comunicata in scris, la 2 iunie 2009, in temeiul art. 77 § 2 si 3 din regulament.
Santiago QuesadaJosep Casadevall
GrefierPresedinte
In conformitate cu art. 45 § 2 din Conventie si cu art. 74 § 2 din regulament, este anexat la prezenta hotarare un rezumat al opiniei separate a judecatorului Myjer.
J.C.M.
S.Q.
OPINIA PARTIAL SEPARATA A JUDECATORULUI MYJER
(Traducere)
Nu am votat in favoarea constatarii incalcarii art. 8.
Admit cu usurinta faptul ca actiunile chirurgului plastic asupra reclamantei sunt lipsite de profesionalism si, tocmai din acest motiv, extrem de regretabile, as putea spune chiar reprobabile.
Si se justifica pe deplin faptul ca – la cererea persoanei in cauza – instantele nationale si-au asumat raspunderea pentru greseala chirurgului si l-au obligat pe acesta la plata de despagubiri reclamantei.
De asemenea, este deplorabil, si chiar reprobabil moral, faptul ca – se pare – chirurgul a folosit un subterfugiu pentru a evita plata despagubirii persoanei in cauza.
Dar, in temeiul art. 8, poate fi considerat statul responsabil pentru ca reclamanta nu a putut obtine executarea hotararii?
In cadrul Conventiei, chestiunile care vizeaza executarea hotararii sunt, in principiu, analizate din perspectiva art. 6 si nu a art. 8.
Bineinteles, pe langa obligatiile in principal negative incluse la art. 8, ca si in cazul altor dispozitii ale Conventiei, pot exista obligatii pozitive inerente care vizeaza respectarea efectiva a drepturilor garantate. In materie de protectie a integritatii fizice a pacientilor care se afla in raspunderea specialistilor din sanatate, Curtea a constatat, de exemplu in decizia privind admisibilitatea cauzei Trocellier impotriva Frantei (nr. 75725/01, 5 octombrie 2006):
„(…) statele parti sunt obligate sa instituie un sistem judiciar eficient si independent care sa permita stabilirea cauzei decesului unui individ care se afla in raspunderea specialistilor din sanatate, atat a celor care isi desfasoara activitatea in sectorul public, cat si a celor din structurile private; [Curtea] a precizat ca, in contextul specific al neglijentelor medicale, accesul la o procedura in raspundere „civila” este suficient, in principiu [hotararea Calvelli si Ciglio impotriva Italiei (GC), 17 ianuarie 2002, nr. 32967/96, pct. 48-51]. In plus, statele parti au obligatia de a implementa un cadru de reglementare care sa le impuna spitalelor, publice sau private, adoptarea unor masuri care sa asigure protectia vietii bolnavilor lor (ibidem). Aceste principii se aplica, fara indoiala, si in ceea ce priveste, in acelasi context, atingerile grave aduse integritatii fizice care intra sub incidenta art. 8 din Conventie.”
Trebuie evidentiat ca, in speta, reclamanta a avut posibilitatea de a initia o actiune in raspundere civila.
Instantele nationale au avut nevoie de o perioada de timp excesiv de lunga pentru a-l declara pe chirurg responsabil pentru actele in litigiu si subscriu, fara rezerva, parerii colegilor mei conform careia, in acest temei, art. 6 a fost incalcat.
Apoi, s-a dovedit ca chirurgul putea scapa de plata despagubirii.
Majoritatea a venit in sprijinul reclamantei creand noi obligatii pozitive in temeiul art. 8 si constatand ca nici acestea nu au fost respectate:
– statul nu le-a impus medicilor obligatia de a incheia o asigurare de raspundere civila (pct. 107);
– statul trebuia sa adopte o legislatie clara care sa permita angajarea raspunderii spitalului ca urmare a actiunilor medicilor angajati (pct. 108).
O astfel de legislatie este utila, fara indoiala, si constat cu satisfactie ca lucrurile evolueaza in acest sens (pct. 107 si 108); totusi, consider ca s-a mers prea departe, nefiind vorba doar de o inscriere a unor astfel de masuri pe lista obligatiilor pozitive care rezulta din art. 8. Conventia prevede drepturi fundamentale, nu drepturi recomandabile.
Din punctul meu de vedere, nu este nicio diferenta ca spitalul este, in speta, un spital municipal. LitLitigiu Litigiul in cauza era intre reclamanta si chirurg, nu intre reclamanta si spital.
Exista oare vreo alta modalitate de angajare a raspunderii statului in temeiul Conventiei, avand in vedere ca hotararea nu a putut fi executata?
Dupa parerea mea, o asemenea posibilitate putea exista daca paratul putea fi incriminat din perspectiva art. 6 datorita unei legislatii inadecvate in materie de executare. Faptele cauzei nu permit concluzia ca este cazul aici. In plus, consider relevant faptul ca reclamanta – care este avocata – nu a epuizat caile de atac interne in acest domeniu si nu si-a intemeiat cererea pe un capat de cerere astfel prezentat.