Vezi si: succesiune, mostenire (avocatalinpaidiu.ro)
Prin cererea înregistrată la data de 20.06.2019 pe rolul Tribunalului I____ sub nr. _____, reclamantul A_ A__ a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B__ B__, să se constate deschisă succesiunea rămasă de pe urma defunctului M__ Jean, decedat la data de 25.06.2015, cu ultimul domiciliu în Franţa; să se constate că succesorii defunctului sunt: C___ E____ (fiică) şi B____ B____ (soţie); să se constate că masa succesorală rămasă de pe urma defunctului se compune din: bunuri mobile, bunuri imobile, apartamentul din P____ teren în suprafaţă de 2557 mp situat în P____, teren în suprafaţă de 2514 mp situat în P____, cota parte indiviză de 1/4 din terenul în suprafaţă de 5000 mp situat în P____; să se stabilească cotele ce revin fiecăruia dintre succesori şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREŞTI
SECŢIA A IV-A CIVILĂ
Cod ECLI ECLI:RO:CABUC:2021:031.______
Dosar nr. ____________
DECIZIA NR. 2R
Şedinţa publică din data de 11 ianuarie 2021
Curtea constituită din:
PREŞEDINTE: A__ C_______ C______-D_____
JUDECĂTOR: A_____ A____ P___
JUDECĂTOR: A______ P______
GREFIER: B_____ G_____ P_______
Pe rol se află soluţionarea recursului formulat de recurentul reclamant A___ A____ împotriva sentinţei civile nr. 4294 din 05.12.2019 pronunţate de Tribunalul I____ – Secţia Civilă în dosarul nr.___ în contradictoriu cu intimata pârâtă B__ B_, în cauza având ca obiect ____
La apelul nominal făcut în şedinţă publică nu au răspuns părţile.
Procedura de citare a părţilor este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de şedinţă, care învederează instanţei obiectul cauzei, stadiul procesual şi modalitatea de îndeplinire a procedurii de citare, după care:
Constatând că s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, Curtea reţine cauza în pronunţare.
După încheierea dezbaterilor se prezintă avocat Iord___ R___, care depune la dosarul cauzei delegaţia de substituire a apărătorului recurentului reclamant, avocat R____ L____ F__.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 20.06.2019 pe rolul Tribunalului I____ sub nr. _____, reclamantul A_ A__ a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B__ B__, să se constate deschisă succesiunea rămasă de pe urma defunctului M__ Jean, decedat la data de 25.06.2015, cu ultimul domiciliu în Franţa; să se constate că succesorii defunctului sunt: C___ E____ (fiică) şi B____ B____ (soţie); să se constate că masa succesorală rămasă de pe urma defunctului se compune din: bunuri mobile, bunuri imobile, apartamentul din P____ teren în suprafaţă de 2557 mp situat în P____, teren în suprafaţă de 2514 mp situat în P____, cota parte indiviză de 1/4 din terenul în suprafaţă de 5000 mp situat în P____; să se stabilească cotele ce revin fiecăruia dintre succesori şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.
Prin sentinţa civilă nr. 4294 din 05.12.2019, Tribunalul I____ – Secţia Civilă a admis excepţia necompetenţei instanţelor române invocată de pârâta B___ B____ prin întâmpinare şi a respins cererea de chemare în judecată privind pe reclamantul A___ A_____ în contradictoriu cu pârâta B___ B___ ca nefiind de competenţa instanţelor române.
Împotriva sentinţei tribunalului a declarat recurs reclamantul A___ A____ solicitând casarea hotărârii recurate, admiterea recursului şi, în temeiul art. 498 Cod procedură civilă, trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa competentă, având în vedere faptul că instanţa a soluţionat cauza fără a ____ respingând, în mod greşit, cererea de chemare în judecata, prin admiterea excepţiei necompetenţei instanţelor române invocate de către pârâtă.
Pentru a dispune în sensul celor solicitate, recurentul-reclamant solicită a se ţine seama de următoarele considerente juridice şi de fapt:
Prin cererea de chemare în judecată arată că a solicitat deschiderea succesiunii defunctului M____ Jean, decedat la data de 25.06.2015, cu ultimul domiciliu în Franţa, stabilirea calităţii de succesori a fiicei C_____ E____ şi a soţiei supravieţuitoare, B____ B___ stabilirea masei succesorale, stabilirea cotelor ce revin fiecăruia dintre succesori şi partajul succesoral.
Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea cererii de judecată ca nefiind de competenţa instanţelor din România.
Prin sentinţa recurată, Tribunalul I____, în mod greşit, a admis excepţia necompetenţei instanţelor române, invocată de pârâtă prin întâmpinare, şi a respins cererea sa de chemare în judecată ca nefiind de competenţa instanţelor române.
- Recurentul-reclamant învederează că instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a normelor de drept material, respectiv a considerat aplicabil în cauză Regulamentul (UE) nr. 650/2012 al Parlamentului European şi al Consiliului din 4 iulie 2012 privind competenţa, legea aplicabilă, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti şi acceptarea şi executarea actelor autentice în materie de succesiuni şi privind crearea unui certificat european de moştenitor, fără a ţine cont de faptul că acesta se aplică doar succesiunilor deschise după data de 17.08.2015, aşa cum prevede însuşi conţinutul Regulamentului.
Astfel, art. 83 al Regulamentului (UE) nr. 650/2012 prevede la alin. 1 „Prezentul regulament se aplică succesiunilor persoanelor care au decedat la data de 17 august 2015 sau după data respectivă.”
Totodată, în art. 84 al Regulamentului (UE) nr. 650/2012 se consemnează: „Se aplică de la 17 august 2015, cu excepţia articolelor 77 şi 78, care se aplică de la 16 ianuarie 2014, precum şi a articolelor 79, 80 şi 81, care se aplică de la 5 iulie 2012.”
Articolele 77, 78, 79, 80, 81, ce conţin excepţii de la data aplicării Regulamentului, se referă la informaţii puse la dispoziţia publicului, informaţii privind datele de contact şi procedurile, stabilirea şi modificarea ulterioară a listei cuprinzând anumite informaţii, stabilirea şi modificarea ulterioară a anumitor atestate şi formulare, procedura comitetului.
Restul prevederilor Regulamentului se aplică de la data de 17.08.2015.
Niciunul dintre articolele în privinţa cărora este prevăzută o altă dată de aplicare nu se referă la momentul deschiderii succesiunii.
Prin urmare, reiese fără putinţă de tăgadă şi fără niciun echivoc faptul că Regulamentul (UE) nr. 650/2012 se aplică succesiunilor deschise după data de 17.08.2015.
Or, raportat la data decesului defunctului M___ Jean, şi anume 25.06.2015, Regulamentul UE invocat nu se aplică.
În conformitate cu prevederile art. 954Cod civil, „Moştenirea unei persoane se deschide în momentul decesului acesteia.”
Or, decesul autorului lor, M____ Jean, a cărui succesiune se dezbate, a avut loc la data de 25.06.2015, aşa cum rezultă din certificatul de deces ___.10 nr. ___ aflat la dosarul cauzei.
Prin raportarea momentului deschiderii succesiunii defunctului M__ Jean la prevederile art. 84 din Regulamentul (UE) nr. 650/2012, se poate observa cu uşurinţă că regulamentul european a început a se aplica ulterior datei la care s-a deschis succesiunea defunctului M____ Jean.
Respectiv, faţă de data decesului, 26.06.2015, au trecut aproape două luni până la data de 17.08.2016, dată de la care începe aplicarea regulamentului european invocat.
Prin urmare, în mod greşit Tribunalul I____ a reţinut că faţă de elementele de extraneitate existente în cauza de faţă şi care sunt reprezentate de locul decesului (Franţa) şi ultimul domiciliu al defunctului (Franţa), tribunalul a constatat aplicabil în cauză Regulamentul (UE) nr. 650/2012, în temeiul art. 1 alin. 1 teza I din acest act normativ, potrivit cărora prezentul regulament se aplică succesiunilor privind patrimoniile persoanelor decedate. Asupra competenţei instanţelor în materie de succesiuni în cadrul statelor membre, tribunalul a reţinut incidente dispoziţiile art. 4 din Regulamentul (UE) nr. 650/2012, care instituie că instanţelor judecătoreşti din statul membru în care defunctul îşi avea reşedinţa obişnuită în momentul decesului sunt competente să hotărască cu privire la succesiune în ansamblul său. Astfel, văzând că defunctul îşi avea reşedinţa obişnuită în momentul decesului în Franţa, raportat la dispoziţiile art. 4 din Regulamentul (UE) nr. 650/2012, tribunalul a constatat că prezenta cauză nu este de competenţa instanţelor române şi, pe cale de consecinţă, a admis excepţia necompetentei instanţelor române invocată de pârâta B___ B__ prin întâmpinare şi a respins cererea de chemare în judecată ca nefiind de competenţa instanţelor române.
Recurentul-reclamant arată că, cu toate că în cauza de faţă există elemente de extraneitate, reprezentate de locul decesului (Franţa) şi ultimul domiciliu al defunctului (Franţa), în cauza nu sunt aplicabile prevederile Regulamentului nr. 650/2012, întrucât, aşa cum este prevăzut în cuprinsul regulamentului (art. 83 şi art. 84), regulamentul se aplica succesiunilor deschise după data de 15.08.2015.
Prin urmare, nefiind incident Regulamentul (UE) nr. 650/2012 şi nici alte reguli cuprinse în tratate internaţionale sau în reglementari adoptate la nivelul Uniunii Europene, devin aplicabile prevederile Codului de procedură civilă, ce reprezintă dreptul comun în materia raporturilor dintre particulari, în relaţiile internaţionale.
Pentru delimitarea domeniului de aplicare a Codului de procedură civilă sunt relevante dispoziţiile art. 1065 Cod procedură civilă, potrivit cărora „dispoziţiile prezentei cărţi se aplica proceselor de drept privat cu elemente de extraneitate în situaţia în care prin tratate internaţionale, prin dreptul Uniunii Europene sau prin legi speciale nu se prevede altfel.”
- Potrivit regulilor de drept aplicabile în cauză, şi anume prevederile Codului de procedură civilă, instanţele române sunt competente să judece cauza de faţă.
Astfel, în temeiul art. 1080 Cod procedură civilă: „Instanţele române sunt exclusiv competente să judece litigii cu elemente de extraneitate referitoare la,
- imobile situate pe teritoriul României;”
Prin urmare, în mod greşit, instanţa de fond a respins cererea de chemare în judecata ca nefiind de competenţa instanţelor române.
Codul de procedură civilă consacră, prin intermediul prevederilor art. 1080 pct. 1, competenţa exclusivă a instanţelor române în privinţa litigiilor cu elemente de extraneitate referitoare la imobile situate pe teritoriul României.
Astfel cum a fost reţinut în mod constant în literatura de specialitate, competenţa exclusivă a instanţelor române vizează acţiunile reale imobiliare, fiind calificate astfel cererea în revendicare, cererea confesorie, cererea negatorie, cererea prin care se valorifică un drept real accesoriu, cererea posesorie, cererea în grăniţuire, cererea de partaj.
Având în vedere că unul dintre capetele de cerere ale prezentei acţiuni este partajul, iar imobilele a căror partajare se cere sunt situate în totalitate pe teritoriul României, consideră că în speţă se aplică competenţa exclusivă a instanţelor române.
Articolul 1080 pct. 1 Cod procedură civilă continuă competenţa înscrisă în art. 117 Cod procedură civilă, potrivit căruia „(1) Cererile privitoare la drepturile reale imobiliare se introduc numai la instanţa în a cărei circumscripţie este situat imobilul.”
Prin reducere la absurd, chiar şi în situaţia în care s-ar considera că instanţele române nu sunt competente prin raportare la prevederile legale mai sus menţionate, se vor considera aplicabile dispoziţiile art. 1070 Cod procedură civilă în conformitate cu care: „(1) Instanţa română de la locul cu care cauza prezintă o legătură suficientă devine competentă să soluţioneze cauza, deşi legea nu prevede competenţa instanţelor române, dacă se dovedeşte că nu este posibilă introducerea unei cereri în străinătate sau că nu se poate pretinde în mod rezonabil ca ea să fie introdusă în străinătate.”
Din acest punct de vedere, cauza prezintă o legătură indisolubilă cu instanţele din România, dat fiind faptul că atât reclamantul, cât şi pârâta, precum şi defunctul, sunt cetăţeni români, dincolo de faptul că toate imobilele a căror partajare s-a cerut sunt situate în România, şi anume, pe raza Judecătoriei Cornetu.
Or, ar fi de neimaginat situaţia aberantă la care s-ar ajunge dacă prezenta cauză nu s-ar soluţiona de către instanţele române, în situaţia în care, toate actele de proprietate referitoare la imobile sunt în limba română, pentru expertizarea acestora ar fi necesară formarea de comisii rogatorii, etc.
Recurentul-reclamant opinează că, în această situaţie, nu se poate pretinde în mod rezonabil ca cererea să fie introdusă în străinătate.
Consideră însă, că nu este necesară aplicarea ficţiunii juridice a forului de necesitate, care permite instanţelor române să şi reţină competenţa atunci când nu există niciun alt temei care să conducă la această soluţie, întrucât, aşa cum a arătat, articolul 1080 reprezintă un temei juridic fără echivoc.
Având în vedere aspectele menţionate, consideră că instanţa de fond, prin respingerea cererii ca nefiind de competenţa instanţelor române a încălcat regulile de procedură referitoare la competenţa de ordine publică a instanţei, prin urmare invocă şi acest motiv de recurs şi solicită casarea hotărârii recurate.
În conformitate cu art. 488 alin. 1 pct. 3 Cod procedură civilă, casarea hotărârii se poate cere în situaţia în care hotărârea a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii.
Arată că are în vedere încălcarea normelor referitoare la competenţă internaţională a instanţelor române.
Pentru a putea vorbi şi stabili competenţa internaţională a instanţelor române, face câteva precizări cu privire la terminologia sintagmei „competenţă internaţională”.
Mai întâi de toate, se aplecă asupra conceptului de competenţă, care reprezintă aptitudinea recunoscută de lege organelor cu atribuţii jurisdicţionale de a soluţiona anumite litigii sau cereri.
Stricto sensu, prin competenţă se înţelege prerogativa instanţelor de judecată de a soluţiona litigii şi de a rezolva anumite cereri care ____ de activitate.
Competenţa internaţională este ramura competenţei cu specificitatea care constă în puterea instanţelor unui anumit stat de a rezolva, prin dezlegarea dreptului, unele pricini cu element de extraneitate.
Competenţa internaţională determină, aşadar, jurisdicţia română în raport cu o jurisdicţie străină.
În condiţiile în care dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3 Cod procedură civilă se referă la încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, consideră că prevederile citate se aplică şi în privinţa competenţei internaţionale a instanţelor române.
Determinarea competenţei instanţelor române în condiţiile Capitolului I din Titlul I al Noului Cod de procedură civilă, distinge după cum competenţa se întemeiază pe domiciliul ori sediul pârâtului, prorogarea voluntară de competenţă, alegerea forului, excepţia de arbitraj, forul de necesitate, competenţă internă, soluţionarea cererilor incidentale, litispendenţa internaţională şi conexitatea internaţională.
Motivul de casare invocat are ca finalitate respectarea normelor procedurale privitoare la competenţa de ordine publică a instanţelor judecătoreşti.
Se are în vedere respectarea regulilor de competenţă materială şi teritorială exclusivă, de la care nu se poate deroga nici de părţi şi nici de instanţa de judecată, fiind prevăzute de norme imperative.
Doctrina a conferit sintagmei „competenţa de ordine publică a altei instanţe” un înţeles larg, în sensul în care ea are în vedere şi alte organe cu atribuţii jurisdicţionale.
Prin urmare, se integrează în acest motiv de casare şi nesocotirea normelor de competenţă generală (I___ Les, Tratat de drept procesual civil, Vol. II, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2015 – pag. 97).
Or, necompetenţa generală a instanţelor judecătoreşti poate fi invocată de oricare dintre părţi şi de instanţă din oficiu în orice stare a pricinii, chiar direct în recurs, aşa cum prevede art. 130 alin. 1 Cod procedură civilă.
Cu atât mai mult, consideră că poate fi invocată încălcarea competenţei internaţionale a instanţelor române.
Conform Codului de procedură civilă, competenţa jurisdicţională internaţională a instanţelor române se clasifică în funcţie de mai mulţi factori.
Se distinge, aşadar, competenţa generală prin raportare la domiciliul/reşedinţa ori sediul pârâtului, competenţa exclusivă a instanţelor române, prin care se exclude atributul părţilor de a alege jurisdicţia, competenţa preferenţială a instanţelor române, ce permite reclamantului să aleagă între mai multe instanţe deopotrivă competente şi competenţa de urgenţă excepţională sau a forului de necesitate.
În speţa de faţă, competenţa internaţională a instanţelor române este o competenţă exclusivă.
În această situaţie, este o competenţă de ordine publică, întrucât este exclus atributul părţilor de a alege jurisdicţia, fiind raportată, aşa cum a arătat, la acţiunea de partaj, care este o acţiune reală imobiliară.
Întrucât părţile nu pot deroga de la aceste prevederi, ele sunt de ordine publică, iar nesocotirea lor, reprezintă încălcarea necompetenţei de ordine publică a instanţei.
Astfel, prin respingerea cererii ca nefiind de competenţa instanţelor române a fost încălcată tocmai competenţa de ordine publică a instanţelor române.
III. În ipoteza în care se va considera că motivul mai sus expus nu se încadrează în situaţiile prevăzute de art. 488 alin (1) pct. 3 Cod procedură civilă, recurentul-reclamant opinează că acesta se subscrie ipotezei prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, şi anume încălcarea normelor de procedură a căror nerespectarea atrage sancţiunea nulităţii.
Acest motiv de recurs are un domeniu larg de aplicare, cuprinzând, cu excepţia regulilor care sunt vizate de alte motive de casare, încălcarea oricăror reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea.
Recurentul-reclamant arată că, prin hotărârea recurată, instanţa de fond a încălcat normele de procedură referitoare la competenţa instanţei, respingând acţiunea lui ca nefiind de competenţa instanţelor române, cu toate că, dat fiind obiectul acţiunii, şi anume partajul imobilelor situate în România, competenţa instanţelor române este exclusivă.
Potrivit art. 176 pct. 3 Cod procedură civilă, nulitatea nu este condiţionată de existenţa unei vătămări în cazul încălcării dispoziţiilor legale referitoare la competenţa instanţei.
Fiind vorba despre competenţa exclusivă a instanţelor române, care este o competenţă de ordine publică, nulitatea poate fi invocată în orice stare a judecăţii cauzei, chiar direct în recurs, şi nu este condiţionată de existenţa unei vătămări.
Chiar dacă ar fi vorba despre o nulitate condiţionată de existenţa unei vătămări, recurentul-reclamant învederează că această vătămare există, ea constă în prejudiciul produs prin respingerea cererii ca nefiind de competenţa instanţelor române şi, implicit, necesitatea introducerii acesteia în străinătate, cu toate neajunsurile şi costurile de timp şi bani pe care le-ar implica acest demers.
Totodată, recurentul-reclamant învederează că el nu putut invoca nulitatea anterior prezentei cereri de recurs, întrucât motivul de nulitate s-a produs prin intermediul hotărârii primei instanţe, iar hotărârea este susceptibilă doar de recurs.
Vătămarea produsă nu poate fi înlăturată decât prin casarea hotărârii recurate.
Având în vedere considerentele expuse, solicită admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, şi casarea sentinţei civile nr. 4294/05.12.2019, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa competentă.
În ceea ce priveşte instanţa competentă să judece cererea de chemare în judecată, consideră că aceasta este Judecătoria Cornetu, întrucât, în conformitate cu prevederile art. 94 alin. 1, lit. j, Cod procedură civilă, judecătoria este instanţa competentă să judece cererile de partaj, indiferent de valoare. De altfel, aceasta este şi opinia pârâtei, exprimată pe cale de excepţie prin întâmpinarea depusă la dosar.
Prin urmare, solicită trimiterea cauzei spre judecare la Judecătoria Cornetu.
În ceea ce priveşte taxa de timbru, având în vedere că a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 3 şi 5 Cod procedură civilă, taxa de timbru pentru recurs, în conformitate cu art. 24 alin. 1 din OUG nr. 80/2013 este în cuantum de 100 lei: „(1) Recursul împotriva hotărârilor judecătoreşti se taxează cu 100 lei dacă se invocă unul sau mai multe dintre motivele prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 1- 7”.
Cu privire la invocarea în prezentul recurs a motivului prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, sunt aplicabile dispoziţiile art. 24 alin. (2) din OUG nr. 80/2013, care prevăd: „(2) în cazul în care se invocă încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, pentru cereri şi acţiuni evaluabile în bani, recursul se taxează cu 50% din taxa datorată la suma contestată, dar nu mai puţin de 100 lei; în aceeaşi ipoteză, pentru cererile neevaluabile în bani, cererea de recurs se taxează cu 100 lei.”
Or, arată recurentul-reclamant, în situaţia de faţă nu se pune problema contestării vreunei sume, întrucât instanţa de fond nu a intrat pe fondul cauzei, prin urmare, consideră că pentru acest motiv de recurs se datorează taxa de timbru în valoare de 100 lei.
Ataşează prezentei dovada achitării taxei de timbru în valoare de 200 lei.
În eventualitatea în care instanţa va considera că datorează o taxă de timbru mai mare decât cea achitată, solicită a li se pune în vedere diferenţa de plată, astfel încât să o poată achita înainte de primul termen de judecată stabilit în cauză.
În drept, îşi întemeiază cererea pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 3, pct. 5 şi pct. 8 Cod procedură civilă, Regulamentul (UE) nr. 650/2012, precum şi toate articolele invocate prin prezenta.
Probe: înscrisuri noi şi orice altă probă a cărei necesitate ar reieşi din dezbateri.
Ataşează prezentei: împuternicire avocaţială; taxa judiciară de timbru în valoare de 200 lei; Regulamentul (UE) nr. 650/2012.
În temeiul art. 223 coroborat cu art. 411 Cod procedură civilă., solicită judecarea cauzei şi în lipsă.
Recursul a fost legal timbrat, conform art. 25, alin. (2), lit. a) din OUG nr. 80/2013.
Analizând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea reţine următoarele:
Potrivit art. 488, alin. (1) din C.proc.civ., casarea unei hotărâri nu se poate cere decât pentru motivele de nelegalitate strict şi limitativ prevăzute la pct. 1-8 ale aceluiaşi articol.
Indicarea motivelor de recurs şi dezvoltarea acestora în sensul determinării exacte a greşelilor imputate instanţei revine recurentului, însă obligaţia de motivare a recursului este îndeplinită şi în situaţia în care recurentul formulează prin cererea sa critici susceptibile de încadrare, din oficiu, în vreunul dintre motivele de nelegalitate prev. de art. 488, alin. (1) din C.proc.civ.
În cauză, recurentul a indicat drept motive de nelegalitate ale recursului pct. 3, 5 şi 8 ale alin. (1) al art. 488 din C.proc.civ., însă în cuprinsul cererii sale de exercitare a acestei căi extraordinare de atac critică hotărârea primei instanţei pentru modul în care a soluţionat excepţia necompetenţei generale a instanţelor române
Astfel, aceste critici sunt susceptibile de încadrare în motivul de nelegalitate prev. de art. 488, alin. (1), pct. 5 din C.proc.civ., pe care Curtea îl va analiza în continuare, pct. 3 şi 8, indicate de către recurent, nevizând ipoteza dezvoltată prin cererea de exercitare a căii de atac.
Potrivit art. 488, alin. (1), pct. 5 din C.proc.civ., o hotărâre poate fi casată „când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.”
Acest motiv de casare are un domeniu larg de aplicare, fiind incident în cazul încălcării oricăror reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, indiferent dacă aceasta este condiţionată sau nu de existenţa unei vătămări.
În cauză, criticile recurentului sunt întemeiate, soluţia Tribunalului de a admite excepţia necompetenţei generale şi de a respinge cererea introductivă ca nefiind de competenţa instanţelor române, este nelegală.
Astfel, recurentul-reclamant a învestit instanţa cu o cerere în dezbaterea succesiunii de pe urma defunctului M___ Jean, decedat la 25.06.2015, cu ultimul domiciliu în Republica Franceză.
Potrivit art. 83, alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 650/2012, privind competenţa, legea aplicabilă, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti şi acceptarea şi executarea actelor autentice în materie de succesiuni şi privind crearea unui certificat european de moştenitor, „prezentul regulament se aplică succesiunilor persoanelor care au decedat la data de 17 august 2015 sau după data respectivă.”
Având în vedere că de cujus a decedat anterior datei de 17.08.2015, în cauză nu sunt incidente disp. art. 4 din Regulamentul în discuţie, care instituie o competenţa exclusivă în materie succesorală în sarcina instanţelor din statul membru în care defunctul îşi avea reşedinţa obişnuită la momentul decesului, astfel încât competenţa internaţională urmează să fie stabilită în conformitate cu regulile procesului civil internaţional cuprinse în Cartea a VII-a din Codul de procedură civilă, dreptul comun în materie.
Curtea observă că legiuitorul nu a înţeles să reglementeze distinct competenţa instanţelor române în materie succesorală, astfel încât competenţa internaţională în astfel de pricini urmează să fie stabilită de către instanţa învestită, de la caz la caz, în funcţie de particularităţile speţei, prin interpretarea normelor de procedură incidente.
Prin cererea introductivă, recurentul-reclamant a solicitat instanţei, printre altele, să constate că masa succesorală de pe urma defunctului se compune din bunuri mobile (i.e. piese de mobilier) şi patru bunuri imobile situate pe teritoriul Statutul Român.
Potrivit art 1080, pct. 1 din C.proc.civ., „instanţele române sunt exclusiv competente să judece litigii cu elemente de extraneitate referitoare la imobile situate pe teritoriul României.”
Din redactarea textului reiese că această competenţă exclusivă vizează orice cereri referitoare la imobile situate pe teritoriul României, fără distincţie după cum dreptul pus în discuţie este unul real sau de creanţă, singura condiţie fiind ca obiectul derivat al dreptului să fie un bun imobil.
Prin urmare, Curtea reţine că instanţele române sunt exclusiv competente să soluţioneze capătul de cerere având ca obiect includerea în masa succesorală a lui de cujus a celor patru imobile situate pe teritoriul României.
În ceea ce priveşte însă restul capetelor de cerere cu care recurentul-reclamant a învestit instanţa, având ca obiect constatarea ca deschisă a succesiunii, a bunurilor mobile ce compun masa succesorală, precum şi stabilirea moştenitorilor şi a cotelor ce li se cuvin acestora, Curtea observă că nu există vreo normă specială care să atribuie aceste tipuri de cereri în competenţa internaţională a instanţelor române, mai ales în condiţiile în care acţiunea este formulată în contradictoriu cu o persoană care are domiciliul în străinătate.
Totuşi, Curtea nu poate să nu observe strânsa legătură care există între capătul de cerere referitoare la imobilele situate în România şi celelalte petite ale acţiunii recurentului, acestea făcând obiectul unei acţiuni unice având ca scop realizarea dezbaterii succesorale.
Având în vedere cauza prezentei acţiuni, orice scindare a petitelor acesteia pe motive de competenţă ar fi artificială şi ar nesocoti voinţa reclamantului care a învestit instanţele cu un demers judiciar unic şi care s-ar vedea pus în situaţia de a se judeca în state diferite pe aspecte care, organic, ar trebui soluţionate în cadrul aceluiaşi proces, în mod unitar. O eventuală scindare nu este, aşadar, numai artificială, dar şi de natură să compromită utilitatea eforturilor recurentului-reclamant.
În aceste condiţii, Curtea reţine că instanţele române devin un for de necesitate pentru prezenta acţiune, fiind, astfel, competente să o soluţioneze în integralitatea ei.
Într-adevăr, potrivit art 1070 din C.proc.civ., „instanţa română de la locul cu care cauza prezintă o legătură suficientă devine competentă să soluţioneze cauza, deşi legea nu prevede competenţa instanţelor române, dacă se dovedeşte că nu este posibilă introducerea unei cereri în străinătate sau că nu se poate pretinde în mod rezonabil ca ea să fie introdusă în străinătate. În situaţiile prevăzute la alin. (1), dacă cererea este formulată de un cetăţean român sau apatrid domiciliat în România ori de o persoană juridică de naţionalitate română, competenţa instanţei române este obligatorie.”
Astfel, reclamantul este cetăţean român cu domiciliul în România, iar în cadrul dezbaterii succesorale se solicită includerea în masa partajabilă a unor imobile aflate pe teritoriul României, aspect cu privire la care instanţele române sunt exclusiv competente, fiind, astfel, nerezonabil să i se pretindă reclamantului să introducă o cerere în străinătate pentru tranşarea celorlaltor aspecte aferente prezentei acţiuni şi care, de altfel, sunt inerente unui proces în dezbatere succesorală.
Prin urmare, competenţa internaţională a instanţelor române devine obligatorie pentru întreaga cauză.
Pentru cele ce preced, în temeiul art. 498, alin. (2) din C.proc.civ., Curtea va admite prezentul recurs, va casa în tot sentinţa recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Astfel, Curtea nu va da eficienţă solicitării recurentului de înaintare a cauzei către Judecătoria Cornetu, întrucât, în cauză, recurentul nu a formulat nicio critică privitoare la necompetenţa materială a instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, împrejurare care, de altfel, nici nu a făcut obiectul judecăţii în primă instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Admite recursul formulat de recurentul-reclamant A___ A_____, cu domiciliul procesual ales în Bucureşti, ___________. 56, sector 2, împotriva sentinţei civile nr. 4294 din 05.12.2019 pronunţate de Tribunalul I____ – Secţia Civilă în dosarul nr. _____ în contradictoriu cu intimata-pârâtă B____ B__, cu domiciliul procesual ales în C__, __. 97, __, __.
Casează în tot sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi, 11.01.2021.
PREŞEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
A__ C_______ C______-D_____ A_____ A____ P___ A______ P______
GREFIER,
B_____ G_____ P_______
Red. AAP
Tehnored. AAP/PS 4 ex.
Data 03.03.2021
Jud. fond: D_____ G_____-M_____
sursa: www.rolii.ro