Fiscal. Dobanda datorata de stat contribuabilului pentru o suma incasata necuvenit
In considerarea principiilor ce se degaja din jurisprudenta CJUE si in raport cu cele statuate prin Decizia nr. 694/2015 a Curtii Constitutionale, dobanda datorata de stat contribuabilului pentru o suma incasata necuvenit se calculeaza de la data incasarii respectivei sume iar nu de la data expirarii termenului de solutionare a cererii de restituire, fara a distinge intre situatia in care norma incalcata prin incasarea sumei nedatorate este una apartinand dreptului Uniunii Europene sau una apartinand dreptului intern.
Decizia nr. 2132 din 28 iunie 2016
Nota: In ceea ce priveste jurisprudenta CJUE, instanta a avut in vedere, in principal, cauza C-565/11 (Mariana Irimie impotriva Administratiei Finantelor Publice Sibiu, Administratiei Fondului pentru Mediu).
Obiectul actiunii
Prin actiunea inregistrata la data de 12.03.2013 pe rolul Curtii de Apel Bucuresti – Sectia a VIII-a de contencios administrativ si fiscal, astfel cum a fost completata prin cererea depusa la data de 10.05.2013 (filele 103-105), reclamanta SC A SA a solicitat, in contradictoriu cu paratele DIRECTIA GENERALA DE ADMINISTRARE A MARILOR CONTRIBUABILI si AGENTIA NATIONALA DE ADMINISTRARE FISCALA-DIRECTIA GENERALA DE SOLUTIONARE A CONTESTATIILOR, in principal, anularea actului administrativ asimilat reprezentat de lipsa raspunsului ANAF la contestatia fiscala, anularea adresei DGAMC nr. 1048770/11.04.2013 de respingere a cererii privind acordarea dobanzilor, recunoasterea dreptului societatii la sumele reprezentand dobanzi si obligarea DGAMC sa emita actele administrativ fiscale prin care sa se acorde societatii suma de 2.829.354 lei reprezentand dobanzi aferente sumei de 3.707.183 RON platite in baza deciziei de impunere nr. 339/30.08.2008 si a deciziei nr. 2031505/14.05.2009, precum si suma de 848.664 lei, reprezentand dobanda aferenta contractului de credit nr. 285/11.05.2007 incheiat de catre societate si Banca X si diferentele de curs intre data platii acestor dobanzi si data restituirii debitului principal (11.09.2012), iar, in subsidiar, obligarea ANAF la solutionarea pe fond a contestatiei, in termen de 30 de zile de la data pronuntarii hotararii, sub sanctiunea unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de intarziere, aplicata conducatorului autoritatii publice competente, precum si sub sanctiunea penalitatilor, cu cheltuieli de judecata.
Solutia instantei de fond:
Prin Sentinta civila nr. 2246 din 04.07.2013, Curtea de Apel Bucuresti – Sectia a VIII-a contencios administrativ si fiscal a dispus urmatoarele:
Respinge exceptiile lipsei de obiect si prematuritatii, invocate de parata ANAF prin intampinare, ca neintemeiate.
Respinge actiunea astfel cum a fost completata de reclamanta S.C. A S.A., in contradictoriu cu paratele Directia Generala de Administrare a Marilor Contribuabili si Agentia Nationala de Administrare Fiscala-Directia Generala de Solutionare a Contestatiilor, ca neintemeiata.
Pentru a hotari astfel, instanta de fond a retinut urmatoarele:
In ceea ce priveste exceptia lipsei de obiect (invocata de parata ANAF cu referire la capetele de cerere referitoare la anularea actului administrativ asimilat reprezentat de lipsa raspunsului ANAF la contestatie si obligarea ANAF la solutionarea pe fond a contestatiei fiscale, in termen de 30 de zile de la data pronuntarii hotararii, sub sanctiunea unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de intarziere, si a platii penalitatilor), Curtea a respins-o, ca neintemeiata, apreciind ca, dupa cum in mod corect a aratat si reclamanta in raspunsul la intampinare, adresa nr. 1048770/11.04.2013 nu reprezinta decizia de solutionare a contestatiei administrative, ci constituie raspunsul DGAMC la cererea reclamantei de acordare a dobanzilor (inregistrata sub nr. 1029739/12.11.2012).
Prin urmare, contestatia formulata de reclamanta impotriva nesolutionarii in termenul legal de 45 de zile a cererii de acordare a dobanzilor (filele 14-21) nu a fost solutionata de catre ANAF prin adresa nr. 1048770/11.04.2013, astfel cum se face confuzie in cuprinsul intampinarii, motiv pentru care exceptia lipsei de obiect nu poate fi primita.
In ceea ce priveste exceptia prematuritatii (invocata de parata ANAF cu motivarea ca reclamanta putea formula cerere la instanta de contencios administrativ pentru restituirea sumelor respective numai dupa emiterea raspunsului DGAMC nr. 1048770/11.04.2013), instanta de fond a respins-o, de asemenea, ca neintemeiata, intrucat parata a depasit termenul legal de 45 de zile pentru solutionarea cererii inregistrate sub nr. 1029739/12.11.2012, astfel incat, odata implinit acest termen prevazut la art. 70 alin. 1 din Codul de procedura fiscala, contribuabilul are dreptul de a se adresa instantei de contencios administrativ, conform dispozitiilor art. 1 alin. 1, art. 2 alin. 2, art. 8 alin. 1 si art. 18 alin. 1 din Legea nr. 554/2004.
O solutie contrara ar echivala cu incalcarea nejustificata a dreptului contribuabililor de liber acces la justitie, acestia fiind nevoiti sa astepte sine die emiterea unei solutii de catre organele fiscale in procedura administrativa prealabila, cu toate ca legiuitorul a prevazut expres un termen de solutionare a cererii la art. 70 din Codul de procedura fiscala.
Dincolo de aceste argumente, a retinut prima instanta ca adresa nr. 1048770/11.04.2013 a fost emisa dupa data introducerii cererii de chemare in judecata, astfel incat actiunea nu poate fi respinsa ca prematura, intrucat, pentru admiterea unei astfel de exceptii, nu este indeajuns ca termenul sau conditia suspensiva sa existe la data promovarii actiunii, ci este necesar sa subziste pe tot parcursul judecatii, ceea ce nu este cazul in speta.
In ceea ce priveste fondul actiunii, Curtea a retinut urmatoarele aspecte de fapt relevante:
In ceea ce priveste capatul principal privind „anularea actului administrativ asimilat reprezentat de lipsa raspunsului ANAF la contestatia fiscala”, instanta se fond a apreciat ca aceasta solicitare nu poate fi primita, in modalitatea de formulare aleasa de reclamanta, intrucat actiunea in anulare poate fi exercitata doar in situatia existentei unui act administrativ tipic, nu si in cazul celor asimilate (refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, dupa caz, faptul de a nu raspunde solicitantului in termenul legal).
Este adevarat ca, potrivit art. 2 alin. 2 din Legea nr. 554/2004, aceste doua situatii specifice se asimileaza, prin vointa legiuitorului, actelor administrative unilaterale, insa promovarea unei actiuni in anulare nu este posibila atunci cand se invoca existenta vreunuia dintre cele doua acte atipice (in speta, este vorba despre faptul de a nu raspunde solicitantului in termenul legal, respectiv tacerea administrativa).
Acesta este si ratiunea pentru care legiuitorul a prevazut, prin art. 1 alin. 1, art. 8 alin. 1 si 18 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, ca persoana care se considera vatamata poate cere, iar instanta de contencios administrativ poate dispune anularea actului (in situatia in care exista un act administrativ tipic, in materialitatea lui), recunoasterea dreptului pretins sau a interesului legitim, obligarea autoritatii publice sa emita un act administrativ, sa elibereze un alt inscris sau sa efectueze o anumita operatiune administrativa (in situatia actelor administrativ asimilate), in toate aceste situatii putandu-se solicita si repararea pagubei cauzate, inclusiv reparatii pentru daunele morale suferite (contencios administrativ de plina jurisdictie).
Astfel, art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, reglementand cu titlu general subiectele de sesiza, prevede ca „orice persoana care se considera vatamata intr-un drept al sau ori intr-un interes legitim, de catre o autoritate publica, printr-un act administrativ sau prin nesolutionarea in termenul legal a unei cereri, se poate adresa instantei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoasterea dreptului pretins sau a interesului legitim si repararea pagubei ce i-a fost cauzata”.
In ceea ce priveste obiectul actiunii in contencios administrativ, art. 8 alin. (1) prevede ca „persoana vatamata intr-un drept recunoscut de lege sau intr-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemultumita de raspunsul primit la plangerea prealabila sau care nu a primit niciun raspuns in termenul prevazut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanta de contencios administrativ competenta, pentru a solicita anularea in tot sau in parte a actului, repararea pagubei cauzate si, eventual, reparatii pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instantei de contencios administrativ si cel care se considera vatamat intr-un drept sau interes legitim al sau prin nesolutionarea in termen sau prin refuzul nejustificat de solutionare a unei cereri, precum si prin refuzul de efectuare a unei anumite operatiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim”.
Ca o consecinta fireasca a acestor dispozitii legale, reglementand solutiile pe care le poate da instanta de contencios administrativ, legiuitorul a prevazut la art. 18 alin. (1) ca „instanta, solutionand cererea la care se refera art. 8 alin. (1), poate, dupa caz, sa anuleze, in tot sau in parte, actul administrativ, sa oblige autoritatea publica sa emita un act administrativ, sa elibereze un alt inscris sau sa efectueze o anumita operatiune administrativa”.
Prin raportare la dispozitiile legale precitate si avand in vedere situatia de fapt prezentata anterior, a retinut prima instanta ca reclamanta, fata de imprejurarea ca DGAMC nu a solutionat in termenul legal cererea sa de acordare a dobanzilor (inregistrata sub nr. 1029739/12.11.2012), la momentul implinirii termenului de 45 de zile prevazut de art. 70 din Codul de procedura fiscala, se putea adresa direct instantei de contencios administrativ pentru a solicita obligarea autoritatii fiscale competente la solutionarea cererii sale, astfel cum rezulta si din dispozitiile art. 11 alin. 1 lit. c) teza a II-a din Legea nr. 554/2004.
In lipsa unui act administrativ fiscal tipic, contestatia depusa de reclamanta la data de 10.01.2013 nu trebuia promovata, intrucat, pe de o parte, art. 205 alin. 1 din Codul de procedura fiscala instituie obligativitatea acestei cai administrative de atac „impotriva titlului de creanta, precum si impotriva altor acte administrativ fiscale”, iar, pe de alta parte, art. 7 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 are in vedere tot situatia in care a fost emis un act administrativ tipic, doar in aceasta ipoteza fiind obligatorie plangerea prealabila, prin care sa se solicite revocarea actului respectiv.
Tocmai de aceea, prin art. 7 alin. 5 din Legea nr. 554/2004, legiuitorul a prevazut expres ca nu este obligatorie plangerea prealabila in cazurile prevazute la art. 2 alin. 2 din lege, respectiv in cazul actelor administrative asimilate (tacerea administrativa si refuzul nejustificat de solutionare a cererii), iar la art. 11 alin. 1 lit. b) si c) teza a II-a se prevede ca, atunci cand actiunea se grefeaza pe un act administrativ atipic, termenul de 6 luni pentru introducerea actiunii nu curge de la data comunicarii raspunsului la plangerea prealabila (lit. a) sau a expirarii termenului de solutionare a plangerii prealabile (lit. c teza I), ci direct de la data comunicarii refuzului nejustificat de solutionare a cererii sau, dupa caz, de la data expirarii termenului legal de solutionare a cererii.
O astfel de solutie este, de altfel, fireasca, intrucat ar fi un non-sens sa se pretinda unei persoane care a inaintat o cerere autoritatii publice, in situatia in care aceasta refuza nejustificat sa o solutioneze favorabil sau nu o solutioneaza in termenul legal, sa formuleze contestatie administrativa/plangere prealabila impotriva unei astfel de conduite.
Asa fiind, rezulta ca, in situatia in care termenul legal de solutionare a cererii a expirat, iar autoritatea publica nu a rezolvat cererea respectiva, este suficienta dovada facuta in instanta de catre reclamant a imprejurarii ca s-a adresat cu o cerere autoritatii publice si ca termenul legal de solutionare a expirat, fara a primi un raspuns.
De altfel, Curtea a constatat ca, desi la aceasta concluzie a ajuns si reclamanta prin argumentatia data primului capat de cerere, totusi a formulat impropriu acest petit, in sensul „anularii actului administrativ asimilat reprezentat de lipsa raspunsului ANAF la contestatia fiscala care nu a fost solutionata in termenul legal”, solicitare care, prin prisma considerentelor prezentate mai sus si tinand cont si de principiul disponibilitatii, urmeaza a fi respinsa.
In ceea ce priveste celelalte capete principale ale actiunii, astfel cum a fost completata (anularea adresei DGAMC nr. 1048770/11.04.2013 de respingere a cererii privind acordarea dobanzilor, recunoasterea dreptului la plata sumele de 2829354 lei si 848664 lei reprezentand dobanzi, obligarea DGAMC la emiterea actelor fiscale prin care sa se acorde societatii aceste dobanzi), prima instanta le-a respins, ca neintemeiate, pentru urmatoarele considerente:
Cat priveste suma de 2829354 lei, reprezentand dobanzi aferente debitului de 3707183 lei achitat/compensat in perioada septembrie 2008-iulie 2009, a constatat ca, ulterior introducerii cererii de chemare in judecata, DGAMC a emis adresa nr. 1048770/11.04.2013 (filele 92-93), prin care a comunicat societatii refuzul de acordare a dobanzilor solicitate prin cererea inregistrata sub nr. 1029739/12.11.2012, intrucat au fost respectate dispozitiile art. 117 din Codul de procedura fiscala, ale Capitolului II din OMFP nr. 1899/2004 si ale art. 70 alin. 1 din Codul de procedura fiscala, in conditiile in care cererea de restituire a sumei de 3707183 lei (inregistrata sub nr. 992767/02.08.2012) a fost solutionata in interiorul termenului legal de 45 de zile, prin operarea de catre Activitatea de trezorerie si contabilitate publica a mun. Bucuresti, la data de 11.09.2012, a notelor de restituire nr. 13378/28.08.2012 si nr. 13379/28.08.2012 (filele 98-100).
Intr-adevar, Curtea a retinut ca, potrivit art. 117 din Codul de procedura fiscala, se restituie, la cerere, debitorului sumele mentionate in ipotezele prevazute la alin. 1 lit. a)-h), printre care se numara si situatia reclamantei.
Conform art. 124 din Codul de procedura fiscala, pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget, contribuabilii au dreptul la dobanda din ziua urmatoare expirarii termenului prevazut la art. 117 alin. (2) si (2¹) sau la art. 70, dupa caz, pana la data stingerii prin oricare dintre modalitatile prevazute de lege. Acordarea dobanzilor se face la cererea contribuabililor.
Aceste dispozitii legale se coroboreaza cu cele prevazute la Capitolul II din OMFP nr. 1899/2004 pentru aprobarea procedurii de restituire si de rambursare a sumelor de la buget, precum si de acordare a dobanzilor cuvenite contribuabililor pentru sumele restituite sau rambursate cu depasirea termenului legal.
Astfel, potrivit acestui ordin, pentru sumele nerestituite sau nerambursate in termenul prevazut de ar. 199 alin. (1) si (2) sau de art. 112 alin. (2) din Ordonanta Guvernului nr. 92/2003, republicata, dupa caz, contribuabilul are dreptul la dobanda conform dispozitiilor art. 119 din aceeasi ordonanta. Dobanda se calculeaza incepand cu ziua imediat urmatoare expirarii termenului prevazut la pct. 1 sau a celui prevazut la cap. I pct. 4 alin. (3), dupa caz, pana in ziua inregistrarii inclusiv a operatiunii de compensare si/sau a operatiunii de restituire ori rambursare a eventualelor diferente ramase dupa efectuarea compensarii, in conturile bugetare corespunzatoare, cu exceptia impozitului pe venit. Dobanda se calculeaza de organul fiscal competent numai asupra sumei care a fost aprobata a fi restituita, dupa efectuarea operatiunii de compensare, care se inmulteste cu numarul de zile determinate conform pct. 2 si cu nivelul dobanzii prevazute la art. 115 alin. (5) din O.G. nr. 92/2003, republicata.
De asemenea, conform art. 70 alin. 1 si 2 din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedura fiscala, republicat, cererile depuse de catre contribuabil potrivit prezentului cod se solutioneaza de catre organul fiscal in termen de 45 de zile de la inregistrare; in situatiile in care, pentru solutionarea cererii, sunt necesare informatii suplimentare relevante pentru luarea deciziei, acest termen se prelungeste cu perioada cuprinsa intre data solicitarii si data primirii informatiilor solicitate.
Prin raportare la aceste dispozitii legale, parata DGAMC a retinut in mod corect, prin adresa nr. 1048770/11.04.2013, ca reclamantei i s-au restituit sumele ce au fost solicitate prin cererea depusa la data de 02.08.2012 cu respectarea termenului de 45 de zile prevazut de art. 70 alin. 1 din Codul de procedura fiscala, din moment ce, la data de 11.09.2012, Activitatea de trezorerie si contabilitate publica a mun. Bucuresti a operat notele de restituire nr. 13378/28.08.2012 si 13379/28.08.2012.
In consecinta, prima instanta a retinut ca parata a apreciat in mod legal ca solicitarea reclamantei de acordare a dobanzilor este neintemeiata, prin raportare la dispozitiile art. 124, art. 117 si art. 70 din Codul de procedura fiscala, precum si ale Capitolului 2 din OMFP nr. 1899/2004.
Reclamanta a contestat, insa, acest raspuns, sustinand ca parata DGAMC ii datoreaza dobanzi de la data la care a platit suma de 3707183 lei (septembrie 2008-iulie 2009) si pana la data restituirii efective a acesteia (11.09.2012), indiferent daca cererea de restituire a debitului principal a fost solutionata sau nu in interiorul termenului de 45 de zile.
In argumentarea acestei sustineri, prin cererea completatoare depusa la dosar in data de 10.05.2013, prin care a solicitat si anularea adresei DGAMC nr. 1048770/11.04.2013, reclamanta a facut referire la hotararea preliminara pronuntata de CJUE la data 18.04.2013 in cauza C-565/11 Mariana Irimie impotriva Administratiei Finantelor Publice Sibiu si Administratiei Fondului pentru Mediu, cauza care, insa, nu este aplicabila in speta de fata.
Aceasta intrucat, in cazul reclamantei, nu se pune problema incalcarii de catre Statul roman a dreptului Uniunii Europene, acesta fiind elementul esential de la care a pornit Curtea in dezvoltarea intregului rationament.
Astfel, la paragraful 18 s-a retinut ca, prin OUG nr. 50/2008, Statul roman a instituit o taxa contrara art. 110 din TFUE, iar la paragrafele 26-27 s-a statuat ca „in ceea ce priveste principiul efectivitatii, acesta impune, intr-o situatie de restituire a unei taxe percepute de un stat membru cu incalcarea dreptului Uniunii, ca normele nationale care privesc in special calculul dobanzilor eventual datorate sa nu aiba ca efect privarea persoanei impozabile de o despagubire adecvata pentru pierderea suferita prin plata nedatorata a taxei. In speta, trebuie sa se constate ca un regim precum cel in discutie in litigiul principal, care limiteaza dobanzile la cele care curg incepand din ziua care urmeaza datei formularii cererii de restituire a taxei percepute fara temei, nu indeplineste aceasta cerinta”.
Mai mult, concluzia la care a ajuns reclamanta, in sensul ca CJUE ar fi stabilit expres ca „art. 124 C.pr.fisc, care limiteaza dreptul la dobanzi numai de la data expirarii termenului de solutionare a cererii de acordare a acestora, este contrar dreptului Uniunii”, este eronata.
Este adevarat ca la paragraful 29 s-a raspuns intrebarii preliminare, in sensul ca „dreptul Uniunii se opune unui regim national, precum cel in discutie in litigiul principal, care limiteaza dobanzile acordate cu ocazia restituirii unei taxe percepute cu incalcarea dreptului Uniunii la cele care curg incepand din ziua care urmeaza datei formularii cererii de restituire a acestei taxe”, insa o astfel de concluzie trebuie citita si interpretata in contextul factual al spetei, iar nu in abstract, neavand o aplicabilitate generala, ci una particulara, respectiv doar in situatia avuta in vedere de CJUE, respectiv cand este vorba despre „dobanzi acordate cu ocazia restituirii unei taxe percepute cu incalcarea dreptului Uniunii”, imprejurare de fapt esentiala care nu este, insa, incidenta in cauza de fata.
Doar in situatia constatarii incalcarii dreptului unional, CJUE a dezvoltat principiul autonomiei procedurale nationale, cu conditia respectarii principiului eficacitatii dreptului comunitar, care se concretizeaza in doua cerinte specifice, si anume echivalenta si posibilitatea practica. De asemenea, toata jurisprudenta dezvoltata de CJUE cu privire la principiul raspunderii statului, inclusiv sub forma acordarii de dobanzi, priveste doar situatia in care s-a constatat in prealabil incalcarea de catre stat a normelor dreptului european.
In acest sens, in cauza Irimie, invocata de reclamanta in sustinerea prezentului sau demers judiciar, CJUE a aratat, la paragrafele 20 si 21, urmatoarele: „20. Dintr?o jurisprudenta constanta reiese ca dreptul de a obtine rambursarea unor taxe percepute de un stat membru cu incalcarea dreptului Uniunii reprezinta consecinta ?i completarea drepturilor conferite justitiabililor de dispozitiile dreptului Uniunii care interzic astfel de taxe. Statul membru este, a?adar, obligat, in principiu, sa ramburseze taxele percepute cu incalcarea dreptului Uniunii (Hotararea din 6 septembrie 2011, Lady & Kid ?i altii, C?398/09, nepublicata inca in Repertoriu, punctul 17, precum ?i Hotararea din 19 iulie 2012, Littlewoods Retail ?i altii, C?591/10, nepublicata inca in Repertoriu, punctul 24). 21. In plus, trebuie amintit ca, atunci cand un stat membru a incasat taxe cu incalcarea normelor dreptului Uniunii, justitiabilii au dreptul la restituirea nu numai a taxei percepute fara temei, ci ?i a sumelor platite acestui stat sau retinute de acesta in legatura directa cu taxa respectiva. Aceasta cuprinde ?i pierderile reprezentate de indisponibilizarea sumelor ca urmare a exigibilitatii premature a taxei (a se vedea Hotararea din 8 martie 2001, Metallgesellschaft ?i altii, C?397/98 ?i C?410/98, Rec., p. I?1727, punctele 87-89, Hotararea din 12 decembrie 2006, Test Claimants in the FII Group Litigation, C?446/04, Rec., p. I?11753, punctul 205, Hotararea Littlewoods Retail ?i altii, citata anterior, punctul 25, precum ?i Hotararea din 27 septembrie 2012, Zuckerfabrik Jülich ?i altii, C?113/10, C?147/10 ?i C?234/10, nepublicata inca in Repertoriu, punctul 65)”.
Prin urmare, instanta de fond a inlaturat argumentele reclamantei cu referire la hotararea preliminara pronuntata de CJUE la data 18.04.2013 in cauza C-565/11 Mariana Irimie impotriva Administratiei Finantelor Publice Sibiu si Administratiei Fondului pentru Mediu, constatand ca aceasta nu este aplicabila in speta de fata, intrucat nu ne aflam intr-o situatie de restituire a unei taxe percepute de un Statul roman cu incalcarea dreptului Uniunii.
Pe cale de consecinta, nu a putut fi primita nici sustinerea reclamantei, in sensul ca art. 124 din Codul de procedura fiscala ar trebui inlaturat de catre instanta de judecata, intrucat, in caz contrar, s-ar produce o discriminare intre contribuabili, in functie de norma de drept incalcata (nesocotirea dreptului Uniunii, respectiv incalcarea dreptului national).
O asemenea masura este posibila, in contextul constitutional actual dat de art. 20 alin. 2 din legea fundamentala, doar in situatia in care ar exista neconcordante intre pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care Romania este parte, si legile interne, situatie in care au prioritate reglementarile internationale, cu exceptia cazului in care Constitutia sau legile interne contin dispozitii mai favorabile.
Un caz particular al acestui principiu este consacrat prin art. 148 alin. 2 din Constitutia Romaniei, care dispune: „ca urmare a aderarii, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum si celelalte reglementari comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate fata de dispozitiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare”.
Or, in conditiile in care CJUE nu s-a pronuntat pana la acest moment, in sensul ca dreptul Uniunii s-ar opune unui regim national care limiteaza dobanzile acordate cu ocazia restituirii unor sume incasate la buget la cele prevazute expres de legislatia fiscala romana, nu se poate sustine ca art. 124 din Codul de procedura fiscala ar fi contrar dreptului european si ca instanta nationala are obligatia de a lasa neaplicata, din oficiu daca este necesar, aceasta dispozitie legala interna, fara a astepta eliminarea sa prealabila pe cale legislativa sau prin orice alt procedeu constitutional (principiu consacrat in cauza C-106/77 Simmenthal II).
In ceea ce priveste jurisprudenta CEDO invocata de reclamanta, instanta de fond a retinut ca, intr-adevar, prin hotararea pronuntata la data de 09.03.2006 in cauza Eko-Elda AVEE impotriva Greciei, instanta europeana a recunoscut ca dreptul contribuabililor la dobanzi pentru sumele platite organelor fiscale fara temei legal reprezinta un bun in intelesul art. 1 din Protocolul aditional nr. 1 la CEDO.
Insa, tot prin hotararea pronuntata in cauza respectiva, CEDO a statuat ca dreptul la dobanzi este garantat, in conditiile in care intre momentul la care contribuabilul a solicitat restituirea sumei, aratand caracterul nelegal al relevarii, si restituirea efectiva s-a scurs o perioada nerezonabila de timp (in cauza CEDO a considerat ca o perioada de 5 ani reprezinta un termen nerezonabil, care impune sanctionarea statului, intrucat nu a respectat dreptul de proprietate al contribuabilului).
Or, in speta de fata, nu s-a putut retine acest aspect determinant pentru rationamentul Curtii europene, intrucat reclamanta a depus cererea de restituire la data de 02.08.2012, iar restituirea efectiva a avut loc la 11.09.2012, perioada de timp scursa fiind doar de o luna si 9 zile. A apreciat prima instanta ca, nu are relevanta faptul ca societatea a depus contestatia administrativa impotriva deciziei de impunere la data de 30.09.2008, intrucat, in cauza invocata de reclamanta, CEDO a avut in vedere solicitarea efectiva a contribuabilului de restituire a sumei, deci inregistrarea cererii de restituire la organul fiscal, nu doar contestarea caracterului nelegal al impunerii/prelevarii.
Dincolo de aceste aspecte, nu este de trecut cu vederea faptul ca, in materie fiscala, CEDO a recunoscut in mod constant o importanta marja de apreciere lasata statelor membre, cu exceptia cazului special al unui regim fiscal discriminatoriu (hotararea din 23.10.1990 pronuntata in cauza Darby impotriva Suediei). In atare conditii, instanta de fond a apreciat ca optiunea legiuitorului roman de a reglementa acordarea dobanzilor, la cererea contribuabililor, din ziua urmatoare expirarii termenului prevazut la art. 117 alin. (2) si (2¹) sau la art. 70 din Codul de procedura fiscala, poate fi analizata din perspectiva marjei largite de apreciere lasata statului in materie fiscala, in doctrina de specialitate vorbindu-se chiar de „exceptare fiscala”.
Retinand ca argumentele reclamantei intemeiate pe jurisprudenta europeana citata (dezvoltata de CJUE si CEDO) nu sunt relevante in speta, Curtea de Apel Bucuresti a apreciat ca nu poate fi primita nici sustinerea reclamantei, potrivit careia dreptul contribuabilului la dobanzi pentru sumele platite fara temei legal catre organele fiscale, in afara perioadei stipulate in mod expres in art. 124 din Codul de procedura fiscala, ar fi reglementat in conformitate cu art. 1088 din Codul civil.
Astfel, pentru a ajunge la aceasta concluzie, reclamanta a aratat ca art. 124 alin. 1 din Codul de procedura fiscala reglementeaza doar o situatie particulara, aplicabilitatea lui fiind restransa la ipoteza avuta in vedere de aceasta prevedere, si anume situatia in care organele fiscale nu solutioneaza in termenul de 45 de zile cererea prin care contribuabilul solicita restituirea debitului principal incasat fara temei legal. A sustinut ca, din moment ce dreptul la dobanzi este un drept efectiv si garantat de legislatia fiscala in orice situatie, pentru dobanzile datorate de organele fiscale in afara acestei perioade, trebuie aplicate alte prevederi relevante ale Codului de procedura fiscala. Cum pentru aceste dobanzi Codul de procedura fiscala nu contine o prevedere expresa, nu se poate retine existenta unui vid legislativ in aceasta materie si nici faptul ca pentru alta perioada de timp nu se datoreaza contribuabililor nicio dobanda, aceasta solutie fiind profund inechitabila si neprotejand contribuabilul impotriva pasivitatii organelor fiscale. Prin urmare, reclamanta a apreciat ca devine aplicabil art. 2 alin. 3 din Codul de procedura fiscala, care prevede ca „unde prezentul cod nu dispune se aplica prevederile Codului de procedura civila”. La randul lui, potrivit principiului in sensul ca normele de procedura se intregesc cu normele de drept substantial din materia respectiva, prevederile Codului de procedura civila se completeaza cu acelea ale Codului civil, care reprezinta dreptul comun si este aplicabil, in masura in care este compatibil, si in materie fiscala.
A apreciat prima instanta ca, rationamentul reclamantei este, insa, eronat, intrucat Codul de procedura fiscala, potrivit art. 1 alin. 1 si art. 2 alin. 2, reglementeaza drepturile si obligatiile partilor din raporturile juridice fiscale privind administrarea impozitelor si taxelor datorate bugetului de stat si bugetelor locale, prevazute de Codul fiscal, si constituie procedura de drept comun pentru administrarea impozitelor, taxelor, contributiilor si a altor sume datorate bugetului general consolidat, urmand a se completa, doar sub aspect procedural, astfel cum se prevede expres la art. 2 alin. 3, cu Codul de procedura civila, care constituie dreptul comun in materie.
Insa, dispozitiile art. 2 alin. 3 nu pot fi interpretate, in sensul aratat de reclamanta (completarea Codului de procedura fiscala cu Codul civil), intrucat, pe planul dreptului substantial, se aplica dispozitiile Codului fiscal si ale celorlalte acte normative fiscale, iar nu ale Codului civil, care reglementeaza raporturile juridice de drept privat, nu de drept public.
In aceeasi ordine de idei, nu poate fi primita nici sustinerea reclamantei, in sensul ca obligatia organelor fiscale de a plati dobanzi este o forma de raspundere civila, intrucat in materia dreptului administrativ angajarea raspunderii patrimoniale presupune indeplinirea unor conditii specifice raspunderii administrative, iar nu civile.
In ceea ce priveste suma de 848664 lei, in plus fata de considerentele prezentate mai sus, Curtea constata ca reclamanta nu a facut dovada imprejurarii ca o parte din creditul obtinut de la Banca X ar fi fost folosit pentru achitarea sumei de 3707183 lei, astfel incat sa poata pretinde de la DGAMC suportarea dobanzii aferente contractului de credit nr. 285/11.05.2007, precum si diferentele de curs intre data platii acestor dobanzi si data restituirii debitului.
Astfel, potrivit art. 2.1 din contractul de credit nr. 285/11.05.2007 (fila 215), facilitatea de credit in valoare de pana la 5000000 euro, cu o durata de maxim 6 luni, a fost acordata reclamantei in vederea efectuarii de investitii, respectiv refinantarea unor imprumuturi acordate de Banca Y si Banca Z, a imprumuturilor acordate de Banca X, acordarea de plati compensatorii catre salariati si plata dobanzilor pe durata facilitatii respective.
De asemenea, potrivit actului aditional nr. 285/8/06.10.2008 (fila 219), facilitatea de credit in suma de pana la 30000000 euro a fost acordata reclamantei in vederea efectuarii de investitii, respectiv finantarea/refinantarea platilor legate de dezvoltarea unui centru retail in Pitesti, iar facilitatea de credit in suma de pana la 4750000 euro a fost acordata in vederea finantarii/refinantarii TVA-ului platit pentru costurile de constructie.
Referitor la capatul subsidiar privind obligarea paratelor la solutionarea contestatiei administrative, Curtea l-a respins, ca neintemeiat, avand in vedere ca, ulterior introducerii cererii de chemare in judecata, parata DGAMC a emis adresa nr. 1048770/11.04.2013, prin care a respins cererea reclamantei de acordare a dobanzilor, impotriva acestei adrese, ce cuprinde refuzul de solutionare favorabila a cererii, nefiind necesara formularea unei contestatii, conform art. 7 alin. 5 din Legea nr. 554/2004.
Fata de toate aceste considerente, Curtea, in baza art. 18 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, a respins, ca neintemeiata actiunea, astfel cum a fost completata.
Recursul exercitat in cauza
Impotriva Sentintei nr. 2246 pronuntata la data de 04.07.2013 de Curtea de Apel Bucuresti – Sectia a VIII-a de contencios administrativ si fiscal a declarat recurs reclamanta SC A SA.
2.1. Motivele de casare
Prin recursul sau, reclamanta SC A SA a invocat motivele de casare prevazute de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.pr.civ.
Recurenta – reclamanta a aratat in esenta urmatoarele :
Motive de nelegalitate care atrag casarea in parte a sentintei atacate pentru nejudecarea fondului conform art. 497 c.pr.civ.
Instanta de fond, prin sentinta atacata a respins cererea recurentei, motivand ca nu sunt aplicabile regulile raspunderii civile delictuale, ci ale raspunderii administrativ patrimoniale. Or, instanta de fond, nu a pus in discutia partilor aceasta recalificare in cursul procesului, ci, a mentionat-o, in premiera, in sentinta atacata.
Realizarea acestei mentiuni in mod direct in sentinta atacata nu poate semnifica indeplinirea obligatiei de a da calificarea corecta, intrucat scopul recalificarii este de a judeca cererea potrivit specificului juridic al acesteia, ceea ce instanta de fond nu a facut.
Avand in vedere faptul ca recurenta a solicitat plata dobanzilor de la data platii nedatorate, instanta de judecata avea doua optiuni: fie sa considere ca pentru intreaga perioada solicitata de recurenta sunt aplicabile regulile raspunderii patrimonial-administrative, fie sa considere ca raspunderea patrimonial-administrativa este aplicabila numai in cazul in care organele fiscale nu restituie in termen de 45 de zile sumele nedatorate, iar pentru restul perioadei, cuprinse intre data platii si expirarea celor 45 de zile, este aplicabila raspunderea civila delictuala.
Instanta de judecata a inlaturat raspunderea civila delictuala, fara a realiza vreo disctinctie.
Se arata ca instanta de fond si-a nesocotit obligatia expresa prevazuta la art. 22 alin. 4 C.pr.civ., de a pune in discutia partilor calificarea pe care o considera corecta si de restabili calificarea juridica avuta in vedere.
Instanta de fond nu a judecat fondul pretentiei deduse judecatii, intrucat nu a analizat indeplinirea conditiilor raspunderii patrimoniale a organelor administrativ fiscale, fie de natura administrativa, fie de natura civila delictuala.
Recurenta a aratat ca Raportul de Inspectie Fiscala din data de 29.08.2008 si Decizia de impunere nr. 339/30.08.2008 au fost anulate in mod irevocabil de catre instantele judecatoresti, fiind emise cu nerespectarea conditiilor de nelegalitate, in urma anularii actelor administrativ-fiscale a fost confirmata indeplinirea primei conditii a raspunderii si anume ilegalitatea sau existenta unui act administrativ nelegal.
De asemenea, s-a aratat existenta prejudiciului, constand in echivalentul lipsei de folosinta a sumelor platite organelor administrativ-fiscale, desi erau nedatorate, mai precis dobanzile datorate de la data platii sumei nedatorate pana la data restituirii efective.
In ceea ce priveste celelalte doua conditii, legatura de cauzalitate si culpa autoritatilor administrativ-fiscale, indeplinirea acestora rezulta in mod firesc din circumstantele spetei, astfel cum sunt expuse in cererea de chemare in judecata.
Instanta de fond, desi a recunoscut ca obiectul prezentei cauze este reprezentat de raspunderea patrimoniala a statului, nu a verificat indeplinirea conditiilor specifice acestei raspunderi, in special in ceea ce priveste prejudiciul cauzat recurentei prin actele administrativ-fiscale nelegale.
Motive de nelegalitate care atrag casarea in parte a sentintei atacate, pentru alte motive decat nejudecarea fondului
Sentinta atacata a fost data cu aplicarea gresita a prevederilor privind raspunderea patrimoniala a organelor administrativ-fiscale, art. 488 pct. 8 C.pr.civ.
Acest motiv de recurs presupune doua ipoteze:
(i) in cadrul ipotezei principale se considera ca raspunderea patrimoniala a organelor fiscale este exclusiv de natura administrativa, in temeiul Codului de Procedura Fiscala si a OMFP nr. 1899/2004 – in acest caz instanta de fond a aplicat in mod gresit aceste texte legale, considerand ca ele se aplica numai in cazul in care organele fiscale nu restituie in termen de 45 de zile sumele nedatorate;
ii) in cadrul ipotezei alternative, se considera ca raspunderea administrativ patrimoniala a organelor fiscale se aplica numai in cazul in care organele fiscale nu restituie in termen de 45 de zile sumele nedatorate – in acest caz, instanta de fond a aplicat in mod gresit prevederile privind raspunderea civila delictuala a organelor fiscale pentru perioada cuprinsa intre data platii nedatorate si expirarea termenului de 45 de zile.
Instanta de fond a considerat ca „solicitarea reclamantei de acordare a dobanzilor este neintemeiata, prin raportare la dispozitiile art. 124, art. 117 si art. 70 din Codul de procedura fiscala, precum si ale Capitolului 2 din OMFP nr. 1899/2004″. In motivarea acestei concluzii, Curtea de Apel a aratat ca recurentei i-au fost restituite sumele percepute in temeiul actelor administrativ-fiscale nelegale cu respectarea termenului de 45 de zile prevazut de art. 70 alin. 1 din Codul de procedura ficala.
In ceea ce priveste actele administrativ-fiscale, exista proceduri specifice prevazute in Codul de procedura fiscala.
Astfel, un contribuabil care ataca un act administrativ-fiscal cu actiune in anulare si care a platit obligatiile fiscale impuse prin respectivul act administrativ-fiscal (sau a fost executat silit), nu poate cere restituirea sumei sau despagubiri legate de privarea de aceasta suma odata cu cererea de anulare, intrucat, exista o procedura specifica de restituire a sumei percepute in mod nelegal.
Astfel, potrivit art. 117 alin. 1 C.pr.fisc, orice restituire a vreunei sume percepute in mod nelegal se realizeaza conform unei proceduri specifice, proceduri declansate numai la cererea contribuabilului, ulterior obtinerii anularii in mod irevocabil a actului administrativ-fiscal in fata instantelor de judecata.
Abia ulterior solutionarii acestei cereri si restituirii sumelor percepute in mod nelegal, contribuabilul are posibilitatea de a cuantifica perioada pentru care a fost lipsit de folosinta sumelor respective si, implicit, paguba pe care a suferit-o.
Cu toate acestea, potrivit art. 124 alin. 1 C.pr.fisc, contribuabilul care solicita dobanzi pentru sumele de restituit trebuie sa se adreseze, in primul rand organelor administrativ-fiscale, iar nu direct instantei de judecata. In consecinta, in cazul unui refuz al organelor administrativ-fiscale, contribuabilul nu se poate adresa decat instantelor de contencios administrativ, in conditiile Legii nr. 554/2004.
Textele legale mentionate, art. 117, art. 124, art. 70 din Codul de procedura fiscala nu pot fi interpretate decat in sensul ca reglementeaza numai o situatie particulara, aplicabilitatea lui fiind restransa la ipoteza avuta in vedere de aceasta prevedere, si anume, situatia in care organele fiscale nu solutioneaza in termenul de 45 de zile prevazut de art. 70 C.pr.fisc. cererea prin care contribuabilul solicita restituirea debitului principal incasat fara temei legal, in timp ce dreptul la dobanzi este un drept efectiv si garantat de legislatia fiscala in orice situatie.
Incidenta jurisprudentei CJUE in prezenta cauza sub aspectul raspunderii administrativ-patrimoniale
In cauza Mariana Irimie impotriva Administratiei Finantelor Publice Sibiu si Administratiei Fondului pentru Mediu, CJUE a considerat ca art. 124 C.pr.fisc, care limiteaza dreptul la dobanzi numai de la data expirarii termenului de solutionare a cererii de acordare a acestora este contrar dreptului Uniunii. Recurenta a aratat cu aceasta ocazie ca, desi in prezenta cauza nu se pune in discutie incalcarea dreptului comunitar, solutia pronuntata de instantele romane ar trebuie sa fie identica, datorita identitatii de rationament.
Sentinta atacata retine ca in prezenta cauza nu ne aflam in prezenta unei incalcari a dreptului comunitar.
Chiar daca este o problema fiscala ce tine exclusiv de dreptul intern, instanta de judecata nu poate ignora total principiile de drept comunitar in materie fiscala, cu atat mai mult cu cat CJUE impun exercitarea competentelor in materia fiscalitatii directe in spiritul dreptului comunitar.
Or, aplicand standardele comunitare, despagubirea trebuie sa cuprinda dobanzi de la data platii efective a taxei, pana la restituirea acesteia.
Incidenta jurisprudentei Curtii Europene a Drepturilor Omului sub aspectul raspunderii administrativ-patrimoniale
Instanta de fond face o gresita intepretare a CEDO, in lumina jurisprudentei Eko-Elda Avee impotriva Greciei, pe care o interpreteaza extrem de restrictiv, contrar spiritului acesteia.
Astfel, in primul rand, Curtea Europeana nu ataseaza momentului cererii de restituire o importanta decisiva, intrucat, expliciteaza acest moment prin sintagma „aratand caracterul nelegal al relevarii”. Prin urmare, a restrictiona protectia acordata de art.l al Protocolului nr. 1, in functie de momentul formal al cererii de restituire este contrar jurisprudentei Curtii Europene.
In al doilea rand, conform paragrafului 29 al acestei jurisprudente citate, potrivit art. 1 al Protocolului nr. 1, acordarea de daune-interese este intrinsec legata de obligatia statului de a compensa decalajul dintre suma platita si cea restituita contribuabilului. Esenta incalcarii art. 1 al Protocolului nr. 1, consta in sarcina excesiva sau in atingerea adusa situatiei financiare a contribuabilului de catre conditiile de restituire impuse de stat.
Prin urmare, data la care se solicita efectiv restituirea sumei nu poate fi considerata ca decisiva in lumina jurisprudentei Curtii.
In cazul in care Inalta Curte considera ca raspunderea administrativ-patrimoniala nu poate fi invocata decat in situatia in care organele fiscale nu raspund cererii de restituire a sumei principale in termen de 45 de zile, atunci, pentru perioada care curge de la data platii nedatorate si pana la data expirarii termenului de 45 de zile prevazut de art. 70 C.pr.fisc, devin aplicabile regulile raspunderii civile delictuale.
Prin urmare, pentru dobanzile datorate de organele fiscale in afara acestei perioade, trebuie aplicate alte prevederi relevante. Cum pentru aceste dobanzi, Codul de procedura fiscala nu contine o prevedere expresa, nu se poate retine existenta unui vid legislativ in aceasta materie, si nici faptul ca pentru alta perioada de timp, nu se datoreaza contribuabililor nicio dobanda, aceasta solutie fiind profund inechitabila si neprotejand contribuabilul impotriva pasivitatii organelor fiscale.
Astfel, potrivit art. 2 alin. 3 C.pr.fisc, „unde prezentul cod nu dispune se aplica prevederile Codului de procedura civila”.
Or, dreptul contribuabilului la dobanzi pentru sumele platite fara temei legal catre organele fiscale, in afara perioadei aratate in mod expres in art. 124 C.pr.fisc, este reglementat in conformitate cu art. 1088 C.civ. Prin urmare, dreptul comun in ceea ce priveste dreptul contribuabilului la dobanzi este continut in normele mai sus mentionate din Codul civil.
Pe de alta parte, trebuie avut in vedere faptul ca obligatia organelor fiscale de a plati dobanzi, corelativa dreptului contribuabilului la dobanzi, este o forma de raspundere civila, mai precis de raspundere civila delictuala pentru fapta ilicta – perceperea fara temei legal a unor sume de bani.
Or, potrivit principiilor raspunderii civile delictuale, repararea prejudiciului cauzat trebuie sa fie integrala, acoperind atat paguba efectiv suferita, cat si beneficiul nerealizat. Paguba efectiv suferita este reprezentata de suma principala, in timp ce beneficiul nerealizat este reprezentat de dobanzile pe care statul trebuie sa le plateasca pentru toata perioada in care recurenta a fost lipsita de folosinta sumelor in discutie.
Pe de alta parte, si restul conditiilor raspunderii civile delictuale sunt indeplinite in prezenta cauza.
In ceea ce priveste fapta ilicita, aceasta este reprezentata de emiterea actelor administrative nelegale, Raportul de Inspectie Fiscala din data de 29.08.2008 si Decizia de impunere nr. 339/30.08.2008. Caracterul ilicit al faptei rezulta din anularea acestora de catre instantele judecatoresti in mod irevocabil prin Decizia nr. 1791/03.04.2012, pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie.
Prejudiciu este reprezentat de lipsa folosintei sumelor de bani, de la momentul platii catre organele fiscale, pana la momentul restituirii acestora.
Legatura de cauzalitate rezulta in mod evident din situatia de fapt, intrucat recurenta a platit sumele de bani in temeiul actelor administrative nelegale. Aceasta plata a privat recurenta de folosinta sumelor respective pe intreaga perioada de la plata pana la restituirea efectiva a acestora.
In ceea ce priveste culpa, aceasta rezulta din insasi logica raspunderii juridice a organelor administrative, raspundere juridica obiectiva.
Prin incheierea pronuntata in sedinta publica din 10 februarie 2014, Inalta Curte a admis cererea de sesizare a Curtii Constitutionale in vederea solutionarii exceptiei de neconstitutionalitate a prevederilor art. 124 alin. (1) Cod procedura fiscal.
Prin Decizia Curtii Constitutionale nr. 694/20 octombrie 2015 s-a admis exceptia de neconstitutionalitate a prevederilor art. 124 alin. 1 raportat la art. 70 din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedura fiscal, constatandu-se neconstitutionale aceste prevederi.
Apararile intimatei
Impotriva sustinerilor recurentei – reclamante, din cuprinsul motivelor de recurs, intimata Agentia Nationala de Administrare Fiscala a formulat intampinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat si mentinerea solutiei data de instanta de fond, ca fiind legala si temeinica.
Procedura de solutionare a recursului
Cu privire la examinarea recursului in completul de filtru
Raportul intocmit in cauza, in conditiile art. 493 alin.(2) ?i (3) Cod procedura civila, a fost analizat in Completul filtru, fiind comunicat partilor in baza incheierii de ?edinta din data de 18 martie 2014, in conformitate cu dispozitiile art.493 alin.(4) Cod procedura civila.
Prin incheierea din 14 mai 2014, Completul de filtru a constatat, in raport de continutul raportului intocmit in cauza, ca cererea de recurs indeplineste conditiile de admisibilitate ?i, pe cale de consecinta, a declarat recursul ca fiind admisibil in principiu, in temeiul art.493 alin.(7) Cod procedura civila, ?i a fixat termen pentru judecata pe fond a recursului.
Considerentele ?i solutia instantei de recurs
Examinand sentinta atacata prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, a apararilor cuprinse in intampinarea formulata in cauza de intimata Agentia Nationala de Administrare Fiscala la motivele de recurs si raportat la prevederile legale incidente din materia supusa verificarii, Inalta Curte constata ca recursul este fondat.
Efectele deciziei Curtii Constitutionale nr. 694/20 octombrie 2015
Inalta Curte retine ca potrivit dispozitiilor art. 147 alin. 4 din Constitutia Romaniei considerentele si dispozitivul deciziilor Curtii Constitutionale sunt general obligatorii.
Constatarea neconstitutionalitatii prevazute de art. 124 alin.1 raportat la art. 70 din O.G. nr. 92/2003 prin Decizia Curtii Constitutionale nr. 694/20 octombrie 2015 conduce la concluzia ca temeiul juridic al refuzului de acordare a dobanzilor solicitate de reclamanta – recurenta a fost inlaturat in masura in care acordarea dobanzii prevazute de O.G. nr. 92/2003 nu se face incepand cu data platii de catre societate a sumelor reprezentand obligatiile fiscale anulate ca fiind nelegale de instanta de judecata.
Din aceasta perspectiva, considerentele instantei de fond sunt gresite.
De asemenea, instanta de fond in mod gresit a apreciat ca nu sunt aplicabile dispozitiile (obligatorii ale ) CJUE respectiv Cauza C 565/11 Mariana Irimie impotriva Administratiei Finantelor Publice Sibiu si a Administratiei Fondului pentru Mediere – care a stabilit ca „dispozitiile care limiteaza dobanzile la cele care curg incepand din ziua care urmeaza datei formularii cererii de restituire a taxei percepute fara temei sunt date cu incalcarea dreptului Uniunii, in ce priveste perioada cuprinsa intre data platii fara temei a taxei in cauza si data restituirii acesteia.
Asa cum a aratat Curtea Constitutionala, dobanda trebuie calculata de la data indisponibilizarii sumei a carei restituire se cere, constatandu-se in raport de art. 119, art. 70, 131,135 din O.G. nr. 92/2003, ca nu rezulta justificari obiective pe care sa se intemeieze diferenta substantiala de tratament juridic intre stat si contribuabili.
Raportat la jurisprudenta CEDO, Curtea Constitutionala a constatat analizand marja de apreciere a legiuitorului in materie fiscala in vederea crearii unui echilibru intre interesele generale ale societatii si interesele particulare ale persoanelor, ca dispozitiile legale adoptate in acest sens nu trebuie sa contravina drepturilor si libertatilor fundamentale, in speta limitele dreptului de proprietate – restituire dobanzi (ca bun in acceptiunea art. 1 al Protocolului 1) nu se confunda cu insasi suprimarea dreptului de proprietate.
Vazand considerentele si dispozitivul deciziei Curtii Constitutionale nr. 684/20 octombrie 2015 instanta de control judiciar constata ca din aceasta perspectiva sunt intemeiate argumentele recurentei privind incalcarea dreptului comunitar si ale spiritului contrar jurisprudentei CEDO, considerentele deciziei Constitutionale nr. 694/205 pronuntata in prezenta cauza in timpul solutionarii recursului sunt insusite astfel de Inalta Curte de Casatie si Justitie.
Prin urmare, apare ca intemeiata cererea privind acordarea de dobanzi pentru perioada cuprinsa intre data platii efective a acestora si data restituirii sumei constand in obligatiile fiscale anulate prin sentinta civila nr. 3605/20 mai 2011 a Curtii de Apel Bucuresti, devenita irevocabila prin decizia Inaltei Curti de Casatie si Justitie nr. 1791 din 3 aprilie 2012.
In ceea ce priveste temeiul de drept al actiunii si calificarea juridica data de catre instanta de judecata
Se observa ca prin cererea de chemare in judecata, societatea reclamanta a invocat si a adus argumente pentru aplicabilitatea in cauza a dispozitiilor specifice din Codul de procedura fiscala (art. 2 alin. 1, art. 21, art. 124, art. 205 si urmatoarele), dispozitiile din Legea nr. 554/2004 (art. 11 alin. 1, art. 8 alin. 1, art. 11 alin. 1 lit. c) si dispozitiile Codului Civil (art. 1088).
Dispozitiile Codului de procedura fiscala sunt dispozitii speciale in raport cu cele ale Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ care constituie in acest caz drept comun.
In situatiile in care in conformitate cu prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004, dupa obtinerea unei hotarari judecatoresti irevocabile de anulare a actului administrativ fiscal, cand nu s-au cerut prin actiunea de anulare si despagubiri, acestea se pot solicita pentru repararea prejudiciului in termen de 1 an de la data cunoasterii pagubei sau cand trebuia sa cunoasca paguba prin actiunea principala adresata instantei de contencios administrativ (spre deosebire de prevederile art. 131, 135 Cod procedura fiscala care se refera la termenul de 5 ani de la data de 1 ianuarie urmator nasterii dreptului pentru introducerea actiunii privind restituirea sumelor de la buget).
Culpa autoritatii publice, ca o conditie a raspunderii administrativ patrimoniale, se poate constata numai in cadrul actiunii in anulare, in conditiile contenciosului administrativ.
Cererea pentru despagubiri, formulata pe cale separata, intemeiata pe art. 19 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 este conditionata de existenta unei hotarari judecatoresti prin care sa fi fost admisa actiunea impotriva actului administrativ pretins nelegal, pentru ca repararea pagubei persoanei vatamate este o latura intrinseca litigiului administrativ. In caz contrar nu se poate recurge decat la calea dreptului comun, pentru angajarea raspunderii delictuale a autoritatii publice, in conditiile Codului civil.
In contenciosul administrativ, cererea intemeiata pe art. 1 alin.1 raportat la art. 18, privind recunoasterea unui drept legitim si a unui interes legitim si repararea pagubei cauzate este subsecventa, decurge din cererea indreptata impotriva unui act administrativ, in caz contrar competenta revenind instantei de drept comun.
In decizia Curtii Constitutionale nr. 694/2015 se precizeaza ca neconstitutionalitatea dispozitiilor criticate (art. 124 alin. 1 raportat la art. 70 din O.G. nr. 92/200) nu priveste insa situatia in care contribuabilul a solicitat si a obtinut despagubiri in conditiile art. 18 din Legea nr. 554/2004, astfel s-ar ajunge la o imbogatire fara justa cauza a contribuabilului.
De asemenea, aceeasi mentiune este aratata expres in prevederile art. III pct. 15 din OUG nr. 8/2014 – pentru modificarea si completarea unor acte normative si alte masuri fiscal bugetare.
La art. 124, dupa alineatul (1) se introduce un nou alineat, alineatul 11 „In cazul creantelor contribuabilului rezultate din anularera unui act administrativ fiscal prin care au fost stabilite obligatii fiscale de plata si care au fost stinse anterior anularii, contribuabilul este indreptatit la dobanda incepand cu ziua in care a operat stingerea creantelor fiscale individualizate in actul administrativ anulat si pana in ziua restituirii sau compensarii creantei contribuabilului rezultate in urma anularii actului administrativ fiscal. Aceasta prevedere nu se aplica in situatia in care contribuabilul a solicitat acordarea de despagubiri, in conditiile art. 18 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificarile si completarile ulterioare, precum si in situatia prevazuta la art. 83 alin. (41).”
-Referitor la cuantumul dobanzilor aferente sumei de 3.707.183 RON si dobanda aferenta contractului de credit nr. 285/11 mai 2007 incheiat de catre societatea recurenta si Banca X.
Inalta Curte retine ca organele fiscale datoreaza reclamantei – recurente dobanda (calculata potrivit art. 119 alin. 4) raportat la OMFP nr. 1898/2004 – pentru aprobarea Procedurii de restituire si rambursare a sumelor de la buget…) aferenta sumei in cuantum de 3.707.183 RON de la data platii acesteia si pana la data restituirii astfel:- pentru suma de 3.282.362 compensata la data de 15.04.2009 prin nota de compensare nr. 7366, -pentru suma de 322.979 RON prin nota de compensare nr. 8452/10 iulie 2009, – pentru suma de 101.842 RON prin Ordinele de plata din datele 23..09.2008, 23.10.2008, 24.11.2008, 22.12.2008, 21.01.2009, 23.02.2009, 23.03.2009 si 25.05.2009.
Prin urmare, prin adresa nr. 1048770/2013 s-a respins nejustificat cererea privind dobanda.
Desi reclamanta – recurenta a solicitat initial in actiunea sa pentru dovedirea cuantumului dobanzii solicitate proba cu expertiza contabila, se observa ca ulterior nu a mai solicitat efectuarea acestei expertize.
Or, in privinta certitudinii sumei solicitate cu titlu de dobanda, se observa ca nu exista nici macar un simplu desfasurator de calcul, asa incat instanta de recurs constata ca este necesara efectuarea unei expertize contabile de catre instanta de fond care sa calculeze in functie de perioadele si sumele achitate dobanda ce trebuie restituita de catre organele fiscale catre recurentul – reclamant pentru a se confirma corectitudinea acestui calcul si in consecinta obligarea organelor fiscale la emiterea actelor fiscale prin care sa acorde societatii aceste dobanzi.
-Referitor la dobanda aferenta contractului de credit nr. 285/11 mai 2007 incheiat de societate cu Banca X – solutia instantei de fond este corecta si mentinuta de instanta de recurs intrucat din actele dosarului nu s-a facut dovada folosirii sumelor obtinute in baza contractului de credit mentionat pentru achitarea sumei de 3.707.183 lei, aceasta chestiune intrand sub incidenta prevederilor art. 501 alin. 1 NCPC „In caz de casare, hotararile instantei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanta care judeca fondul”. Temeiul legal al solutiei adoptate in recurs
Fata de cele aratate mai sus, in conformitate cu prevederile art. 488 pct. 6,8 CPC, recursul a fost admis, sentinta atacata a fost casata iar cauza a fost trimisa spre rejudecare, in limitele casarii, la aceeasi instanta de fond.