Divort. Regulamentul Consiliului european nr. 2201/2003. Competenta
Potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 105/1992, relatiile personale si patrimoniale dintre soti sunt supuse legii nationale comune, iar in cazul in care au cetatenii deosebite, sunt supuse legii domiciliului comun, iar la art. 22 din acelasi act normativ se stabileste in mod expres ca divortul este carmuit de legea aplicabila potrivit art. 20.
De mentionat este insa faptul ca, dupa data de 1 ianuarie 2007 – data aderarii Romaniei la Uniunea Europeana – se aplica Regulamentul Consiliului european nr. 2201/2003 privind competenta, recunoasterea si executarea hotararilor in materie familiala si responsabilitatii parintesti. Iar, potrivit art. 3 din Regulament, competenta in solutionarea actiunii de divort apartine instantei de la domiciliul comun al sotilor.
(Curtea de Apel Targu-Mures, Sectia civila, pentru cauze privind conflicte de munca si asigurari sociale si pentru cauze cu minori si de familie, Decizia nr. 1512/R din 2 noiembrie 2010)
Prin sentinta civila nr. 725 din 30 aprilie 2009, Judecatoria Odorheiul Secuiesc a admis actiunea reclamantului N.A. in contradictoriu cu parata N.M.M. si a dispus desfacerea casatoriei partilor incheiata la data de 13 iulie 1978 in fata delegatului de stare civila a Primariei Cluj Napoca, din vina ambilor soti, parata pastrandu-si numele dobandit in timpul casatoriei, acela de N.
Impotriva acestei sentinte a declarat in termen legal apel parata, solicitand admiterea apelului si desfiintarea sentintei atacate, dat fiind, arata apelanta, ca Judecatoria Odorheiu Secuiesc nu are atributii si competenta pentru desfacerea casatoriei, dat fiind ca ultimul domiciliu comun al partilor a fost in Ungaria, astfel ca este competenta Judecatoria Oraseneasca N.
Prin decizia civila nr. 37/4 mai 2010, Tribunalul Harghita a respins apelul, obligand apelanta la plata catre intimat a cheltuielilor de judecata.
Pentru a pronunta aceasta decizie, Tribunalul a retinut, in ceea ce priveste necompetenta instantelor romane in solutionarea cauzei, in temeiul dispozitiilor art. 150 pct. 1 din Legea nr. 105/1992 instantele romane sunt competente sa judece procesele dintre persoane cu domiciliul in strainatate referitoare la fapte sau acte de stare civila inregistrate in Romania daca cel putin una dintre parti este cetatean roman. De asemenea, in baza dispozitiilor art. 607 C. pr. civ., cererea de divort este de competenta judecatoriei in circumscriptia careia se afla cel din urma domiciliu comun al sotilor, iar daca paratul nu are domiciliu in tara, este competenta judecatoria din circumscriptia careia isi are domiciliul reclamantul.
Astfel, retine instanta de apel, casatoria partilor fiind incheiata in fata autoritatilor romane, respectiv in fata delegatului de stare civila al fostului Consiliu local al municipiului Cluj Napoca, iar potrivit actelor de identitate depuse la dosarul de fond reclamantul fiind cetatean roman, competenta in solutionarea actiunii de divort apartine instantelor romane.
In ceea ce priveste fondul cauzei, la fel ca instanta de fond, instanta de apel a retinut ca in mod corect casatoria partilor a fost desfacuta, dat fiind ca relatiile dintre soti sunt iremediabil vatamate.
Impotriva acestei decizii a declarat in termen legal recurs parata, solicitand casarea deciziei atacate si rejudecand cauza admiterea exceptiei necompetentei teritoriale a instantelor romane in solutionarea cauzei cu consecinta respingerii actiunii ca inadmisibila.
In motivarea recursului parata a aratat ca, sub aspectul competentei sunt incidente dispozitiile art. 20 din Legea nr. 105/1992. Parata este cetatean maghiar, renuntand la cetatenia romana iar reclamantul are dubla cetatenie. In aceste conditii legea nationala comuna este legea maghiara. Si in situatia in care am admite faptul ca, competenta este determinata de ultimul domiciliu comun al sotilor, instanta competenta este tot instanta maghiara pentru faptul ca ultimul domiciliu comun al partilor a fost in Nyirszolos, Ungaria.
S-a mai aratat ca dispozitiile art. 150 pct. 1 din Legea nr. 105/1992 retinute de Tribunalul Harghita dat fiind ca in cauza se analizeaza relatiile personale dintre soti, si nu un act sau fapt de stare civila material, la care se refera acest text de lege.
In concluzie, arata recurenta, in cauza este incident motivul de recurs prevazut de art. 304 pct. 3 C. pr. civ.
Prin intampinare, asupra exceptiei invocate de recurenta, intimatul a aratat in esenta ca instantele romane in mod corect au solutionat cererea date fiind incidente prevederile art. 150 alin. (1) din Legea nr. 105/1992 si art. 607 teza ultima. De asemenea, prezinta importanta si prevederile art. 20 alin. (3) din Legea nr.105/1992.
Examinand decizia atacata raportat la motivul de recurs invocat, Curtea de Apel retine urmatoarele:
Partile s-au casatorit la data de 13 iulie 1978 in fata delegatului de stare civila al fostului Consiliu local al municipiului Cluj Napoca, casatoria fiind inregistrata in registrul starii civile sub nr. 1589/1978.
Este necontestat faptul ca ultimul domiciliu comun al sotilor, anterior despartirii in fapt, a fost in Ungaria, in localitatea Nyirszolos.
Potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 105/1992, relatiile personale si patrimoniale dintre soti sunt supuse legii nationale comune, iar in cazul in care au cetatenii deosebite, sunt supuse legii domiciliului comun.
In ceea ce priveste cetatenia, retinem ca recurenta are cetatenia maghiara iar reclamantul are dubla cetatenie, romana si maghiara. Deci, sub acest aspect, legea nationala comuna ar fi legea maghiara.
Trecand peste acest aspect, chiar daca reclamantul ar avea numai cetatenia romana, fapt nedovedit insa in cauza, ultimul domiciliu comun al sotilor a fost in Ungaria, deci legea aplicabila ar fi tot legea maghiara.
Art. 22 din acelasi act normativ stabileste in mod expres ca divortul este carmuit de legea aplicabila potrivit art. 20.
In consecinta, actiunea privind desfacerea casatoriei nu este de competenta instantelor romane.
Nu sunt incidente nici prevederile art. 150 pct. 1 din aceeasi lege, intrucat textul mentionat reprezinta o norma generala referitoare la actele de stare civila, iar dispozitiile art. 22 din lege reprezinta norma speciala derogatorie in materie de divort.
De mentionat este insa faptul ca dupa data de 1 ianuarie 2007 – data aderarii Romaniei la Uniunea Europeana – se aplica Regulamentul Consiliului european nr.2201/2003 privind competenta, recunoasterea si executarea hotararilor in materie familiala si responsabilitatii parintesti.
Potrivit art. 3 din Regulament, competenta in solutionarea actiunii de divort apartine instantei de la domiciliul comun al sotilor.
Fata de considerentele retinute, Curtea de Apel urmeaza a constata incidenta in cauza a motivului de recurs prevazut de art. 304 pct. 3 din C. pr. civ. astfel ca, in temeiul prevederilor art. 312 C. pr. civ., urmeaza a admite recursul, a modifica in tot decizia atacata, a admite apelul declarat de parata N.M.M. si a schimba in tot hotararea instantei de fond in sensul respingerii actiunii de divort formulata de reclamantul N.A. ca nefiind de competenta instantelor romane.