Daune morale. Reclamantul solicita instantei sa oblige paratii la plata daunelor morale cauzate ca urmare a neexecutarii unei sentinte si a hotararii CEDO in cauza Nitescu impotriva Romaniei

Reclamantul A. a chemat in judecata Statul Roman, reprezentat de Ministerul Finantelor Publice si Institutul pentru Ocrotirea Mamei si Copilului si a solicitat instantei ca, prin hotararea pe care o va pronunta, sa oblige paratii la plata sumei de 250.000 euro reprezentand daune morale cauzate ca urmare a neexecutarii sentintei civile nr. 2948 din 08 martie 2001 a Judecatoriei sectorului 2 Bucuresti, precum si a hotararii Curtii Europene a Drepturilor Omului pronuntata in cauza Nitescu impotriva Romaniei.

R O M A N I A
INALTA CURTE DE CASATIE SI JUSTITIE
Sectia a II-a civila

Decizia nr. 2/2017

Sedinta publica din 17 ianuarie 2017

Decizia nr. 2/2017

Asupra recursului de fata, constata urmatoarele:

Prin cererea inregistrata pe rolul Tribunalului Bucuresti, sectia a VIII-a conflicte de munca si asigurari sociale, la data de 23.03.2010, reclamantul A. a chemat in judecata Statul Roman, reprezentat de Ministerul Finantelor Publice si Institutul pentru Ocrotirea Mamei si Copilului si a solicitat instantei ca, prin hotararea pe care o va pronunta, sa oblige paratii la plata sumei de 250.000 euro reprezentand daune morale cauzate ca urmare a neexecutarii sentintei civile nr. 2948 din 08 martie 2001 a Judecatoriei sectorului 2 Bucuresti, precum si a hotararii Curtii Europene a Drepturilor Omului pronuntata in cauza Nitescu impotriva Romaniei.

In drept, reclamantul a invocat dispozitiile art. 269 C. muncii, art. 998-999 C. civ., art. 6 parag. 1 din Conventia pentru apararea Drepturilor Omului si a Libertatilor Fundamentale si art. 1 din Protocolul 1 Aditional la Conventie.

La data de 13.09.2010, paratul Institutul pentru Ocrotirea Mamei si Copilului a formulat cerere de chemare in garantie a Ministerului Sanatatii.

Prin incheierea din data de 27.09.2010, Tribunalul Bucuresti, sectia a VIII-a conflicte de munca si asigurari sociale, a admis exceptia de necompetenta functionala a sectiei a VIII-a conflicte de munca si asigurari sociale, din cadrul Tribunalului Bucuresti si a declinat competenta in favoarea Tribunalului Bucuresti, spre a fi repartizata unei sectii civile.

Impotriva acestei incheieri a declarat recurs reclamantul A., iar prin decizia civila nr. 4218 din 22 iunie 2011, pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti, sectia a VII-a civila si pentru cauze privind conflicte de munca si asigurari sociale, recursul a fost respins, ca nefondat.

Astfel, cauza a fost inregistrata pe rolul Tribunalului Bucuresti, sectia a V-a civila, sub nr. x/3/2010**, la data de 16.09.2011.

La data de 22.05.2012, reclamantul a depus la dosar o cerere, prin care si-a modificat actiunea, in sensul ca a chemat in judecata, in calitate de parati, Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Finantelor Publice, in nume propriu si Ministerul Sanatatii, solicitand obligarea paratilor Ministerul Finantelor Publice, in nume propriu, a Ministerului Sanatatii, in solidar cu ceilalti parati mentionati in actiunea introductiva, respectiv Institutul pentru Ocrotirea Mamei si Copilului si Statul Roman, prin Ministerul Finantelor Publice, la plata sumei de 250.000 euro, reprezentand daune morale pe care i le-au cauzat prin neexecutarea sentintei civile nr. 2948 din 08 martie 2001 a Judecatoriei sectorului 2 Bucuresti; obligarea Ministerului Afacerilor Externe, a Ministerului Finantelor Publice, in nume propriu, a Statului Roman, prin Ministerul Finantelor Publice, a Ministerului Sanatatii si a Institutului pentru Ocrotirea Mamei si Copilului la plata sumei de 50.000 euro, reprezentand daune morale produse ca urmare a nerespectarii hotararii Curtii Europene a Drepturilor Omului, pronuntata in cauza Nitescu contra Romaniei, de la data ramanerii definitive a hotararii, 21.07.2009, si pana in prezent.

Prin incheierea pronuntata la data de 14.11.2012, Tribunalul Bucuresti a respins exceptia necompetentei generale a instantelor romanesti, exceptia netimbrarii actiunii si exceptia prescrierii dreptului material la actiune, ca neintemeiate si, in temeiul art. 137 alin. (2) C. proc. civ., a unit cu fondul cauzei exceptia lipsei calitatii procesual pasive a paratilor Ministerul Afacerilor Externe, Statul Roman, prin Ministerul Finantelor Publice, Ministerul Sanatatii si Ministerul Finantelor Publice.

Prin sentinta civila nr. 350 din 19 februarie 2013, Tribunalul Bucuresti, sectia a V-a civila, a respins, ca neintemeiata, exceptia tardivitatii depunerii cererii modificatoare, invocata de paratul Institutul pentru Ocrotirea Mamei si Copilului. A admis exceptia lipsei calitatii procesuale a paratului Ministerul Afacerilor Externe si a respins cererea, asa cum a fost modificata, formulata impotriva Ministerului Afacerilor Externe, ca fiind formulata impotriva unei persoane fara calitate procesuala pasiva. A respins ca neintemeiate exceptiile lipsei calitatii procesuale pasive a paratilor Statul Roman, prin Ministerul Finantelor Publice, Ministerul Sanatatii si Ministerul Finantelor Publice. A admis in parte cererea reclamantului, asa cum a fost modificata, si a obligat paratii, in solidar, la plata sumei de 80.000 euro, in echivalent lei la data patii, reprezentand daune morale, pentru nerespectarea sentintei nr. 2948 din 08 martie 2001 a Judecatoriei sectorului 2 Bucuresti, precum si a hotararii Curtii Europene a Drepturilor Omului pronuntata in cauza Nitescu contra Romaniei.

A respins in rest cererea principala, ca neintemeiata, respingand ca neintemeiata si cererea de chemare in garantie formulata de paratul Institutul pentru Ocrotirea Mamei si Copilului impotriva Ministerului Sanatatii.

In fundamentarea acestei hotarari, instanta a retinut ca, prin sentinta civila nr. 2948 din 08 martie 2001 pronuntata de Judecatoria sectorului 2 Bucuresti (irevocabila, prin decizia civila nr. 773/R din 04.05.2001 a Tribunalului Bucuresti, sectia a III-a civila) a fost admisa contestatia formulata de contestatorul A. impotriva deciziei de desfacere a contractului de munca nr. 144 din 28 decembrie 2000 emisa de Institutul pentru Ocrotirea Mamei si Copilului, a fost anulata aceasta decizie, s-a dispus reintegrarea contestatorului in functia detinuta anterior emiterii deciziei, obligarea intimatului la plata drepturilor salariale cuvenite contestatorului de la data desfacerii contractului de munca pana la integrarea efectiva si la plata catre contestator a sumei de 100.000.000 ROL, reprezentand daune morale.

Reclamantul a efectuat numeroase demersuri pentru punerea in executare a acestei hotarari judecatoresti, insa fara nici un rezultat, demersuri care sunt evidentiate in hotararea Curtii Europene a Drepturilor Omului pronuntata in cauza Nitescu contra Romaniei, la data de 21.04.2009, ramasa definitiva la data de 21.07.2009.

Tribunalul a expus considerentele instantei europene si a concluzionat ca, fata de constatarile Curtii Europene in cauza mentionata, sunt neintemeiate toate apararile paratilor referitoare la imposibilitatea executarii titlului executoriu sau referitoare la faptul ca doar paratul Institutul pentru Ocrotirea Mamei si Copilului avea obligatia de a executa aceasta hotarare.

Tribunalul a mai retinut ca drepturile salariale stabilite prin hotararea judecatoreasca interna si, ulterior, prin hotararea Curtii Europene a Drepturilor Omului (in care s-a constatat o incalcare a art. 6 parag. 1 din Conventie si a art. 1 din Protocolul nr. 1) nu au fost achitate, abia prin decizia nr. 570 din 19 decembrie 2012 a Institutului pentru Ocrotirea Mamei si Copilului stabilindu-se plata esalonata catre reclamant a sumei de 221.022 lei in 6 transe egale, in perioada ianuarie 2013 – iunie 2013.

Prima instanta a apreciat ca paratul Ministerul Afacerilor Externe nu poate avea calitate procesuala pasiva in cauza, avand in vedere atributiile sale limitativ si expres prevazute de O.G. nr. 94/1999, aprobata prin Legea nr. 87/2001 cu modificarile si completarile ulterioare si de H.G. nr. 868/2003.

In ceea ce priveste calitatea procesuala a paratilor Statul Roman, prin Ministerul Finantelor Publice, si Ministerul Finantelor Publice, tribunalul a retinut ca aceasta este justificata deoarece, desi cei doi parati nu au fost parti in procesul desfasurat in fata instantelor interne, Curtea Europeana a retinut ca Statul Roman nu a depus toate eforturile pentru executarea hotararii din data de 08.03.2001, in partea referitoare la reintegrarea reclamantului. Or, statul este obligat sa asigure respectarea ordinii de drept care presupune luarea tuturor masurilor legale in vederea executarii sentintelor judecatoresti definitive si irevocabile.

Tribunalul a apreciat totodata ca, prin neexecutarea hotararii judecatoresti pronuntata de instanta interna,precum si prin neexecutarea hotararii Curtii Europene a Drepturilor Omului, paratii Institutul pentru Ocrotirea Mamei si Copilului si Ministerul Sanatatii au savarsit o fapta ilicita, in sensul dispozitiilor art. 998 C. civ.

In ceea ce priveste cuantificarea prejudiciului moral, prima instanta a retinut ca despagubirile trebuie sa prezinte un raport rezonabil de proportionalitate intre fapta culpabila si gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite. Intinderea prejudiciului nu poate fi cuantificata potrivit unor criterii matematice sau economice, ci statuand in echitate, astfel incat a apreciat ca suma de 80.000 euro, in echivalent lei la data platii, prezinta un raport rezonabil de proportionalitate cu atingerea adusa valorilor sociale ocrotite in prezenta cauza.

Impotriva acestei sentinte, au declarat apel paratii Institutul pentru Ocrotirea Mamei si Copilului, Ministerul Sanatatii, Ministerul Finantelor Publice si Statul Roman, prin Ministerul Finantelor Publice.

Prin decizia civila nr. 94/A din 06.03.2014, Curtea de Apel Bucuresti, sectia a IV-a civila, a admis apelurile declarate si a schimbat in parte sentinta apelata, in sensul ca a obligat in solidar pe paratii Ministerul Sanatatii, Statul Roman, prin Ministerul Finantelor Publice, Ministerul Finantelor Publice si Institutul pentru Ocrotirea Mamei si Copilului la plata sumei de 20.000 lei daune morale, mentinand celelalte dispozitii ale sentintei apelate.

Impotriva acestei decizii, au declarat recurs, reclamantul A., Institutul pentru Ocrotirea Mamei si Copilului, Ministerul Sanatatii si paratii Ministerul Finantelor Publice si Statul Roman, prin Ministerul Finantelor Publice.

Prin decizia civila nr. 2311 din 22 octombrie 2015, Inalta Curte de Casatie si Justitie, sectia I civila, a admis recursurile declarate de reclamantul A., de paratul Institutul pentru Ocrotirea Mamei si Copilului, de paratul Ministerul Sanatatii, precum si de paratii Ministerul Finantelor Publice si Statul Roman, prin Ministerul Finantelor Publice, impotriva deciziei civile nr. 94/A din 06 martie 2014 a Curtii de Apel Bucuresti, sectia a IV-a civila; a casat decizia recurata si a trimis cauza spre rejudecare la aceeasi instanta.

In rejudecare dupa casare, dosarul a fost inregistrat pe rolul Curtii de Apel Bucuresti, sectia a IV-a civila, sub nr. x/3/2010***.

Prin decizia civila nr. 204/A din 16.03.2016, Curtea de Apel Bucuresti, sectia a IV-a civila, a admis apelul formulat de apelantul-parat Ministerul Finantelor Publice in nume propriu impotriva sentintei civile nr. 350 din data de 19.02.2013 pronuntata de Tribunalul Bucuresti, sectia a V-a civila; a schimbat in parte sentinta apelata in sensul ca a admis exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a Ministerului Finantelor Publice si a respins cererea in contradictoriu cu acest parat, ca fiind formulata impotriva unei persoane fara calitate procesuala pasiva; a mentinut in rest dispozitiile sentintei si, totodata, a respins ca nefondate celelalte apeluri impotriva aceleiasi sentinte.

Pentru a pronunta aceasta hotarare, instanta de apel, in raport de art. 315 alin. (1) C. proc. civ., a retinut urmatoarele:

Apelul formulat de apelantul parat Ministerul Finantelor Publice in nume propriu este fondat.

Astfel, instanta de apel a retinut ca prejudiciul moral ce se cere reparat fata de neindeplinirea obligatiei de reintegrare in munca a reclamantului, obligatie stabilita prin hotarare judecatoreasca in contradictoriu cu angajatorul, nu este consecinta inactiunii paratului Ministerul Finantelor Publice, pentru a-i fi atribuita calitatea de autor al faptei ilicite, prin prisma dispozitiilor legale invocate, art. 998-999 C. civ.

In conditiile in care reclamantul nu a justificat atributiile Ministerului Finantelor Publice in nume propriu cu privire la obligatia de executat prin hotararea judecatoreasca, delictul nu poate fi imputat acestui parat, angajarea raspunderii civile delictuale presupunand obligatia de reparare a prejudiciului de persoana care a cauzat acest prejudiciu prin fapta sa ilicita.

Instanta de apel a apreciat ca nici din perspectiva hotararii C.E.D.O raspunderea civila delictuala a Ministerului Finantelor Publice nu este justificata, incalcarea drepturilor prevazute de conventie fiind consecinta inactiunii Statului Roman cu privire la executarea sentintei din 8 martie 2001, pronuntata de instanta nationala, retinand, totodata, ca interesul reclamantului nu se poate realiza fata de Ministerul Finantelor Publice in nume propriu, intrucat acesta nu are calitate de subiect in raportul juridic dedus judecatii.

Cat priveste apelul declarat de Statul Roman, prin reprezentant Ministerul Finantelor Publice, acesta a fost respins ca, nefondat, retinandu-se, in esenta, referitor la calitatea procesuala pasiva a Statului Roman prin reprezentant Ministerul Finantelor Publice ca, in conditiile si limitele stabilite de lege, statul roman are, in principiu, orice drepturi si obligatii si, implicit, posibilitatea de a fi, in principiu, subiect de drept in toate ramurile dreptului, putand astfel participa sau participand efectiv la diferite raporturi juridice ca titular de drepturi si obligatii, indiferent de ramura careia ii apartin.

Spre deosebire de celelalte persoane juridice, inclusiv unitatile sale administrativ-teritoriale care participa la raporturile civile prin organele lor de conducere, statul isi realizeaza capacitatea de exercitiu prin organe specializate, investite cu personalitate juridica proprie, precum si cu dreptul (si obligatia) de a reprezenta statul in raporturile juridice interne si externe. Art. 25 alin. (2) din Decretul-lege nr. 31/1954 (in vigoare la data introducerii actiunii) contine o norma de principiu statuand ca “el (statul) participa in astfel de raporturi prin Ministerul Finantelor Publice, afara de cazurile in care legea stabileste anume alte organe in acest scop”.

Instanta de apel a retinut ca, atat in cazurile prevazute in mod expres de lege, cat si in situatiile in care legea nu desemneaza intr-un anumit caz vreun alt organ de stat (sau alt reprezentant legal) in acest scop, Ministerul Finantelor Publice este acela care are vocatia generala de a reprezenta statul roman in raporturile juridice civile la care acesta poate participa sau participa in nume propriu.

De asemenea, in cazul unor raporturi civile nascute din fapte juridice stricto sensu, Statul este reprezentat prin Ministerul Finantelor Publice, in lipsa unei dispozitii care sa prevada un alt organ de stat si, intrucat prin actiune se invoca neindeplinirea unei obligatii dispuse prin hotarare judecatoreasca, ca fapta ilicita cauzatoare de prejudiciu, calitatea Statului de persoana obligata in raportul juridic dedus judecatii este justificata prin prisma pozitiei acestuia de detinator al fortei publice.

S-a mai retinut ca nu poate fi valorificata apararea paratului Statul Roman prin Ministerul Finantelor Publice privind lipsa calitatii sale procesuale pasive in raport de dispozitiile O.G. nr. 94/1999, intrucat fapta cauzatoare de prejudicii este neexecutarea obligatiei de reintegrare in munca, stabilita prin sentinta din martie 2001, hotararea C.E.D.O. avand aptitudinea de a confirma incalcarea art. 6 din conventie ca urmare a neexecutarii sentintei, determinata de lipsa de actiune a statului, astfel ca despagubirile solicitate nu urmeaza procedura prevazuta de actul normativ mentionat anterior.

Instanta de apel a apreciat ca sunt nefondate criticile ce vizeaza retinerea de catre tribunal a conditiei vinovatiei, intrucat nu au fost invocate in aparare imprejurarile care o inlatura, subliniind, totodata, ca raspunderea delictuala opereaza pentru cea mai usoara culpa si, indiferent de gravitatea vinovatiei, obligatia de reparare a prejudiciului este integrala.

Instanta de apel a retinut ca fapta ilicita a paratului Statul Roman prin Ministerul Finantelor Publice consta in neindeplinirea obligatiei de garantare a executarii hotararilor pronuntate de instante, prin crearea unui arsenal juridic adecvat si suficient pentru a asigura respectarea acestora.

Totodata, a retinut ca prejudiciul consta in suferinta si frustrarea produse reclamantului prin imposibilitatea in care s-a aflat acesta, pe parcursul a mai mult de 8 ani, de a-si exercita profesia si functia la care era indreptatit prin hotarare judecatoreasca. Inactiunea Statului Roman, prin omisiunea de a-si indeplini obligatia de garant al punerii in executare a hotararilor judecatoresti, a favorizat efectul pagubitor asupra reclamantului, avand rol de cauza ce se coreleaza cu prejudiciul moral invocat.

Fundamentul raspunderii civile delictuale solidare este dat de art. 1003 C. civ, delictul fiind imputabil in aceeasi masura angajatorului care a refuzat reintegrarea reclamantului dispusa prin hotarare judecatoreasca, cat si statului, prin prisma obligatiilor acestuia in asigurarea unui sistem eficient de executare a hotararilor instantelor.

Instanta de apel a retinut, pentru a raspunde criticii privitoare la nemotivarea hotararii, ca judecatorul nu trebuie sa raspunda in mod special tuturor argumentelor partilor, fiind suficient ca din intregul hotararii sa rezulte ca a raspuns acestor argumente in mod implicit. Nu se poate cere judecatorului sa dea un raspuns detaliat la fiecare argument al partii pentru a considera motivata hotararea, din ansamblul considerentelor rezultand cu claritate care au fost motivele ce au condus la solutia data in cauza.

In ceea ce priveste cuantumul daunelor morale acordate de tribunal, instanta de apel a considerat ca acesta este lasat la aprecierea judecatorului, neputandu-se retine, asa cum sustine apelanta, o culpa a reclamantului care sa justifice reducerea sumei de bani la care paratii au fost obligati cu acest titlu. Actul normativ din 2006, care interzice incadrarea ca medic sef de sectie a persoanelor peste 65 de ani, nu poate constitui un element care inlatura vinovatia apelantului parat, in conditiile in care sentinta de reintegrare este din anul 2001, fiind rezonabil a aprecia ca paratii au avut timpul necesar pentru executare. De asemenea, instanta de prim control judiciar a retinut ca nu poate fi valorificata apararea privind imposibilitatea reintegrarii cauzata de refuzul reclamantului de a prezenta angajatorului anumite inscrisuri in vederea ocuparii postului si calcularii sumelor de bani datorate, intrucat dispozitiile legale in materia conflictelor de munca nu impun asemenea conditii, cu atat mai mult cu cat aceste documente se aflau in mod normal la angajator.

Instanta de apel a mai retinut ca plata salariilor de la concediere pana la reintegrare constituie echivalentul repararii prejudiciului material, fara consecinte asupra prejudiciului nepatrimonial, ce se contureaza din imprejurarile cauzei, stabilite pe baza probatoriul administrat.

In ceea ce priveste apelul formulat de paratul Institutul pentru Ocrotirea Mamei si Copilului instanta de apel a retinut, in esenta, ca izvorul pretentiilor reclamantului este incalcarea obligatiei de executare a sentintei din 2001 prin reintegrarea in functia de medic sef de sectie si ca o analiza separata a consecintelor sentintei si a hotararii C.E.D.O. nu este necesara. Fapta ilicita este neindeplinirea obligatiei rezultate din sentinta de reintegrare, care a produs mai mult efecte, ce se constituie impreuna intr-un prejudiciu de ordin moral, la a carui reparatie este indreptatit reclamantul.

Instanta de apel a retinut ca plata sumei de 100.000.000 ROL, reprezentand daune morale acordate prin sentinta din 2001 a Judecatoriei sectorului 2 Bucuresti, constituie repararea prejudiciului moral cauzat prin desfacerea nelegala a contractului de munca, ce nu poate fi socotita de natura a acoperi prejudiciul solicitat din neexecutarea obligatiei de reintegrare in munca, faptele ilicite fiind distincte.

S-a mai aratat ca cele ce s-au constatat prin hotararea C.E.D.O. nu pot fi ignorate sau contrazise de instanta nationala in fata careia se invoca, iar imposibilitatea de reintegrare stabilita in anul 2010, fata de pozitia Ministerului Sanatatii, precum si demersurile efectuate de Institutul pentru Ocrotirea Mamei si Copilului in anii 2011 si 2012, nu exclud vinovatia paratei, rezultata din pasivitatea fata de obligatia ce ii revenea, de respectare a unei hotarari judecatoresti pronuntata in anul 2001.

Demersurile in vederea reintegrarii efectuate de fostul angajator in anul 2010, dupa pronuntarea hotararii C.E.D.O., nu anihileaza culpa acesteia in neexecutare hotararii pe o perioada de timp ce nu poate fi considerata justificata. Invocand culpa reclamantului, care nu a depus, la aceasta intarziata initiativa de reintegrare, actele necesare in vederea reangajarii, apelanta parata se prevaleaza de fapta victimei insesi, ca imprejurare ce inlatura vinovatia sa. Instanta de apel a retinut ca situatia aratata nu poate fi luata in considerare in sensul aratat, din moment ce, anterior, a existat fapta ilicita a paratei, care a refuzat sa puna in executare o hotarare judecatoreasca.

Cu privire la lipsa dovezilor privind culpa Institutului pentru Ocrotirea Mamei si Copilului, instanta de prim control judiciar a retinut ca, dat fiind caracterul subiectiv al acestui element, dovada sa directa este practic imposibila. Ceea ce se cere victimei sa dovedeasca sunt elemente exterioare de comportament, fapta autorului, caracterul ilicit obiectiv al acestei fapte, legatura de cauzalitate intre fapta si prejudiciu, eventualele circumstante de loc si de timp, modul in care a actionat, comportarea anterioara si posterioara, incalcarea unor reguli. Odata dovedite aceste imprejurari, autorul prejudiciului este indreptatit sa prezinte dovezile contrarii privind faptele ori imprejurarile care inlatura vinovatia.

Instanta de apel a mai retinut ca nesocotirea de catre parata Institutul pentru Ocrotirea Mamei si Copilului a obligatiei dispuse printr-o hotarare judecatoreasca constituie o fapta ilicita ce a avut ca efect prejudicierea reclamantului, a carui demnitate si prestigiu profesional au fost afectate prin lipsirea de posibilitatea legitima de a-si exercita profesia si functia pe o perioada de cativa ani, actiunile paratei din anul 2010, cu scopul reincadrarii, fiind pur formale, din moment ce reclamantul se afla deja la varsta la care legea interzicea ocuparea functiei de medic sef de sectie. Caracterul obiectiv ilicit al faptei de nerespectare a hotararii judecatoresti determina deducerea producerii prejudiciului moral, a carui proba directa este imposibila, fata de caracterul intern, subiectiv al acestuia.

In legatura cu natura daunelor morale, asa cum se desprinde din literatura juridica si din practica judiciara, instanta de prim control judiciar a retinut ca acestea, in principiu, nu se concretizeaza intr-o stare de fapt, ci se mentin la nivelul trairilor psihice, iar evaluarea acestora, chiar atunci cand existenta lor este evidenta, de regula, nu se poate face prin folosirea unor criterii obiective, dauna morala fiind extranee realitatilor materiale si intinderea ei nu poate fi determinata decat prin aprecieri subiective, ce presupun cunoasterea sufletului uman si a reactiilor sale.

In ceea ce priveste despagubirile pentru repararea prejudiciilor morale, instanta de apel a retinut ca acestea sunt dificil de stabilit, in absenta unor probe materiale judecatorul fiind singurul care, in raport de consecintele suferite de partea vatamata, trebuie sa aprecieze o anumita suma globala. Cat priveste intinderea prejudiciului este evident ca aceasta nu poate fi cuantificata potrivit unor criterii matematice sau economice, astfel incat in functie de imprejurarile concrete ale spetei, statuand in echitate, in cauza de fata, suma de 80.000 euro reprezinta o masura justa prin raportare la consecintele suportate de reclamant.

Instanta de apel a mai retinut ca sumele acordate pana in acest moment de parata Institutul pentru Ocrotirea Mamei si Copilului, reprezentand drepturi salariale, sunt destinate acoperirii prejudiciului material creat prin lipsirea de drepturile banesti ce i s-ar fi cuvenit reclamantului daca ar fi fost reintegrat si ar fi prestat munca. Aceste sume nu au menirea de a constitui un element in aprecierea daunelor morale, care acopera suferinta produsa prin lezarea demnitatii, a reputatiei in domeniul profesional si impiedicarea exercitarii unei profesii dobandite prin eforturi considerabile, generate de perioade lungi de studiu si practica.

In ceea ce priveste apelul paratului Ministerul Sanatatii, instanta de apel a retinut, in esenta, ca pana la constatarea incalcarii dreptului la un proces echitabil de catre C.E.D.O., acest parat avea obligatia de a contribui la punerea in executare a sentintei civile din 2001, neexecutarea obligatiei de reintegrare in munca constituind fapta ilicita ce a produs reclamantului prejudiciul moral, asa cum a fost aratat anterior, in considerentele ce sustin solutionarea celorlalte apeluri.

Calitatea procesuala pasiva a Ministerului Sanatatii, a mai retinut instanta de apel, deriva din calitatea de organ de specialitate al administratiei publice centrale, ce are in subordine Institutul pentru Ocrotirea Mamei si Copilului, conform Hotararii nr. 22 din 4 ianuarie 2001 privind organizarea si functionarea Ministerului Sanatatii si Familiei, art. 3 pct. 14. In Anexa nr. 2 a hotararii de guvern sunt enumerate unitatile aflate in subordinea ministerului, printre care se afla si Institutul pentru Ocrotirea Mamei si Copilului, subordonarea institutului mentinandu-se si prin hotararile de guvern ce au urmat anului 2001, avand ca obiect organizarea si functionarea acestuia, conform anexelor la H.G. nr. 743/2003, H.G. nr. 168/2005, H.G. nr. 862/2006, H.G. nr. 1718/2008, H.G. nr. 144/2010.

Instanta de prim control judiciar a retinut ca O.G. nr. 94/1999 nu are incidenta in speta, intrucat hotararea C.E.D.O. pronuntata in cauza reclamatului nu stabileste despagubiri, a caror plata necesita parcurgerea procedurii prevazute de actul normativ indicat.

Totodata, s-a mai retinut ca, refuzul constant al reclamantului de a fi reintegrat, invocat in aparare, nu are suport probator, in conditiile in care, prima decizie de reintegrare in fostul loc de munca a fost emisa in 2010, dupa pronuntarea de catre C.E.D.O. asupra incalcarii drepturilor reclamantului, hotarare care confirma pasivitatea autoritatilor nationale fata de punerea in executare a sentintei din anul 2001. Dupa pronuntarea sentintei din 2001 a fost desfiintata sectia de obstetrica ginecologie din cadrul Spitalului x (unde, conform hotararii, reclamantul trebuia sa-si reia functia) demers fata de care nu i se poate reprosa acestuia ca nu a acceptat un post diferit in cadrul aceluiasi sau altui spital.

Impotriva deciziei civile nr. 204/A din 16.03.2016, pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti, sectia a IV-a civila, au declarat recurs reclamantul A., paratul Statul Roman, prin Ministerul Finantelor Publice, si paratul Ministerul Sanatatii.

Recurentul-reclamant A. isi intemeiaza recursul pe dispozitiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitand, in esenta, admiterea acestuia, modificarea in parte a deciziei a deciziei recurate, in sensul respingerii ca neintemeiat a apelului Ministerului Finantelor Publice, si mentinerea sentintei instantei de fond privind obligarea intimatelor-apelante la plata daunelor morale in cuantum de 80.000 euro, cu obligarea la plata cheltuielilor pe judecata.

Recurentul-reclamant sustine ca decizia instantei de apel este nelegala, in ceea ce priveste admiterea apelului formulat de catre Ministerul Finantelor Publice, aceasta fiind data cu incalcarea art. 998-999 C. civ., art. 6 parag. 1 din Conventie, art. 1 din Protocolul aditional la Conventie, art. 36, art. 41 si art. 46 din Conventie, art. 11 si art. 20 din Constitutie.

Sustine ca instanta de apel, desi recunoaste ca i s-a incalcat dreptul de acces la justitie si dreptul la respectarea bunurilor, in sensul art. 6 parag. 1 din Conventie si art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie, probandu-se savarsirea unui fapt juridic ilicit, in mod nelegal considera ca Ministerul Finantelor Publice nu are calitate procesuala pasiva, incalcandu-se art. 10 din O.G. nr. 94/1999.

Sustine ca Ministerul Finantelor Publice are la dispozitie fonduri pentru executarea hotararilor C.E.D.O. si a fost chemat in calitate de parat deoarece dupa pronuntarea hotararii C.E.D.O. nu a disponibilizat sumele reprezentand drepturile salariale, desi in hotararea C.E.D.O. se mentiona ca aceste drepturi trebuie platite pana la reintegrarea efectiva.

Se mai arata ca, prin expunerea, in cadrul intampinarii, a procedurii prevazute de art. 10 din O.G. nr. 94/1999, Ministerul Finantelor Publice recunoaste ca ii revin atributii in ceea ce priveste plata sumelor datorate, considerand ca, sub acest aspect, trebuie sa stea in proces in nume propriu.

Recurentul-reclamant sustine ca, din inscrisurile depuse de Institutul pentru Ocrotirea Mamei si Copilului si Ministerul Sanatatii, rezulta ca Ministerului Finantelor Publice i s-au comunicat sumele de bani pe care ar fi trebuit sa i le plateasca, dupa pronuntarea hotararii C.E.D.O., insa acesta nu a luat masuri concrete conform atributiilor specifice pentru plata efectiva a banilor, ceea ce reprezinta un fapt juridic ilicit cauzator de prejudicii morale.

Se mai arata ca in cazul Ministerului Finantelor Publice nu a solicitat daune morale pentru faptul ca nu a fost reintegrat, ci pentru ca nu a respectat dispozitiile legale care il obliga sa achite despagubirile stabilite prin hotararea C.E.D.O., prin acest refuz Ministerul Finantelor Publice a avut o conduita ilicita de natura sa il prejudicieze, existand o legatura de cauzalitate intre conduita ilicita si prejudiciul pe care i l-a creat.

Recurentul-reclamant considera ca sunt indeplinite conditiile raspunderii civile delictuale, conform art. 998-999 C. civ. din 1864, subliniind in acest context ca instanta de apel a incalcat aceste dispozitii legale cand a admis exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a Ministerului Finantelor Publice, care trebuia sa indeplineasca atributiile care ii revin dupa pronuntarea hotararii C.E.D.O. in scopul achitarii despagubirilor constand in plata drepturilor salariate pana la reintegrarea efectiva.

In continuare, recurentul-reclamant arata ca sustinerea Ministerului Finantelor Publice in sensul ca nu-i revine nici o obligatie din hotararea C.E.D.O. si ca nici Statul Roman nu are nici o obligatie deoarece C.E.D.O. a emis o hotarare prin care constata doar incalcarea unor drepturi, fara ca aceasta sa aiba efecte juridice, este in contradictie cu art. 41si art. 46 din Conventie.

Se mai arata ca la producerea daunelor morale au concurat toti paratii, faptele lor ilicite de incalcare a drepturilor sale fiind stabilite de C.E.D.O. pentru perioada pana in 2009.

Recurentul-reclamant mai sustine ca instanta de apel a incalcat Protocolul aditional la Conventie, art. 36, art. 41 si art. 46 din Conventie, art. 11 si art. 20 din Constitutie, care prevad expres obligativitatea executarii hotararilor C.E.D.O. si faptul ca au prioritate fata de dreptul intern, organelor Statului revenindu-le in primul rand obligatia de a lua masuri pentru respectarea conventiilor internationale, a hotararilor pronuntate de catre instantele internationale, iar Statul Roman isi indeplineste obligatiile prin Ministerul Finantelor Publice, care nu a facut nimic pentru executarea Hotararii C.E.D.O. desi are atributii stabilite prin lege in acest sens.

Recurentul-parat Statul Roman, prin Ministerul Finantelor Publice, isi intemeiaza cererea pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitand admiterea recursului, modificarea in parte a deciziei recurate in sensul admiterii apelului formulat de Statul Roman, prin Ministerul Finantelor Publice, si prin urmare, in principal, respingerea actiunii in raport cu acesta ca fiind formulata impotriva unei persoane fara calitate procesuala pasiva, iar in subsidiar, ca neintemeiata.

Pentru a hotari astfel, instanta de apel, in aplicarea prevederilor art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, a retinut faptul ca Statul Roman prin Ministerul Finantelor Publice are calitate procesuala pasiva in cauza pendinte si ca solutia astfel adoptata este pronuntata cu incalcarea si aplicarea gresita a prevederilor actului normativ pe care instanta de apel si-a motivat rationamentul.

Se arata ca, prin argumentarea retinuta, instanta practic schimba/ denatureaza continutul si intelesul vadit neindoielnic al dispozitiilor art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice si juridice, din continutul acestei reglementari fiind evident ca Statul Roman, prin Ministerul Finantelor Publice, nu-si poate legitima calitatea procesuala pasiva atunci cand se invoca faptul ca alte persoane – fizice sau juridice – s-ar face vinovate de producerea unui eventual prejudiciu, in cadrul raportului juridic litigios, urmand a se antrena in mod direct raspunderea civila delictuala a persoanelor respective, in masura in care, intr-adevar, s-ar fi produs un prejudiciu.

Recurentul-parat arata ca din coroborarea art. 25 din Decretul nr. 31/1954 si art. 37 alin. (1) din acelasi act normativ rezulta ca Statul Roman, prin Ministerul Finantelor Publice, nu poate avea calitate procesuala pasiva in litigii, atunci cand nu participa nemijlocit la un raport juridic sau cand nu este prevazut expres de lege ca fiind cel obligat sa raspunda.

Totodata, se mai arata ca, plecand de la principiile constitutionale cu privire la raspunderea patrimoniala a statului, consacrate de Constitutia Romaniei [art. 21, art. 44, art. 52, art. 53 si art. 123 alin. (5)] si Legea nr. 554/2004, acest tip de raspundere, cu caracter autonom, nu este nici generala si nici absoluta, ci este supusa unor reguli speciale, proprii, altele decat cele consacrate de C. civ. si care guverneaza regimul raspunderii particularilor. In acest context, subliniaza ca niciuna din ipotezele legale expuse nu se regasesc implinite in speta, astfel ca Ministerul Finantelor Publice nu poate raspunde in calitate de reprezentant al Statului Roman, in cazul in care alte autoritati ale statului nu si-au indeplinit in mod corespunzator obligatiile stabilite prin lege.

Recurentul-parat sustine ca nefondat instanta de apel a respins criticile privind neindeplinirea in cauza pendinte, in raport cu Statul Roman, prin Ministerul Finantelor Publice, a conditiilor cumulativ prevazute de lege pentru atragerea raspunderii civile delictuale.

Se sustine ca, in mod neintemeiat, instanta de apel a respins criticile sale vizand retinerea in mod gresit de catre Tribunal, in cuprinsul sentintei apelate, a indeplinirii conditiei vinovatiei Statului Roman, prin Ministerul Finantelor Publice, aratand ca nu au fost invocate in aparare imprejurari care o inlatura, raspunderea delictuala operand si pentru cea mai usoara culpa, obligatia de reparare a prejudiciului fiind astfel integrala.

Totodata, sustine ca instanta de prim control judiciar retine neintemeiat, in stabilirea raspunderii civile delictuale a aceluiasi parat, ca fapta ilicita a acestuia consta in neindeplinirea obligatiei de garantare a executarii hotararilor pronuntate de instante, prin crearea unui arsenal juridic adecvat si suficient pentru a asigura respectarea acestora si, prin urmare ii revine obligatia de a acoperi prejudiciul suferit de reclamant ca urmare a imposibilitatii de a-si exercita profesia si functia timp de peste 8 ani, asa cum era indreptatit prin hotarare judecatoreasca.

Recurentul-parat sustine ca intreaga argumentare este lipsita de suport legal, fiind pronuntata cu ignorarea efectului devolutiv al apelului, precizand ca in apel se poate proceda la o a doua examinare sau judecare completa a cauzei, efectul devolutiv fiind insa limitat la ceea ce a constituit obiectul judecatii in prima instanta si la ceea ce constituie obiectul criticii aduse de apelant activitatii primei instante.

Astfel, arata recurentul-parat, instanta de apel, chiar daca constata ca nu ar fi fost formulate aparari la judecarea pricinii in fond privind fapta victimei insesi sau fapta unui tert, invocate drept cauze exoneratoare de raspundere pentru Statul Roman, prin Ministerul Finantelor Publice, era obligata sa analizeze motivele de apel cu care a fost investita si care vizau explicit si aceste aspecte.

Recurentul-parat arata ca, in cadrul motivelor de apel, a invocat in aparare atat fapta „victimei” insesi, cat si fapta tertilor Institutul pentru Ocrotirea Mamei si Copilului si Ministerul Sanatatii, pentru care Statul Roman, prin Ministerul Finantelor Publice, nu este tinut sa raspunda.

In ceea ce priveste netemeinicia retinerii faptei ilicite a paratului Statul Roman, prin Ministerul Finantelor Publice, constand in neindeplinirea obligatiei de garantare a executarii hotararilor pronuntate de instante, prin crearea unui arsenal juridic adecvat si suficient pentru a asigura respectarea acestora, recurentul-parat arata ca, prin puterea legislativa, Statul si-a indeplinit pe deplin aceasta obligatie, atat la momentul pronuntarii sentintei civile nr. 2948 din 08 martie 2001, prin care a fost dispusa reincadrarea reclamantului, cat si in prezent, recurentul expunand reglementarile care statueaza aceste aspecte.

Faptul ca reclamantul nu a inteles sa utilizeze toate mijloacele juridice puse la indemana de Statul Roman prin actele normative adoptate, menite sa ii garanteze aducerea la indeplinire a dispozitiilor hotararii judecatoresti al carui beneficiar este inca din anul 2001, nu poate sa constituie o fapta ilicita, cauzatoare de prejudicii, a Statului Roman, prin Ministerul Finantelor Publice, ci doar propria sa culpa, opineaza recurentul-parat.

Astfel, recurentul-parat arata ca instanta de apel trebuia sa constate ca in raport de apelantul Statul Roman prin Ministerul Finantelor Publice nu sunt intrunite conditiile prevazute cumulativ de dispozitiile art. 998-999 C. civ. privind raspunderea civila delictuala si sa admita apelul cu consecinta respingerii actiunii fata de acesta ca neintemeiata.

Recurentul-parat sustine ca un al treilea aspect de nelegalitate al deciziei recurate il constituie respingerea criticilor sale privitoare la neaplicarea principiului raspunderii solidare, mentionand ca in cadrul apelului formulat a aratat ca, pentru a fi in situatia aplicarii acestui principiu de drept, este necesar sa ne aflam in conditiile art. 1039 si urm. C. civ., care reglementeaza obligatiile solidare intre debitori.

Totodata, pentru aplicarea acestor dispozitii, cel de la care reclamantul pretinde executarea unei obligatii trebuie sa aiba calitatea de debitor al acelei obligatii, or in speta de fata, Statul Roman, prin Ministerul Finantelor Publice, nu a avut si nu are calitatea de debitor al reclamantului pentru a putea fi obligat la plata unei sume cu titlu de daune morale pentru nerespectarea unei hotarari judecatoresti.

Recurentul-parat arata ca instanta de apel a inlaturat aceste sustineri, considerand neintemeiat ca solidaritatea obligatiei de plata s-ar impune intrucat, potrivit prevederilor art. 1003 C. civ., „delictul este imputabil in aceeasi masura angajatorului care a refuzat reintegrarea reclamantului, dispusa prin hotarare judecatoreasca, cat si statului, prin prisma obligatiilor acestuia in asigurarea unui sistem eficient de executare a hotararilor judecatoresti”.

Recurentul-parat sustine ca, desi in mod judicios, in motivarea respingerii apelurilor formulate de paratii Institutul pentru Ocrotirea Mamei si Copilului si Ministerul Sanatatii, instanta de apel retine fapta ilicita si vinovata a acestora, generatoare a prejudiciului moral suferit de reclamant, constand in refuzul de a pune in executare o hotarare judecatoreasca, fiind intrunite fata de acestia toate conditiile prevazute de lege pentru angajarea raspunderii civile delictuale, in mod neintemeiat apreciaza ca nu poate fi inlaturata raspunderea Statului Roman, prin Ministerul Finantelor Publice, cu motivarea expusa mai sus.

La analizarea acestui motiv de nelegalitate si la stabilirea inexistentei unui delict imputabil Statului Roman, prin Ministerul Finantelor Publice, solicita a se avea in vedere motivele de fapt si de drept expuse in cadrul prezentului recurs, in argumentarea celei de a doua critici aduse hotararii atacate.

Un ultim aspect de nelegalitate al hotararii pronuntate de instanta de apel priveste mentinerea daunelor morale acordate de instanta de fond in cuantum de 80.000 euro.

Recurentul-parat sustine ca acest cuantum este exagerat de mare prin raportare la probele administrate in cauza, la vatamarile pretins suferite de reclamant dar si la jurisprudenta C.E.D.O.; din analizarea probatoriului administrat in cauza, instanta ar fi trebuit sa constate faptul ca neincadrarea reclamantului in functia detinuta anterior, s-a datorat atat unei imposibilitati legale datorate depasirii varstei maxime admise cat si culpei reclamantului insusi.

Mai sustine ca instanta trebuia sa aiba in vedere ca potrivit prevederilor art. 184 alin. (10) din Legea nr. 95/2006, incadrarea reclamantului ca medic sef de sectie nu mai era posibila deoarece a depasit varsta de 65 de ani, iar potrivit conditiilor legale prevazute de art. 385 alin. (3) din aceeasi, lege, reclamantul nu indeplinea conditiile legale pentru incadrarea ca medic.

Pe de alta parte, desi reclamantului i s-a oferit posibilitatea de a fi reincadrat, acesta nu a dat curs invitatiei de a prezenta inscrisurile solicitate de Institutul pentru Ocrotirea Mamei si Copilului in vederea ocuparii postului si realizarii calculului sumelor de bani datorate.

Mai mult decat atat, recurentul-parat sustine ca instanta trebuia sa aiba in vedere in aprecierea cuantumului daunelor morale faptul ca au mai fost acordate daune morale reclamantului din prezenta cauza.

Totodata, prin hotararea judecatoreasca din data de 8 martie 2001, prin care s-a dispus reintegrarea in functie a reclamantului si plata salariilor pana ia reintegrarea sa in functie, instanta de judecata a apreciat deja asupra daunelor morale care s-ar cuveni reclamantului, fiind acordata suma de 100.000.000 ROL cu acest titlu iar prin hotararea C.E.D.O. se retine expres ca aceasta suma a fost achitata, prejudiciul moral pretins suferit de reclamant fiind astfel, in opinia recurentului-parat, acoperit.

Recurentul-parat Ministerul Sanatatii isi intemeiaza recursul pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sustinand ca decizia recurata este data cu aplicarea gresita a legii si solicitand admiterea recursului, modificarea deciziei recurate si, pe cale de consecinta, respingerea actiunii reclamantului fata de Ministerul Sanatatii.

In motivarea cererii de recurs, recurentul-parat arata ca un aspect ce nu a fost analizat de catre instante este acela potrivit caruia reclamantul nu a prezentat avizul Colegiului Medicilor din Romania raportat la dispozitiile art. 50 lit. h) din Legea nr. 53/2003 – C. muncii, potrivit carora contractul individual de munca se suspenda de drept de la data expirarii perioadei pentru care au fost emise avizele, autorizatiile ori atestarile necesare pentru exercitarea profesiei. Daca in termen de 6 luni salariatul nu si-a reinnoit avizele, autorizatiile ori atestarile necesare pentru exercitarea profesiei, contractul individual de munca inceteaza de drept.

Sustine ca aceste dispozitii imperative nu pot fi ignorate de nicio instanta din Romania, intrucat ar insemna astfel ca o persoana ar putea exercita o profesie fara a detine in mod valabil avizele, autorizatiile ori autorizarile necesare.

Mai arata ca la data pronuntarii hotararii de reintegrare, respectiv 8 martie 2001, era in vigoare Legea nr. 10/1972 – C. muncii al R.S.R. si Legea nr. 3/1978 privind asigurarea sanatatii populatiei, care la art. 57 alin. (2) prevedeau ca profesiunea de medic, farmacist sau dentist se practica numai de persoanele cu diploma de absolvire a unui institut de invatamant superior de specialitate si care sunt autorizate, potrivit Statutului personalului sanitar, de Ministerul Sanatatii.

Faptul ca la momentul pronuntarii hotararii de reintegrare reclamantul nu a prezentat unitatii angajatoare autorizatia de practica a profesiei emisa de Ministerul Sanatatii il facea pe acesta necorespunzator din punct de vedere profesional.

Se sustine ca, la data pronuntarii hotararii de reintegrare, angajatorul avea obligatia de reintegrare a salariatului, ulterior, in vederea desfasurarii efective a sarcinilor de serviciu avea obligatia sa ceara acestuia autorizatia de practica, iar in cazul in care salariatul nu era in masura sa o prezinte, contractul individual de munca trebuia sa fie incetat. Ori angajatorul nu a procedat in acest mod.

Mai mult, in data de 18 iulie 2003 cand reclamantul sesizeaza C.E.D.O. cu cererea nr. 20763/03 era in vigoare Legea nr. 53/2003 care la art. 50 lit. h) contine prevederi exprese, reglementand cu precizie calea de urmat in situatia expirarii perioadei pentru care au fost emise avizele, autorizatiile ori atestarile necesare pentru exercitarea profesiei.

Recurentul-parat arata ca nu poate fi retinuta aprecierea instantei de apel potrivit careia Ministerul Sanatatii abia in anul 2010, prin Ordinul nr. 96, a reinfiintat sectia al carui sef era reclamantul la data concedierii, organigrama si statele de functii ale institutiilor din subordinea ministerului se aproba de acesta la propunerea motivata a acestor institutii, potrivit prevederilor art. 14 din H.G. nr. 144/2010 privind organizarea si functionarea Ministerului Sanatatii. Ministerul Sanatatii nu poate aproba ceva ce nu ii este propus spre aprobare, de esenta aprobarii fiind propunerea motivata venita din partea institutiei cu personalitate juridica aflata in subordinea ministerului.

Astfel, se arata, intreaga raspundere pentru modificarea structurii organizatorice este in sarcina Institutului pentru Ocrotirea Mamei si Copilului, ministerul neavand niciun fel de parghii legale in ceea ce priveste organizarea institutiei cu personalitate juridica din subordinea lui.

Recurentul-parat sustine ca Institutul pentru Ocrotirea Mamei si Copilului este singurul raspunzator pentru punerea in executare a hotararii de reintegrare, pe planul dreptului intern impotriva Ministerului Sanatatii neputandu-se retine nicio raspundere.

Recurentul-reclamant a depus intampinare prin care a solicitat, in esenta, respingerea ca neintemeiate a recursurilor formulate de Ministerul Sanatatii si de Ministerul Finantelor Publice ca reprezentant al Statului Roman.

Intimatul-parat Ministerul Afacerilor Externe a depus intampinare prin care a solicitat respingerea cererilor de recurs formulate in cauza.

Analizand recursurile declarate de reclamantul A., paratul Statul Roman, prin Ministerul Finantelor Publice, si paratul Ministerul Sanatatii, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Inalta Curte apreciaza ca acestea sunt nefondate si urmeaza a fi respinse, pentru urmatoarele considerente:

1. Recurentul-reclamant A. a invocat dispozitiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sustinand ca decizia recurata este nelegala, in ceea ce priveste admiterea apelului formulat de catre Ministerul Finantelor Publice, aceasta fiind data cu incalcarea art. 998-999 C. civ., art. 6 parag. 1 din Conventie, art. 1 din Protocolul aditional la Conventie, art. 36, art. 41 si art. 46 din Conventie, art. 11 si art. 20 din Constitutie.

Potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ. modificarea hotararii se poate cere cand aceasta este lipsita de temei legal ori a fost data cu incalcarea sau aplicarea gresita a legii.

Inalta Curte retine ca hotararea instantei de apel a fost pronuntata in temeiul dispozitiilor legale aplicabile spetei. Astfel, instanta de apel a facut o corecta aplicare a dispozitiilor art. 998-999 C. civ., retinand ca prejudiciul moral ce se cere reparat nu este consecinta inactiunii paratului Ministerul Finantelor Publice, pentru a-i fi atribuita calitatea de autor al faptei ilicite, prin prisma dispozitiilor legale invocate.

Pornind de la faptul ca angajarea raspunderii civile delictuale, prin prisma art. 998-999 C. civ., presupune obligatia de reparare a prejudiciului de persoana care a cauzat acest prejudiciu prin fapta sa ilicita si vazand ca reclamantul nu a justificat atributiile Ministerului Finantelor Publice, in nume propriu, in legatura cu obligatia de executat stabilita prin hotararea judecatoreasca, instanta de apel a retinut in mod legal ca delictul nu poate fi imputat acestui parat.

Totodata, avand in vedere ca Statul este obligat sa ia toate masurile legale in vederea executarii hotararilor judecatoresti, Inalta Curte retine ca instanta de apel a apreciat in mod corect ca incalcarea drepturilor prevazute de conventie este consecinta inactiunii Statului Roman cu privire la executarea sentintei din 8 martie 2001, pronuntata de instanta nationala, retinand, de asemenea, ca nici din perspectiva hotararii Curtii Europene a Drepturilor Omului raspunderea civila delictuala a Ministerului Finantelor Publice nu este justificata.

In cauza pendinte, se constata ca Ministerul Finantelor Publice nu actioneaza in nume propriu, neavand nicio obligatie rezultata dintr-o activitate proprie. Astfel, legal si temeinic a retinut instanta de apel ca interesul reclamantului nu se poate realiza fata de Ministerul Finantelor Publice in nume propriu, intrucat acesta nu justifica legitimare procesuala pasiva in raportul juridic dedus judecatii.

Critica recurentului-reclamant privind incalcarea art. 10 din O.G. nr. 94/1999 nu este pertinenta avand in vedere ca acest act normativ nu are incidenta in cauza, intrucat hotararea Curtii Europene a Drepturilor Omului pronuntata in cauza reclamantului nu stabileste despagubiri, a caror plata necesita parcurgerea procedurii prevazute de acest act normativ.

Este de necontestat ca art. 6 parag. 1 din Conventia pentru apararea Drepturilor Omului si a Libertatilor Fundamentale consacra, intr-o larga acceptiune, asigurarea si recunoasterea, aplicarea universala si efectiva a obligatiei de a fi respectate drepturile omului, prin aceea ca orice persoana are dreptul la judecarea in mod echitabil, in mod public si intr-un termen rezonabil a cauzei sale, de catre o instanta independenta si impartiala, instituita de lege care va hotari asupra incalcarii drepturilor si obligatiilor sale cu caracter civil. In solutionarea cauzei, instanta de apel a respectat cu rigurozitate spiritul european al echitatii juridice, tinand cont de toate garantiile conferite privitoare la respectarea drepturilor procesuale.

Critica privind incalcarea art. 1 din Protocolul aditional la Conventie, art. 36, art. 41 si art. 46 din Conventie, art. 11 si art. 20 din Constitutie nu este intemeiata.

In cauza, recurentul-reclamant a solicitat acordarea de daune morale pentru repararea prejudiciului suferit ca urmare a neexecutarii hotararii judecatoresti din 2001 privind reintegrarea sa in functia avuta inainte de concediere precum si pentru constatarea incalcarii art. 6 parag. 1 si art. 1 Protocolul nr. 1 din Conventie ca urmare a neexecutarii acestei hotarari.

Prima instanta a obligat paratii, in solidar, la plata sumei de 80.000 euro in echivalent lei la data platii, reprezentand daune morale pentru nerespectarea sentintei nr. 2948 din 08 martie 2001 a Judecatoriei sectorului 2 Bucuresti precum si ca o consecinta a pronuntarii Curtii Europene a Drepturilor Omului in cauza Nitescu contra Romaniei.

Instanta de apel a mentinut hotararea instantei de fond in privinta cuantumului sumei acordate cu titlu de daune morale, dar a inlaturat raspunderea paratului Ministerul Finantelor Publice de la plata acestei sume, ca urmare a constatarii lipsei calitatii procesuale pasive a acestui parat.

Prin urmare, nu se poate retine ca solutionarea cauzei de catre instanta de fond si de catre instanta de prim control judiciar s-a efectuat cu incalcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 din Conventie.

Invocarea prevederilor art. 36 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului este neavenita in cadrul actiunii deduse judecatii, cata vreme acesta se refera la interventia tertilor in cadrul procedurii ce se desfasoara in cauzele aflate pe rolul instantei europene.

In ceea ce priveste invocarea art. 41 din Conventia Europeana, de asemenea, instanta suprema observa ca aceasta prevedere legala se refera la acordarea unei satisfactii echitabile de catre Curtea Europeana a Drepturilor Omului in conditiile expres prevazute in cuprinsul acestui articol. In cauza, Curtea Europeana a considerat ca nu este cazul sa acorde reclamantului o indemnizatie in acest sens, deoarece pretentiile in cifre si justificativele necesare nu au fost prezentate pana la termenul acordat in acest scop, conform art. 60 parag. 1 din Regulament.

Pe cale de consecinta, nici aceasta prevedere legala nu are legatura cu dispozitiile legale de drept material sau procesual incidente in cauza.

Cat priveste incalcarea art. 46 din Conventia Europeana, este de observat ca aceasta prevedere legala reglementeaza forta executorie si executarea hotararilor pronuntate de Curtea Europeana a Drepturilor Omului, iar in cauza s-au solicitat si s-au acordat daune morale pentru nerespectarea sentintei nr. 2948/2001 si ca urmare a pronuntarii Curtii Europene a Drepturilor Omului in cauza Nitescu impotriva Romaniei.

Instanta de apel a pronuntat decizia ce face obiectul recursului cu respectarea garantiilor conferite de art. 20 din Constitutia Romaniei, recurentul nefiind in masura sa justifice, prin motivele invocate, nesocotirea art. 20 din Constitutie cu ocazia solutionarii cauzei in fazele procesuale anterioare.

Fata de considerentele anterior expuse recursul reclamantului A. va fi respins ca nefondat.

2. Recursul declarat de paratul Statul Roman, prin Ministerul Finantelor Publice, este nefondat pentru cele ce se vor arata in continuare:

Recurentul-parat Statul Roman, prin Ministerul Finantelor Publice, a invocat incidenta motivului de recurs prevazut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. criticand decizia instantei de apel sub patru aspecte.

Primul aspect se refera la gresita aplicare a dispozitiilor art. 25 coroborate cu art. 37 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954 si cu neobservarea prevederilor art. 52 alin. (3) din Constitutie si art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, ceea ce a condus la retinerea nelegala a calitatii procesuale pasive a Statului Roman, prin Ministerul Finantelor Publice.

Al doilea aspect este circumscris neindeplinirii conditiilor cumulative prevazute de lege pentru atragerea raspunderii civile delictuale in raport cu Statul Roman, prin Ministerul Finantelor Publice.

Al treilea aspect se refera la aplicarea gresita a principiului raspunderii solidare, iar al patrulea aspect priveste cuantumul exagerat de mare al sumei acordate cu titlu de daune morale.

In ceea ce priveste primul aspect referitor la pastrarea hotararii instantei de fond sub aspectul respingerii exceptiei lipsei calitatii procesuale pasive a recurentului-parat Statul Roman, prin Ministerul Finantelor Publice este de subliniat ca reclamantul A. prin cererea de chemare in judecata a solicitat in contradictoriu cu paratii acordarea de daune morale pentru neexecutarea sentintei nr. 2948 din 08 martie 2001 a Judecatoriei sectorului 2 Bucuresti, precum si pentru constatarea incalcarii art. 6 parag. 1 si art. 1 din Protocolul nr. 1 din Conventie de catre Curtea Europeana ca urmare a neexecutarii acestei hotarari.

Prin sentinta civila nr. 2948 din 08 martie 2001, pronuntata de Judecatoria sectorului 2 Bucuresti, irevocabila prin respingerea recursului s-a dispus obligarea intimatului, Institutul pentru Ocrotirea Mamei si Copilului, sa reintegreze pe reclamant intr-un post de medic primar ginecolog si sef al Sectiei II (Obstretica fiziologica) din cadrul Spitalului x, sa-i plateasca anumite sume cu titlu de salarii si daune morale.

Punerea in executare a acestei hotarari a ramas multa vreme fara niciun rezultat, situatie care l-a determinat pe reclamant sa se adreseze Curtii Europene a Drepturilor Omului.

Trebuie reamintit ca, prin hotararea pronuntata in cauza Nitescu contra Romaniei la data de 21.04.2009, definitiva la 21.07.2009, Curtea Europeana a constatat incalcarea art. 6 parag. 1 din Conventie si art. 1 din Protocolul nr. 1 in ceea ce priveste obligatia referitoare la reintegrarea reclamantului si la plata salariilor aferente perioadei ulterioare date de 15.06.2001. Totodata, a declarat ca nu a existat incalcarea art. 6 parag. 1 din Conventie si art. 1 din Protocolul nr. 1 in ceea ce priveste obligatia referitoare la plata salariilor aferente perioadei anterioare datei de 15.06.2001, precum si in ceea ce priveste plata daunelor morale.

In ceea ce priveste obligatia de reintegrare a reclamantului, Curtea Europeana a retinut (parag. 37) ca „executarea unei hotarari judecatoresti a oricarei jurisdictii trebuie sa fie considerata ca facand parte integranta din proces conform art. 6 din Conventie (…). Atunci cand autoritatile sunt obligate sa actioneze in executarea unei decizii judiciare si omit sa faca acest lucru, aceasta inertie angajeaza responsabilitatea statului, conform art. 6 parag. 1 din Conventie.”

In ceea ce priveste obligatia de reintegrare, in hotararea Curtii Europene se arata la parag. 40 ca „Statul nu a depus toate eforturile pentru executarea hotararii din 08.03.2001 in partea sa referitoare la reintegrarea reclamantului.”

Referitor la obligatia de reintegrare a reclamantului, instanta suprema retine ca neindeplinirea acestei obligatii s-a perpetuat in timp pana cand a devenit imposibil de executat ca urmare a faptului ca reclamantul a depasit varsta de 65 de ani pana la care avea dreptul sa ocupe functia de sef de sectie (detinuta anterior desfacerii contractului de munca), concluzie care se desprinde din reglementarea art. 185 alin. (13) din Legea nr. 95/2006 privind reforma in domeniul sanatatii.

In cauza se solicita daune morale ca urmare a neexecutarii hotararii pronuntate de instanta nationala, dar si pentru constatarea incalcarii art. 6 parag. 1 si art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventia Europeana. Instanta suprema retine ca neexecutarea hotararii de reintegrare s-a perpetuat in timp pana a devenit imposibil de executat, astfel ca se justifica legitimarea procesuala pasiva a Statului in litigiul dedus judecatii, avand in vedere ca despagubirile solicitate sunt consecinta directa, atat a incalcarilor constatate de Curtea Europeana, dar si a faptului ca situatia creata prin neexecutarea hotararii pronuntate de instanta nationala nu mai poate fi remediata nici dupa pronuntarea hotararii de catre Curtea Europeana, despagubirile avand menirea de a compensa prejudiciul incercat de reclamant ca urmare a acestei situatii.

Responsabilitatea Statului pentru reintegrarea reclamantului in functia detinuta a fost retinuta de instanta europeana si se mentine si in prezent, dat fiind faptul ca executarea hotararii pronuntate de instanta nationala in partea privitoare la reintegrarea reclamantului nu mai poate fi adusa la indeplinire din cauza trecerii timpului, cu consecinta imposibilitatii legale de a mai ocupa o functie identica cu cea pe care a ocupat-o reclamantul anterior concedierii prin depasirea varstei de 65 de ani. In aceste conditii, contrar sustinerilor recurentului-parat Statul Roman, prin Ministerul Finantelor Publice, devin incidente prevederile art. 25 din Decretul nr. 31/1954, in vigoare la data introducerii actiunii, potrivit carora statul participa nemijlocit in raportul juridic dedus judecatii, in nume propriu prin Ministerul Finantelor Publice ca subiect de drepturi si obligatii, calitate procesuala atrasa ca urmare a incalcarilor statuate de Curtea Europeana a Drepturilor Omului si care s-au perpetuat si dupa pronuntarea Curtii Europene in partea referitoare la reintegrarea reclamantului, pana cand executarea hotararii in aceasta privinta a devenit imposibila.

Prevederile art. 52 alin. (3) din Constitutie si dispozitiile art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 invocate de recurentul-parat Statul Roman nu sunt aplicabile in cauza deoarece nu este vorba despre o eroare judiciara care sa atraga raspunderea Statului pentru prejudiciile cauzate in aceasta modalitate si care sa conduca la raspunderea subsidiara a judecatorului pe calea unei actiuni de regres promovata de Stat in temeiul art. 52 alin. (2) teza finala din Constitutie coroborat cu art. 96 alin. (7) din Legea nr. 303/2004.

Prin urmare, in mod corect a retinut instanta de apel ca atat in cazurile prevazute in mod expres de lege, cat si in situatiile in care legea nu desemneaza intr-un anumit caz vreun alt organ de stat (sau alt reprezentant legal) in acest scop, Ministerul Finantelor Publice este acela care are vocatia generala de a reprezenta Statul Roman in raporturile juridice civile la care acesta poate participa sau participa in nume propriu.

Cat priveste aspectul referitor la sustinerea recurentului-parat Statul Roman, prin Ministerul Finantelor Publice, potrivit careia instanta de apel a respins criticile privind neindeplinirea conditiilor cumulativ prevazute de lege pentru atragerea raspunderii civile delictuale, se retine ca acesta este neintemeiat.

Astfel, Inalta Curte constata ca instanta de apel a respectat, aplicat si interpretat corect normele legale incidente in cauza, respectiv art. 998-999 C. civ. si, analizand cu rigurozitate conditiile antrenarii raspunderii civile delictuale, a statuat in mod corect asupra conditiei vinovatiei paratului, retinand, totodata, temeinic si legal ca fapta ilicita savarsita de paratul Statul Roman prin Ministerul Finantelor Publice consta in neindeplinirea obligatiei de garantare a executarii hotararilor pronuntate de instante prin crearea unui arsenal juridic adecvat si suficient pentru a asigura respectarea acestora.

Inalta Curte constata ca litigiul de fata vizeaza repararea unui prejudiciu moral pe care reclamantul pretinde ca l-a suferit ca urmare a neexecutarii unei hotarari judecatoresti pronuntate de instanta nationala, precum si ca urmare a constatarii incalcarilor art. 6 parag. 1 si art. 1 din Protocolul nr. 1 din Conventie prin hotararea Curtii Europene a Drepturilor Omului.

Este adevarat ca statul nu a fost parte in procesul desfasurat in fata instantelor interne, insa Curtea Europeana a retinut ca Statul Roman nu a depus toate eforturile pentru executarea hotararii interne, in partea referitoare la reintegrarea reclamantului.

Ca garant al fortei publice, statul este obligat sa asigure respectarea ordinii de drept care presupune luarea tuturor masurilor legale in vederea executarii sentintelor judecatoresti definitive si irevocabile.

Totodata, in mod corect, instanta de apel a retinut ca prejudiciul consta in suferinta si frustrarea produse reclamantului prin imposibilitatea in care s-a aflat acesta de a-si exercita profesia si functia la care era indreptatit pe o perioada mare de timp si ca inactiunea Statului Roman (cu referire la punerea in executare a hotararilor judecatoresti) a avut rol de cauza ce se coreleaza cu prejudiciul moral invocat.

In speta, nu poate fi primita sustinerea recurentului-parat vizand lipsa unei analize efective a apararilor si sustinerilor sale in apel referitoare la cauzele exoneratoare de raspundere pentru Statul Roman, prin Ministerul Finantelor Publice, cata vreme, astfel cum reiese din considerentele hotararii atacate, instanta a raspuns argumentat criticilor care au fost formulate de apelant in cadrul controlului de temeinicie si legalitate care poate fi exercitat in calea de atac a apelului, instanta nefiind tinuta sa raspunda fiecarui argument in parte, fiind suficienta o analiza logico-juridica de sinteza care sa reflecte raspunsul la toate criticile invocate.

Astfel, se constata ca instanta de apel a apreciat judicios asupra indeplinirii conditiilor raspunderii civile delictuale, fiind intrunite exigentele art. 998-999 C. civ. cu privire la existenta unei fapte ilicite, a unui prejudiciu, a raportului de cauzalitate intre acestea, precum si a vinovatiei paratului in producerea prejudiciului.

Sub al treilea aspect ce vizeaza gresita respingere a criticilor privitoare la neaplicarea principiului raspunderii solidare, Inalta Curte retine urmatoarele:

Potrivit dispozitiilor art. 1003 C. civ., cand delictul sau cvasi-delictul este imputabil mai multor persoane, aceste persoane sunt tinute solidar pentru despagubire.

In cauza este vorba de raspunderea civila delictuala a mai multor parati, care au creat acelasi prejudiciu, raspunderea acestora fiind comuna si de natura sa il acopere in intregime.

Ideea de garantie fundamenteaza raspunderea Statului, in virtutea rolului de garant al puterii publice, iar in conditiile in care Statul nu si-a indeplinit obligatia pozitiva de a reactiona la timp si cu coerenta in ceea ce priveste problema de interes general pe care o constituie respectarea unei hotarari judecatoresti, retinand si constatarile Curtii Europene in cauza Nitescu contra Romaniei, se apreciaza ca exista carente imputabile acestuia, astfel ca existand aceasta responsabilitate si in sarcina Statului Roman, conditiile art. 1003 C. civ. sunt intrunite.

Prin urmare, instanta de apel in mod corect a retinut ca sunt indeplinite cerintele art. 1003 C. civ., delictul fiind imputabil in aceeasi masura angajatorului – Institutul pentru Ocrotirea Mamei si Copilului si Ministerului Sanatatii care au refuzat reintegrarea reclamantului dispusa prin hotarare judecatoreasca, cat si Statului, prin prisma obligatiilor acestuia in asigurarea unui sistem eficient de executare a hotararilor instantelor si ca o consecinta a constatarii neexecutarii hotararii in partea privitoare la reintegrarea reclamantului.

In ceea ce priveste critica referitoare la mentinerea de catre instanta de apel a daunelor morale acordate de instanta de fond, se observa ca recurentul-parat nu a sustinut in vreun fel nelegalitatea solutiei atacate, limitandu-se a face consideratii generale asupra cuantumului exagerat al daunelor acordate in cauza, fara a indica ce prevedere legala ar fi fost nesocotita de catre instanta de apel in adoptarea solutiei.

Sub aspectul prejudiciilor de ordin moral, Inalta Curte retine ca acestea constituie consecinte daunatoare cu un continut neeconomic si care rezulta din atingerile si incalcarile drepturilor personale nepatrimoniale si se stabilesc prin apreciere, ca urmare a aplicarii criteriilor referitoare la consecintele negative suferite de cei in cauza, in plan fizic, psihic si afectiv, importanta valorilor lezate, masura in care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecintele vatamarii, etc.

Un criteriu fundamental consacrat de doctrina si jurisprudenta, in cuantificarea despagubirilor acordate pentru prejudiciul moral este echitatea. Din acest punct de vedere, stabilirea unor asemenea despagubiri implica, fara indoiala si o doza de aproximare, insa instanta trebuie sa stabileasca un anumit echilibru intre prejudiciul moral suferit si despagubirile acordate, in masura sa permita celui prejudiciat anumite avantaje care sa atenueze suferintele morale, fara a se ajunge insa in situatia imbogatirii fara just temei.

In speta, instanta de apel a tinut cont de importanta valorii lezate, precum si de necesitatea ca sumele acordate sa nu constituie, totusi, o sursa de imbogatire, ci sa ramana doar un mijloc de compensatie, de atenuare a efectelor negative produse in plan psihic si moral. Fata de aceste considerente, Inalta Curte constata ca in mod judicios instanta de apel a avut in vedere criteriile de stabilire a daunelor morale referitoare la legislatia si practica judiciara din Romania, raportandu-se, totodata nu numai la criteriile de evaluare prestabilite de legislatia nationala, ci a avut in vedere si o judecata in echitate prin raportare si la consecintele negative suferite de reclamant.

Toate aceste aspecte, circumstantiate situatiei particulare cauzei, au fost expuse in rationamentul logico-juridic al solutiei pronuntate in privinta determinarii despagubirilor, menite sa asigure o reparatie justa si echitabila a prejudiciului suferit de reclamant, daunele morale acordate fiind de natura sa acopere suferinta produsa prin lezarea demnitatii, a reputatiei in domeniul profesional si impiedicarea exercitarii profesiei, suma de 80.000 eurp reprezentand o masura justa prin raportare la consecintele suportate de reclamant.

Sustinerile recurentului-parat ce vizeaza, in realitate, redimensionarea daunelor morale nu reprezinta o critica de nelegalitate pentru a putea fi analizata de instanta de recurs, ci o chestiune de apreciere a instantei formata in baza materialului probator si prin analiza respectarii echilibrului intre o despagubire integrala si echitabila si imbogatirea fara just temei.

Asadar, Inalta Curte retine ca sustinerile referitoare la cuantumul daunelor morale nu pot face obiectul controlului judiciar in calea de atac a recursului intrucat reprezinta aspecte de netemeinicie ale hotararii atacate si exced cazurilor de nelegalitate inscrise strict si limitativ in art. 304 C. proc. civ., apararile astfel invocate situandu-se in afara criticilor de legalitate atata timp cat se raporteaza in mod explicit la situatia de fapt, la modul de interpretare si evaluare a dovezilor administrate.

3. In ceea ce priveste recursul declarat de recurentul-parat Ministerul Sanatatii, intemeiat pe dispozitiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Inalta Curte il va respinge ca nefondat pentru urmatoarele considerente:

Potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., modificarea hotararii se poate cere cand aceasta este lipsita de temei legal ori a fost data cu incalcarea sau aplicarea gresita a legii.

Din aceasta perspectiva precum si din perspectiva criticilor aduse deciziei recurate, Inalta Curte retine ca hotararea instantei de apel a fost pronuntata in temeiul dispozitiilor legale aplicabile spetei. Astfel, in mod corect a retinut instanta de apel ca Ministerului Sanatatii are calitate procesuala pasiva, aceasta derivand din calitatea de organ de specialitate al administratiei publice centrale, ce are in subordine Institutul pentru Ocrotirea Mamei si Copilului, conform Hotararii nr. 22 din 4 ianuarie 2001 privind organizarea si functionarea Ministerului Sanatatii si Familiei, art. 3 pct. 14, subordonarea institutului mentinandu-se si prin hotararile de guvern ce au urmat anului 2001, avand ca obiect organizarea si functionarea acestuia, conform anexelor la H.G. nr. 743/2003, H.G. nr. 168/2005, H.G. nr. 862/2006, H.G. nr. 1718/2008, H.G. nr. 144/2010.

Totodata, in mod corect a retinut instanta de apel ca pana la constatarea incalcarii dreptului la un proces echitabil de catre Curtea Europeana a Drepturilor Omului, acest parat avea obligatia de a contribui la punerea in executare a sentintei civile din 2001 si ca neexecutarea obligatiei de reintegrare in munca a constituit fapta ilicita ce a produs reclamantului prejudiciul moral.

Sustinerea potrivit careia intreaga raspundere pentru modificarea structurii organizatorice este in sarcina Institutului pentru Ocrotirea Mamei si Copilului, ministerul neavand niciun fel de parghii legale in ceea ce priveste organizarea institutiei cu personalitate juridica din subordinea lui, nu poate fi primita avand in vedere calitatea de organ de specialitate al administratiei publice centrale, ce are in subordine, sub autoritatea si in coordonarea sa acest institut, conform Hotararii nr. 22 din 4 ianuarie 2001 privind organizarea si functionarea Ministerului Sanatatii si Familiei, subordonare ce s-a mentinut si prin hotararile de guvern ce au urmat anului 2001, avand ca obiect organizarea si functionarea acestuia, conform anexelor la H.G. nr. 743/2003, H.G. nr. 168/2005, H.G. nr. 862/2006, H.G. nr. 1718/2008, H.G. nr. 144/2010.

Astfel, se constata ca, in mod corect, au retinut atat instanta de fond, cat si instanta de apel ca prin neexecutarea hotararii judecatoresti pronuntata de instanta nationala, precum si prin neexecutarea hotararii Curtii Europene a Drepturilor Omului, paratii Institutul pentru Ocrotirea Mamei si Copilului si Ministerul Sanatatii au savarsit o fapta ilicita, in sensul dispozitiilor art. 998 C. civ.

Critica recurentului-parat potrivit careia instantele nu au analizat faptul ca reclamantul nu a prezentat avizul Colegiului Medicilor sau autorizatia de practica a profesiei raportat la dispozitiile art. 50 lit. h) din Legea nr. 53/2003 – C. muncii, va fi inlaturata, retinandu-se ca acestea sunt aspecte care tin de probatoriile administrate si care vizeaza netemeinicia iar nu nelegalitatea solutiei criticate, ce nu pot fi analizate in aceasta etapa procesuala.

Nu trebuie omis nici faptul ca, prin trecerea timpului si implinirea varstei legale de pensionare, reclamantul se afla intr-o imposibilitate obiectiva de a mai prezenta documentele solicitate, iar aceasta situatie incumba intimatilor-parati care nu au inteles sa puna in executare hotararea de reintegrare in functia avuta anterior desfacerii contractului de munca.

In cauza, se constata ca instanta de apel a verificat in conformitate cu art. 295 C. proc. civ. aplicarea legii de catre instanta de fond, raportat la scopul urmarit prin promovarea actiunii, in limitele in care apelantul-parat a inteles sa investeasca instanta de control judiciar si sa-si argumenteze sustinerile si a facut analiza cauzei prin prisma probatoriilor administrate.

Inalta Curte, in raport de argumentele evocate si cu aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondate recursurile declarate de recurentul-reclamant A., de recurentul-parat Statul Roman, prin Ministerul Finantelor Publice, si de recurentul-parat Ministerul Sanatatii impotriva deciziei civile nr. 204/A din 16.03.2016, pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti, sectia a IV-a civila.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurentul-reclamant A., de recurentul-parat Statul Roman, prin Ministerul Finantelor Publice, si de recurentul-parat Ministerul Sanatatii impotriva deciziei civile nr. 204/A din 16.03.2016, pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti, sectia a IV-a civila.

Irevocabila.

Pronuntata in sedinta publica, astazi, 17 ianuarie 2017.