Contract de credit. Constatarea nulitatii absolute a unor clauze contractuale. Conditii de admisibilitate din perspectiva notiunii de „consumator”
Potrivit dispozitiilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, prin consumator se intelege orice persoana fizica sau grup de persoane fizice constituite in asociatii, care, in temeiul unui contract care intra sub incidenta prezentei legi, actioneaza in scopuri din afara activitatii sale comerciale, industriale sau de productie, artizanale sau liberale.
O persoana fizica ce a incheiat cu o banca mai multe contracte de credit in scopul refinantarii altor credite dobandite de la o alta banca si al obtinerii de imprumuturi in vederea dobandirii de imobile pe care, apoi, le-a inchiriat nu intra in categoria consumatorilor protejati de Directiva nr. 93/13/CEE si de Legea nr. 193/2000.
Sectia a II-a civila, Decizia nr. 441 din 2 martie 2016
Prin sentinta civila nr. 1043 din 7.03.2014 pronuntata de Tribunalul Bucuresti, Sectia a VI-a civila in dosarul nr. xx886/3/2012 s-a respins ca neintemeiata cererea de chemare in judecata formulata si precizata de catre reclamantii A. si B. in contradictoriu cu parata SC C. Romania SA.
Pentru a hotari astfel s-a retinut ca reclamantii au chemat in judecata parata SC C. Romania SA solicitand pronuntarea unei hotarari judecatoresti prin care sa se constate nulitatea absoluta a clauzelor din conventiile de credit nr. 015171616/20.05.2008; nr. 0149507/24.04.2008; nr. 0146258/25.03.2008; nr. 0135697/17.12.2008; nr. 0135700/22.11.2007; nr. 0127671/27.09.2007; nr. 0114398/02.08.2007, aratate la punctul 2 din actiune, ca urmare a caracterului abuziv al acestora; prin care sa se dispuna obligarea paratei la restituirea catre reclamanti a urmatoarelor sume percepute in mod nelegal, cu titlu de comision de risc: 4.400 Ron (reprezentand echivalentul in lei din data cererii a sumei de 962,95 Euro – estimare provizorie) si 390.056 Ron (reprezentand echivalentul in lei din data cererii a sumei de 95.612,9 CHF – estimare provizorie); obligarea paratei la restituirea catre reclamanti a sumelor reprezentand diferenta de dobanda achitata in plus, urmare a aplicarii unui algoritm de calcul al dobanzii eronat, conform art. 3.1.2. lit. a) si b) din Conditiile generale, estimate provizoriu la acest moment la valoarea de 20.000 CHF, echivalent a 75.406 Ron si obligarea paratei la suportarea unei cote de 1/2 din valoarea diferentei de curs valutar intervenita pe piata valutara cu privire la moneda creditului, estimata provizoriu la aceasta data la valoarea de 796.000 Ron; cu obligarea paratei la plata cheltuielilor de judecata.
In motivarea cererii reclamantii au aratat ca in considerarea ofertei avantajoase de creditare, comunicate in mod public de catre Banca, au decis incheierea conventiilor de credit nr. 0151716/20.05.2008; nr. 0149507/24.04.2008; nr. 0146258/25.03.2008; nr. 0135697/17.12.2008; nr. 0127671/27.09.2007.
Ulterior, prin conventia de credit nr. 0135700/22.11.2007 s-a realizat refinantare in CHF a conventiei de credit nr. 00114398/02.08.2007, in suma de 403.500,00 EURO, pe care o incheiase anterior. Au incheiat cu banca un numar total de 7 credite, din care 6 se afla in derulare, suma totala imprumutata fiind de 1.624.570 CHF.
Cu toate ca oferta promovata de Banca catre consumatori indica avantajul unor costuri reduse, prin mentionarea doar a unei dobanzi fixe, in cuantum foarte mic fata de bancile competitoare de pe piata, prin incheierea Conventiilor de credit s-au adaugat o multitudine de comisioane si costuri aditionale. In aceste conditii, reclamansii s-au gasit in situatia ca, la momentul semnarii, sa nu poata avea o reprezentare comparativa relevanta cu ofertele celorlalte banci, iar, ulterior, costurile suportate sa depaseasca exponential calculul facut initial.
In contra tuturor solicitarilor adresate prin notificarile din 15.09.2010 si 17.09.2010, Banca a continuat sa perceapa in mod nelegal comisionul de risc si mai mult, a transformat, chiar in contra prevederilor contractuale, dobanda fixa intr-una variabila.
Pe fondul acestui diferend si al discutiilor ulterioare cu Banca, reclamansii au constatat ca platile datorate si efectuate in tot acest timp catre Banca au fost directionate de fapt catre acoperirea exclusiva a dobanzii curente (calculate la nivelul unei dobanzi variabile, cu incalcarea conventiilor de credit) si a comisionului de risc, reprezentand un cost aditional nelegal.
Realizand aceasta imprejurare, reclamantii au expediat notificarea din data de 02.03.2011 prin care exprimau refuzul categoric de a accepta modificarile conventiilor de credit, astfel cum fusesera propuse pana in momentul respectiv, avand in vedere caracterul nelegal al acestora, in principal prin mentinerea comisionului de risc.
Pretinzand ca incearca solutionarea amiabila a diferendului, Banca a impus semnarea unor noi acte aditionale la conventiile de credit – Actul aditional nr. 2 la fiecare conventie de credit, semnat la data de 29.03.2010 – prin care, sub pretextul acordarii unei perioade totale de gratie la plata creditului de 24 de luni (art. 6 lit. a si b din Actul aditional nr. 2/29.03.2010), reclamansii sunt de fapt pusi ca in toata aceasta perioada sa achite exclusiv dobanda curenta (calculata la nivelul unei dobanzi variabile) si comision de risc.
Ulterior, la momentul aparitiei reglementarii avand ca scop stabilirea legalitatii in conventiile de credit, prin impunerea in sarcina bancilor a unor reguli de natura a asigura predictibilitatea costurilor finantarii si o informare corecta si clara a consumatorilor, O.U.G. nr. 50/2010, Banca avea obligatia de a se conforma si de a permite consumatorilor clienti alinierea cu aceste principii.
In acest sens, reclamantii au revenit adresand Bancii notificarea din data de 29.10.2010 prin care solicita acesteia excluderea acelor comisioane impuse nelegal si care conduceau la stabilirea in sarcina consumatorului de costuri aditionale ascunse, precum si a comisionului de risc. Au solicitat, de asemenea, revenirea la o dobanda curenta fixa, conform prevederilor contractuale initiale.
Reactia Bancii a fost de pura sfidare, in perioada imediat urmatoare impunand reluarea platii sumelor reprezentand exclusiv comision de risc si dobanda variabila, nelegal si gresit calculata. In acest sens, prin somatiile adresate reclamantilor in anul 2011 reclamantii nu prezinta restante la plata principalului, ci exclusiv a dobanzii si comisionului, la care Banca adaugase un comision de penalizare si dobanda penalizatoare.
Reclamantii invoca calitatea de consumator in raporturile cu Banca, cu consecinta incidentei protectiei acordate de legislatia speciala in acest domeniu.
Doua obligatii esentiale cad in sarcina Bancii, in calitate de comerciant, in sensul avut in vedere de lege: (i) obligatia de informare (doar un consumator suficient de informat este capabil sa-si apere interesele); (ii) obligatia de a se abtine de la a insera in contractele cu consumatorii clauze abuzive.
Conform dispozitiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 78 din Legea nr. 296/2004 si art. 2 pct. 16 din O.G. nr. 21/1992, clauza abuziva reprezinta acea clauza inserata in contract care, nefiind negociata direct cu consumatorul, prin ea insasi sau impreuna cu alte prevederi din contract, creeaza in detrimentul consumatorului si contrar cerintelor bunei-credinte un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor.
Anexa la Legea nr. 193/2000 include printre clauzele considerate abuzive:
- a) clauzele care dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fara a avea un motiv intemeiat care sa fie precizat in contract;
- b) clauzele care dau dreptul exclusiv comerciantului sa interpreteze clauzele contractuale.
Clauzele Conventiilor de credit nu lamuresc notiuni esentiale, precum „schimbari semnificative”, nu explica motivul aplicarii anumitor comisioane (ex. Motivul pentru care este perceput comisionul de risc), leaga aplicarea anumitor clauze contractuale de aprecierea discretionara a Bancii.
Toate aceste aspecte au fost verificate la nivelul instantelor din intreaga sara, fiind in mod unanim stabilit faptul ca dispozitiile contractuale la care se va face referire in continuare sunt abuzive si trebuie inlaturate, cu consecinta restituirii catre consumatorii clienti a sumelor percepute de Banca in mod nelegal.
Mai arata ca, clauzele care permit modificarea ratei dobanzii in mod unilateral de catre banca, fara a preciza conditiile concrete in care o astfel de modificare poate interveni, respectiv: dreptul bancii de a revizui rata dobanzii curente in cazul aparitiei unor schimbari semnificative pe piata monetara (pct. 3 lit. d) din Conditiile speciale ale Conventiilor), obligatia imprumutatului de a achita eventualele sume datorate ca urmare a ajustarii dobanzii de catre banca si modificarea automata a graficului de rambursare ca urmare a ajustarii ratei dobanzii (clauzele la punctul 6) „Suma Principala si Dobanda” lit. b) alin. 2 si 3 din Conditiile speciale ale Conventiilor), mentiunea ca rata dobanzii este fixa sau variabila (art. 3.1.2. litera c) din Conditiile Generale ale Conventiei).
In contractele ce fac obiectul prezentului dosar, partile au stabilit o rata fixa a dobanzii. Aceasta este stabilita la pct. 3.a) din Conditiile speciale ale Conventiei de credit, fiind exprimata printr-o cifra si fara a fi determinata printr-o formula de calcul.
Clauzele mentionate nu au fost negociate direct, creeaza un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor, in defavoarea reclamantilor prin faptul ca nu se specifica in concret si clar determinat conditiile in care banca poate modifica dobanda, ci pur si simplu banca si-a „rezervat” acest drept. Iar modificarile au vizat intotdeauna doar majorari si niciodata diminuari.
Clauzele din notificari, comunicarile sau alte decizii ale Bancii care au modificat rata dobanzii in temeiul articolului precizat, precum si din cele care au modificat tipul dobanzii din fixa in variabila.
Principiul fortei obligatorii a contractului prevazut de art. 969 alin. (2) C. civ. interzice modificarea unilaterala a contractului. Cu titlu de exceptie, in materia contractelor de credit, a fost admisa existenta unui drept de a modifica unilateral contractul, insa numai cu dovedirea unor motive intemeiate. Dat fiind caracterul exceptional al unei astfel de optiuni, interpretarea si aplicarea stricte sunt obligatorii. In caz contrar, se ajunge la incalcarea drepturilor legale ce revin Consumatorilor.
Calculul dobanzii anuale raportat la o perioada de 360 de zile si utilizarea urmatoarei formule de calcul a dobanzii lunare: Soldul creditului x Rata dobanzii curente x numarul efectiv de zile intre scadente)/36o (pct. 3 lit. c) din Conditiile Speciale si art. 3.1.2. lit. a) si b) din Conditiile Generale ale Conventiei).
Formula de calcul corecta, evidentiata prin art. 38 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 50/2010 este urmatoarea: Soldul creditului x Rata dobanzii curente x 3o)/36o. Diferenta fata de algoritmul mentionat in Conventiile de credit, respectiv, in loc de numarul efectiv de zile intre scadente, numarul 30, este fundamentala pentru stabilirea corecta a sumelor datorate. Utilizand formula contractuala, suma perioadelor dintre scadente nu putea fi egala cu 360, rezultatul impartirii fiind favorabil Bancii.
Totodata, a aratat ca inlocuirea numarului efectiv de zile cu 30 a determinat un calcul corect al dobanzii, anul de 360 de zile stabilit de banca fiind, astfel, impartit in 12 fractiuni egale.
Fata de dobanda datorata de reclamanti, Banca a perceput de la acordarea creditelor si pana in prezent sume in plus, in mod ilegal, pe care este obligata sa le restituie, fiind incasate fara drept.
Clauzele care instituie obligatia imprumutatului de a plati comisionul de risc, inclusiv dupa redenumirea acestuia in comision de administrare: clauza conform careia comisionul de risc este aplicat la soldul creditului si este platibil lunar, pe toata perioada de derulare a Conventiei de credit (Pct. 5 lit. a) din Conditiile speciale ale Conventiei), obligatia imprumutatului sa plateasca bancii pentru punerea la dispozitie a creditului, comisionul de risc, aplicat la soldul creditului, care se plateste lunar, pe toata perioada creditului (clauza se regaseste in Conventiile de credit la art. 3.5. din Conditiile Generale ale Conventiei).
Incasarea de catre Banca a sumelor determinate cu titlu de comision de risc este nelegala, instantele competente stabilind prin practica unanima caracterul abuziv al perceperii acestor sume de catre parata.
S-a considerat in mod justificat ca dorinta Bancii de a-si acoperi pe seama clientilor riscul de a suferi o pierdere sau de a nu inregistra profitul estimat, ca urmare a producerii unui eveniment viitor si nesigur este o practica abuziva. Costul unui produs bancar trebuie sa aiba o contraprestatie clara, concreta din partea furnizorului serviciului respectiv, in caz contrar sumele astfel percepute neavand nicio justificare economica.
Redenumirea acestui comision nu este permisa, astfel cum se invedereaza si prin comunicatul transmis in acest sens de catre A.N.P.C.
Fata de aceste aspecte, urmeaza ca Banca sa restituie reclamantilor toate sumele achitate cu acest titlu.
Clauze referitoare la alte comisioane
– Comision administrare garantii – Pct. 5 lit. c), fie la Pct. 5 lit. d) Conditiile speciale, precum si la art. 3.10 din Conditiile Generale ale Conventiei,
– Comision de rezerva minima obligatorie – Pct. 5 lit. e), fie la Pct. 5 lit. f), Conditiile speciale ale Conventiei, precum si in Conditiile Generale la Art. 3.11 sau la Art. 3.12) – Comision monitorizare polite de asigurare – Pct. 5 lit. f) din Conditiile speciale, iar in Conditiile Generale ale Conventiei la art. 3.9)
– Comisionul de aranjament – Art. 3.4 din Conditiile Generale ale Conventiei – Comision de neutilizare – art. 3.8 din Conditiile Generale ale Conventiei.
Potrivit art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010, pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai: comision de analiza dosar, de administrare credit, de administrare cont, pentru rambursare anticipata, costuri aferente asigurarilor, penalitati, comision unic pentru serviciile prestate la cererea consumatorilor.
Aceasta prevedere vine sa confirme caracterul abuziv al clauzelor ce impun in sarcina consumatorilor alte comisioane bancare.
Referitor la comisionul de rezerva minima obligatorie chiar B.N.R. a considerat acest comision ilegal si a dispus eliminarea lui.
Mentiuni referitoare la asigurari: obligatia imprumutatului de a incheia contractul de asigurare cu o societate de asigurari partenera sau agreata de banca (Pct. 7 lit. b), si la Art. 7.1 lit. d) din Conditiile Generale ale Conventiei); dreptul bancii de a alege noua societate de asigurari care reinnoieste polita (art. 7.1 lit. e) din Conditiile Generale ale Conventiei).
Aceste dispozitii contractuale sunt contrare prevederilor art. 18 din Legea nr. 190/1999 – „Contractele de asigurare se vor incheia cu o societate de asigurari, iar imprumutatorul nu va avea dreptul sa impuna imprumutatului un anumit asigurator”.
Clauza prin care Banca isi rezerva dreptul de a converti moneda creditului si, odata cu aceasta, de a modifica dobanda aplicabila creditului si de a pretinde de la imprumutat costurile aferente acestor operatiuni (art. 4.2. in Conditiile Generale ale Conventiilor de credit).
Aceasta clauza permite Bancii ca, in mod discretionar, sa modifice contractul, apreciind in mod unilateral cu privire la moneda in care se vor face rambursarile. Se schimba, astfel, chiar produsul bancar convenit cu imprumutatul, in cazul in care Banca apreciaza ca o astfel de masura ii este favorabila.
In plus, banca are si dreptul sa solicite imprumutatului atat o dobanda modificata, cat si costurile aferente acestei operatiuni, care nu sunt aferente unui serviciu prestat clientului si nici nu sunt cuantificate in vreun fel.
Mentiuni referitoare la debitarea automata a conturilor reclamansilor. Dreptul bancii de a debita orice cont, chiar de depozit neajuns la scadenta (art. 4.3 sau art. 4.5 din Conditiile Generale ale Conventiilor de credit si la Art. 7.1 lit. e) din Conditiile Generale ale Conventiilor de credit).
Aceasta prevedere constituie o intruziune in drepturile reclamantilor care nu deriva din Conventiile de credit, cu nesocotirea totala a dreptului de proprietate.
De asemenea, clauzele prin care consumatorul se obliga la plata unor sume disproportionat de mari in cazul neindeplinirii obligatiilor contractuale de catre acesta, comparativ cu pagubele suferite de comerciant sunt considerate abuzive si in conceptia Legii nr. 193/2000.
Obligatia imprumutatului ca, la solicitarea bancii, sa mai aduca inca un Codebitor si obligatia de a informa cu privire la orice schimbare a starii civile, starii de sanatate, locul de munca si orice alte informatii considerate relevante (art. 7.1 lit. g) si art. 7.1. lit. h) din Conditiile Generale ale Conventiei).
Obligatia de a aduce un codebitor se incadreaza in categoria clauzelor abuzive raportat la prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000, lasand loc arbitrariului. Nu exista vreo justificare legala care sa fundamenteze dreptul Bancii de a impune reclamantilor actiuni ce tin de vointa unor persoane straine de contract, neputand sa produca efecte juridice.
Instituirea obligatiei privind informarea asupra unor aspecte personale si a unora nedeterminate in contract este invaziva si nejustificata, date fiind garantiile de care Banca beneficiaza. De asemenea, aceasta clauza este ambigua si intra in categoria clauzelor abuzive, avand in vedere ca nu se instituie criterii concrete si obiective de apreciere.
Dreptul bancii de a declara creditul scadent anticipat in situatia in care imprumutatul nu isi indeplineste obligatia de plata a sumei, a dobanzilor sau oricaror alte costuri datorate conform altor conventii incheiate de imprumutat cu banca sau conform altor conventii incheiate de imprumutat cu alte societati financiare de credit – art. 8.1 lit. a) din Conditiile Generale ale Conventiei.
Extinderea obligatiilor asumate de catre imprumutati prin Conventiile de credit la acte si fapte ce tin de alte acte juridice nu beneficiaza de un suport juridic si indeplineste toate caracteristicile legale ale unei clauze abuzive.
Dreptul bancii de a declara creditul scadent anticipat in situatia in care imprumutatul nu isi indeplineste orice obligatie din contract – art. 8.1 lit. b) din Conditiile Generale ale Conventiei.
Lipsa unor elemente obiective, a unor criterii pentru stabilirea obligatiilor esentiale din contract si puterea de decizie nelimitata a Bancii, care ii permite producerea unor consecinte extrem de grave asupra patrimoniului imprumutatilor si cu incalcarea fortei obligatorii a contractului constituie elemente ce conduc la concluzia vadita a unei clauze abuzive.
Dreptul bancii de a declara creditul scadent anticipat in cazul aparitiei unei situatii neprevazute care, in opinia bancii, face sa devina improbabil ca imprumutatul sa-si poata indeplini obligatiile asumate conform conventiei, inclusiv referitor la garantarea creditului – art. 8.1 lit. c) si d) din Conditiile Generale ale Conventiei.
Conform prevederilor Anexei 1, lit. g) din Legea nr. 193/2000, sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul exclusiv comerciantului sa interpreteze clauzele contractuale.
„Opinia Bancii” lasa loc arbitrariului si posibilitatii decizionale exclusive de a denunta contractul, fara nicio posibilitate din partea consumatorului de a se apara.
Clauza conform careia banca este exonerata de orice raspundere pentru consecintele pe care declararea scadentei anticipate a creditului, precum si cea subsecventa de executare silita le au asupra Imprumutatului/Codebitorului – art. 8.3 din Conditiile Generale ale Conventiei, este abuziva din perspectiva Anexei 1 lit. h) din Legea nr. 193/2000, conform caruia „sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care restrang sau anuleaza dreptul consumatorului sa pretinda despagubiri in cazurile in care comerciantul nu isi indeplineste obligatiile contractuale”.
Dreptul bancii de a modifica costurile creditului in cazul oricaror modificari legislative, inclusiv de interpretare (Sectiunea 10 din Conditiile Generale ale Conventiei).
Este incidenta interdictia stabilita de Anexa 1 lit. g) din Legea nr. 193/2000 privind posibilitatea exclusiva de interpretare lasata la dispozitia Bancii.
Principiul egalitatii partilor contractante specific contractelor sinalagmatice incheiate intre persoane de drept privat impune si o distributie echitabila a riscurilor intre acestea. Independent de reglementarea actuala din Codul civil, impreviziunea contractuala a beneficiat intotdeauna de o recunoastere doctrinala si jurisprudentiala.
In situatia in care executarea contractului devine prea oneroasa pentru una dintre parti, prin schimbarea esentiala a conditiilor avute in vedere la data incheierii contractului, singura solutie echitabila o constituie restabilirea echilibrului contractual.
In considerarea informatiilor comunicate de Banca la momentul semnarii contractelor de credit, conform carora avantajul acordarii imprumuturilor in moneda CHF (franc elvetian) era vadit fata de orice alta moneda, reclamantii au consimtit la incheierea contractelor in aceste conditii.
Moneda imprumutului a constituit, astfel, un aspect esential in formarea deciziei de a contracta, raportat in primul rand la stabilitatea acestei monede, fiind convinsi de catre Banca de faptul ca acest tip de imprumut este mult mai avantajos celui in Euro, pe care il contractasera initial.
Insa, in cursul executarii contractelor, francul elvetian a inregistrat o crestere imprevizibila, care a condus la cresterea costurilor reclamantilor pentru restituirea creditului cu valori deosebit de importante, punandu-ne chiar in imposibilitatea achitarii acestora.
Aceste schimbari intervenite in mod neasteptat determina o modificare importanta a conditiilor avute in vedere de reclamanti la momentul contractarii, cu consecinta unei sarcini extrem de oneroase in dauna reclamantilor si a unui dezechilibru intre partile contractante.
Astfel, la data contractarii ultimului credit de catre reclamanti cursul de schimb al francului elvetian (CHF) era de 1 CHF = 2,54 Ron si a ajuns in prezent la 1 CHF = 3,52 Ron, inregistrand o crestere de aproximativ 30%.
De altfel, si cotatia francului elvetian in raport cu euro a evoluat incredibil, in sensul valorizarii primei monede, la data contractarii ultimului credit de catre reclamanti cotatia era de 1 Euro = 1,54 CHF iar in prezent 1 Euro = 1,20 CHF.
Aceasta situatie injusta, ce constituie chiar o cauza de imbogatire fara just temei a paratei in dauna reclamantilor, se impune a fi remediata.
In drept, au fost invocate prevederile legislatiei aplicabile in materia protectiei consumatorilor, Legea nr. 193/2000, Legea nr. 296/2004, O.G. nr. 21/1992, O.U.G. nr. 50/2010, dispozitiile art. 969 si urm. C. civ. din 1864.
Parata SC C. Romania SA a formulat intampinare prin care a invocat exceptia de netimbrare a actiunii, in raport de dispozitiile art. 2 raportat la art. 1 din Legea nr. 146/1997, Decizia Inaltei Curti de Casatie si Justitie nr. 32/2008, considerand ca nu sunt incidente prevederile art. 15 lit. j) din Legea nr. 146/1997.
Reclamantii A. si B. au depus, la data de 11.01.2013 o cerere completatoare si precizatoare, prin care au aratat ca in cazul admiterii capetelor 2 si 4 ale cererii de chemare in judecata, solicita instantei sa dispuna compensatia sumelor la care a fost obligata parata sa le restituie reclamantilor cu sumele restante si ajunse la scadenta la data pronuntarii hotararii, pe care trebuie sa le ramburseze reclamantii catre parata in baza Conventiilor de credit (dobanzi si debit principal), pana la concurenta sumei celei mai mici urmand ca, in cazul in care sumele datorate de parata reclamantilor sunt mai mari decat cele datorate de reclamanti paratei, instanta sa dispuna restituirea diferentei ramase urmare a dispunerii compensatiei.
In baza art. 246 alin. (1) C. proc. civ., au solicitat sa se ia act de renuntarea la judecarea capatului iii) al cererii de chemare in judecata, prin care urmareau: Obligarea paratei la restituirea catre reclamansi a sumelor reprezentand diferenta de dobanda achitata in plus, urmare a aplicarii unui algoritm de calcul al dobanzii eronat, conform art. 3.1.2. lit. a) si b) din Conditiile generale, estimate la acest moment la valoarea de 20.000 CHF, echivalent a 75.406 Ron.
In ceea ce priveste capatul 2 al cererii de chemare in judecata, sumele pe care le solicitA sa fie restituite, percepute in mod nelegal de parata, cu titlu de comision de risc sunt: 1.015,14 Euro, 117.020 CHF.
In ceea ce priveste capatul 4 al cererii de chemare in judecata, suma solicitata paratei este de 68.571,02 lei.
Prin cererea precizatoare depusa la data 08.03.2013, reclamantii au aratat ca in calitate de imprumutati achita lunar o suma globala de bani pentru achitarea ratelor aferente tuturor conventiilor de credit incheiate, parata C. fiind cea care realiza in mod lunar imputatia platii pentru fiecare conventie de credit si aloca sumele de bani platite in contul comisionului de risc/altor comisioane/dobanzilor/debitului principal, pentru fiecare conventie de credit in parte.
Prin raportare la aceste aspecte, pentru a respecta obligatiile fixate in sarcina reclamansilor la termenul de judecata din data de 08.02.2013, reclamansii s-au deplasat la sediul paratei, solicitand reprezentantilor acesteia sa puna la dispozitie situatia platilor realizate, defalcat pentru fiecare contract in parte, din care sa rezulte modul in care a fost alocata fiecare plata forfetara achitata lunar.
Reclamansii, confruntandu-se cu refuzul paratei, au formulat si in scris o adresa avand acelasi continut, inregistrata la C. in data de 04.03.2013 (a se vedea in acest sens anexa 1 la prezenta), prin care reitereaza aceleasi solicitari.
Nici pana in prezent nu au primit vreun raspuns, motiv pentru care solicita instantei sa puna in vedere paratei sa prezinte situatia platilor realizate, din care sa rezulte cum anume au fost alocate sumele platite pentru fiecare contract in parte, defalcat.
Temeiul juridic pentru capatul de cerere referitor la compensatia sumelor la care va fi obligata parata sa le restituie reclamantilor cu sumele restante si ajunse la scadenta la data pronuntarii hotararii, pe care trebuie sa le ramburseze reclamansii catre parata in baza conventiilor de credit (dobanzi si debit principal), pana la concurenta sumei celei mai mici, este reprezentat de art. 1144 si 1145 C. civ. prin care se reglementeaza compensatia.
Conform art. 1143 C. civ., „cand doua persoane sunt datoare una alteia se opereaza intre dansele o compensatie care stinge amandoua datoriile in felul si cazurile exprese de mai jos”.
Asadar, operatiunea de compensare reprezinta mijloc legal de stingere a obligatiilor, iar in ipoteza admiterii in tot sau in parte a capetelor 2 si 4 de cerere solicita ca instansa sa dispuna compensarea intre sumele la plata carora ar fi obligata parata si sumele restante datorate de reclamanti la data pronunsarii hotararii, pana la concurenta valorii celei mai mici.
Privitor la indicarea sumelor pretins datorate bancii a caror stingere o urmaresc reclamansii prin compensare si la mentionarea expresa a ratelor pentru fiecare contract in parte si a modului de calcul, la acest moment reclamansii nu sunt in masura sa indice aceste sume, parata refuzand sa puna la dispozitie pentru fiecare conventie de credit in parte situatia/scadentarul ratelor ajunse la scadenta si neachitate, constand in dobanzi si debit principal – solicitarea fiind transmisa acesteia prin adresa inregistrata in data de 04.03.2013.
Au solicitat sa se puna in vedere paratei sa prezinte pentru fiecare conventie de credit in parte situatia/scadentarul ratelor ajunse la scadenta si neachitate constand in dobanzi si debit principal.
In ceea ce priveste solicitarea instantei de a mentiona daca se urmareste prin compensatie rambursarea anticipata a unei parti din credit, arata ca nu urmaresc prin compensatie rambursarea anticipata a unei parti din credit.
La termenul din 08.03.2013, tribunalul a respins ca neintemeiate exceptia de netimbrare invocata de parata si a dispus in temeiul art. 1551 C. proc. civ. suspendarea judecatii cauzei pentru considerentele expuse in incheierea de sedinta de la acea data.
Prin precizarea din 13.09.2013, reclamantii A. si B. au aratat ca inteleg sa reduca pretentiile la valoarea totala a comisioanelor de risc achitate, in cuantum total de 92.732,10 CHF, echivalentul a 336.061,13 Ron (la cursul BNR de la momentul formularii prezentei de 3.6240 Ron/Euro), defalcata astfel:
– Pentru Conventia de credit nr. 0127671/27.00.2007 – Valoarea comisionului de risc achitat este de 11.993,80 CHF (franci elvetieni), echivalentul a 43.465,53 Ron.
– Pentru Conventia de credit nr. 01135700/22.11.2007 – Valoarea comisionului de risc achitat este de 45.848,46 CHF (franci elvetieni), echivalentul a 166.154,82 Ron.
– Pentru Conventia de credit nr. 0146258/25.03.2008 – Valoarea comisionului de risc achitat este de 8.945,63 CHF (franci elvetieni), echivalentul a 32.418,96 Ron.
– Pentru Conventia de credit nr. 0149507/24.04.2008 – Valoarea comisionului de risc achitat este de 7.893,75 CHF (franci elvetieni), echivalentul a 28.606,95 Ron.
– Pentru Conventia de credit nr. 0151716/20.05.2008 – Valoarea comisionului de risc achitat este de 9.971,32 CHF (franci elvetieni), echivalentul a 36.136,06 Ron.
– Pentru Conventia de credit nr.0135697/17.12.2008 – Valoarea comisionului de risc achitat este de 8.079,14 CHF (franci elvetieni), echivalentul a 29.278,80 Ron.
Valorile indicate au fost preluate din Raportul de expertiza contabila judiciara (anexa 1 la prezenta) intocmit de catre expert contabil D. in cadrul dosarului nr. xx825/4/2012, aflat pe rolul Judecatoriei Sectorului 4 Bucuresti, avand ca obiect contestatia la executare formulata de reclamansi in contradictoriu cu C. Romania SA.
Expertul contabil D. a intocmit Raportul de expertiza contabila judiciara pe baza extraselor de cont eliberate de catre parata din prezenta cauza, in care sunt evidentiate sumele percepute cu titlu de comision de risc.
In baza art. 246 alin. (1) C. proc. civ., solicita sa se ia act de renuntarea la judecata capetelor de cerere prin care solicita sa se dispuna: (i) „obligarea paratei la suportarea unei cote de Vi din valoarea diferentei de curs valutar intervenita pe piata valutara cu privire la moneda creditului, in suma de 68.571,02 Ron”, astfel cum a fost precizata prin cererea completatoare si precizatoare a cererii de chemare in judecata depusa la termenul din data de 11.01.2013; (ii) „in cazul admiterii capetelor 2 si 4 ale cererii de chemare in judecata, solicita sa se dispuna compensatia sumelor la care a fost obligata parata sa le restituie reclamantilor cu sumele restante si ajunse la scadenta la data pronuntarii hotararii, pe care trebuie sa le ramburseze reclamantii catre parata in baza Conventiilor de credit (dobanzi si debit principal), pana la concurenta sumei celei mai mici, urmand ca, in cazul in care sumele datorate de parata reclamantilor sunt mai mari decat cele datorate de reclamanti paratei, instanta sa dispuna restituirea diferentei ramase urmare a dispunerii compensatiei”.
In acest sens, solicita sa se ia act de cererea de renuntare la judecata capetelor de cerere indicate si sa constate intervenirea acestui fapt printr-o incheiere pronuntata fara drept de apel.
Avand in vedere ca au renuntat la judecata capatului de cerere privind compensatia, considera ca solicitarea instantei de a indica (i) temeiul juridic pentru capatul de cerere referitor la compensatie si (ii) sumele pretins datorate bancii a caror stingere o urmaresc prin compensare, cu mentionarea expresa a ratelor pentru fiecare contract in parte si a modului de calcul si (iii) daca urmaresc prin compensatie rambursarea anticipata a unei parti din credit a ramas fara obiect.
Prin intampinarea depusa la data de 17.09.2013 parata a solicitat respingerea cererii de chemare in judecata aratand ca legiuitorul a definit creditul ca fiind „orice angajament de plata a unei sume de bani in schimbul dreptului la rambursarea sumei platite, precum si plata unei dobanzi sau a altor cheltuieli legate de aceasta suma sau orice prelungire a scadentei unei datorii si orice angajament de achizitionare a unui titlu care incorporeaza o creanta sau a unui alt drept la plata unei sume de bani (art. 3 lit. g din Legea nr. 58/1998, abrogata prin art. 2 din Legea nr. 443/2004, abrogata la randul sau de O.U.G. nr. 99/2006) in reglementarea actuala art. 7 alin. (1) pct. 1 din O.U.G. nr. 99/2006 contureaza conceptul de activitate bancara – atragerea de depozite sau alte fonduri rambursabile de la public si acordarea de credite in cont propriu. Astfel, din interpretarea primei teze a textului evocat se degaja concluzia ca un credit reprezinta de fapt un contract prin care banca se obliga sa avanseze clientului sau o suma de bani, iar acesta din urma se obliga la randul sau sa restituie bancherului suma si sa plateasca o dobanda si alte cheltuieli in legatura cu aceasta suma.
Concluzia este intarita si de prevederile art. 117 din O.U.G. nr. 99/2006 potrivit carora „institutiile de credit pot derula tranzactii cu clientii doar pe baze contractuale, actionand intr-o maniera prudenta si cu respectarea legislatiei specifice in domeniul protectiei consumatorului”.
Contractul fiind sinalagmatic, consensual si oneros, obligatia esentiala a bancii este aceea de a avansa suma de bani, ea avand dreptul corelativ la rambursarea acesteia de catre clientul debitor si la primirea unui pres („pretul” imprumutului din punctul de vedere al bancii sau „costul” sau din punctul de vedere al clientului imprumutat), precum si la acoperirea altor cheltuieli. La randul sau, clientul are dreptul, odata conventia incheiata, la primirea sumei de bani in conditiile stabilite in contract si obligatia esentiala de a rambursa creditul.
Corelativ, el are obligatia de a plati dobanda si cheltuielile legate de transferul sumei de bani in conturile sale.
In speta, partile au incheiat un contract detaliat care stipuleaza toate conditiile privind realizarea operatiunii. Contractul prevede si alte obligatii esentiale ale debitorului, respectiv obligatia de a folosi suma de bani avansata, respectiv de a face „trageri” ale sumelor cu care a fost creditat, obligatia de a folosi sumele pentru destinatii expres si limitativ prevazute in contract (refinansare) si obligatia de a constitui garantii pentru rambursarea creditului simultan sau succesiv incheierii contractului de credit.
Preluand dispozitiile regasite in art. 3 lit. g) din cadrul Directivei 48/2008 legiuitorul roman a definit in art. 1 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992 privind protectia consumatorului, costul total al creditului ca fiind „toate costurile, inclusiv dobanda, comisioanele, taxele si orice alt tip de costuri pe care trebuie sa le suporte consumatorul in legatura cu contractul de credit si care sunt cunoscute de catre creditor, cu exceptia taxelor notariale; costurile pentru serviciile accesorii aferente contractului de credit, in special primele de asigurare, sunt incluse, de asemenea, in cazul in care obtinerea creditului sau obtinerea acestuia potrivit clauzelor si conditiilor prezentate este conditionata de incheierea unui contract de servicii”.
In cadrul art. 3 lit. I a Directivei nr. 48/2008 DAE este definit ca fiind „costul total al a creditului pentru consumator exprimat in procent anual din valoarea totala a creditului inclusiv costurile mensionate la art. 19 alin. 2 daca este cazul”.
Nu in ultimul rand, in cadrul fiecarei conventii de credit din cele 7 semnate – Conditii Generale, Rubrica „Definitii” este regasita definitia acestor termeni, astfel incat daca ei ar fi fost cel putin lecturasi de catre reclamanti la acel moment, sau chiar si in prezent, o parte din aspectele mentionate in actiune, probabil nu s-ar mai fi regasit.
Domeniul de incidenta al clauzei abuzive este conturat de Directiva Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993, act normativ special ce vizeaza armonizarea legislatiilor statelor membre ale Comunitatii Europene in materia protectiei consumatorului impotriva clauzelor abuzive din contractele de adeziune. In concret, potrivit Directivei, sunt considerate ca fiind abuzive clauzele cu privire la autorizarea agentului economic sa retina sumele platite de consumator in eventualitatea in care acesta din urma se decide sa incheie sau sa execute contractul, fara a exista o clauza similara care sa acorde despagubiri in acelasi cuantum in cazul incetarii contractului de catre agentul economic; acordarea unui drept agentului economic sa retina sumele platite in avans pentru produse sau servicii, obligarea consumatorului sa respecte clauze de care nu a avut in mod real posibilitatea sa ia cunostinta inainte de incheierea contractului: acordarea unui drept exclusiv agentului economic sa interpreteze clauzele contractuale.
Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele incheiate intre comercianti si consumatori, modificata succesiv prin Legea nr. 65/2002 si Legea nr. 363/21.12.2007, urmareste aceleasi obiective, prevazand ca statul protejeaza consumatorii prin asigurarea cadrului necesar accesului neingradit la produse si servicii, apararii si asigurarii drepturilor persoanelor fizice impotriva unor practici abuzive. Dupa modelul reglementarii europene, in anexa legii sunt redate clauze considerate de legiuitor ca abuzive, si anume, clauze care dau posibilitatea comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractuale; clauze care modifica unilateral contractul de catre comerciant, in sensul ca impun din partea consumatorului obligatii care nu au fost stabilite prin contract; clauze care interzic rezilierea contractului; clauze care interzic dreptul consumatorului de a-si valorifica dreptul sau prin intermediul instantei de judecata; clauze care permit comerciantului de a cesiona dreptul sau, sau de a compensa datoria, fara acordul consumatorului.
In conformitate cu prevederile art. 4 alin. (1) si (2) din Legea nr. 193 din 2000 privind clauzele abuzive din contractele incheiate intre comercianti si consumatori, o clauza contractuala care nu a fost negociata direct cu consumatorul va fi considerata abuziva daca, prin ea insasi sau impreuna cu alte prevederi din contract, creeaza, in detrimentul consumatorului si contrar cerintelor bunei-credinte, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor. Totodata, o clauza contractuala va fi considerata ca nefiind negociata direct cu consumatorul daca aceasta a fost stabilita fara a da posibilitatea consumatorului sa influenteze natura clauzei.
Potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, „evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociaza nici cu definirea obiectului principal al contractului nici cu calitatea de a satisface cerintele de pret si de plata, pe de o parte, nici cu produsele si serviciile oferite in schimb, pe de alta parte, in masura in care aceste clauze sunt exprimate intr-un limbaj usor inteligibil”.
Acest text din lege transpune in legislatia nationala dispozitia comunitara prevazuta la art. 4 alin. (2) conform careia „aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveste nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al pretului sau a remuneratiei, pe de o parte, fata de serviciile sau bunurile furnizate in schimbul acestora, pe de alta parte, in masura in care aceste clauze sunt exprimate in mod clar si inteligibil”.
Pentru a retine caracterul abuziv al clauzelor invocate de catre reclamanti in cererea de chemare in judecata, instanta trebuie sa aiba in vedere daca sunt intrunite, in mod cumulativ, urmatoarele cerinte: clauza pretins abuziva sa nu fi fost negociata intre comerciant si consumator; clauza sa genereze, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor contractante; sa fie clara, fara echivoc deci sa nu fie introdusa contrar bunei – credinte; sa nu faca obiect al exceptiei reglementata de art. 4 alin. (6), deci sa nu formeze pres al contractului.
Ar trebui realizata o distinctie intre obligatia bancii de informare a consumatorului, adica aceea de a-i aduce la cunostinta un anumit aspect si obligatia de consiliere, de sfatuire a clientului.
Parata a aratat ca in niciun moment la data semnarii conventiei de credit SC C. Romania SA nu a ascuns perceperea comisionului de risc in schimbul sumei imprumutate. Dimpotriva, rezulta din probatoriul ce il anexeaza ca in cauza perceperea comisionului de risc a fost adusa la cunostinsa clientilor si, mai mult decat atat, acestia au si inseles acest aspect. Oferta bancii era una publica, afisata atat pe site-ul bancii, cat si in mass media.
Din continutul acestui inscris rezulta fara putinta de tagada ca pentru acordarea unui imprumut banca percepea o dobanda intr-un anumit cuantum si un comision de risc, diferit in functie de suma imprumutata.
Reclamantii au fost informati in privinta faptului ca trebuie sa achite o suma cu titlu de comision de risc chiar din continutul planului de rambursare, in cadrul acestui inscris existand o rubrica distincta, clara in care sunt mentionate atat valoarea lunara, dar si valoarea totala a comisionului de risc.
Clauza comisionului de risc a fost cunoscuta de reclamanti ca urmare a cunoasterii de catre acestia a valorii DAE regasita in fiecare din cele 7 conventii de credit in cadrul dispozitiilor art. 3 lit. e).
Mai mult decat atat, prin semnarea actului aditional nr. 1, cat si prin actul aditional nr. 2/29.03.2010 pe care reclamantii le-au acceptat ca atare, profitand in acest sens de perioada de gratie acordata de catre banca, este mentionat in mod expres scutirea acestora de la plata comisionului de risc. Intrucat in toata aceasta perioada de gratie reclamantii nu au achitat dobanda si comisionul de risc, rezulta implicit ca acestia au acceptat efectele juridice ale actului aditional – ceea ce implicit denota si acceptarea comisionului de risc.
Reclamantii au incheiat nu mai putin de 7 conventii de credit, din care in prima dintre acestea, respectiv conventia de credit nr. 0114358/02.08.2007, au inteles sa refinanseze nu mai putin de 5 credite anterior semnate cu o alta institutie bancara, astfel incat chiar daca prin ipoteza s-ar putea admite ca in cadrul primei conventii acestia nu au inteles ca trebuie sa achite un comision de risc, nu acelasi aspect poate fi retinut si in cadrul celorlalte 6 conventii de credit.
In analiza caracterului cert si fara echivoc al redactarii clauzei comisionului de risc si posibilitatea de intelegere de catre reclamanti a acestei clauze, instanta trebuie sa aiba in vedere notiunea de consumator mediu.
Plecand de la definitia data de art. 2 lit. m) din Legea nr. 363/2007 consumatorului mediu – consumatorul considerat ca fiind rezonabil informat, atent si precaut, sinand seama de factorii sociali, culturali si lingvistici, Legea nr. 193/2000 reglementeaza in chiar primul sau articol categoria contractelor care fac obiect al legii respectiv orice contract incheiat intre profesionisti si consumatori pentru vanzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fara echivoc, pentru intelegerea carora nu sunt necesare cunostinte de specialitate.
Notiunea de „consumator mediu” poate sa fie avuta in vedere si in cadrul dreptului comunitar al concurentei. Bunaoara, (CJCE 18.03.1993) in cauza Yves Rocher, Curtea de Justitie a luat in considerare asteptarile unui consumator mediu, obisnuit informat, care este, in mod rezonabil, atent si avizat, subliniind legatura existenta intre asigurarea corectitudinii tranzactiilor comerciale si libera concurenta.
In acest sens, pot sa fie aduse in atentie mai multe hotarari ale Curtii de Justitie a Comunitatilor Europene care au fost pronuntate in legatura cu aspecte ce privesc protectia consumatorilor si in cuprinsul carora conotatiile notiunii de consumator sunt relevante, deopotriva, pentru dreptul comunitar al afacerilor. Astfel, dupa cum reiese din hotararile Curtii in cauzele Langguth (29 iunie 1995, cauza C – 456/93) Springenheide (16 iulie 1998 – C 210/1996) si Darbo, (4 aprilie 2000 – C 465/98) consumatorul la care se raporteaza prevederile legale comunitare prin care se urmareste informarea adecvata a acestuia este un consumator mediu, obisnuit informat in mod rezonabil atent si avizat. In cauzele mentionate, se intelege, din considerentele Curtii, ca aceste caracteristici vizeaza persoanele fizice.
Reclamantii au fost suficient de atenti si precauti in momentul cand au decis sa refinanseze nu mai putin de 5 credite obtinute anterior de la o alta institutie bancara si, de asemenea, si in momentul cand au refinansat creditul in suma de 403.500 CHF obtinut in anul 2007.
Profitand de boomul imobiliar existent pe piata din Romania in perioada anilor 2007, reclamantii au inteles sa obtina cat mai multe imprumuturi in scopul achizitionarii cat mai multor imobile ce erau inchiriate, la o valoare a chiriei mai mare la acea vreme decat valoarea creditului.
Pe fondul crizei economice si implicit al crizei imobiliare valoarea chiriilor a scazut drastic, iar sumele obtinute nu au mai putut acoperi valoarea creditelor obtinute. Au decis reclamantii intr-o atare situatie, nu inainte de a profita de perioada de gratie acordata de catre banca, ca aceasta clauza ar fi una abuziva, desi Legea nr. 193/2000 era in vigoare si la data semnarii fiecareia din cele 7 conventii de credit, insa la acel moment interesul acestora era acela de a obtine cat mai multe credite.
Cu exceptia obligatiei de a demonstra caracterul negociabil al conventiei, legiuitorul nu a rasturnat sarcina probei si in privinta celorlalte conditii (dezechilibru semnificativ, buna-credinta, clauza clara) astfel incat reclamantilor le-ar fi revenit aceasta obligatie si in conformitate cu adagiul latin actori incumbit probatio.
Nu doar ca reclamantii nu demonstreaza existenta unui dezechilibru semnificativ, dar nici macar nu fac vorbire despre indeplinirea acestei conditii, singurele argumente in admiterea actiunii lor cu privire la clauza comisionului de risc fiind practica instantelor de judecata.
Parata intelege sa contrazica reclamansii in ceea ce priveste caracterul unanim al practicii, dar chiar daca s-ar admite o astfel de teza, cat timp precedentul judiciar nu constituie inca un izvor de drept in sistemul actual, exista speranta ca fiecare caz in parte va fi judecat in mod special de magistratul desemnat, iar hotararea nu va fi copiata din asa zisa practica amintita de reclamansi.
In dispozitiile art. 4 din Legea nr. 193/2000 legiuitorul face referire la existenta unui dezechilibru juridic, intrucat doar acesta poate reglementa drepturi si obligatii ale parsilor si nicidecum un dezechilibru de valoare, de cost.
Atat art. 3, cat si art. 10 din O.G. nr. 21/1992 privind protectia consumatorului reglementeaza printre drepturile consumatorilor dreptul de a fi informati, de a beneficia de o redactare clara, de a putea alege intre mai multe produse, etc. printre drepturile enumerate neregasindu-se un drept referitor la pretul contractului.
Dimpotriva, acest aspect reprezinta o obligatie a consumatorului, astfel cum rezulta si din dispozitiile art. 10 lit. f) din O.G. nr. 21/1992.
Intrucat niciunul dintre drepturile enumerate de art. 10 din O.G. nr. 21/1992 nu a fost incalcat, apreciem ca nu se poate retine indeplinirea conditiei dezechilibrului semnificativ.
Chiar si daca instanta s-ar raporta la analiza caracterului abuziv al comisionului de risc, din punct de vedere al valorii acestuia, nu poate fi retinut caracterul abuziv din prisma acestui aspect.
Acest comision se aplica la soldul creditului, si nu la totalul sumei imprumutate. Ca urmare, acest comision scade proportional cu scaderea riscului legat de devalorizarea garantiilor.
Este greu de acceptat un dezechilibru la momentul actual cand valoarea comisionului este deci mai mica prin scaderea lunara a acestuia in raport cu momentul incheierii conventiilor cand valoarea comisionului era mai mare, iar la acel moment reclamantii nu au invocat un dezechilibru.
In ceea ce priveste negocierea clauzelor contractuale este de remarcat ca, desi legiuitorul nu a definit in mod concret si expres aceasta notiune, sintagma „negociere” in contextul supus prezentei judecati presupune posibilitatea efectiva a consumatorului de a modifica dispozitiile contractuale intr-o maniera care sa ii fie acceptabila.
Apoi, contractele de credit intra in sfera contractelor de adeziune, ceea ce inseamna ca acestea contin si clauze standard, preformulate, insa, un asemenea contract preformulat nu este in mod automat unul abuziv, pentru ca altfel nu s-ar mai putea vorbi despre economia consumului ori despre relevanta caracterului profesionist. Chiar si asa, in cazul unui contract preformulat, consumatorul are posibilitatea de a influenta clauzele respective, care sunt circumstantiate, in primul rand, de optiunile acestuia. Consumatorul are libertatea de a alege intre un credit in lei sau unul in euro sau orice alta moneda, un credit cu dobanda fixa sau unul cu dobanda variabila sau mixta, un credit pe o perioada mai scurta, sau unul pe o perioada mai indelungata.
Contractele de credit preformulate au devenit o regula pentru ca persoana interesata a contracta un imprumut este chiar avantajata de acest sistem, caracterizat prin transparenta si previzibilitate.
La data refinansarii celor 5 credite anterior obtinute de catre reclamanti de la o alta institutie bancara a fost realizata o comparatie, un cost de oportunitate din partea reclamantilor, la baza caruia a stat doar o oferta a bancii, comunicata anterior semnarii conventiei de credit.
Consumatorul are, astfel, posibilitatea de a verifica intr-un mod mai facil conditiile in care poate contracta cu un anumit agent economic si de a decide in deplina cunostinta de cauza, beneficiind de timpul necesar atat pentru a verifica oportunitatea contractarii in conditiile oferite de un anumit agent economic, cat si pentru a compara aceasta oferta cu altele asemanatoare existente pe piata, pentru a lua decizia cea mai buna din punct de vedere economic.
Nu se poate retine in speta contractarea in necunostinta de cauza sau de existenta vreunui viciu de consimtamant. De altfel, si doctrina a trasat limitele obligatiei pozitive de transparenta si a obligatiei negative de a nu prevedea clauze abuzive, stabilind ca un potential client al bancii, depunand diligentele minime impuse intr-un asemenea caz, va accesa conditiile generale de banca, va lua cunostinta de continutul lor si, eventual, va solicita bancii informatiile suplimentare, explicatiile si clarificarile pe care le considera necesare, astfel incat sa cunoasca si sa inteleaga regulile ce vor guverna noul contract. (…) Obligatia (de informare a clientului) trebuie indeplinita, prin urmare, prin remiterea catre client a unui document scris, care cuprinde informatiile relevante, sau prin punerea lor la dispozitia clientului in alt mod, intr-o maniera suficient de accesibila (afisare la sediul bancii, postare pe web, etc.)”. Ion Turcu Contractele bancare in noul Cod civil – Edit CH Beck.
In aprecierea caracterului abuziv trebuie avut in vedere si nivelul de pregatire si de intelegere al reclamantilor avand relevanta posibilitatea acestora de a intelege efectiv dispozitiile contractuale, dar si posibilitatea acestora de a demara si influenta negocierile.
Un consumator care incheie o conventie de credit in scopul de a refinansa un credit anterior este cert ca anterior semnarii conventiei de credit a realizat o comparatie, si-a facut un cost de oportunitate, a obtinut in cele din urma un beneficiu, in caz contrar neavand niciun interes sa refinanseze creditul anterior.
Pe de alta parte, comerciantul, in respectarea obligatiei sale de a oferi protectie consumatorilor, nu poate sa se substituie clientului sau, in analiza aprecierii oportunitatii contractarii si chiar a negocierii. In acest sens, reclamantii nu au inseles sa realizeze o contraoferta (nu a fost depusa o astfel de proba) in raport de cea comunicata de catre banca, astfel incat in lipsa unei astfel de situatii, C. nu putea din propria sa initiativa sa reduca costul, atat timp cat clientul nu o solicitase, apreciindu-se probabil ca fiind multumit de cel oferit.
Libertatea de vointa in asumarea de obligatii implica si responsabilitatea alegerii. In materia contractelor de credit, simpla existenta a unei piete concurentiale si implicit a unui numar diversificat de produse bancare face sa se prezume implicit existenta negocierii cu privire la clauzele referitoare la pretul contractului de credit. Or, la momentul semnarii conventiei de credit, concurenta existenta pe piata a permis reclamantilor sa analizeze ofertele mai multor operatori economici, putand alege in mod liber oferta cea mai avantajoasa pentru nevoile lor.
Literatura de specialitate si practica juridica sunt unanime in a retine ca nimeni nu poate invoca propria turpitudine pentru a obtine anularea unor clauze dintr-un contract semnat de acea persoana.
Adagiul latin este mai direct „Nemo auditur propriam turpitudinem allegans”.
Pozitia sustinuta de reclamanti nu poate fi interpretata decat in doua moduri: fie nu cunosteau dispozitiile legale – ceea ce este inadmisibil intrucat nimeni nu se poate apara sustinand ca nu cunoaste legea, fie stiau foarte bine dispozitiile legale si, in cunostinta de cauza, putem spune cu intentie directa, au incheiat conventia de credit urmarind ulterior sa micsoreze costul creditului printr-o actiune judiciara.
Normele juridice sunt edictate in vederea aplicarii lor. Ele apar si actioneaza in anumite conditii teritoriale, de timp si cu privire la categorii determinate de persoane. Actiunea normelor juridice in timp ne obliga sa examinam: momentul intrarii in vigoare a normei juridice, actiunea normei juridice (perioada in care se afla in vigoare) si iesirea din vigoare.
Intrarea in vigoare are loc la data publicarii sau la data cand norma respectiva a fost adusa la cunostinta. Publicarea este obligatorie si nicio reglementare adoptata nu devine executorie decat dupa ce se publica. Data publicarii in „Monitorul Oficial” este data cand legea devine executorie.
In conformitate cu art. 1 alin. (5) din Constitutia Romaniei, „respectarea Constitutiei, a suprematiei sale si a legilor este obligatorie”.
Exista in dreptul civil roman principiul conform caruia „nimeni nu se poate scuza, invocand necunoasterea legii” („nemo censetur ignorare legem”).
In cazul in care ar fi admisa invocarea necunoasterii legii s-ar ajunge la o stare de instabilitate juridica si haos, fapt pentru care este general admisa prezumtia absoluta a cunoasterii legii.
In baza acestei prezumtii rezulta ca reclamantii trebuie sa cunoasca legile la momentul semnarii conventiei de credit, prezumtia neputand fi rasturnata prin proba contrarie.
In ipoteza in care reclamantii nu agreau conditiile contractuale aveau libertatea de a se orienta catre orice alta institutie de credit din piata pentru a incerca obtinerea sumei de bani necesara refinansarii.
Din faptul contrar, respectiv al inexistentei eforturilor reclamantilor de a obtine acest credit de la alte institutii de credit, rezulta doua concluzii logice: in primul rand conditiile de creditare oferite de banca reprezentau la acel moment cea mai buna solutie contractuala din piata financiara, in al doilea rand reclamantii nu au obtinut acord de creditare din partea unei alte institutii financiare.
In aceste conditii, cunoscand foarte bine oferta de creditare a paratei si avand posibilitatea reala de a purta o negociere cu parata in privinta conditiilor contractuale, reclamantii au ales sa semneze conventia de credit.
Libertatea de actiune si alegere a reclamantilor, atat in privinta institutiei de credit cu care sa incheie o conventie de credit, cat si in privinta conditiilor contractuale continute de conventia de credit, deriva atat din dispozitiile Constitutiei Romaniei, art. 16 si art. 44, cat si din dispozitiile Codului civil in vigoare in anul 2007, art. 969 si urm.
Dispozitiile regasite in art. 4 din Legea nr. 193/2000 instituie caracterul abuziv al unei clauze, in masura in care consumatorul nu ar fi avut posibilitatea de a influenta o clauza contractuala.
Din continutul actelor aditionale semnate de catre reclamanti rezulta, insa, o situatie contrara celei prezentate de catre acestia, respectiv posibilitatea reclamantilor de a influenta clauzele conventiilor.
Prin semnarea actului aditional nr. 1 reclamantii au putut influenta clauza regasita in art. 6 din fiecare conventie de credit denumita „RAMBURSARE” putand schimba, modifica aceasta clauza.
Mai mult decat atat, prin semnarea actului aditional nr. 2, reclamantii modifica dispozitiile art. 1 alin. 2 din conventiile de credit in sensul ca inteleg sa isi majoreze perioada de contractare, influentand implicit valoarea ratei contractuale pe care o aveau initial de achitat.
Din prisma acestei situatii se poate sustine ca reclamantii nu au avut posibilitatea de a influenta clauzele contractului, insa in ceea ce priveste clauza regasita la art. 5 lit. a acestia nu au facut o contraoferta bancii.
Reclamantii au avut, de la momentul semnarii conventiei de credit, prefigurarea clara atat a prestatiei paratei, cat si a propriei contraprestasii pe parcursul derularii conventiei.
In transpunerea in norma interna cele doua categorii de clauze exceptate de la analizarea caracterului abuziv – cu conditia sa fie clar exprimate – se regasesc in cuprinsul alin. (6) al art. 4 din Legea nr. 193/2000, text ce contine chiar mentiunea pentru prima categorie de clauze ca fiind cele referitoare la definirea obiectului principal al contractului.
Clauzele referitoare la comisionul de risc nu intra, insa, in aceasta prima categorie posibil exceptata de art. 4 alin. (6), ci in categoria a doua de clauze, respectiv cele ce au calitatea de a satisface cerinte de pres si de piata.
Comisionul de risc face parte din costul total al creditului, aspect ce rezulta fara putinta de tagada atat din prevederile art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992 – costul total al creditului pentru consumator – toate costurile, inclusiv dobanda, comisioanele, taxele si orice alt tip de costuri pe care trebuie sa le suporte consumatorul in legatura cu contractul de credit si care sunt cunoscute de creditor, cu exceptia taxelor notariale – cat si de prevederile art. 3 lit. g) si i) din Directiva 2008/48/CE, g) – costul total al creditului pentru consumatori inseamna toate costurile, inclusiv dobanda, comisioanele, taxele si orice alt tip de costuri pe care trebuie sa le suporte consumatorul in legatura cu contractul de credit si care sunt cunoscute de catre creditor, cu exceptia taxelor notariale …; i) – dobanda anuala efectiva insemna costul total al creditului pentru consumator exprimat ca procent anual din valoare. Aceasta Directiva a fost transpusa in legislatia nationala prin adoptarea O.U.G. nr. 50/2010, ordonanta ce cuprinde aceeasi definitie a costului creditului la art. 7 pct. 4.
Aceleasi definitii sunt regasite si in cadrul rubricii „Definitii” din cadrul Conditiilor Generale de Contractare din fiecare conventie de credit.
La momentul incheierii contractului de credit nu exista nicio interdictie legala care sa interzica perceperea unui astfel de comision de catre banca.
Contraprestasia bancii pentru dobanda si comisionul incasat (deci pentru costul creditului pe care il percepe) este chiar punerea la dispozitia consumatorului a creditului acordat pentru o perioada de timp determinata.
Comisioanele percepute pentru acordarea unui credit determina, alaturi de dobanda curenta, dobanda anuala efectiva, iar in conditiile speciale rezulta in mod clar atat valoarea dobanzii curente, cat si valoarea DAE, diferenta dintre cele doua valori ale dobanzii mentionate expres in conditiile speciale ale conventiei de credit fiind determinate de comisioanele percepute de banca.
Atata timp cat pentru punerea la dispozitie a creditului banca a prevazut plata unei dobanzi anuale efective mai mari decat dobanda curenta, este evident ca plata comisionului de risc – ce determina, alaturi de alte comisioane, diferenta dintre cele doua tipuri de dobanzi – reprezinta o parte din contraprestatia pentru acordarea imprumutului.
De altfel, acest lucru este specificat in cuprinsul art. 3.5 din conditiile generale. Pentru serviciul de punere la dispozitia consumatorului a unui credit de o anumita valoare pentru o anumita perioada de timp banca are dreptul la contraprestatia acestuia, ce consta in plata dobanzii anuale efective – DAE.
Imprejurarea ca banca a propus consumatorilor, iar acestia au acceptat in mod expres, formula ca DAE sa fie constituita dintr-o dobanda curenta mai mica si o serie de comisioane nu inseamna ca nu exista o contraprestasie a bancii pentru comisioanele convenite si mentionate in conventia de credit.
Modalitatea de formare a DAE tine de politica fiecarei banci, fiecare banca avand dreptul legal de a decide daca utilizeaza o dobanda curenta egala cu DAE, fara niciun comision, sau utilizeaza o dobanda curenta mai mica decat DAE, dobanda curenta la care se adauga alte comisioane.
Atata timp cat clauzele cu privire la comisioane au fost clar exprimate si nu au fost ascunse de banca, iar consumatorul a avut posibilitatea sa constate ca aceste comisioane fac parte din DAE, nu se pune problema lipsei contraprestasiei bancii.
Clauzele cu privire la comisionul de risc sunt clauze ce au calitatea de a satisface cerintele de pret si sunt exceptate de la analiza caracterului abuziv reglementat de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, fiind exprimate intr-un limbaj usor inteligibil.
Din modul de redactare al clauzelor fata de care s-a solicitat controlul instantei de judecata rezulta ca acestea sunt exprimate intr-un limbaj usor inteligibil, fiind clare si fara echivoc.
Articolul 3.5 din conditiile generale prevede ca pentru punerea la dispozitie a creditului imprumutatul va plati bancii un comision de risc aplicabil la soldul creditului, care se plateste lunar, pe toata durata creditului. Rezulta ca acest cost a fost stabilit inca de la data incheierii conventiei, este clar precizat, este dimensionat in functie de o valoare concreta – soldul creditului – are stabilita scadenta si este prevazut in planul de rambursare.
Interpretarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale ar trebui realizata in conformitate cu dispozitiile art. 4 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 193/2000, cat si in coroborare cu dispozitiile art. 1 din Legea nr. 193/2000, respectiv, avandu-se in vedere „tosi factorii care au stat la baza incheierii conventiei”, dar si imprejurarea ca la data semnarii conventiei clauzele contractului erau clare si neechivoce pentru reclamanti.
In ceea ce priveste factorii care au stat la baza semnarii conventiei, trebuie amintit ca ceea ce a determinat reclamantii sa incheie conventia de credit cu SC C. Romania SA este dorinta acestora de a REFINANTA un numar de cinci credite anterioare, precum si de a dobandi cat mai multe imobile in scopul obtinerii unui venit din inchirierea acestora.
Faptul ca reclamantii au ales doar conditiile de creditare oferite de SC C. Romania SA, si nu alte institutii de credit de pe piata financiara, denota existenta unei negocieri intre parsi in urma carora scopul urmarit de catre reclamanti a fost satisfacut in raport de interesele acestora de la acel moment.
Este adevarat ca in ceea ce priveste Conditiile Generale ale conventiei de credit acestea reprezinta clauze preformulate de catre banca, (nu inseamna ca si implicit sunt abuzive), insa, trebuie facuta distinctia dintre acestea si cele regasite in Conditiile Speciale ale conventiei, care astfel cum s-a aratat au fost negociate in raport de interesele financiare ale reclamantilor.
In primul rand, trebuie mentionat faptul ca reclamantii au acceptat integral conditiile creditelor bancare oferite de parata.
Reclamantii nu si-au exprimat niciodata, la momentul semnarii conventiei de credit, pozitia contrara fata de articolele denigrate in actiune.
Reclamantii si-au urmarit propriul interes, in deplina cunostinta de cauza, facand toate eforturile in sensul incheierii conventiei de credit astfel cum a fost semnata.
Din punctul de vedere al interesului reclamantilor si al pozitiei lor de aprobare si acceptare totala, fara nicio rezerva, a conventiilor de credit se poate discuta in privinta propriei turpitudini a reclamantilor in promovarea unei astfel de actiuni.
Din faptul contrar, refinansarea altui contract de credit, respectiv al inexistentei eforturilor reclamantilor de a obtine acest credit de la alte institutii de credit, rezulta doua concluzii logice: in primul rand conditiile de creditare oferite de banca reprezentau la acel moment cea mai buna solutie contractuala din piata financiara, in al doilea rand reclamantii nu au obtinut acord de creditare din partea unei alte institutii financiare.
Libertatea de actiune si alegere a reclamantilor, atat in privinta institutiei de credit cu care sa incheie o conventie de credit, cat si in privinta conditiilor contractuale continute de conventia de credit, deriva atat din dispozitiile Constitutiei Romaniei, art. 16 si art. 44, cat si din dispozitiile Codului civil in vigoare in anul 2007, art. 969 si urm.
Retinand ca dobanda si comisioanele sunt elemente care formeaza costul total al creditului, care impreuna cu marja de profit a Bancii, formeaza pretul contractului, s-a apreciat ca cererea de obligare a paratei SC C. Romania SA la modificarea contractului in sensul propus de reclamanti, respectiv inlaturarea comisionului de risc, este nefondata. Mai mult decat atat, o modificare a conventiilor ar aduce atingere atat principiului specialitatii de folosinta a persoanei juridice (care nu poate incheia acte dezinteresate), cat si dreptului de proprietate al paratei consacrat prin art. 1 din Protocolul 1 la Conventia Europeana a Drepturilor Omului. Astfel, lipsirea bancilor de contraprestatiile legal stabilite in contractele aflate in derulare are efectul unei atingeri aduse proprietatii in intelesul jurisprudentei Curtii Europene a Drepturilor Omului, care nu ezita sa condamne statul roman pe acest tip de contencios. Aceste drepturi de creanta sunt asimilate, din perspectiva jurisprudentei Curtii Europene a Drepturilor Omului, cu notiunea de bun. Pe langa prevederile din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, anularea acestor clauze ar determina si o nesocotire a Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, care prevede la art. 16 ca: Libertatea de a desfasura o activitate comerciala este recunoscuta in conformitate cu dreptul Uniunii si cu legislatiile si practicile nationale „Legislatia nationala cuprinde dreptul la libertatea exercitarii activitatii comerciale, in chiar art. 45 din Constitutie, acesta prevazand „accesul liber al persoanei la o activitate economica, libera initiativa si exercitarea acestora in conditiile legii”. Chiar daca Legea nr. 193/2000 poate fi considerata o lege in baza careia se exercita libertatea economica, aceasta nu trebuie sa fie de natura sa restranga exercitarea acestei libertati.
Prin Decizia nr. 230/2007, Curtea Constitutionala a prescris ca „in scopul crearii cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de productie, statul trebuie sa sustina o politica concurentiala corecta, aceasta jucand un rol esential in facilitarea liberei circulatii a marfurilor, in stimularea initiativei participantilor la activitatea de comert, realizand si functia de garantie a unei economii de piata”, iar libera exercitare a activitatii economice nu poate fi restransa decat in conditiile prevazute de art. 53 din Constitutie, in ipotezele prevazute de acest articol si sub conditia proportionalitatii.
Clauzele referitoare la comisioane sunt elemente care determina costul total al creditului si impreuna cu marja de profit formeaza pretul contractului – astfel cum a statuat cu putere de lucru judecat si Inalta Curte de Casatie si Justitie in Decizia nr. 4685 din 27.11.2012, dar si Curtea de Apel Bucuresti prin Decizia civila nr. 482/19.11.2012.
Pe baza materialului probator administrat in cauza, tribunalul a retinut urmatoarele:
Intre reclamantii A. si B., in calitate de imprumutati si SC C. Romania SA s-au perfectat conventiile de credit nr. 0151716 din 20.05.2008, nr. 0149507 din 24.04.2008, nr. 0146258 din 23.03.2008, nr. 0135697 din 17.12.2008, nr. 0135700 din 22.11.2007, nr. 012767 din 27.09.2007 si nr. 0114398 din 02.08.2007, avand ca obiect acordarea de catre banca a unor credite in CHF.
Prin actiunea formulata, astfel cum a fost precizata, reclamantii au solicitat sa se constate nulitatea clauzelor 3 lit. d) din Conditiile speciale ale conventiilor de credit, art. 6 lit. b) alin. (2) si (3) din Condisiile speciale, art. 3.1.2 lit. c) din Conditiile generale, clauzele din notificari, comunicarile sau alte decizii ale bancii care au modificat rata dobanzii, calculul dobanzii anuale raportat la o perioada de 360 zile si utilizarea formulei de calcul a dobanzii lunare: soldul creditului X rata dobanzii curente X numarul efectiv de zile intre scadente 360 (pct. 3 lit. c din Conditiile Speciale si art. 3.12 lit. a si b din Conditiile Generale ale Conventiei), art. 5 lit. a) din Conditiile speciale, art. 3.5 din Conditiile speciale, art. 5 lit. c), art. 5 lit. d), art. 3.10 din conditiile generale, art. 5 lit. e), lit. f) condisiile speciale, art. 3.11, 3.12 din Conditiile generale, 5 lit. f) din Conditiile speciale, art. 3.9 din Conditiile Generale, art. 3.4 din Conditiile Generale, art. 3.8 din Conditiile Generale, art. 7 lit. b), art. 7.1 lit. d) din Conditiile generale, art. 7.1 lit. e) din Conditiile generale, art. 4.2 din Conditiile Generale, art. 4.3, art. 4.5 din conditiile generale ale Conventiei de credit, art. 7.1 lit. c) din Conditiile generale, art. 7 lit. g), art. 7.1 lit. h) din Conditiile generale, art. 8.1 lit. a) din conditiile generale, art. 8.1 lit. b) din Conditiile generale, art. 8.1 lit. c) si d) din Conditiile generale, art. 8.3 din Conditiile generale, Sectiunea 10 din Conditiile generale, precum si restituirea sumei de 336.061,13 lei (reprezentand echivalentul a 92.372,10 CHF la cursul BNR de la data formularii actiunii) perceputa de banca, cu titlu de comision de risc.
Reclamantii au invocat calitatea de consumatori in raporturile cu banca, intelegand sa se prevaleze de legislatia din materia protectiei consumatorilor: Legea nr. 193/2000, Legea nr. 296/2004, O.G. nr. 21/1992, O.U.G. nr. 50/2010, art. 969 si urm. C. civ. din 1864.
Prin dispozitiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, consumatorul a fost definit ca orice persoana fizica sau grup de persoane fizice constituite in asociatii, care, in temeiul unui contract care intra sub incidenta prezentei legi, actioneaza in scopuri din afara activitatii sale comerciale, industriale sau de productie, artizanale, ori liberale. O dispozitie similara se regaseste in cadrul art. 2 pct. 2 din O.G. nr. 21/1992 privind protectia consumatorilor. Definitia este inspirata din art. 2 lit. b) din Directiva nr. 93/13/CEE privind clauzele abuzive (care a fost transpusa in dreptul intern prin Legea nr. 193/2000), textul comunitar definind consumatorii drept persoane fizice, care, in cadrul contractelor reglementate prin directiva, actioneaza in scopuri care se afla in afara activitatii profesionale.
Curtea de Justitie a statuat ca prevederile de protectie care se aplica consumatorilor au ca rezultat preocuparea de a-i proteja pe acestia ca parte considerata mai vulnerabila din punct de vedere economic si mai putin experimentata in materie juridica decat cealalta parte contractanta, iar aplicarea acestor proceduri nu trebuie extinsa in cazul persoanelor a caror protectie nu este justificata. (C89/291, Shearson Lehmann Hutton Inc. c. Tub).
Din dispozitiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, interpretate prin prisma prevederilor Directivei, rezulta faptul ca reclamantul ce actioneaza in calitate profesionala si care nu este, prin urmare, consumator nu se bucura de beneficiul regulilor speciale din materia dreptului consumatorului.
In cauza, tribunalul a considerat ca reclamantii nu au dovedit calitatea lor de consumatori, respectiv faptul ca au actionat in scopuri din afara activitatii profesionale, astfel incat in privinta lor nu se justifica protectia acordata de legislatia din materia dreptului consumatorilor.
Astfel, din inscrisurile aflate la dosar rezulta ca reclamantii sunt proprietarii unui numar mare de imobile (acestea fiind identificate in contractele de credit, infatisate de reclamanti, cat si in contractele de inchiriere infatisate de parata): – apartamentul nr. 118 situat in Bucuresti, Bd. N.B. nr. 23 A; – apartamentul nr. 19 situat in Bucuresti, str. Z. nr. 6 (fosta str. L. nr. 5); – apartamentul nr. 35 situat in Bucuresti, Sector 4, Bd. G.s. nr. 3-5 (fost str. L. nr. 9); – apartamentul nr.37 situat in Bucuresti, Sector 4, Bd. G.s. nr. 3-5 (fost str. L. nr. 9); apartament (garsoniera) nr. 99 situat in Bucuresti, C.V. nr. 32-34; apartament nr. 32 situat in Bucuresti, Sector 3, Bd. I.C.B. nr. 44 (fost Bd 1848); apartament nr. 61 situat in Bd. G.s. nr. 5; apartament nr. 6 situat in Bucuresti, Sector 4, str. P. nr. 8, apartament nr. 11 situat in Bucuresti, Sector 3, Bd. I.C.B. nr. 44, apartament nr. 118 situat in Bucuresti, Bd. N.B. nr. 23 A, apartament nr. 71, situat in Bucuresti, Sector 3, Bd. I.C.B. (fost Bd 1948) nr. 44; apartamentul nr. 14 situat in Bucuresti, C.V. nr. 25; apartamentul nr. 33 situat in Bucuresti, str. D. nr. 5, Sector 3; apartamentul nr. 36 situat in Bucuresti, Bd. G.s. nr. 9, Sector 4.
Conventiile de credit nr. 0146258/25.03.2008 si nr. 0151716/20.05.2008 au fost perfectate in scopul dobandirii imobilelor situate in Bucuresti, Bd. N.B. nr. 23 A, ap.118, Sector 1, respectiv Bucuresti, Bd. I.C.B. (fost Bd 1848) nr. 44, Sector 3.
Instanta are in vedere si valoarea considerabila a sumelor imprumutate de reclamanti in vederea incheierii conventiilor de credit analizate: 171.200 CHF, 183.000 CHF, 238,500 CHF, 131.300 CHF, 174.370 CHF, 750.900 CHF, 403.500 Euro, (creditul in cuantum de 403.500 euro a fost refinantat prin conventia de credit nr. 0135700/22.11.2007 prin acordarea unui imprumut de 750.900 CHF).
Totodata, reclamantii au incheiat un numar mare de contracte de inchiriere, cu privire la imobilele pe care le detin in proprietate (astfel cum rezulta din conventiile de credit si din contractele de inchiriere depuse la dosar): contractul de inchiriere incheiat in data de 15.04.2009 de d-na B., in calitate de locator, cu SC E. SRL; contractul de inchiriere incheiat in data de 16.11.2007 de d-l A., in calitate de locator, cu SC F. SRL; contractul de inchiriere incheiat in data de 25.03.2009 de d-na B., in calitate de locator, cu SC G. AD; contractul de inchiriere nr. 089 incheiat in data de 21.02.2009 de d-l A., in calitate de locator, cu H. Ltd Newoark, Sucursala Bucuresti; contractul de inchiriere incheiat in data de 10.05.2009 de d-na B., in calitate de locator, cu d-l I.; contractul de inchiriere incheiat in data de 02.09.2008 de dna B., in calitate de locator, cu dl. J. in calitate de chirias; contractul de inchiriere incheiat in data de 04.01.2010 de dna B., in calitate de locator, cu dl. K. in calitate de chirias: contractul de inchiriere nr. R055 incheiat in data de 14.01.2010 de dna B., in calitate de locator, cu d-l L. in calitate de chirias; contractul de inchiriere incheiat in data de 10.12.2008 de dna B., in calitate de locator, cu dna. M. in calitate de chirias; contractul de inchiriere incheiat in data de 25.10.2009 de dna B., in calitate de locator, cu dl. N. in calitate de chirias; contractul de inchiriere nr. 1117424 incheiat in data de 18.12.2009 de dna B., in calitate de locator, cu SC F. SRL in calitate de chirias; contractul de inchiriere nr. 011 din data de 02.04.2008 incheiat cu H. Ltd Newpark, Sucursala Bucuresti; contractul de inchiriere din data de 01.11.2007 incheiat cu SC O. SRL, cu privire la ap. 14 din Bucuresti, C.V. nr. 25, Sector 3; contractul de inchiriere din data de 01.11.2007 incheiat cu SC O. SRL cu privire la ap. nr. 19 situat in Bucuresti, str. Z. nr. 6, Sector 3; contractul de inchiriere din 01.11.2007 incheiat cu SC O. SRL cu privire la ap. nr. 32 situat in Bucuresti, Bd. I.C.B. nr. 44, Sector 3; contractul de inchiriere din 01.11.2007 incheiat cu SC O. SRL cu privire la ap. nr. 33 situat in Bucuresti, str. D. nr. 5, Sector 3; contractul de inchiriere din 01.11.2007 incheiat cu SC O. SRL cu privire la ap. nr. 36 situat in Bucuresti, Bd. G.s. nr. 9, Sector 4; contractul de inchiriere din 01.11.2007 incheiat cu SC O. SRL cu privire la ap. nr. 37 situat in Bucuresti, Bd. G.s. nr. 9, Sector 4; contractul de inchiriere din 01.11.2007 incheiat cu SC O. SRL cu privire la ap. nr. 61 situat in Bucuresti, Bd. G.s. nr. 5, Sector 4; contractul de inchiriere din 01.11.2007 incheiat cu SC O. SRL cu privire la ap. 99 situat in Bucuresti, C.V. nr. 32-34, Sector 1.
Potrivit dispozitiilor art. 127 alin. (2) C. fisc., in categoria activitatilor economice este inclusa activitatea de exploatare a bunurilor corporale in scopul obtinerii de venituri cu caracter de continuitate.
In raport de prevederile art. 232 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004 si Ordinului ANAF nr. 2333/2007, persoanele fizice care realizeaza venituri din cedarea folosintei bunurilor prin derularea unui numar mai mare de 5 contracte de inchiriere sau subinchiriere la sfarsitul anului fiscal, incepand cu anul fiscal urmator, sunt considerate persoane impozabile care realizeaza venituri din activitati independente.
In raport de cele expuse, tribunalul a apreciat ca reclamantii nu au probat in mod neechivoc, in conditiile art. 129 alin. (1) C. proc. civ. si art. 1169 C. civ. din 1864, calitatea lor de consumatori, inscrisurile aflate la dosar conturand perfectarea contractelor de credit in scopul unor activitati economice cu titlu profesional (inchirierea de imobile) in vederea obtinerii de venituri cu caracter de continuitate.
In considerarea acestor aspecte, s-a apreciat si ca reclamantii nu se pot prevala de normele speciale din materia drepturilor consumatorilor pentru a obtine declararea nulitatii absolute a clauzelor din conventiile de credit enumerate in cuprinsul cererii de chemare in judecata.
Impotriva acestei sentinte reclamantii au declarat apel, prin care au solicitat, in principal, desfiintarea sa si trimiterea cauzei spre rejudecare primei instante pentru o judecata completa a fondului, in temeiul art. 297 C. proc. civ., iar, in subsidiar, schimbarea sa in sensul admiterii actiunii astfel cum a fost precizata.
Prin decizia civila nr. 368 din 11.03.2015 Curtea de Apel Bucuresti, Sectia a V-a civila a respins ca nefondat apelul declarat de apelantii-reclamanti A. si B. impotriva sentintei civile nr. 1043 din 7.03.2014 pronuntata de Tribunalul Bucuresti, Sectia a VI-a civila in dosarul nr. xx886/3/2012 in contradictoriu cu intimata-parata SC C. Romania SA si intimata P. Romania SRL.
In argumentarea acestei decizii, instanta de apel a retinut mai intai faptul ca intre reclamanti, in calitate de imprumutati, si SC C. Romania SA s-au perfectat conventiile de credit nr. 0151716 din 20.05.2008, nr. 0149507 din 24.04.2008, nr. 0146258 din 23.03.2008, nr. 0135697 din 17.12.2008, nr. 0135700 din 22.11.2007, nr. 012767 din 27.09.2007 si nr. 0114398 din 02.08.2007, avand ca obiect acordarea de catre banca a unor credite in CHF. Reclamantii au invocat calitatea de consumatori in raporturile cu banca, intelegand sa se prevaleze de legislatia din materia protectiei consumatorilor: Legea nr. 193/2000, Legea nr. 296/2004, O.G. nr. 21/1992, O.U.G. nr. 50/2010, art. 969 si urm. C. civ. din 1864.
In atare situatie, s-a considerat ca prima instanta a retinut in mod judicios faptul ca reclamantii nu si-au dovedit calitatea de consumator in sensul legii, respectiv ca au actionat in scopuri in afara activitatii profesionale, astfel incat nu pot beneficia de protectia acordata de legislatia din domeniul protectiei consumatorului.
Curtea de Justitie de la Luxemburg a statuat ca prevederile de protectie care se aplica consumatorilor au ca rezultat preocuparea de a-i proteja pe acestia ca parte considerata mai vulnerabila din punct de vedere economic si mai putin experimentata in materie juridica decat cealalta parte contractanta, iar aplicarea acestor proceduri nu trebuie extinsa in cazul persoanelor a caror protectie nu este justificata. (C89/291, Shearson Lehmann Hutton Inc. c. Tub).
Reclamantii nu se incadreaza, insa, in categoria persoanelor vulnerabile. Dupa cum ei insisi recunosc in raspunsurile date la interogatoriul administrat in prima instanta, erau in cunostinta de cauza asupra clauzelor acceptate prin semnarea contractelor de credit si erau multumiti de oferta bancii.
Dovada acestor sustineri este data de faptul ca reclamantii au incheiat nu mai putin de sapte conventii de credit (unele de refinantare a altor credite contractate anterior cu alte banci), astfel incat este evident ca au fost informati si, in deplina cunostinta de cauza, comparand ofertele bancare existente pe piata au optat pentru incheierea acestor conventii cu banca parata, sumele imprumutate fiind considerabile (depasind peste 1.500.000 de franci elvetieni).
Totodata, reclamantii au incheiat un numar mare de contracte de inchiriere cu privire la imobilele pe care le detin in proprietate, astfel cum rezulta din conventiile de credit si din contractele de inchiriere depuse la dosar (…).
In aceste conditii, devin incidente dispozitiile art. 127 alin. (2) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, potrivit carora persoanele fizice care realizeaza venituri din cedarea folosintei bunurilor prin derularea unui numar mai mare de 5 contracte de inchiriere sau subinchiriere la sfarsitul anului fiscal, incepand cu anul fiscal urmator sunt considerate persoane impozabile, care realizeaza venituri din activitati independente.
Pentru aceste motive s-a inlaturat sustinerea apelantilor in sensul ca inchirierea imobilelor (cele mai multe aflate in centrul capitalei) nu ar fi aducatoare de profit. Asadar, reclamantii nu sunt consumatori, in sensul aratat de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.
Impotriva acestei decizii reclamantii A. si B. au declarat recurs intemeiat pe dispozitiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
In argumentarea motivului de recurs vizand nelegalitatea hotararii s-a sustinut ca instanta de apel a pronuntat decizia recurata fara a observa ca judecatorul fondului nu cercetase niciun motiv de nulitate invocat in legatura cu clauzele abuzive din conventiile de credit deduse judecatii, si, ca atare, ca a respins actiunea ca neintemeiata exclusiv pe considerentul ca reclamantii nu au calitatea de consumatori.
Astfel, prima instanta s-a rezumat strict la a analiza calitatea recurentilor de consumatori din perspectiva Legii nr. 193/2000 si a dispozisiilor din materie fiscala, lasand netransate chestiunile referitoare la caracterul abuziv al clauzelor din Conventiile de credit.
In aceste conditii, in eventualitatea in care instanta va da eficienta argumentelor reclamantilor din care rezulta ca au calitatea de consumatori, solutia care se impune este modificarea in tot a deciziei recurate, in sensul admiterii apelului si desfiintarii sentintei atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare primei instante, deoarece partile nu au beneficiat de o veritabila judecata pe fondul cauzei, prima instanta nesupunand analizei aspectele de fond ce formeaza obiectul cauzei cu solutionarea careia fusese investita.
O decizie contrara, cum este cea in speta, nu poate fi decat nelegala, impunandu-se modificarea acesteia in consecinta.
In continuare se arata ca instanta de apel a apreciat in mod nelegal ca recurentii nu au calitatea de consumatori si ca, in consecinta, nu beneficiaza de protectia legislatiei incidente consumatorilor.
Astfel, decizia recurata este nelegala, prin raportare la dispozitiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele incheiate intre profesionisti si consumatori, care constituie temeiul legal al actiunii promovate de reclamanti.
Aplicarea legislatiei privind protectia consumatorilor asupra raporturilor juridice care fundamenteaza prezenta actiune presupune stabilirea calitatii de consumatori in persoana reclamantilor, respectiv a calitatii de profesionist in persoana intimatelor, prin raportare la dispozitiile legii mai sus mentionate.
In acest context, daca se are in vedere notiunea de consumator, astfel cum este definita de dispozitiile legale in vigoare, niciunul dintre aspectele retinute de instanta nu este relevant pentru inlaturarea reclamantilor din sfera consumatorilor si a protectiei acordata acestora de legislatia in materie.
Din cuprinsul art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 rezulta ca pentru a dobandi calitatea de consumator se impune intrunirea cumulativa a urmatoarelor conditii:
- o persoana fizica trebuie sa incheie un contract care cade sub incidenta dispozitiilor Legii 193/2000;
- persoana fizica trebuie sa actioneze in afara activitatii sale comerciale, industriale sau de productie, artizanale ori liberale.
Prin raportare la situatia de fapt expusa la punctul 1, nu este intrunita niciuna dintre conditiile mai sus enumerate pentru ca reclamantii sa fie exclusi din sfera notiunii de consumator.
In cuprinsul Contractelor de credit, la rubrica „Obiectul contractului”, se mentioneaza in mod expres ca obiectul acordarii creditelor este fie acoperirea cheltuielilor personale curente, fie dobandirea in patrimoniu a unui imobil. Cu alte cuvinte, Contractele de credit semnate de recurenti sunt contracte incheiate pentru achizitionarea de bunuri/prestarea de servicii, conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.
Pe de alta parte, Contractele de credit au fost incheiate in afara oricarei activitati comerciale, industriale sau de productie, artizanale ori liberale. Analizand clauzele din cuprinsul acestora se poate constata cu usurinta ca acestea sunt contracte de consum, incheiate exclusiv pentru dobandirea de catre reclamanti in proprietate a unui bun imobil.
Asadar, imprejurarea ca obiectul unora dintre acestea este achizitionarea de imobile nu poate decat sa confirme faptul ca acestea au fost incheiate in conformitate cu dispozitiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, respectiv pentru vanzarea de bunuri, si nicidecum sa inlature calitatea de consumator, astfel cum in mod neintemeiat sustine instanta de apel.
In plus, inchirierea ulterioara a imobilelor si obtinerea unor sume de bani din aceasta activitate nu este de natura a conduce la concluzia ca reclamantii au actionat in calitate de profesionisti, cata vreme aceasta activitate nu a fost aducatoare de profit.
Astfel, Inalta Curte de Casatie si Justitie, prin sentinta civila nr. 990 din 13.03.2014, a statuat ca „prin consumator este vizata direct persoana fizica sau grupul de persoane fizice care actioneaza in afara activitatii sale profesionale si care nu urmaresc obtinerea unui profit”.
Or, inchirierea imobilelor achizitionate prin Conventiile de credit a avut ca scop tocmai posibilitatea reclamantilor de achitare a ratelor de credit si a dobanzilor si penalitatilor excesive imputate de banca, sumele obtinute cu titlu de chirie fiind utilizate in acest scop si nefiind aducatoare de profit, ci dimpotriva, dovedindu-se chiar insuficiente sa acopere cheltuielile de intretinere pe care a trebuit sa le suporte cu administrarea si conservarea imobilelor, incluzand aici, in special, costul creditului.
De altfel, instanta de apel a apreciat asupra pretinsului profit pe care inchirierea imobilelor l-ar fi adus reclamantilor fara a se intemeia in vreun fel pe vreo proba administrata in acest sens in cauza.
Avand in vedere dispozitiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, inchirierea ulterioara a imobilelor si/sau presupusul profit pe care aceasta activitate l-ar aduce locatorilor nu reprezinta un criteriu pentru calificarea apelantilor drept consumatori sau, dupa caz, profesionisti – ci relevant este doar daca aceasta inchiriere a reprezentat de fapt o activitate comerciala, efectuata constant si coerent de reclamanti la data contractarii creditelor in scopul realizarii de profit, ceea ce in cauza nu s-a intamplat in mod evident.
Pe de alta parte, numarul de contracte de credit incheiate cu Banca, dar si pretinsa cunoastere a continutului clauzelor Contractelor de credit ori suma de bani imprumutata nu are niciun fel de relevanta asupra stabilirii calitatii de consumatori/profesionisti a recurentilor si, implicit, a acordarii protectiei prevazute de lege consumatorilor.
In acest sens, art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 prevede expres doar doua conditii care trebuie avute in vedere si printre acestea nu se regasesc in mod evident numarul conventiilor de credit incheiate, lecturarea continutului acestora si nici cuantumul sumei de bani imprumutate. Aceste criterii pot fi relevante cel mult sub aspectul calificarii clauzelor contractuale drept abuzive, insa in niciun caz pentru stabilirea calitatii reclamantilor de profesionisti.
Apoi, chestiunea calificarii raporturilor juridice decurgand din contractele/conventiile incheiate intre parata (in calitate de profesionist) si reclamanti (in calitate de consumatori) ca fiind unele care intra sub incidenta legislatiei privind protectia consumatorilor a fost transata de catre Tribunalul Bucuresti prin incheierea de sedinta cu caracter interlocutoriu din data de 08.03.2013, cand s-a pronuntat pe exceptia de netimbrare invocata de catre parata, respingand-o ca neintemeiata prin raportare la dispozitiile art. 15 lit. j) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru care prevede ca: „Sunt scutite de taxe judiciare de timbru actiunile si cererile, inclusiv cele pentru exercitarea cailor de atac, referitoare la: j) protectia consumatorilor, atunci cand persoanele fizice si asociatiile pentru protectia consumatorilor au calitatea de reclamant impotriva agentilor economici care au prejudiciat drepturile si interesele legitime ale consumatorilor”.
In plus, instanta de apel a aplicat gresit in speta dispozitiile din materia fiscala referitoare la obligatia contribuabililor de a califica veniturile obtinute din derularea a 5 sau mai multor contracte de inchiriere ca venituri din activitati independente.
Astfel, dispozitiile legislatiei fiscale nu au niciun fel de relevanta sub aspectul stabilirii calitatii recurentilor de consumatori. Aceasta se evalueaza, astfel cum am aratat, exclusiv prin raportare la dispozitiile legislatiei speciale din materia consumului, in speta, prin raportare la prevederile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.
Insa, chiar mergand pe rationamentul instantei de apel, acela de a face aplicarea dispozitiilor din materia fiscala pentru a determina daca reclamantii pot fi considerati consumatori in sensul Legii nr. 193/2000, se observa ca aceasta a procedat gresit, analizand global calitatea de consumator.
In realitate, instanta de apel ar fi trebuit sa analizeze calitatea de consumator a apelantilor prin raportare la fiecare contract de creditare in parte, avand in vedere ca aceste contracte (i) au natura diferita (credite de refinantare, credite de nevoi personale, credite imobiliare) si (ii) sunt incheiate in ani fiscali diferiti (2007, 2008, 2009).
Astfel, analizand dispozitiile legale din materie fiscala retinute de instantele de fond (art. 232 din Norme – aprobate prin H.G. nr. 44/2004 – si punctul 5 din Procedura privind declararea si stabilirea impozitului pe veniturile din cedarea folosintei bunurilor realizate din derularea unui numar mai mare de 5 contracte de inchiriere/subinchiriere (aprobata prin Ordinul ANAF nr. 2333/2007), se observa urmatoarele:
– Obligatia contribuabilului de a califica veniturile din cedarea folosintei bunurilor prin mai mult de 5 contracte de inchiriere ca venituri din activitati independente ii incumba acestuia incepand cu anul fiscal urmator anului in care acesta a avut in desfasurare cele 5 contracte de inchiriere, si nu din anul in care acesta are in desfasurare cele 5 contracte de inchiriere.
– Data de referinta la care se verifica existenta celor peste 5 contracte de inchiriere este data de 31 decembrie a unui an. Astfel, daca la data de 31 decembrie a unui an un contribuabil are mai putin de 5 contracte de inchiriere in desfasurare, acesta nu va califica in anul urmator veniturile sale ca venituri din activitati independente, chiar daca pe parcursul anului in curs a avut in derulare 5 sau mai multe contracte de inchiriere.
In concluzie, avand in vedere ca reclamantii au incheiat contractele de creditare in ani diferiti, instanta de judecata ar fi trebuit sa verifice daca in anul de incheiere a fiecarui contract recurentii erau considerati a obtine venituri din activitati independente sau venituri din cedarea folosintei bunurilor, asa cum prevad dispozitiile legale.
Pentru anul 2007, dispozitiile legale din materie fiscala retinute de instantele de fond nu sunt aplicabile, avand in vedere ca art. 3 din Ordinul Presedintelui ANAF nr. 2333/2007 pentru aprobarea Procedurii privind declararea si stabilirea impozitului pe veniturile din cedarea folosintei bunurilor realizate din derularea unui numar mai mare de 5 contracte de inchiriere/subinchiriere dispune astfel: „Prevederile prezentului ordin se aplica pentru impunerea veniturilor incepand cu 1 ianuarie 2008”.
In ceea ce priveste anii 2008 si 2009, pentru a aplica in mod corect dispozitiile legale, instanta avea obligatia sa verifice daca, la data de 31 decembrie din anul anterior, recurentii aveau in derulare 5 sau mai multe contracte de inchiriere.
In masura in care s-ar aprecia ca trebuia schimbata sentinta atacata de catre instanta de apel, recurentii dezvolta critici sub aspectul constatarii caracterului abuziv al clauzelor contractuale.
La termenul de judecata din 18.11.2015 recurentii au formulat o solicitare prin care, in temeiul art. 267 din Tratatul de functionare al Uniunii Europene (T.F.U.E.) au cerut sesizarea Curtii Europene de Justitie a Uniunii Europene in vederea pronuntarii unei hotarari preliminare de interpretare a dispozitiilor Directivei nr. 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive in contractele incheiate cu consumatorii, publicata in Jurnalul Oficial al Comunitatilor Europene nr. L 95 din 21 aprilie 1993 („Directiva 93/13”), sub urmatorul aspect:
„Articolul 2 litera (b) din Directiva 93/13, in privinta definirii notiunii «consumator», trebuie interpretat in sensul ca include sau, dimpotriva, in sensul ca exclude din aceasta definitie o persoana fizica care a incheiat cu o banca mai mult de un contract de credit avand ca obiect acoperire cheltuieli personale curente si/sau dobandire imobil in patrimoniu si care, ulterior incheierii acestor contracte de credit, a achizitionat imobile pe care le-a inchiriats”
S-a apreciat ca in cauza sunt intrunite conditiile pentru formularea unei cereri de pronuntare a unei hotarari preliminare de catre instanta nationala – instanta suprema. Obligativitatea sesizarii Curtii de Justitie a Uniunii Europene cu solutionarea chestiunii prejudiciale invocate, in temeiul dispozitiilor art. 267 TFUE.
- a) Dispozitii legale incidente.
Conform dispozitiilor art. 267 din TFUE:
„Curtea de Justitie a Uniunii Europene este competenta sa se pronunte, cu titlu preliminar, cu privire la:
(a) interpretarea tratatelor;
(b) validitatea si interpretarea actelor adoptate de institutiile, organele, oficiile sau agentiile Uniunii;
In cazul in care o asemenea chestiune se invoca in fata unei instante dintr-un stat membru, aceasta instanta poate, in cazul in care apreciaza ca o decizie in aceasta privinta ii este necesara pentru a pronunta o hotarare, sa ceara Curtii sa se pronunte cu privire la aceasta chestiune.
In cazul in care o asemenea chestiune se invoca intr-o cauza pendinte in fata unei instante nationale ale carei decizii nu sunt supuse vreunei cai de atac in dreptul intern, aceasta instanta este obligata sa sesizeze Curtea. (…)”
- b) Conditiile de admisibilitate pentru formularea unei cereri de pronuntare a unei hotarari preliminare.
In interpretarea dispozitiilor art. 267 din TFUE:
– literatura de specialitate si jurisprudenta europeana au subliniat ca institutia cererii preliminare reprezinta expresia cooperarii dintre judecatorul european si judecatorul national in scopul aplicarii uniforme a prevederilor legislatiei europene in dreptul intern, legislatie care se aplica cu prioritate fata de dispozitiile dreptului intern, in fiecare dintre statele membre;
– doctrina a apreciat mecanismul cererii preliminare in interpretare ca reprezentand „unicul mod de organizare a relatiilor dintre Curtea de Justitie si tribunalele nationale prevazute de tratate”, relatii care nu sunt ierarhice, ci de colaborare, deoarece cererea in interpretare nu reprezinta un recurs impotriva hotararii pronuntate de instanta nationala;
– in jurisprudenta Curtii de Justitie a Uniunii Europene s-a retinut ca „trimiterea prejudiciala este un instrument de cooperare intre Curte si judecatorii nationali, gratie caruia prima furnizeaza acestora elementele de interpretare a dreptului comunitar care le sunt necesare pentru solutionarea litigiilor pe care sunt chemati sa le rezolve”.
Pentru admisibilitatea unei cereri de pronuntare a unei hotarari preliminare se cer intrunite urmatoarele conditii:
– cererea de pronuntare a unei hotarari preliminare sa fie adresata unei instante nationale, investita cu solutionarea unei cauze pendinte, indiferent de cauza in care se afla;
– cererea sa priveasca dispozitii dintr-un act normativ european, emis de o institutie a Uniunii Europene, instanta nationala nefiind in drept sa aprecieze temeinicia cererii/daca acest act normativ este aplicabil cauzei deduse judecatii, deoarece o atare interventie ar echivala cu o interpretare a actului european invocat, atributie exclusiva a Curtii de Justitie a Uniunii Europene.
- c) Obligativitatea sesizarii Curtii de Justitie a Uniunii Europene cu solutionarea cererii de pronuntare a unei hotarari preliminare, in temeiul dispozitiilor art. 267 din TFUE.
Daca cele doua conditii de admisibilitate anterior mentionate sunt indeplinite, cererea preliminara in interpretare este, in principiu, admisibila cu urmatoarele particularitati:
– instanta nationala in fata careia se ridica chestiunea prejudiciala poate sa aprecieze daca se impune sesizarea C.J.U.E., in conditiile in care hotararea acestei instante este supusa unei cai de atac – art. 267 alin. (2) din TFUE;
– instanta nationala in fata careia se ridica chestiunea prejudiciala este obligata sa sesizeze C.J.U.E. pentru pronuntarea unei hotarari preliminare, daca decizia pe care urmeaza sa o pronunte instanta nationala in cauza dedusa judecatii nu este supusa niciunei cai de atac – art. 267 alin. (3) din TFUE.
In legatura cu aceasta din urma ipoteza, prevazuta de art. 267 alin. (3) din TFUE:
– in literatura de specialitate s-a subliniat ca „in cazul mentionat la art. 234 alin. final, tribunalele nationale sunt obligate sa faca trimiterea pentru o hotarare preliminara in cazul in care nu mai exista nicio cale interna de contestare a hotararilor lor”;
– acelasi autor, citand din jurisprudenta C.J.U.E., arata ca „Sunt astfel obligate sa promoveze trimiterile prejudiciale atat instantele supreme, cat si orice alte instante ce pronunta o hotarare irevocabila”
– in jurisprudenta C.J.U.E. se arata ca „art. 234 alin. final din Tratatul CE impune unei jurisdictii a unui stat membru ale carei decizii nu sunt susceptibile de o cate de atac de drept intern, sa sesizeze Curtea de Justitie cu o intrebare referitoare la validarea dispozitiilor unui regulament, chiar daca Curtea a declarat deja lipsite de validitate dispozitii asemanatoare ale unui regulament comparabil”.
Or, prin raportare la aspectele mentionate la pct. 2.1 – 2.3, s-a apreciat ca in cauza dedusa judecatii cererea de pronuntare a unei hotarari preliminare este admisibila, iar sesizarea Curtii de Justitie a Uniunii Europene este obligatorie, deoarece:
- cererea de pronuntare a unei hotarari preliminare este adresata instantei nationale (Instanta Suprema), investita cu solutionarea unei cauze pendinte (dosarul nr. xx886/3/2013);
(ii) cererea priveste interpretarea unor dispozitii normative europene (ale Directivei 93/13). Din acest punct de vedere, Curtea de Justitie a Uniunii Europene a aratat ca este competenta a solutiona cu titlu prejudicial orice aspecte privitoare la validitatea si interpretarea actelor adoptate de institutiile europene, fara nicio exceptie (inclusiv recomandari si cu atat mai mult directive si regulamente);
- sesizarea C.J.U.E. este obligatorie, deoarece hotararea judecatoreasca ce urmeaza a fi pronuntata in cauza aflata pe rolul instantei nationale, in fata careia s-a ridicat chestiunea prejudiciala, este irevocabila.
Sub aspectul cadrului juridic national si european incident cererii in interpretare se arata urmatoarele:
Dreptul Uniunii Europene – Directiva 93/13
Al cincilea, al noualea si al zecelea considerent ale Directivei 93/13 au urmatorul cuprins:
„intrucat, in general, consumatorii nu cunosc normele de drept care, in alte state membre, reglementeaza contractele pentru vanzarea de bunuri sau de servicii; intrucat aceasta necunoastere ii poate descuraja sa incheie tranzactii directe pentru achizitionarea de bunuri sau de servicii in alt stat membru;[…];
intrucat […] persoanele care achizitioneaza bunuri si servicii ar trebui protejate impotriva abuzului de putere [comis] de catre vanzator sau furnizor, mai ales impotriva contractelor de adeziune si impotriva excluderii abuzive a unor drepturi esentiale din contracte;
intrucat se poate obtine o protectie mai eficace a consumatorului prin adoptarea unor norme de drept uniforme in ceea ce priveste clauzele abuzive; intrucat aceste norme ar trebui sa se aplice tuturor contractelor incheiate intre vanzatori sau furnizori si consumatori […]”.
Art. 1 alin. (1) din Directiva 93/13:
„Scopul prezentei directive este de apropiere a actelor cu putere de lege si actelor administrative ale statelor membre privind clauzele abuzive in contractele incheiate intre un vanzator sau furnizor si un consumator”.
Art. 2 din Directiva 93/13:
„In sensul prezentei directive:[…]
(b) «consumator» inseamna orice persoana fizica ce, in cadrul contractelor reglementate de prezenta directiva, actioneaza in scopuri care se afla in afara activitatii sale profesionale;
(c) «vanzator sau furnizor» inseamna orice persoana fizica sau juridica ce, in cadrul contractelor reglementate de prezenta directiva, actioneaza in scopuri legate de activitatea sa profesionala, publica sau privata”.
Art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13:
„Statele membre stabilesc ca clauzele abuzive utilizate intr-un contract incheiat cu un consumator de catre un vanzator sau un furnizor, in conformitate cu legislatia interna, nu creeaza obligatii pentru consumator, iar contractul continua sa angajeze partile prin aceste clauze [a se citi «sa angajeze partile in aceiasi termeni»], in cazul in care poate continua sa existe fara clauzele abuzive”.
Dreptul roman – Legea nr. 193/2000
Art. 2 din Legea nr. 193/2000
„(1) Prin consumator se intelege orice persoana fizica sau grup de persoane fizice constituite in asociatii, care, in temeiul unui contract care intra sub incidenta prezentei legi, actioneaza in scopuri din afara activitatii sale comerciale, industriale sau de productie, artizanale ori liberale.
(2) Prin comerciant se intelege orice persoana fizica sau juridica autorizata, care, in temeiul unui contract care intra sub incidenta prezentei legi, actioneaza in cadrul activitatii sale comerciale, industriale sau de productie, artizanale ori liberale, precum si orice persoana care actioneaza in acelasi scop in numele sau pe seama acesteia”.
Cererea de pronuntare a unei hotarari preliminare este necesara si instanta nu poate sa rezolve chestiunea dedusa judecatii fara o interpretare a art. 2 lit. b) din Directiva 93/13 de catre Curtea de Justitie a Uniunii Europene.
Se apreciaza ca o hotarare preliminara privind interpretarea art. 2 lit. b) din Directiva 93/13 in sensul anterior mentionat este necesara pentru solutionarea litigiului dedus judecatii.
Elementele pe care instantele nationale le-au avut in vedere pentru stabilirea calitatii recurentilor de consumatori nu se regasesc in mod expres in cuprinsul art. 2 din Legea nr. 193/2000, care defineste in dreptul national notiunea de consumator, prin transpunerea Directivei 93/13.
Or, aceasta notiune este o notiune autonoma, stabilita printr-un act normativ european – Directiva 93/13, pe care doar Curtea de Justitie a Uniunii Europene are competenta, conform art. 267 TFUE, sa il interpreteze, iar nu instantele nationale.
Prin urmare, avand in vedere considerentele instanselor nationale, precum si motivele de recurs invocate in cauza, se apreciaza ca instanta suprema nu poarte sa solutioneze prezenta pricina in lipsa interpretarii art. 2 lit. (b) din Directiva 93/13, respectiv pana la data la care Curtea de Justitie a Uniunii Europene va stabili daca notiunea de consumator introdusa de directiva europeana trebuie interpretata si in raport de numarul de contracte de credit incheiate cu banca, dar si de activitatea ulterioara desfasurata de partile beneficiare ale conventiilor de credit.
In sedinta publica din 24 februarie 2016 Inalta Curte de Casatie si Justitie a respins cererea formulata de recurenti pentru motivele care se vor dezvolta pe larg in continuare:
Art. 267 T.F.U.E., pe care recurentii si-au intemeiat solicitarea de sesizare a Curtii de Justitie a Uniunii Europene, a facut la randul lui obiectul interpretarii C.E.J. sub aspectul conditiilor de admisibilitate, a sesizarilor, a competentelor si a repartizarii functiilor intre aceasta instanta si instanta nationala, stabilindu-se inclusiv limitele de sesizare in temeiul art. 267 parag. 2 si 3 din T.F.U.E., fost art. 234, fost art. 177 din Tratat.
Cu privire la procedura de urmat in fata instantei nationale, Tratatul nu contine o reglementare anume, permitand statului membru, conform principiului autonomiei procedurale, edictarea de norme cu acest obiect.
Codul roman de procedura civila (de la 1865) aplicabil in cauza nu reglementeaza procedura in fata instantei nationale de sesizare a C.E.J. cu titlu preliminar.
C.E.J. a cooptat, insa, instantele nationale ca autoritati care asigura respectarea si aplicarea dreptului comunitar. S-a stabilit ca o trimitere preliminara poate fi formulata in legatura cu trei categorii de probleme. Trimiterile pot fi formulate in legatura cu interpretarea Tratatului (art. 267 parag. 1 lit. „a”), iar consecinta unei astfel de interpretari poate fi ca o prevedere de drept national este incompatibila cu dreptul comunitar; suprematia dreptului comunitar insemnand ca exista o obligatie in sarcina instantelor nationale de a remedia situatia. Cu toate acestea C.E.J. insasi nu hotaraste in mod direct asupra validitatii dreptului national (Cauza C-167/94 R Grau Gomis (1995) ECR 1-1023; cauzele C-37 si 38/96 Sodiprem Sarl C. Direction Générale des Douanes (1998) ECR 1-2039, cauzele C-10 si 22/97 Ministero delle Finanze c. IN.CO.GE `90 Srl (1998) ECR 1-6307).
Trimiterile pot fi formulate cu privire la validitatea si interpretarea actelor adoptate de institutiile Comunitatii. Prima situatie acopera cauza precum ICC si Foto-Frost in care prolema validitatii unei decizii sau a unui regulament comunitar se ridica intr-un litigiu aflat pe rolul instantelor nationale, iar a doua situatie acopera, inter alia, acele cauze in care o persoana sustine ca un regulament comunitar este capabil de a conferi drepturi care pot fi valorificate in fata instantelor nationale.
Sfera de aplicare a art. 267 parag. 1 lit. „c” cuprinde trimiteri referitoare la interpretarea statutelor organismelor infiintate printr-un act al Consiliului.
C.E.J. a retinut, de asemenea, ca cereri preliminare pot fi adresate si in situatia in care o prevedere de drept national este intemeiata pe dreptul comunitar sau face cumva trimitere la dreptul comunitar, chiar cu consecinta ca sfera dreptului comunitar sa fie astfel largita de catre prevederea nationala respectiva {cauzele C-297/88 si 197/89 Dzodzi c. Belgium (1990) ECR 1-3763, cauza C-130/95 Bernd Giloy. C. Hauptzollant Frankfurt am Main Ost (1997) ECR 1-4291}.
Art. 267 face distinctie apoi intre organele cu atributii jurisdictionale care se bucura de posibilitatea de a trimite Curtii cereri pentru pronuntarea unei hotarari preliminare in temeiul parag. 2 al articolului si cele ale caror „hotarari nu sunt supuse vreunei cai de atac in dreptul intern”, care au obligatia de a trimite in temeiul parag. 3 al articolului cu conditia ca decizia C.E.J. sa fie necesara pentru a pronunta o hotarare in cauza respectiva.
Daca problema de interpretare a dreptului comunitar se ridica in fata unei instante supreme, aceasta se afla sub obligatia de a sesiza Curtea cu o trimitere preliminara fie in etapa procesuala a aprecierii admisibilitatii, fie intr-o etapa ulterioara (cauza Chiron Corporation c. Murex Diagnostic Ltd (1995) ACC ER (EC) 88).
In legatura cu obligatia instantei nationale ale carei decizii nu pot face obiectul unei cai de atac in dreptul intern, de a trimite o intrebare privind interpretarea dreptului comunitar ridicata in fata sa, C.E.J. a retinut in Cauza 283/81 CILFIT SRL si Lanificio di Gavardo SpA c. Ministerul Sanatatii (1982) ECR 3415 ca de la articolul 267 T.F.U.E. parag. 3 sunt permise si exceptii ca in cazul in care o astfel de instanta constata ca intrebarea adresata nu este relevanta sau ca dispozitia comunitara a facut deja obiectul unei interpretari din partea Curtii sau ca aplicarea corecta a dreptului comunitar se impune cu o asemenea evidenta incat nu mai lasa loc niciunei indoieli rezonabile.
De-asemenea, trebuie observat ca articolul 267 T.F.U.E. nu cere ca trimiterea sa fie necesara, ci ca o decizie asupra problemei respective sa fie necesara pentru ca instanta sa poata pronunta o hotarare. Pericolul de a confunda aceste doua chestiuni a fost scos in evidenta de C.E.J. in cauza H.P. Bulmer Ltd. V. J.Bollinger SA (1974) 2 WLR 202.
In cauza 244/80 Pasquale Foglia c. Mariella Novello (nr.2) (1981) ECR 3045 C.E.J. a precizat si ca nu are competenta de a raspunde unor intrebari de interpretare care ii sunt adresate in cadrul constructiilor procedurale stabilite de parti pentru a determina Curtea sa adopte o pozitie cu privire la anumite probleme de drept comunitar care nu raspund unei nevoi obiective, inerente pentru solutionarea unui litigiu.
In atare situatie, si sintetizand cele expuse anterior, Inalta Curte a considerat ca cererea recurentilor de sesizare a Curtii de Justitie in vederea pronuntarii unei hotarari preliminare prin care sa se stabileasca daca art. 2 lit. „b” din Directiva 93/13, in privinta definirii notiunii «consumator», trebuie interpretat in sensul ca include sau, dimpotriva, in sensul ca exclude din aceasta definitie o persoana fizica care a incheiat cu o banca mai mult de un contract de credit avand ca obiect acoperire cheltuieli personale curente si/sau dobandire imobil in patrimoniu si care, ulterior incheierii acestor contracte de credit, a achizitionat imobile pe care le-a inchiriats; este inadmisibila chiar si din perspectiva lipsei de competensa a C.J.U.E.
Rolul Curtii de Justitie este acela de a oferi o interpretare a dreptului Uniunii sau de a se pronunta cu privire la validitatea acestuia, iar nu de a aplica acest drept la situatia de fapt care face obiectul procedurii principale.
Recomandarile C.E.J. sunt in sensul evitarii utilizarii procedurii de la art. 267 T.F.U.E. in alte scopuri decat cele care ii sunt proprii tocmai pentru a nu surprinde instantele nationale prin emiterea unei declaratii de necompetenta {cauza 244/80 Pasquale Foglia c. Mariella Novello (nr.2)}.
In plus, Curtea de Justitie a statuat neechivoc ca: „In cazul in care dreptul comunitar devine aplicabil prin dreptul national, ii revine exclusiv instantei nationale competenta de a aprecia sfera exacta a acestei referiri la dreptul comunitar” (Cauzele reunite C-297/88 si C-197/89 Hotararea din 18 octombrie 1990, Dzodzi).
Problematica invocata in privinta definirii si interpretarii notiunii de consumator, in sensul celor avute in vedere in art. 2 lit.,,b” din Directiva Consiliului 93/13/CEE, si a compatibilitatii acestora cu situatia de fapt existenta in cauza nu implica un raspuns al Curtii, ci un proces de apreciere pe care instanta nationala este tinuta sa il indeplineasca cu respectarea legislatiei, respectiv a prevederilor art. 2 alin. (1) si (2) din Legea nr. 193/2000 rep., privind clauzele abuzive din contractele incheiate intre consumatori si comercianti (lege care a inteles sa transpuna prevederile Directivei mentionate, astfel cum reiese din Legea nr. 363/2007).
De altfel, dreptul intern pe care reclamantii isi sprijina pretentiile nu vine in conflict cu dreptul Uniunii si nici nu se sustine aceasta prin cererea de sesizare a C.J.U.E., astfel ca problema corectei lor calificari drept ,,consumatori”, in sensul art. 2 lit. ,,b” din Directiva mentionata, prin raportare la toate contractele principale, de credit, incheiate cu banca parata implica, asa cum s-a mai aratat, aprecierea instantei nationale, chemata sa raspunda tuturor cerintelor legate de justa solutionare a cauzei.
Nu in ultimul rand, aplicarea corecta a dreptului comunitar se impune cu evidenta in dosar, nelasand loc niciunei indoieli rezonabile, iar Inalta Curte, prin acest considerent, se raliaza inclusiv rationamentului Curtii din cauza C-110/14 Horatiu Ovidiu Costea, cauza in care s-a subliniat ca art. 2 lit.,,b” din Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului trebuie interpretat in sensul ca o persoana poate fi considerata ,,consumator” prin raportare la scopul precizat al creditului din contract.
In cauza urmeaza a se aprecia tocmai cu privire la numeroasele contracte de credit incheiate de catre recurenti si cu privire la scopul incheierii lor, iar analiza evocata nu presupune cooptarea automata a Curtii, toate aspectele semnalate convergand spre necesitatea aplicarii dreptului intern intemeiat pe dreptul comunitar la situatia de fapt particulara din dosar.
Inalta Curte, analizand actele si lucrarile dosarului, a constatat ca recursul este nefondat pentru urmatoarele considerente:
Sub aspectul criticilor referitoare la neobservarea de catre instanta de apel a faptului ca judecatorul fondului, si anume prima instanta, nu s-a pronuntat pe niciunul din motivele de nulitate invocate de reclamanti in legatura cu clauzele considerate abuzive din conventiile de credit deduse judecatii, retine ca prin decizia recurata s-a reanalizat situatia de fapt existenta in dosar prin raportare la intreg probatoriul administrat in cauza si ca instanta de control judiciar s-a preocupat sa verifice daca hotararea apelata este fundamentata pe probe si pe dispozitiile legale aplicabile spetei. Aceasta analiza a presupus cu intaietate a se verifica daca, asa cum a retinut prima instanta, reclamantii se bucura sau nu de beneficiul regulilor speciale din materia dreptului consumatorului si de protectia speciala pe care Directiva nr. 93/13/CEE tinde sa o recunoasca interesului colectivitatii, care, facand parte din ordinea publica economica, depaseste interesele specifice ale unor parti.
Raportat la cele amintite, sustinerile recurentilor vizand nelegalitatea deciziei atacate prin prisma dispozitiilor art. 297 C. proc. civ. apar ca nefondate.
In ceea ce priveste criticile subsumate gresitei interpretari a situatiei de fapt existenta in cauza, prin raportare la dispozitiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 rep., retine ca problema de drept ce se impune a fi lamurita in cauza este aceea de a stabili daca recurentii-reclamanti pot fi incadrati sau nu in categoria persoanelor ocrotite de Directiva nr. 93/13/CEE si de dreptul intern, prin legea evocata mai sus, daca acestia se afla sau nu intr-o situatie de inferioritate, asa cum s-a avut in vedere la momentul edictarii reglementarii comunitare, in raport cu comerciantul, respectiv in raport cu banca intimata din dosar si daca era necesar sa se retina dezechilibrul decurgand din situatia de inferioritate cu consecinta suplinirii lui prin actele normative ce stau la baza pretentiilor reclamantilor, de constatare a nulitatii absolute a clauzelor din conventiile de credit nr. 0114398 din 02.08.2007, nr. 0127671 din 27.09.2007, nr. 0135700 din 22.11.2007, nr. 0135697 din 17.12.2007, nr. 0146258 din 25.03.2008, nr. 0149507 din 24.04.2008, nr. 0151716 din 20.05.2008.
In concret, in raport de circumstantele cauzei, respectiv de modul in care a fost formulata si precizata cererea de chemare in judecata, trebuie lamurit daca recurentii imprumutati care au incheiat un numar de sapte contracte de credit cu intimata SC C Romania SA (preluata prin absorbtie de Banca X SA) in perioada august 2007 – decembrie 2008, avand ca obiect fie acoperirea de cheltuieli personale curente (exemplu: contractul de credit nr. 0135697/17.12.2007), fie dobandirea in patrimoniu a unui imobil (exemplu: contractul de credit nr. 0146258/25.03.2008), fie refinantarea in CHF a altor conventii de credit (cum este cea cu nr. 00114398/2.08.2007 prin care s-au refinantat cinci contracte de credit incheiate cu alta institutie bancara) pot fi calificati drept ,,consumatori” in sensul Directivei mentionate.
De observat ca suma totala imprumutata de la intimata este de 1.624.570 CHF, ca recurentii plateau cumulat ratele lunare aferente conventiilor de credit, ca s-au adresat bancii la data de 15.09.2010 pentru recalculare anuitati conventii de credit, contestate in dosar, cu motivarea ca si-au pierdut o parte semnificativa din veniturile curente realizate din inchirierea apartamentelor pe care le detin din cauza situatiei economice generale si ca, prin chiar cererea de recurs, acestia au facut referire la faptul ca au inchiriat imobilele, cumparate cu banii imprumutati, pentru a reusi sa achite costurile creditelor acordate.
Potrivit art. 2 lit. ,,b” din Directiva nr. 93/13/CEE privind clauzele abuzive in contractele incheiate cu consumatorii, prin ,,consumator” se intelege orice persoana fizica sau juridica care, in cadrul contractelor care intra sub incidenta prezentei directive, actioneaza in scopuri care se afla in afara meseriei, a domeniului de afaceri sau a profesiunii sale.
Potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 rep., „prin consumator se intelege orice persoana fizica sau grup de persoane fizice constituite in asociatii, care, in temeiul unui contract care intra sub incidenta prezentei legi, actioneaza in scopuri din afara activitatii sale comerciale, industriale sau de productie, artizanale ori liberale”.
Art. 4 din Directiva prevede la alin. (1) urmatoarele: ,,caracterul abuziv al unei clauze contractuale se apreciaza luand in considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s-a incheiat contractul si raportandu-se, in momentul incheierii contractului, la toate circumstantele care insotesc incheierea contractului si la toate clauzele contractului sau ale unui alt contract de care acesta depinde”, iar la alin. (2) ca ,,aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveste nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al pretului sau remuneratiei, pe de o parte, fata de serviciile sau de bunurile furnizate in schimbul acestora, pe de alta parte, in masura in care aceste clauze sunt exprimate in mod clar si inteligibil”.
Prin urmare, instanta nationala sesizata cu un litigiu avand ca obiect un contract care poate intra in domeniul de aplicare al acestei Directive are obligatia sa verifice, tinand seama de ansamblul elementelor de proba si in special de termenii acestui contract, daca imprumutatul poate fi calificat drept ,,consumator” in sensul directivei mentionate, iar, pentru a proceda astfel, instanta nationala trebuie sa tina seama de toate imprejurarile cauzei, in special de natura bunului sau a serviciului care face obiectul contractului vizat, care sunt susceptibile sa demonstreze in ce scop este dobandit acest bun sau serviciu (a se vedea Hotararea Horatiu Ovidiu Costea, in cauza C-110/14 ).
Inegalitatea economica, tehnica si juridica intre cei doi contractanti este situatia premisa care explica spiritul intregii legislatii privind protectia consumatorului, care nu poate fi altul decat acela de a remedia dezechilibrul existent la momentul incheierii contractului sau survenit ulterior incheierii contractului, prin niste norme care contrabalanseaza raportul de putere, actionand in favoarea consumatorului. In acelasi timp, mai trebuie avuta in vedere competenta instantelor de a aprecia asupra calitatii de ,,profesionist”, in intelesul intregii legislatii, si asupra notiunii de ,,consumator” (clientul insignifiant sau partea slaba in contract).
Avand in vedere toate aceste consideratii, Inalta Curte retine ca reclamantii din prezenta cauza se situeaza in afara sferei de protectie desemnata de Directiva nr. 93/13. Scopul precis al incheierii contractelor de credit pe care acestia le contesta l-a reprezentat in principal refinantarea altor credite dobandite de la o alta banca, la rubrica „destinatie credit” din conventia nr. 0114358/2.08.2007 consemnandu-se ,,acoperire cheltuieli personale curente”, dar si faptul ca prin aceasta se produce o refinantare a altui credit (in fapt fiind vorba de acoperirea a nu mai putin de alte cinci credite obtinute de la alta institutie bancara), iar din alte contracte a reiesit ca acestia au solicitat obtinerea de imprumuturi in vederea dobandirii de imobile. Mai mult, la momentul incheierii contractelor de credit cu intimata, recurentii s-au obligat ca in cazul in care ar fi vandut oricare din imobilele ipotecate in favoarea SC C. Romania SA (ceea ce implica in mod necesar si dreptul reclamantilor de a dispune de respectivele imobile la momentul incheierii contactelor de ipoteca) sa efectueze rambursari partiale anticipate proportionale cu soldul creditelor acordate prin contractele contestate in speta. Asadar, reclamantii au dobandit in proprietate, cu ajutorul contractarii creditelor de la banci, mai multe apartamente pe care apoi le-au constituit drept garantii imobiliare in favoarea intimatei. Respectivele imobile ipotecate erau inchiriate de reclamanti, asa cum se arata in actele aditionale la conventiile de credit, iar prin adresa inaintata bancii la data de 15.09.2010 recurentii fac trimitere expresa la faptul ca veniturile lor curente decurg din inchirierea de imobile.
Schimbarile generate de situatia economica nefavorabila si de cresterea valorii francului elvetian i-a determinat pe recurenti sa regandeasca strategia inchirierii de imobile, cum rezulta din cele precizate in scris de aparatorul lor in fata primei instante, atunci cand a sustinut ca schimbarile intervenite in mod neasteptat au determinat pentru reclamanti o modificare importanta a conditiilor avute in vedere de acestia la momentul contractarii creditelor, iar coroborata situatia de fapt expusa mai sus cu imprejurarea ca ceea ce inchiriau reclamantii erau tocmai imobilele cumparate cu banii imprumutati de la banca, permite instantei sa concluzioneze (in spiritul si cu respectarea Directivei nr. 93/13, ca in cauza C-110/14) ca recurentii au incheiat contractele de credit contestate in scopuri care se subscriu preocuparilor lor de afaceri.
Inchirierea de imobile in mod organizat de catre reclamanti, cu scopul de a obtine in mod constant venituri din care sa isi acopere inclusiv ratele datorate la banci, si faptul detinerii de cunostinse de specialitate in domeniul imobiliar (reclamanta B. figurand ca asociat unic in SC R. SRL cu domeniu principal de activitate: Agentii imobiliare (cod: 7031) desemneaza circumstantele in care s-au incheiat contractele de credit contestate in dosar. Aspectele semnalate subliniaza in acelasi timp justetea rationamentului instantelor de judecata care au demonstrat ca reclamantii nu fac parte din categoria consumatorilor protejati de dreptul comunitar si de cel national.
Nu are relevanta, in speta, faptul ca reclamantii au fost considerati ca beneficiari ai prevederilor legale care stabilesc ca actiunile vizand protectia drepturilor consumatorilor sunt scutite de la plata taxelor judiciare de timbru (art. 15 lit. j din Legea nr. 146/1997); aceasta cu atat mai mult cu cat chestiunea aprecierii categoriei din care fac parte a facut obiectul unei ample analize judecatoresti.
Apoi, discutiile purtate pe marginea impozitarii veniturilor obtinute de reclamanti din chirii nu sunt de natura a influenta asupra situatiei in care se gasesc acestia, cata vreme au fost identificate celelalte circumstante ale spetei care au permis fara echivoc a concluziona sub aspectul modului de actiune al reclamantilor si cu privire la cele pe care le savarsesc acestia in fapt.
Fata de cele expuse, avand in vedere si prevederile legale invocate, Inalta Curte, in temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins recursul reclamantilor ca nefondat.