Contract de credit. Constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de risc. Consecinte
Contractul de imprumut, ca varietate a contractului de credit, este prin natura lui un contract cu executare uno ictu, iar faptul ca banca isi asuma o obligatie care se executa dintr-o data, iar cealalta parte isi asuma o obligatie de restituire succesiva nu face ca natura acestuia sa fie succesiva, stiut fiind ca acesta nu poate sa aiba natura dubla, cu executare dintr-o data pentru o parte si cu executare succesiva pentru cealalta parte, restituirea creditului cu dobanda in rate lunare nefiind decat o modalitate de executare a obligatiei, obligatia de restituire fiind unica, ratele succesive alcatuind prin natura lor un tot unitar.
Prin urmare, in cazul constatarii nulitatii clauzei referitoare la perceperea comisionului de risc se naste si obligatia de restituire a ceea ce s-a prestat in temeiul acesteia, nulitatea producand efecte retroactive de la data incheierii contractului, sumele achitate cu titlul de comision de risc fiind considerate ca nedatorate in baza principiului quod nullum est nullum producit effectum.
Legea nr. 193/2000, art. 4 alin. (3) teza II
Directiva CE 93/13, art. 3 pct. 2
C. civ., art. 969
Sectia a II-a civila, Decizia nr. 760 din 27 februarie 2014
Nota: In prezenta decizie au fost avute in vedere dispozitiile din vechiul Cod civil.
Tribunalul Specializat Mures, prin sentinta nr. 167/6.02.2012, a admis in parte actiunea promovata de reclamantii L.I.I. si L.I., in contradictoriu cu parata SC V. Romania SA Bucuresti.
A constatat caracterul abuziv al clauzei referitoare la perceperea comisionului de risc cuprinsa la art. 5 lit. a din Conditiile speciale si art. 3.5 Conditiile generale din conventia de credit nr. 0150182/13.05.2008 incheiata intre reclamanti si parata SC V. Romania SA Bucuresti si s-a dispus inlaturarea acestor clauze din conventia de credit mentionata.
A obligat parata SC V. Romania SA la emiterea unui nou plan de rambursare a creditului fara perceperea comisionului de risc si sa restituie in favoarea reclamantilor suma de 5.083,94 CHF reprezentand comision de risc aferent perioadei mai 2008-iunie 2011.
A respins capatul de cerere avand ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzelor referitoare la ajustarea dobanzilor curente cuprinse la art. 3 lit. d din conventia de credit sus mentionata.
A fost obligata parata sa plateasca in favoarea reclamantilor suma de 7.181,3 lei cu titlu de cheltuieli de judecata.
A admis exceptia lipsei capacitatii procesuale de folosinta a paratei Agentia Real a V. Romania SA si, in consecinta, s-a respins actiunea promovata de reclamanti impotriva acesteia ca fiind promovata fata de o persoana fara capacitate procesuala.
Pentru a pronunta aceasta hotarare instanta a retinut urmatoarele:
Intre reclamanti in calitate de imprumutati si parata SC V. Romania SA in calitate de imprumutator a fost incheiata conventia de credit nr. 0150182/13.05.2008, in baza careia partile au prevazut la art. 3 lit. d din Conditiile speciale ale conventiei clauza potrivit careia banca isi rezerva dreptul de a revizui rata dobanzii curente in cazul intervenirii unor schimbari semnificative pe piata monetara, cu obligatia comunicarii imprumutatilor a noii rate a dobanzii, care se va aplica de la data comunicarii.
Totodata la art. 5 lit. a din partea Conditiile speciale ale conventiei, partile au prevazut comisionul de risc de 0,22% aplicat la soldul creditului, platibil lunar in zile de scadenta, pe toata perioada de derulare a conventiei de credit.
Contractul de imprumut bancar figureaza in categoria contractelor de consum, unde legiuitorul national si cel european au urmarit in anumite ipoteze derogari de la principiul pacta sunt servanda, dand instantei de judecata posibilitatea de a dispune modificarea clauzelor unui contract sau a-l anula in masura in care retine ca acesta cuprinde clauze abuzive.
Ca prin Legea nr. 193/2000 a fost transpus in legislatia nationala continutul Directivei Consiliului 93/13/CEE/1993, care a stabilit in mod expres competenta instantei de judecata de a constata caracterul abuziv al clauzelor contractuale, respingand sustinerea potrivit careia clauzele referitoare la dobanda, la comisioane sau la costuri, ca elemente care alcatuiesc costul total al creditului, respectiv, pretul contractului de credit, sunt excluse din sfera cercetarii sub aspectul clauzelor abuzive.
Pentru a stabili caracterul abuziv al clauzelor, cuprinse la art. 5 pct. a din partea Conditii speciale si art. 3.5 din Conditiile generale, instanta a retinut ca, in cauza, respectivele clauze nu au fost negociate cu consumatorul, ca acestea nu au fost exprimate suficient de clar avand in vedere formularea generica folosita de banca, schimbari semnificative pe piata monetara, pe care a apreciat-o ca nefiind fundamentata obiectiv si rezonabil de natura a crea un dezechilibru intre drepturile si obligatiile partilor, parata neparticularizand aceste clauze la situatia concreta.
Apreciind ca au fost incalcate dispozitiile art. 2 si art. 4 din Legea nr. 193/2000, instanta a admis actiunea reclamantilor, a constatat caracterul abuziv al clauzelor cuprinse la art. 5 lit. a din Conditiile speciale si art. 3.5 din Conditiile generale ale conventiei de credit incheiata intre parti si a dispus eliminarea lor din contract.
In ceea ce priveste obligarea in solidar a paratei la restituirea catre reclamanti a sumei de 5.083,94 CHF reprezentand comision de risc aferent perioadei mai 2008-iunie 2011, instanta de fond a retinut ca, prin constatarea abuziva a acestei clauze, sumele achitate cu titlul de comision de risc sunt considerate ca nedatorate in baza principiului quod nullum est nullum producit effectum.
Prin decizia nr. 2/A din 14 ianuarie 2013, Curtea de Apel Targu Mures, Sectia a II-a civila, de contencios administrativ si fiscal, a respins apelul declarat de parata SC V. Romania SA impotriva sentintei nr. 167/06.02.2012 pronuntata de Tribunalul Specializat Mures.
Pentru a pronunta aceasta decizie instanta de apel a retinut urmatoarele:
A respins sustinerea potrivit careia clauzele referitoare la dobanda, la comisioane sau la costuri, ca elemente care alcatuiesc costul total al creditului, respectiv, pretul contractului de credit, sunt excluse din sfera cercetarii sub aspectul clauzelor abuzive, retinand ca acceptarea unei asemenea ipoteze ar goli de continut directiva si norma interna de transpunere, intentia legiuitorului fiind tocmai de a pune la indemana consumatorilor instrumente care sa ii protejeze eficient.
Prin urmare, in mod corect prima instanta a dat eficienta prevederilor art. 4 alin. (5) ale Legii nr. 193/2000 ce au transpus in legislatia interna Directiva 93/13/CEE, retinand caracterul abuziv al clauzelor cuprinse la art. 5 lit. a din Conditiile speciale si art. 3.5 din Conditiile generale ale conventiei de credit incheiata intre parti.
Contrar celor invocate de parate, prima instanta a retinut in mod legitim ca, in speta, sunt intrunite cumulativ cele trei conditii a caror indeplinire releva caracterul abuziv al clauzelor incluse in conditiile speciale si generale la contractul de credit incheiat cu intimatii-reclamanti si anume ca acestea nu au fost negociate cu reclamantii, iar prin impunerea lor s-a creat un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor, in detrimentul consumatorilor.
In speta s-a apreciat de catre prima instanta, prin raportare la probele administrate, ca aceste clauze contestate nu au facut obiectul negocierii, intimatii reclamanti neavand in mod efectiv posibilitatea de a le influenta in vreun fel.
In mod corect s-a stabilit de catre prima instanta caracterul abuziv al clauzelor prevazute la art. 5 lit. a din Conditiile speciale, precum si ale art. 3.5 din Conditiile generale, retinandu-se ca acestea au permis bancii ca in mod unilateral si discretionar sa modifice rata dobanzii fara a institui criterii clare ce pot fi verificate si de catre consumatori.
Prin initierea de catre apelanta, dupa scoaterea comisionului de risc din contract in temeiul O.U.G. nr. 50/2010, a demersurilor pentru incheierea de acte aditionale care nu mai includ in conventii comisioane de risc, ci de administrare, in acelasi cuantum, este evident ca reclamantii au fost pusi in aceeasi situatie ca si anterior intervenirii schimbarii legislative, singura modificare fiind una de redenumire a comisioanelor, ceea ce desigur nu a fost in intentia legiuitorului, aceasta fiind ratiunea pentru care nu au inteles sa dea curs semnarii actului aditional.
Impotriva deciziei nr. 2/A din 14 ianuarie 2013, pronuntata de Curtea de Apel Targu Mures, Sectia a II-a civila, de contencios administrativ si fiscal, a declarat recurs parata SC V. Romania SA Bucuresti intemeiat pe art. 304 pct. 9 C.proc.civ., criticand-o pentru nelegalitate, solicitand, in concluzie, admiterea recursului, modificarea deciziei, admiterea apelului in sensul schimbarii sentintei si respingerii actiunii reclamantilor ca nefondata.
In criticile formulate, recurenta-parata, dupa o prezentare a situatiei de fapt, a sustinut, in esenta, urmatoarele:
1. Ca anularea clauzelor privind perceperea comisionului de risc/administrare nu poate produce efecte retroactive, intrucat conventia de credit este o varietate a imprumutului de consumatie, act juridic ce este inclus in categoria contractelor cu executare succesiva.
Chiar si in ipoteza stabilirii caracterului abuziv al comisionului de risc, anularea acestei clauze nu poate produce efectul restituirii sumelor deja achitate, contractul de credit fiind un contract cu executare succesiva. Or, conform teoriei generale a obligatiilor contractuale, anularea unei clauze dintr-un contract cu executare succesiva nu poate produce efecte retroactive.
Aceasta exceptie de la principiul restitutio in integrum este pe deplin aplicabila si in cazul contractelor de credit incheiate de banca.
In situatia in care numai banca ar fi obligata la restituirea sumelor deja achitate, s-ar crea o situatie inechitabila, caracterizata prin imbogatirea fara justa cauza a clientilor.
2. Clauza contractuala ce reglementeaza dreptul bancii de a percepe comisionul de risc, respectiv art. 5 lit. a din Conditiile speciale si art. 3.5 din Conditiile generale, nu sunt clauze abuzive in intelesul art. 4 din Legea nr. 193/2000.
In acest sens, recurenta a aratat faptul ca perceperea comisionului de risc de catre banca este perfect legala, avandu-se in vedere ca, comisionul de risc nu este un echivalent al garantiei reale imobiliare, cele doua notiuni fiind complet distincte.
Totodata, mentioneaza faptul ca art. 5 lit. a din Conditiile speciale, ce reglementeaza comisionul de risc, nu poate fi calificat ca fiind o clauza abuziva, intrucat acesta a fost negociat si a fost clar exprimat, cuantumul comisionului fiind determinat si nu depinde de vointa unilaterala a paratelor, deoarece a fost stabilit de parti la data incheierii conventiei de credit si nu sunt prevazute in contract clauze de modificare unilaterala a acestui comision.
Recurenta a sustinut ca, in speta, nu s-a probat ca articolul care reglementeaza comisionul de risc ar fi fost inserat cu rea-credinta in conventie de societatea sa, cu atat mai putin ca determina caracterul nevalabil al cauzei actului juridic si implicit ca ar compromite echilibrul acestuia.
Recurenta a apreciat ca nu se poate pretinde si proba nici un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor, in lipsa probarii existentei unui prejudiciu in speta.
Clauza in discutie este prevazuta in Conditiile speciale ale conventiei de credit care nu au caracterul unui contract de adeziune, aceasta clauza fiind discutata si negociata cu reclamantii, adeziunea vizand doar Conditiile generale ale contractului de credit.
Avand in vedere ca reclamantii au semnat contractul de credit, inclusiv Conditiile speciale aferente, nu se poate considera ca aceste clauze nu au fost negociate, fiind obligatorii pentru parti, potrivit art. 969 C. civ.
Analizand recursul declarat de parata SC V. Romania SA Bucuresti si SC V. Romania SA – Sucursala Oradea impotriva deciziei nr. 2/A din 14 ianuarie 2013, pronuntata de Curtea de Apel Targu Mures, Sectia a II-a civila, de contencios administrativ si fiscal, din perspectiva criticilor formulate si temeiurilor de drept aratate, tinand cont de limitele controlului de legalitate, Inalta Curte a constatat ca acesta este nefondat pentru urmatoarele considerente:
1. Motivul de recurs prin care recurenta a sustinut ca este imposibila restituirea sumelor platite cu titlu de comision de risc/administrare de reclamanti in raport de asa zisul caracter succesiv al contractului de credit nu poate fi primit.
Astfel, din motivarea deciziei din apel rezulta in mod just ca, contractul de imprumut, ca varietate a contractului de credit, este prin natura lui un contract cu executare uno ictu, iar faptul ca banca isi asuma o obligatie care se executa dintr-o data, iar cealalta parte isi asuma o obligatie de restituire succesiva nu face ca natura contractului sa fie succesiva, stiut fiind ca, contractul nu poate sa aiba natura dubla, cu executare dintr-o data pentru o parte si cu executare succesiva pentru cealalta parte.
Restituirea creditului cu dobanda in rate lunare nu este decat o modalitate de executare a obligatiei, obligatia de restituire fiind unica, ratele succesive alcatuind prin natura lor un tot unitar.
Sustinerea recurentei ca in materia imprumutului de folosinta este imposibila restituirea sumelor platite cu titlu de comision de risc, chiar nedatorate ori platite in temeiul unei clauze nule, si ca aceasta prevedere este in fapt o aplicare a exceptiei de la principiul retroactivitatii nulitatii, aplicabila in materia contractelor cu executare succesiva si ca efectele produse de o astfel de clauza declarata nula se mentin pentru trecut, nu poate fi retinuta, avandu-se in vedere ca urmare a constatarii nulitatii unei clauze, nulitate partiala, se naste si obligatia de restituire a ceea ce s-a prestat in temeiul clauzei respective, nulitatea producand efecte retroactive de la data incheierii contractului.
In atare situatie, este fara suport sustinerea recurentei ca daca numai banca ar fi obligata la restituirea sumelor deja achitate s-ar crea o situatie inechitabila, caracterizata juridic prin imbogatirea fara justa cauza a reclamantilor, astfel ca in mod corect a fost obligata banca sa restituie ceea ce a incasat fara just temei, in baza unei clauze nule, care nu produce nici un efect, astfel ca imprumutatii nu ajung la o imbogatire fara justa cauza, stiut fiind ca banca, pentru sumele acordate cu titlu de imprumut, a incasat si incaseaza dobanda, care constituie echivalentul folosintei sumelor acordate prin contractul de credit.
2. Inalta Curte a constatat ca este nefondata si critica prin care recurenta considera ca, clauza contractului ce reglementeaza dreptul bancii de a percepe comisionul de risc nu este abuziva.
Punctul 3.5 din Sectiunea 3 Costuri din Conditiile generale ale conventiei de credit prevede ca, pentru punerea la dispozitie a creditului, imprumutatul datoreaza bancii un comision de risc, aplicat la soldul creditului, pe toata perioada creditarii si ca modul de calcul si scadenta acestuia se stabilesc in Conditiile speciale.
In ceea ce priveste criticile recurentei cu privire la art. 5 lit. a din Conditiile speciale ale conventiei de credit incheiate intre parti, clauza ce prevede obligatia reclamantilor de a achita comisionul de risc stabilit aplicabil la soldul creditului, platibil lunar in ziua de scadenta, pe toata perioada de derulare a conventiei de credit, acestea nu pot fi primite.
Pentru a se vedea daca clauza inscrisa in art. 5 lit. a din conventia partilor este sau nu abuziva, analiza va fi facuta tot in raport de prevederile art. 4 din aceeasi lege.
Potrivit recurentei, comisionul de risc prevazut de art. 5 lit. a din conditiile speciale ale conventiei de credit mentionate reprezinta costul perceput de banca si datorat de client in legatura cu administrarea riscurilor asumate de banca prin punerea la dispozitie a creditului, intrucat pe parcursul derularii conventiei exista posibilitatea ca banca sa sufere o pierdere ca urmare a producerii unui eveniment nesigur si viitor, constand in materializarea riscului de credit sau a riscului de piata.
Art. 3 pct. 2 din Directiva 93/13 prevede ca se considera intotdeauna ca o clauza nu s-a negociat individual atunci cand a fost redactata in prealabil, iar consumatorul nu a putut sa influenteze continutul clauzei in special in cazul contractelor de adeziune, cum este si contractul de credit din cauza.
In speta, nu poate fi neglijat nici faptul ca sistemul de protectie pus in aplicare prin Legea 193/2000 prin care s-a transpus Directiva 93/13 se bazeaza pe aceea ca un consumator se gaseste intr-o situatie de inferioritate fata de un vanzator sau furnizor in ceea ce priveste atat puterea de negociere, cat si nivelul de informare, situatie care il conduce la adeziunea la conditiile redactate in prealabil de vanzator sau furnizor.
Sustinerile recurentei prin care se incearca o lamurire a considerentelor perceperii comisionului de risc, in sensul ca prin instituirea acestui comision s-a avut in vedere riscul bancar pe care este obligata sa-l suporte si ca, de fapt, clauza nu se refera la ratiunea acoperirii unui cost, ci la modalitatea de percepere, fiind negociata nu pot fi primite cata vreme aceste elemente se vor a fi clarificate, in cadrul procesului, fara sa fi fost evidentiate in conventia de credit.
– Atata timp cat functia si destinatia comisionului de risc nu au fost evidentiate in contract se constata ca orice consumator ar fi fost intr-o pozitie dezavantajata fata de banca si intr-o imposibilitate reala de a negocia acest comision, cu atat mai mult cu cat recurenta nu a facut dovada unei negocieri a clauzei analizate, obligatie ce-i revenea in conformitate cu dispozitiile art. 4 alin. (3) teza II din Legea nr. 193/2000, nereusind sa rastoarne prezumtia relativa instituita in favoarea consumatorului prin acest text de lege.
Mai mult, potrivit art. 4 alin. (3), daca un profesionist pretinde ca o clauza standard preformulata a fost negociata direct cu consumatorul este de datoria lui sa prezinte probe in acest sens, ceea ce in cauza nu s-a probat, astfel ca instanta nu poate primi argumentele recurentei prin care se incearca, ca de altfel pe tot parcursul derularii procedurii judiciare, sa se lamureasca considerentele ce au stat la baza perceperii dobanzii, cata vreme aceste elemente nu sunt evidentiate in conventia de credit.
De altfel, adoptarea unei legislatii speciale privind protectia consumatorului, cum este Directiva nr. 93/13/CEE, la nivel european, precum si Legea nr. 193/2000, la nivel national, a fost facuta tocmai in scopul de a proteja pe consumatori in situatii ca cea care face obiectul cauzei de fata, neputandu-se nega faptul ca reclamantii au dreptul de a le fi examinata cererea formulata, chiar daca a semnat contractul cu banca.
Totodata, se retine ca potrivit Rezolutiei Parlamentului European din 18 noiembrie 2008, profesionistul are obligatia de a-l informa pe consumator in mod corect si echidistant, iar faptul ca nu s-au solicitat lamuriri suplimentare de consumator cu privire la acest comision nu este de natura a complini aceasta obligatie a bancii si nici de a imprima clauzei un caracter clar si inteligibil.
– In cauza, se constata ca nici critica ce priveste gresita retinere a existentei unui dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor, contrar bunei credinte, nu poate fi retinuta.
Interpretarea legala a textului actului normativ este aceea ca trebuie sa existe dezechilibru semnificativ, in situatia dovedirii acestuia, lipsa bunei credinte fiind prezumata si ca, in spiritul legii, un dezechilibru semnificativ este interpretat ca fiind contrar bunei credinte, tocmai pentru a evita folosirea acestui criteriu ca o cale de scapare pentru profesionisti, reducandu-se astfel nivelul de protectie al consumatorilor.
Inalta Curte a constatat ca, comisionul de risc este perceput pentru punerea la dispozitie a creditului si ca o garantie a indeplinirii unei obligatii de restituire a imprumutului, fara a exista precizari in cuprinsul contractului cu privire la fundamentul perceperii acestui comision ori destinatiei acestuia, insa nicio clauza a conventiei nu prevede conditiile in care sumele depuse cu acest titlu pot fi retinute si nici ce se intampla cu aceste sume in cazul in care riscul nu se produce pana la ajungerea contractului la termen ori in cazul rambursarii anticipate a creditului, ceea ce inseamna ca nu s-a prevazut in contract o obligatie corelativa a bancii.
Or, cata vreme riscul contractului este acoperit prin constituirea unei garantii reale ce poate fi suplimentata in anumite conditii reglementate prin contract, cat si prin incheierea unei polite de asigurare cesionata in favoarea bancii este evident ca prin introducerea comisionului de risc, fara reglementarea unei obligatii corelative, se creeaza un dezechilibru intre contraprestatiile partilor, contrar bunei credinte, situatie ce contravine caracterului sinalagmatic al conventiei de credit.
Cum clauza referitoare la comisionul de risc nu este exprimata in mod clar si inteligibil, in mod corect instanta de apel a procedat la analizarea caracterului abuziv al acestei clauze prin prisma dispozitiilor Legii nr. 193/2000.
Nici sustinerile ce tin de aplicarea principiului libertatii contractuale nu pot fi primite, in conditiile in care dispozitiile art. 969 C. civ. invocate de recurente prevad ca au putere de lege doar conventiile legal facute si in care Legea nr. 193/2000 reglementeaza chiar acele situatii in care clauzele contractuale sunt considerate ca fiind abuzive.
In plus, in materia protectiei consumatorilor s-a avut in vedere ca, prin adoptarea Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993, transpusa in legislatia nationala prin Legea nr. 193/2000, legiuitorul european si cel national au urmarit in anumite ipoteze atenuarea principiului pacta sunt servanda, dand instantei de judecata posibilitatea de a anula acele clauze, in masura in care se retine ca acestea sunt abuzive si ca o asemenea interventie nu incalca principiul fortei obligatorii a contractelor consacrat de art. 969 alin. (1) C. civ., libertatea contractuala nefiind identica cu una absoluta sau discretionara de a contracta.