Contract de credit. Caracterul abuziv al sintagmei „dobanda de referinta variabila care se afiseaza la sediile bancii”

 

Continutul clauzei din contractul de credit care stabileste ca, dupa primele 12 luni de la incheierea acestuia, dobanda curenta este formata din dobanda de referinta variabila care se afiseaza la sediile bancii este abuziv, cu referire la sintagma „dobanda de referinta variabila care se afiseaza la sediile bancii” deoarece aceasta sintagma nu este exprimata intr-un limbaj usor inteligibil si nu permite consumatorului sa determine mecanismul prin care banca ar putea sa determine rata dobanzii, neexistand, explicitat, un mecanism de stabilire si de evolutie a acestei parti variabile a dobanzii, lasand, astfel, la liberul arbitru al bancii cuantumul partii variabile a dobanzii.

Sectia a II-a civila, Decizia nr. 310 din 11 februarie 2016

Prin cererea inregistrata pe rolul Judecatoriei Sectorului 3 Bucuresti la data de 17 decembrie 2012, sub nr. xx084/301/2010 din 17 decembrie 2010, reclamantul A., in contradictoriu cu parata Banca X SA a solicitat instantei ca prin hotararea ce o va pronunta sa se dispuna urmatoarele:

– obligarea paratei sa modifice modul de calcul al dobanzii curente in cadrul contractului de credit pentru persoane fizice nr. 11533 din 17 decembrie 2007 potrivit formulei EURIBOR+1,5%, comunicarea graficelor de rambursare aferente acestei formule si eliminarea acestor clauze abuzive din contract;

– rambursarea sumelor percepute cu titlu de dobanda in mod abuziv sau luarea acestora in considerare in contul unor rate viitoare;

– obligarea paratei la plata tuturor cheltuielilor de judecata.

A mai precizat reclamantul ca si clauza prevazuta la art. 9 din contract este abuziva, deoarece stipuleaza un comision de administrare care este o dobanda mascata. Sunt evidentiate ca abuzive si clauzele care permit bancii modificarea unilaterala a dobanzii fara informarea imediata a reclamantului-imprumutat.

In ceea ce priveste clauza prevazuta la art. 2.10.a din conditiile generale de creditare, reclamantul a aratat ca pune probleme sub aspectul echilibrului contractual, in sensul ca ofera paratei dreptul de a revizui rata dobanzii curente, fara ca noul nivel sa fie negociat cu reclamantul.

In drept actiunea a fost intemeiata pe dispozitiile Codului civil, Codului de procedura civila, Legea nr. 58/1998, O.U.G. nr. 99/2006, O.G. nr. 21/1992, Legea nr. 193/2000, Legea nr. 363/2007, O.U.G. nr. 174/2008.

La termenul de judecata de la data de 1 aprilie 2011 parata a depus la dosar intampinare, prin care a solicitat respingerea actiunii ca neintemeiata.

La acelasi termen de judecata parata a depus cerere reconventionala, prin care a solicitat ca instanta sa stabileasca modul de calcul al dobanzii conform algoritmului EURIBOR + marja fixa existenta in contract + diferenta dintre valoarea dobanzii de referinta si valoarea indicelui de referinta.

La termenul de judecata de la 13 mai 2011 parata a depus la dosar concluzii scrise prin care a invocat exceptia nulitatii capetelor 1, 2 si 3 ale cererii de chemare in judecata, pentru neprecizarea obiectului, conform art. 112 C. proc. civ. si art. 133 alin. (1) C. proc. civ.

La acelasi termen de judecata reclamantul a depus la dosar cerere modificatoare si raspuns la intampinare.

Prin cererea modificatoare reclamantul a solicitat ca prin hotararea ce se va pronunta sa se dispuna: constatarea caracterului abuziv al clauzei prevazute de art. 5 din contractul de credit bancar, in sensul interpretarii sintagmei „dobanda de referinta variabila” ca fiind indicele de referinta Euribor, singurul aplicabil unui credit contractat in moneda euro; constatarea caracterului abuziv al clauzei stipulate la art. 9 lit. c din contractul de credit bancar si modificarea acesteia, in sensul calcularii comisionului de administrare prin aplicarea unei valori procentuale la soldul creditului, si nu la valoarea initiala a creditului; constatarea caracterului abuziv si eliminarea clauzei stipulate la art. 2.10.a din contractul de credit bancar  – conditii generale de creditare care permit paratei sa majoreze nivelul dobanzii unilateral, fara consimtamantul debitorului si fara a preciza un motiv intemeiat in acest sens; obligarea paratei la emiterea unui nou grafic de rambursare bazat pe calculul corect al dobanzii si comisioanelor si restituirea sumelor incasate abuziv cu titlu de dobanda; obligarea paratei la plata cheltuielilor de judecata si executare.

La acelasi termen de judecata reclamantul a depus raspuns la intampinare.

La termenul din 10 iunie 2012 reclamantul a depus precizari, iar parata a depus precizare a cererii reconventionale, in sensul ca solicita ca formula de calcul a dobanzii ce urmeaza sa fie stabilita de instanta in cauza, in ipoteza admiterii actiunii reclamantului, sa fie EURIBOR + 9,26 p.a. De asemenea, a depus la dosar intampinare la cererea modificatoare, prin care a invocat exceptia necompetentei materiale a instantei, avand in vedere caracterul comercial al litigiului dintre parti si valoarea actiunii.

Prin sentinta civila nr. 8863 din 10 iunie 2011 pronuntata in dosarul nr. xx084/301/2010 al Judecatoarei Sectorului 3 Bucuresti a fost admisa exceptia necompetentei materiale si a fost declinata competenta de solutionare a cauzei in favoarea Tribunalului Bucuresti, Sectia comerciala.

Cauza a fost inregistrata pe rolul Tribunalului Bucuresti, Sectia a VI-a civila la data de 6 septembrie 2011 sub nr. xx521/3/2011.

Reclamantul a depus note de sedinta la termenul din 17 mai 2012.

Prin incheierea din 29 martie 2012 tribunalul a respins exceptia netimbrarii, iar in ceea ce priveste exceptia inadmisibilitatii a apreciat ca sunt invocate aparari de fond ce urmeaza a fi avute in vedere la solutionarea pe fond a cauzei.

Prin sentinta civila nr. 8049 din 6 iunie 2012, pronuntata de Tribunalul Bucuresti, Sectia a VI-a civila in dosarul nr. xx521/3/2011, a fost admisa in parte cererea astfel cum a fost modificata si precizata, formulata de reclamantul A., in contradictoriu cu parata Banca X SA, s-a constatat nulitatea absoluta a clauzei prevazute de art. 9 lit. c din contractul nr. 11533 din 17 decembrie 2007, a fost obligata parata sa emita un nou grafic de rambursare a creditului, au fost respinse celelalte pretentii ale reclamantului ca nefondate, a fost respinsa cererea reconventionala formulata de parata Banca X SA in contradictoriu cu reclamantul A., ca neintemeiata, si a fost obligat reclamantul la plata sumei de 1.500 lei cheltuieli de judecata catre parata.

Pentru a pronunta aceasta hotarare, prima instanta a retinut urmatoarele:

Partile au incheiat la data de 17 decembrie 2007 contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 11533 din 17 decembrie 2007, prin care parata Banca X SA a acordat reclamantului A. un imprumut in suma de 28.000 Euro pe o perioada de 300 de luni.

Dupa intrarea in vigoare a O.U.G. nr. 50/2010 parata a aliniat clauzele din contractul de credit incheiat cu reclamantul in ceea ce priveste dobanda in raport de prevederile acestei ordonante, modul de clacul al dobanzii fiind explicitat in adresa nr. 12014 din 23 septembrie 2010 comunicata reclamantului.

Prima instanta a apreciat ca nu au caracter abuziv clauzele prevazute de art. 5 din contractul de credit incheiat de parti si art. 2.10 lit. a din conditiile generale – anexa a contractului de credit.

Conform art. 5 din contract, la data incheierii contractului dobanda curenta era de 6,95% pe an, fixa in primele 12 luni si variabila, ulterior, dupa perioada de 12 luni, dobanda curenta fiind formata din dobanda de referinta variabila, care se afiseaza la sediile X, la care se adauga 1,5 pp.

Din contractul de credit face parte integranta anexa la contractul de credit bancar intitulata „Conditii generale de creditare”. In cuprinsul conditiilor generale sunt prevederi referitoare la „creditele cu dobanda variabila” (art. 2.10 a, 2.10 b, 2.10 d) si „creditele cu dobanda fixa” (art. 2.10.c).

Potrivit art. 2.10.a din conditiile generale, pentru creditele cu dobanda variabila pe parcursul derularii creditului, banca poate modifica dobanda fara consimtamantul imprumutatului, in functie de costul resurselor de creditare, noul procent de dobanda aplicandu-se la data modificarii acestuia, la soldul creditului existent. Modificarea dobanzii curente conduce la recalcularea dobanzii datorate.

Conform art. 2.10. b din conditiile generale pentru creditele cu dobanda variabila, stabilita in functie de un indice de referinta ROBOR /EURIBOR, nivelul dobanzii se poate modifica in functie de evolutia acestuia, iar potrivit art. 2.10.c, pe parcursul derularii creditului, banca poate modifica dobanda de referinta revizuibila semestrial, fara consimtamantul  imprumutatului, in functie  de  costul  resurselor de creditare, doar la datele de 30 septembrie si 31 martie ale anului, noul procent de dobanda aplicandu-se de la 1 octombrie, respectiv 1 aprilie, la soldul creditului existent.

Pentru creditele cu dobanda fixa sunt aplicabile dispozitiile clauzei 2.10.c potrivit careia „Dobanda se mentine constanta pe toata perioada de creditare, cu exceptiile prevazute in contract”.

Avand in vedere dispozitiile contractuale mentionate, s-a concluzionat ca la  momentul incheierii contractului de credit al reclamantului existau in oferta bancii mai multe tipuri de contracte de credit, respectiv contracte de credit cu dobanda fixa (in moneda nationala sau in euro) si contracte de credit cu dobanda variabila (stabilita fie in functie de dobanda de referinta Bancii X, fie in functie de indicele de referinta EURIBOR/ROBOR).

Desi reclamantul nu a avut posibilitatea de a negocia continutul clauzelor privind dobanda (clauzele prevazute de art. 5 din contractul de credit si art. 2.10.a din conditiile generale), acesta a avut posibilitatea de a opta intre trei tipuri de credite, respectiv: cu dobanda fixa in moneda nationala sau in euro, cu dobanda variabila calculata in functie de indicele EURIBOR/LIBOR/ROBOR; cu dobanda variabila calculata in functie de dobanda de referinta variabila afisata la sediile Bancii X.

Reclamantul si-a exercitat optiunea in sensul ca a ales varianta in care dobanda era variabila, calculata in raport de dobanda de referinta variabila afisata la sediile bancii X, si nu variantele in care dobanda era fixa, respectiv calculata in functie de indicele EURIBOR/LIBOR/ROBOR, astfel incat si-a asumat si riscurile legate de cresterea dobanzii, respectiv riscul existentei unui dezechilibru intre drepturile si obligatiile contractuale, astfel incat cerinta existentei relei credinte a paratei nu este indeplinita in cauza.

Prin stabilirea cuantumului dobanzii variabile nu se modifica unilateral contractul, astfel cum sustine reclamantul. Acesta a fost de acord cu stabilirea dobanzii de catre banca in conditiile mentionate in contract, iar dobanda de referinta variabila este aceeasi pentru toti clientii care au contractat in aceleasi conditii de dobanda variabila ca si reclamantul. Conditiile in care se poate modifica dobanda sunt cuprinse si in graficul de rambursare.

Clauza prevazuta de art. 5 privind dobanda nu prevede dreptul paratei de a majora dobanda, ci dreptul de a percepe o dobanda la un anumit nivel, care poate fi chiar mai redus decat nivelul initial. Modul de calcul al dobanzii are la baza elemente obiective, ce tin de situatia pietei financiar bancare.

Reclamantului i s-au propus solutii de refinantare, cu dobanda mai mica, dar le-a refuzat, din cauza veniturilor realizate, apreciind ca solutiile prezentate ii sunt dezavantajoase.

Si in raspunsurile la interogatoriul propus de parata reclamantul a recunoscut ca anterior semnarii contractului de credit in cauza a consultat si ofertele altor banci, i s-a prezentat un grafic de rambursare si i s-a comunicat ca dobanda este fixa un an, apoi poate creste sau scadea, la momentul semnarii contractului a declarat in fata reprezentantilor bancii ca a inteles, i-au fost explicate si si-a asumat clauzele contractului incheiat, iar la semnarea contractului era multumit de conditiile agreate.

Reclamantul s-a adresat la data de 7 septembrie 2012 ANPC, solicitand constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevazute de art. 5 si art. 2.10.a din contract si, raportat la dispozitiile art. 11 din Legea nr. 193/2000, sa se incheie proces-verbal prin care sa se constate existenta clauzelor abuzive din contract si sa se transmita procesul-verbal instantei competente in vederea stabilirii realitatii existentei clauzelor abuzive.

Conform adresei nr. 13538 din 30 noiembrie 2010 emise de ANPC, aceasta a comunicat reclamantului ca referitor la dobanda, pentru contractele de credit aflate in derulare, in care dobanda variabila era compusa din dobanda de referinta a bancii + o marja fixa sau in care nu era stipulata o formula de variatie in functie de un indice de referinta, noua formula de clacul trebuie sa includa indicele de referinta aferent valutei in care a fost acordat creditul + o marja fixa compusa din marja fixa existenta in contractul initial, valabila la data semnarii contractului si diferenta dintre valoarea dobanzii de referinta practicata de banca si valoarea indicelui de referinta, valabile la data intrarii in vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, respectiv 21 iunie 2010. Prin urmare, va fi respectat nivelul de dobanda practicat de banca pana la data intrarii in vigoare a actului normativ mentionat anterior, aceasta urmand sa varieze in functie doar de variatia indicelui de referinta. ANPC a concluzionat in adresa mentionata ca cele reclamate sunt neintemeiate.

Fata de aceste considerente, prima instanta a retinut ca in ceea ce priveste clauzele prevazute de art. 5 din contractul de credit si art. 2.10.a din conditiile generale, in cauza nu sunt incidente prevederile art. 5 din Legea nr. 363/2007, art. 1 lit. a) si g) din Anexa Legii nr. 193/2000, art. 4 alin. (1) si (2) din Legea nr. 193/2000.

In ceea ce priveste prevederile O.U.G. nr. 174/2008 si ale Legii nr. 363/2007 invocate de reclamant in cerere, acestea sunt ulterioare incheierii contractului de credit, astfel incat nu sunt aplicabile in cauza, avand in vedere principiul neretroactivitatii legii civile consacrat de art. 1 C. civ. forma in vigoare la data nasterii raportului de drept dedus judecatii si de art. 15 alin. (2) din Constitutie.

Cu privire la prevederile art. 9 lit. c din contractul nr. 11533 din 17 decembrie 2007 prima instanta a apreciat ca acestea sunt abuzive.

Conform clauzei contractuale mentionate, pentru creditul pus la dispozitie banca percepe comisioane variabile in functie de evolutia pietei financiar bancare, comisionul de administrare de 14 euro lunar, reprezentand un procent de 0,05% din valoarea creditului contractat prevazut la pct. 1.

Clauza contractuala prin care se stabileste un comision de administrare a creditului nu este in sine abuziva, in raport de scopul acestui comision recunoscut de ambele parti – monitorizarea/inregistrarea/efectuarea de operatiuni in scopul utilizarii/rambursarii creditului acordat consumatorului.

In cauza, insa, s-a apreciat de catre prima instanta, s-a creat un dezechilibru major intre drepturile si obligatiile partilor, intrucat comisionul platit lunar se raporteaza la valoarea intregului credit contractat, iar nu la valoarea soldului la data platii comisionului.

Dezechilibrul semnificativ exista, intrucat valoarea comisionului nu se coreleaza cu valoarea soldului ramas de plata, in conditiile in care scopul comisionului, declarat de parata, este acela de a acoperi cheltuieli de monitorizare a creditului care scade progresiv cu fiecare rata lunara achitata.

Din scadentarul depus la dosar rezulta ca in cursul derularii contractului valoarea comisionului de administrare a creditului poate depasi in anumite luni valoarea dobanzii.

Clauza prevazuta de art. 9 lit. c are caracter abuziv, fiind astfel lovita de nulitate absoluta.

Prima instanta a retinut ca nu poate modifica cuprinsul clauzelor convenite de parti in sensul solicitat de reclamant sau de parata prin cererea reconventionala.

Pe temeiul Legii nr. 193/2000 instanta sesizata direct de consumator (iar nu in temeiul dispozitiilor art. 8-13 din Lege) nu poate interveni in acordul de vointa al partilor in sensul adaptarii contractului potrivit solicitarilor facute de acestea, instanta putand doar sa constate caracterul abuziv al unor clauze contractuale. Astfel, fie se deruleaza contractul in continuare, cu acordul consumatorului, daca dupa eliminarea clauzei mai poate continua, fie, daca acesta nu isi mai poate produce efectele dupa inlaturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul este indreptatit sa ceara rezolutiunea contractului (cu daune-interese, daca este cazul).

Prima instanta a apreciat ca nu poate interveni sa suplineasca acordul de vointa al unei parti obligand-o impotriva vointei sale la acceptarea unei anume formule de calcul a dobanzii, agreate de cealalta parte contractanta si neprevazuta in contract. Nu exista nicio dispozitie legala sau contractuala in vigoare la data nasterii raportului de drept dedus judecatii care sa permita instantei sa intervina in contract in sensul modificarii unor clauze contractuale.

A fost invocata si practica CJUE. Astfel, in Hotararea Curtii din data de 14 iunie 2012, in cauza C – 618/10, avand ca obiect o cerere de pronuntare a unei hotarari preliminare formulata in temeiul art. 267 TFUE de Audiencia Provincial de Barcelona (Spania), prin decizia din 29 noiembrie 2010 in procedura Banco Español de Credito SA impotriva Joaquin Calderón Camino, CJUE a hotarat ca atunci cand constata existenta unei clauze abuzive, instantele au numai obligatia de a exclude aplicarea unei astfel de clauze pentru ca aceasta sa nu mai produca efecte obligatorii in ceea ce priveste consumatorul, fara a avea posibilitatea sa modifice continutul acesteia. Astfel, contractul in care este inclusa clauza trebuie sa continue sa existe, in principiu, fara nicio alta modificare decat cea rezultata din eliminarea clauzelor abuzive, in masura in care, in conformitate cu normele dreptului intern, o astfel de mentinere a contractului este posibila din punct de vedere juridic.

Avand in vedere caracterul abuziv al clauzei prevazute de art. 9 lit. c prima instanta a constatat aceasta clauza ca fiind lovita de nulitate absoluta.

Pe cale de consecinta, a obligat parata sa emita un nou grafic de rambursare.

In ceea ce priveste cererea reclamantului de restituire a sumelor incasate abuziv cu titlu de dobanda (reclamantul solicitand prin cererea astfel cum a fost modificata si precizata doar restituirea sumelor incasate abuziv cu titlu de dobanda, nu si a altor sume), prima instanta a retinut ca aceasta este neintemeiata, avand in vedere ca ambele clauze invocate de reclamant referitoare la dobanda au fost apreciate ca nefiind abuzive.

Impotriva acestei sentinte, in termen legal au declarat apel motivat parata Banca X si reclamantul A., cauza fiind inregistrata pe rolul Curtii de Apel Bucuresti, Sectia a V-a civila, sub nr. xx521/3/2011.

Parata, in drept, si-a intemeiat cererea pe dispozitiile art. 282 si urm. C. proc. civ.

Prin Decizia civila nr. 167 din 29 aprilie 2013, Curtea de Apel Bucuresti, Sectia a VI-a civila a respins apelul declarat de apelanta-parata Banca X ca nefondat, a admis apelul declarat de apelantul-reclamant A., a schimbat, in parte, sentinta apelata in sensul ca: a admis, in tot, cererea principala; a constatat caracterul abuziv al clauzei prevazute de art. 5 din contractul de credit bancar nr. 11533 din 17 decembrie 2007 in sensul interpretarii sintagmei „dobanda de referinta variabila” ca fiind indicele EURIBOR/LUNA; a obligat parata la restituirea sumelor retinute in plus, in temeiul celor doua clauze abuzive; a obligat parata la emiterea unui nou grafic de rambursare, conform noului algoritm de calcul al dobanzii  la  credit (1,5% + EURIBOR); a obligat intimata parata la plata sumei de 4.000 lei cheltuieli de judecata neacordate de prima instanta; a mentinut celelalte dispozitii ale sentintei.

Pentru a se pronunta astfel, au fost retinute urmatoarele:

Cu privire la apelul paratei-reclamante Banca X, criticile au fost gasite nefondate:

Sustinerea apelantei in sensul ca instantei nu ii era permis sa analizeze caracterul abuziv al clauzelor invocate de reclamant, deoarece acestea faceau parte din obiectul principal al contractului, a fost gasita nefondata deoarece tinde la o limitare a accesului reclamantului la justitie din perspectiva legislatiei protectiei consumatorului, ceea ce nu poate fi primit. De asemenea, apelanta-parata a propus un fine de neprimire a cererii reclamantului, pornind de la sustinerea ca aceasta clauza (cuprinsa in art. 9.c din contractul de credit) nu poate fi supusa cenzurii instantei, insa, in raport cu dispozitiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, o atare concluzie nu a putut fi acceptata.

Astfel, instanta de apel a retinut ca, in mod corect, s-a apreciat de catre prima instanta ca sunt indeplinite conditiile textului de lege mai sus evocat, retinand ca exista acel dezechilibru semnificativ dat de faptul ca acel comision de administrare se raporteaza la valoarea intregului credit, iar nu la valoarea soldului la data platii comisionului. Faptul ca prima instanta a apreciat ca o atare clauza nu este prin ea insasi abuziva nu confera un caracter contradictoriu al hotararii, ci confera logica si coerenta rationamentului expus de instanta in considerente, fara a fi necesara reformarea hotararii cu privire la acest aspect.

Referitor la modul cum a fost solutionat aspectul caracterului abuziv al clauzei mentionate, din perspectiva dreptului european, al jurisprudentei UE si al legislatiei nationale, de asemenea, critica a fost gasita nefondata, prima instanta aplicand in mod direct si echitabil Directiva nr. 93/13/CEE, tinand seama si de jurisprudenta Curtii de Justitie a Uniunii Europene, in sensul necesitatii restabilirii echilibrului real intre clauzele contractuale, chiar de catre instantele nationale.

De asemenea, instanta de apel a apreciat ca acea clauza referitoare la comisionul de administrare nu constituie nicidecum un element care contureaza „obiectul principal al contractului de credit”, acesta constand in suma de bani imprumutata ce urmeaza a fi restituita, plus dobanda convenita, dar cunoscuta si predictibila si din perspectiva consumatorului, deoarece acestea apar ca accesorii ale creditului principal, ceea ce face ca sustinerea apelantei-parate in sensul ca aceasta nu putea fi supusa cenzurii instantei de judecata sa fie cu atat mai nefondata.

Pe de alta parte, s-a mai retinut ca solutia primei instante nu afecteaza obiectul principal al contractului, ci restabileste echilibrul prestatiilor reciproce, in urma constatarii dezechilibrului contractual decurgand din clauza abuziva, declarata astfel prin aplicarea judicioasa a art. 4 din Legea nr. 193/2000, efectul solutiei primei instante fiind acela de a inlatura caracterul mult prea oneros al clauzei, in raport cu natura contractului, dar si cu intentia partilor de la data incheierii contractului.

Reiterarea de catre apelanta-parata a sustinerilor sale formulate in cadrul apararilor din intampinarea depusa in fata primei instante si a sustinerilor din cererea reconventionala nu a fost gasita apta de a conduce la reformarea hotararii, in conditiile in care instanta de apel are obligatia de a verifica, in limitele cererii de apel, stabilirea situatiei de fapt si aplicarea legii de catre prima instanta (art. 295 alin. 1 C. proc. civ.), astfel ca acestea au fost analizate doar din perspectiva calificarii lor drept critici aduse hotararii apelate.

Sustinerile apelantei in sensul ca prestatiile bancii decurgand din necesitatea monitorizarii creditului trebuie recompensate tocmai cu acest comision de administrare sunt contrare dispozitiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, iar imprejurarea ca reclamantul nu a invocat vicii de consimtamant cu privire la aceste clauze nu este de natura a inlatura caracterul abuziv al acestei clauze, deoarece efectele nulitatii decurg din dispozitiile legii speciale in materia protectiei consumatorilor, iar nu din vicierea propriu-zisa a consimtamantului sau la incheierea contractului, neinvocarea viciului de consimtamant pe cale de actiune nefiind un motiv de excludere a aplicarii legislatiei in materia protectiei consumatorului.

In ce priveste apelul reclamantului, instanta de apel a apreciat ca acesta este fondat, pentru urmatoarele motive:

Critica privind solutia data de catre prima instanta aspectului privind caracterul abuziv al clauzei cuprinse in art. 5 din contractul de credit bancar nr. 11533 din 17 decembrie 2007 a fost gasita intemeiata, deoarece dobanda variabila este raportata la o dobanda stabilita discretionar de banca, si nu la indici de referinta obiectivi, verificabili, exteriori vointei bancii.

Din acest punct de vedere, o atare clauza apare ca fiind izvorul unei obligatii pur potestative din partea celui care se obliga, deoarece „dobanda afisata la sediile X…” nu se cunoaste in functie de ce criterii va fi stabilita de catre furnizorul de servicii bancare, astfel ca in temeiul art. 4 din Legea nr. 193/2000 raportat la art. 1010 vechiul C. civ. – 1864 (in vigoare la data incheierii contractului) a fost constatat caracterul abuziv si al acestei clauze.

Chiar daca ulterior banca a procedat la o modificare a clauzei cuprinse in art. 5, sub pretextul adaptarii contractului la noile dispozitii ale O.U.G. nr. 50/2010, favorabile consumatorului, in realitate, printr-o atare modificare, s-a produs efectul invers decat cel consacrat prin ordonanta, respectiv posibilitatea bancii ca, indiferent de cresterea sau diminuarea indicelui Euribor, dobanda datorata de consumator sa nu scada, deoarece aceasta urma a fi adaptata prin cresterea marjei fixe, astfel incat cuantumul dobanzii datorate sa nu fie micsorat niciodata.

Or, in atare conditiuni, clauza cuprinsa in art. 5 denota un dezechilibru semnificativ intre prestatiile bancii si prestatiile consumatorului, deoarece acesta, desi ar putea beneficia de o diminuare a dobanzii, in conditiile scaderii Euribor, indice de referinta obiectiv, verificabil si care nu depinde de vointa bancii contractante, nu beneficiaza de aceasta, deoarece banca intervine si majoreaza marja fixa ce se adauga la indicele EURIBOR, astfel incat efectul final este acelasi cu cel ce decurgea anterior din clauza ce cuprindea o conditie pur potestativa.

Asadar, solutia primei instante cu privire la caracterul abuziv al clauzei privind dobanda, a fost gasita criticabila, fiind data cu incalcarea dispozitiilor legale retinute mai sus, astfel ca, instanta de apel, a  dispus schimbarea, in parte, a sentintei in sensul admiterii si a acestui capat de cerere formulat de reclamant, cu consecinta, pentru restabilirea echilibrului prestatiilor si contraprestatiilor partilor, a inlocuirii clauzei modificate cu clauza stabilita initial de parti, potrivit careia dobanda contractuala va fi formata din marja fixa de 1,5 % la care se adauga EURIBOR/luna, ceea ce implica obligarea intimatei – parate la a emite un nou grafic de rambursare a creditului ca urmare a recalcularii dobanzii conform celor dispuse, precum si la obligarea intimatei la restituirea sumelor retinute in plus potrivit celor doua clauze abuzive declarate prin sentinta apelata si respectiv decizia de fata.

Impotriva deciziei civile nr. 167 din 29 aprilie 2013, pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti, Sectia a V-a civila, in termen legal a declarat recurs parata Banca X SA Bucuresti, criticand-o din perspectiva motivelor de nelegalitate prevazute de art. 304 pct. 8 si 9 C. proc. civ.

In cuprinsul memoriului depus la dosar, parata a dezvoltat o serie ampla de critici referitoare la hotararea atacata.

Inalta Curte, din oficiu, in baza dispozitiilor art. 306 alin. (2) C. proc. civ., a invocat lipsa incheierii de amanare a pronuntarii din 22 aprilie 2013 ca motiv de ordine publica, subsumat dispozitiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., coroborat cu art. 261 si art. 105 alin. (2) din acelasi cod.

Prin Decizia nr. 1499 din 11 aprilie 2014, ICCJ a admis recursul si a dispus casarea deciziei atacate si trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiasi instante.

Inalta Curte a constatat ca instanta de apel a ramas in pronuntare la termenul din 15 aprilie 2013, cand a amanat pronuntarea la 22 aprilie 2013 si apoi la 29 aprilie 2014, precum si ca la dosar nu se regaseste incheierea de amanare de pronuntare din 22 aprilie 2013.

Orice masura, dispozitie a instantei trebuie sa se regaseasca intr-o incheiere, care constituie o hotarare relativ la cele petrecute la fiecare dintre termenele de judecata, asa cum statueaza dispozitiile art. 255 alin. (2) raportat la art. 147 C. proc. civ., potrivit carora toate celelalte hotarari date de instanta in cursul judecatii, cu exceptia celor care solutioneaza fondul cauzei in prima instanta, apelul si recursul, se numesc incheieri si cuprind dezbaterile urmate in sedinta.

In speta, instanta de apel, ramanand in pronuntare la termenul din 15 aprilie 2013, in incheierea de sedinta de la acea data a consemnat sustinerile partilor si, avand nevoie de timp pentru a delibera, in baza art. 260 C. proc. civ., a amanat pronuntarea la 22 aprilie 2013.

Dispozitiile art. 260 C. proc. civ. prevad, pentru situatia in care instanta nu poate hotari de indata, posibilitatea amanarii pronuntarii pentru un termen ce va fi anuntat de presedinte si care nu va putea fi mai mare de 7 zile.

La termenul din 22 aprilie 2013, instanta trebuia ori sa solutioneze cauza ori, asa cum s-a intamplat in speta, avand nevoie in continuare de timp pentru a delibera, in aplicarea art. 260 C. proc. civ., sa amane pronuntarea pentru alte cel mult 7 zile.

Aceasta amanare de pronuntare trebuia sa se concretizeze intr-o incheiere de sedinta care sa respecte conditiile impuse de art. 261 C. proc. civ.

Textul legal anterior evocat este o norma imperativa, de ordine publica, potrivit careia hotararea si, implicit, incheierea, ca varietate a acesteia, se da in numele legii si trebuie sa cuprinda: aratarea instantei care a pronuntat-o si numele judecatorilor care au luat parte la judecata; numele, domiciliul sau resedinta partilor, calitatea in care s-au judecat; numele mandatarilor sau reprezentantilor legali si al avocatilor; obiectul cererii si sustinerile in prescurtare ale partilor cu aratarea dovezilor; aratarea concluziilor procurorului; motivele de fapt si de drept care au format convingerea instantei, cum si cele pentru care s-au inlaturat cererile partilor; dispozitivul; calea de atac si termenul in care se poate exercita; mentiunea ca pronuntarea s-a facut in sedinta publica, precum si semnaturile judecatorilor si grefierului.

Toate aceste mentiuni sunt de natura sa asigure transparenta actului de justitie si desfasurarea procesului cu garantiile date de art. 6.1 din Conventia Europeana privind Drepturile Omului, creand partilor convingerea ca au beneficiat de un proces echitabil, in fata unei instante competente, precum si posibilitatea verificarii legalitatii si temeiniciei hotararii in caile de atac.

Cum incheierea de amanare de pronuntare face parte integranta din hotararea pronuntata, Inalta Curte a retinut ca lipsa incheierii de amanare de pronuntare de la 22 aprilie 2013 nu permite partilor sa cunoasca ce s-a intamplat la acea data si nici instantei investite cu solutionarea caii de atac exercitate impotriva deciziei civile nr. 167 din 29 aprilie 2013, pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti, Sectia a V-a civila, din care face parte integranta, sa cenzureze legalitatea compunerii instantei si alcatuirii completului de judecata, precum si masura adoptata.

Motivarea unei hotarari este inteleasa ca un silogism logic, de natura a explica inteligibil hotararea luata, ceea ce nu inseamna un raspuns exhaustiv al tuturor argumentelor aduse de parte – dar nici ignorarea lor -, ci un raspuns al argumentelor fundamentale, al acelora care sunt susceptibile, prin continutul lor, sa influenteze solutia.

Or, instanta de apel, prin omisiunea pronuntarii incheierii de amanare, a fracturat cursul procesual al litigiului prin aceea ca nu a explicat rationamentul juridic adoptat, asa incat hotararea sa nu creeaza transparenta asupra silogismului judiciar care trebuie sa explice si sa justifice dispozitivul si gratie careia sa poata fi realizat controlul judiciar.

In aceste conditii, Inalta Curte a apreciat ca, in speta, sunt incidente dispozitiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., potrivit carora actele indeplinite cu neobservarea formelor legale se vor declara nule daca prin aceasta s-a pricinuit partii o vatamare ce nu se poate inlatura decat prin anularea lor.

In cauza, vatamarea produsa partilor este evidenta, in conditiile in care aceasta omisiune nu permite cenzura legalitatii hotararii in faza procesuala a recursului.

Prin decizia civila nr. 195 din 10 februarie 2015 a Curtii de Apel Bucuresti, Sectia a V-a civila au fost admise apelurile formulate de apelantul-reclamant A. si apelanta-parata Banca X SA impotriva Sentintei civile nr. 8049 din data de 6 iunie 2012, pronuntata de Sectia a VI-a civila a Tribunalului Bucuresti in dosarul nr. xx521/3/2011 avand ca obiect anulare clauze abuzive si pretentii, dupa casare.

A fost schimbata sentinta de fond in sensul ca:

S-a constatat nulitatea absoluta a clauzei prevazute de art. 2.10 lit. a din conditiile generale ale contractului de credit.

Au fost respinse celelalte pretentii ale reclamantului, ca neintemeiate.

A fost respinsa cererea reconventionala a paratei, ca neintemeiata.

Au fost compensate cheltuielile de judecata efectuate de parti.

            Pentru a se pronunta astfel, in rejudecare dupa casare, instanta de apel a retinut urmatoarele:

In ceea ce priveste apelul formulat de parata Banca X SA, in ce priveste constatarea eronata drept abuziva a clauzei de la art. 9 lit. c din contractul nr. 11533 din 17 decembrie 2007, instanta de apel l-a considerat intemeiat.

Astfel, prin cererea formulata, asa cum a fost ea modificata, reclamantul a solicitat calcularea comisionului de administrare prin aplicarea unei valori procentuale la soldul creditului. Sub acest aspect, rationamentul primei instante, prin care s-a indicat practica instantei europene (cauza C – 618/10), in sensul ca instanta are posibilitatea de a constata nulitatea unei clauze, dar nu si de a o modifica, ar fi trebuit sa se aplice si in aceasta situatie, din moment ce legala investire a instantei, in limitele principiului disponibilitatii, viza, de fapt, o modificare a clauzei de la art. 9 lit. c din contract. Or, prima instanta fiind investita, in limitele principiului disponibilitatii, cu o astfel de solicitare, trebuia sa analizeze in ce masura o astfel de solicitare se poate incadra in regimul juridic al nulitatii clauzelor abuzive, pentru ca ulterior sa analizeze daca ea indeplinea conditiile impuse de lege in acest sens.

Jurisprudenta CJUE preindicata arata expres ca Directiva nr. 93/13 (preluata integral de Legea nr. 193/2000 si careia aceasta din urma trebuie sa se conformeze, inclusiv sub aspectul interpretarii sale) trebuie interpretata in sensul ca „instantele nationale au numai obligatia de a exclude aplicarea unei clauze contractuale abuzive pentru ca aceasta sa nu produca efecte obligatorii in ceea ce priveste consumatorul, fara a avea posibilitatea sa modifice continutul acesteia”. Sub acest aspect, in speta, apreciind in limitele investirii, nu se putea aprecia nici ca ar fi vorba de o nulitate partiala a unei clauze (deci numai a unei teze a acesteia, eventual a tezei finale privind aplicarea procentului „la valoarea creditului”, iar nu „la valoarea soldului”), din moment ce ceea ce se cerea era evident modificarea structurii ei. Aceasta deoarece clauza, prin modul, de altfel, foarte explicit, inteligibil de redactare, solicita plata lunara a 14 euro, acesta fiind obiectul sau sub aspectul pretului administrarii, teza sa finala doar explicitand la ce corespund cei 14 euro (0,05% din valoare credit). Practic pretul contraprestatiei era stabilit mai intai si expres de o maniera perfect determinata, prin raportare la o suma fixa, iar nu procentuala, astfel incat stabilirea lui prin calcularea procentului la diverse alte sume nu poate reprezenta o nulitate (fie si partiala) a clauzei, ci o veritabila modificare a acordului de vointa al partilor.

S-a mai retinut, prin raportare la art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, caracterul eminamente inteligibil al clauzei, determinat de indicarea sumei fixe/lunare, care nu ar putea indica un comportament de rea-credinta al bancii, cerut inclusiv de norma generala de apreciere a conditiilor clauzelor abuzive, altele decat cele care vizeaza direct pretul contractului (art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000).

In ceea ce priveste apelul formulat de reclamant referitor la constatarea drept abuziva a clauzelor de la art. 5 din contractul nr. 11533 din 17 decembrie 2007, precum si art. 2.10 lit. a din conditiile generale, instanta de apel l-a considerat intemeiat pentru cea din urma clauza.

Astfel, desi reclamantul a inteles sa critice cu argumente comune solutia pentru cele doua clauze si desi si prima instanta a facut o analiza comuna, din punctul de vedere al instantei de apel o analiza corecta nu poate fi facuta decat stabilind corect situatia juridica dedusa judecatii a ambelor clauze atacate.

S-a considerat ca reclamantul a solicitat, practic, pentru clauza de la art. 5 din contractul nr. 11533 din 17 decembrie 2007, inlocuirea acesteia cu o cu totul alta prevedere, deci modificarea contractului sub haina juridica a nulitatii pentru acte abuzive. Simpla raportare a solicitarii sale la cele 1,5 p.p (puncte procentuale) mentionate in teza finala a art. 5 nu infirma cele indicate mai sus, din moment ce dobanda curenta, asa cum este ea definita la art. 5 din contract nu avea legatura, nici in partea de perioada in care era fixa, nici ulterior, cu dobanda EURIBOR (Euro Interbank Offered Rate) solicitata de reclamant a lua locul acesteia. Acest lucru este evident din punct de vedere economic fata de diferenta de valoare fata de aceasta (practic, nici in trecut, nici acum, nicio banca din Romania nu-si permite sa acorde clientilor persoane fizice credite in euro ce ar depasi doar cu 1,5 p.p EURIBOR-ul intrucat, de cele mai multe ori, ele nu se pot refinanta la nivelul Euribor, ci la niveluri mult mai mari), dar in speta este evident si strict juridic, prin interpretarea vointei partilor, din moment ce creditul se incadra in categoria generala de la art. 2.10 lit. a, iar nu la art. 2.10 lit. b (deci la cele raportabile strict la EURIBOR/LIBOR), care, probabil, aveau adaugate mult mai multe puncte procentuale fata de elementul variabil.

Daca s-ar putea accepta teoretic ca instantele pot anula doar teza a doua a unei clauze contractuale – in cazul de fata posibilitatea de variatie a dobanzii fata de cea initiala de 6,95% (urmand a se analiza in concret, in functie de conditiile art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, aplicabile fiecarei spete in parte), nu se poate accepta ca nulitatea partiala a unei clauze inseamna, de fapt, modificarea ei totala, fara nicio legatura cu acordul initial al partilor, deci transformarea unui acord bilateral de vointa in expresia vointei doar a unuia dintre contractanti.

In acest sens, de aceasta data a fost corect aplicata de prima instanta jurisprudenta CJUE (Cauza C – 618/10) care indica faptul ca, intr-un litigiu de drept privat, instantele nu ar putea modifica efectiv contractul, ci doar sa constate o nulitate, fie si partiala, a clauzelor lui. Insa, daca aceasta concluzie poate privi solicitarea reclamantului asa cum aceasta a fost formulata sub aspectul art.5 din conditiile speciale ale contractului, aceasta singura motivare nu ar putea privi si art. 2.10 lit. a din conditiile generale, din moment ce pentru aceasta se solicita practic inlaturarea ei cu totul din contract, ca efect al nulitatii sale (similar cu regimul nulitatilor absolute) cauzata de abuzivitate. Din acest motiv aceasta clauza trebuia analizata separat (cu atat mai mult cu cat contractul poate functiona si daca aceasta ar fi fost inlaturata, in baza celorlalte clauze din conditiile speciale, ce se completeaza cu conditiile generale ce nu ar fi fost constatate drept abuzive, ea reprezentand practic o prevedere prin care banca isi rezerva un drept de modificare a dobanzii).

Analizand respectiva clauza instanta de apel a constatat ca aceasta intruneste conditiile impuse de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea ei drept abuziva; astfel, ea nu a fost dovedita ca negociata cu consumatorul (este preformulata in conditiile generale de contractare, iar banca, careia ii revenea sarcina probei negocierii individuale, conform art. 3 teza finala din Legea nr. 193/2000, nu a facut o astfel de proba), creeaza in detrimentul acestuia posibilitatea unei modificari neexplicitate concret a dobanzii practicate si da posibilitatea dezechilibrarii drepturilor si obligatiilor partilor. Desi posibilitatea de modificare a dobanzii nu ar putea fi considerata drept abuziva per se, faptul ca prezenta clauza este vaga, lasand la simpla apreciere a bancii aceasta posibilitate, creeaza premisele unui dezechilibru juridic semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor. Din formularea acestei clauze rezulta o rezervare de catre banca a dreptului modificarii unilaterale, de o maniera subiectiva, a pretului contractului.

Daca se apreciaza clauza si din perspectiva art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, deci tinand cont de faptul ca ea priveste pretul contractului, deci obiectul sau principal, ceea ce reduce marja de protectie aplicabila consumatorului, s-a retinut ca aceasta nu indeplineste conditia esentiala a exprimarii intr-un limbaj usor inteligibil, din moment ce nu este explicitat in ce ar consta costul resurselor de creditare si cum ar avea loc aceasta modificare a dobanzii in functie de acestea (direct proportional sau doar in sensul modificarii lor).

Fata de precizarile facute cu privire la apelul reclamantului, instanta de apel a constatat ca si cererea reconventionala a paratei (reconventionala subsidiara, in cazul in care s-ar fi admis solicitarea de stabilire a dobanzii de catre instanta de apel) trebuie respinsa in speta pentru aceleasi considerente, intrucat eventuala nulitate a unei clauze nu poate avea drept consecinta modificarea ei prin acordarea unei prevalente unei vointe juridice a uneia dintre parti, in sensul modului in care ar fi trebuit calculata aceasta.

Impotriva acestei decizii au declarat recurs recurentul-reclamant A. si recurenta-parata Banca X SA Bucuresti.

1. In recursul sau, recurentul-reclamant A. a adus urmatoarele critici deciziei recurate:
2. In ce priveste clauza de la art. 9 lit. c din contractul de credit, instanta de apel a analizat cererea sa doar din punctul de vedere al cerintei privind calcularea comisionului de administrare prin aplicarea unei valori comerciale la soldul creditului si nu la valoarea initiala a creditului, netinand seama de faptul ca a solicitat, in primul rand, constatarea caracterului abuziv al acestei clauze.

Daca se face analiza cererii din perspectiva solicitarii constatarii caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de administrare, ca urmare a admiterii cererii, nu ar interveni o modificare a acestei clauze, ci s-ar constata doar nulitatea acesteia, urmand a nu-si mai produce efectele juridice.

Recurentul-reclamant a sustinut ca instanta era datoare se analizeze din oficiu aceasta clauza, conform jurisprudentei CJUE, indicand in acest sens hotararile pronuntate in cauzele C-484/2008 si C-76/2010.

Aceasta clauza este abuziva si din perspectiva faptului ca pentru acelasi serviciu sunt percepute doua costuri, respectiv dobanda si comisionul de administrare, punandu-se in discutie problema lipsei contraprestatiei in ce priveste comisionul de administrare, aspect ce trebuie avut in vedere atunci cand se examineaza buna credinta a bancii in stipularea acestei clauze.

S-a mai sustinut de catre recurentul-reclamant ca analiza acestei clauze contractuale trebuie facuta si din perspectiva lipsei unor criterii obiective de stabilirea a cuantumului comisionului de administrare dar si din perspectiva existentei unui dezechilibru major intre drepturile si obligatiile partilor, motivat de faptul ca acest comision se raporteaza la valoarea intregului credit contractat, iar nu la valoarea soldului la data platii sale, desi el se plateste lunar.

Recurentul-reclamant a mai sustinut faptul ca in cursul derularii contractului, valoarea comisionului de administrare, in anumite luni, poate depasi valoarea dobanzii.

2. In mod gresit instanta de apel nu a pus semnul egalitatii in ce priveste interpretarea clauzei prevazuta de art. 2.10 din contract – Conditii generale si interpretarea clauzei prevazuta de art. 5 din contract, deoarece nu exista nicio diferenta intre sintagmele folosite in ambele articole din contract, respectiv dobanda de referinta valabila afisata la sediile X.

Daca nu exista un limbaj inteligibil in ce priveste clauza de la art. 2.10 – Conditii generale, atunci nu exista un limbaj inteligibil nici in ce priveste dobanda de referinta variabila care, oricum, nu a fost niciodata afisata la sediile X.

Recurentul-reclamant a sustinut ca nu a considerat marja bancii de 1,5 pp ca fiind abuziva, deoarece a crezut ca aceasta este marja de profit a bancii, insa clauza contractuala referitoare la dobanda trebuie analizata din punct de vedere al caracterului amintit in ce priveste a doua componenta a dobanzii si, anume, dobanda de referinta X.

Aceasta clauza nu este definita intr-un mod inteligibil, fiind incalcate dispozitiile art. 4 si art. 6 din Legea nr. 193/2000, rata dobanzii, asa cum rezulta din art. 5 din contract, era dependenta de vointa bancii.

S-a mai invocat de catre recurentul-reclamant ca, desi Legea nr. 193/2000 nu prevede decat inopozabilitatea clauzelor abuzive in raport cu consumatorul, regimul juridic al acestei sanctiuni este identic cu cel al nulitatii absolute, indicandu-se in acest sens decizia nr. 686 din 21 februarie 2013 a ICCJ.

1. In recursul sau, recurenta-parata Banca X SA a adus urmatoarele critici deciziei recurate.
2. Instanta de apel a interpretat gresit contractul initial, schimband intelesul lamurit si vadit neindoielnic al clauzei de la art. 2.10.a din Conditiile generale, situatie ce se incadreaza in prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Aceasta greseala de interpretare iese la iveala atunci cand se raporteaza motivarea deciziei recurate la continutul propriu zis al acestor clauze in lumina prevederilor art. 1 si art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 126 din O.G. nr. 99/2006 raportat la art. 3 alin. (1) lit. g) din Normele BNR, nr. 17 din 18 decembrie 2003 si cu art. 175 din Regulamentul BNR nr. 18 din 17 septembrie 2009, art. 3 si art. 4 parag. 1 din Directiva 93/13/CEE, art. 2 lit. m) din Legea nr. 363/2007, art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE.

Recurenta-parata a sustinut ca a incheiat cu reclamantul contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 11533 din 17 decembrie 2007, care are natura unui contract real cu prestatii succesive pentru imprumutat, pretul creditului fiind format atat din dobanda, cat si din comisioane.

Acest pret al creditului reprezinta un cost care este determinat sau determinabil, atunci cand partile stabilesc impreuna un mecanism de determinare a valorilor viitoare.

In opinia recurentei-parate obligatiile de plata asumate de imprumutat reprezinta drepturi de creanta pentru imprumutator, iar fixarea pretului de catre creditor, in functie de elemente exterioare vointei sale, duce la stabilirea intinderii obligatiei de plata a imprumutatului.

Instanta de apel a interpretat gresit aceste clauze atunci cand a constatat ca banca ar avea o obligatie pur potestativa, transformand clauzele de la art. 2.10.a dintr-unele intelese si lamurite in clauze abuzive, neintelese si neacceptate de imprumutat.

Aceasta interpretare incalca prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000, nefiind indeplinite conditiile pentru ca o clauza sa poata fi considerata abuziva, respectiv: a) sa nu se refere la o componenta ce face parte din pretul contractului (atat timp cat redactarea clauzei analizate este clara si neechivoca); b) sa nu fi fost negociata direct cu profesionistul; c) sa fi fost introdusa in contract contrar cerintelor bunei credinte; d) sa creeze un dezechilibru contractual semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor, in detrimentul consumatorului.

Clauza respectiva exprima in mod clar si neechivoc componente de cost/pret, determinand mecanismul de formare al dobanzii, usor de inteles si de verificat de catre orice client al bancii cu intelegere si diligenta medie.

Desi clauza respectiva este clara, instanta de apel, ignorand contextul legislativ in care banca isi desfasoara activitatea economica, a judecat in echitate, netinand seama de faptul ca activitatea bancara este una reglementata, pe o piata foarte tehnicizata, in care marja de actiune a profesionistului este incadrata in anumiti parametri, astfel incat ea nu poate inventa cate un produs financiar unicat pentru fiecare dintre clientii sai, tipurile de credit fiind prestabilite pe piata/reglementate de legiuitor in mod obiectiv, fiecare avand caracteristicile sale definitorii, care nu pot fi suprimate, oricata apetenta la negociere ar avea viitoarele parti contractante.

In opinia recurentei, dispozitiile legale ce reglementeaza activitatea bancara dau anumita marja de actiune bancii.

In alta ordine de idei, instanta de apel a pronuntat o solutie gresita, neobservand faptul ca reclamantul nu a invocat vreo cauza care sa afecteze validitatea consimtamantului sau.

Prin urmare, imprumutatul a avut reprezentarea corecta a tuturor componentelor de cost ale creditului, contractul reprezentand legea partilor, astfel cum prevad dispozitiile art. 969 C. civ.

Prin urmare, pentru a modifica termenii si conditiile agreate la inceput ar fi trebuit ca ambele parti sa cada de acord, cat timp niciuna dintre ele nu a avut consimtamantul viciat la data semnarii contractului.

Recurenta-parata a sustinut ca dispozitiile din Legea nr. 193/2000 aduc o serie de criterii suplimentare care nu vin sa inlature elementele de care depinde validitatea unui contract.

Dintre criteriile cuprinse in art. 4 din Legea nr. 193/2000, unul trebuia analizat cu prioritate, si anume existenta unui pret al creditului si ca acesta este compus din dobanda si comisioane, precum si faptul ca partile au semnat, de comun acord, respectivul contract, plata acestui pret reprezentand vointa comuna a partilor.

Ca atare, instanta de apel a interpretat gresit clauza de la art. 2.10.a – Conditii generale ca fiind dobanda unilaterala stabilita de catre prestatorul de servicii financiare, cand, de fapt, era o componenta distincta de pret, concluzionand, tot gresit, ca redactarea acestei clauze reprezinta o modalitate de modificare unilaterala a dobanzii.

Instanta de apel a schimbat intelesul lamurit si vadit neindoielnic al clauzei de la art. 2.10.a din Conditiile generale si in sensul ca modificarea dobanzii variabile ar fi un aspect lasat la simpla apreciere a bancii.

Mai mult, instanta de apel nu a determinat in ce consta dezechilibrul intre drepturile si obligatiile partilor si nici cum ar putea banca sa influenteze modificarea dobanzii prin manipularea costului resurselor de creditare, facand si o apreciere gresita cu privire la o asa zisa lipsa de informare a consumatorului datorita pretinsei exprimari neclare a respectivei clauze.

2. Hotararea instantei de apel a fost pronuntata cu gresita aplicare a legii.

Recurenta-parata a invederat instantei faptul ca reclamantul a fost cel care a avut initiativa incheierii contractului, a avut timp de gandire si de analiza a acestuia, clauzele contractului nu au fost contestate ca nefiind clare la data semnarii contractului, reclamantul nu a solicitat retractarea acestuia, desi a avut la dispozitie un timp pentru acest scop, nu a existat niciun viciu de consimtamant la semnarea contractului.

Abia dupa derularea partiala a contractului, reclamantul a incercat sa distorsioneze realitatile contractului.

Recurenta-parata a aratat ca in aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu trebuie avuta in vedere nici definirea obiectului contractului, nici justetea pretului sau a remuneratiei, in masura in care aceste clauze sunt exprimate in mod clar si inteligibil.

In sprijinul sustinerilor sale, recurenta-parata a invocat concluziile avocatului general al CJUE in cauza C-484/08.

In opinia recurentei-parate, din concluziile acestuia se desprinde faptul ca intentia legiuitorului european a fost aceea ca obiectul unui contract, descrierea acestuia, precum si raportul calitate/pret sa fie excluse de la aprecierea caracterului abuziv.

In acelasi sens au fost apreciate intentiile privind prestatia si descrierea acesteia, ca fiind excluse de la controlul caracterului abuziv.

A fost invocata hotararea pronuntata in cauza C-76/2010, opinandu-se in sensul ca, potrivit acestei hotarari, un contract de credit trebuie sa cuprinda mentiunea DAE (dobanda anuala efectiva), aceasta reprezentand costul global al creditului, rostul acestei mentionari a DAE, constand in a da posibilitatea consumatorului sa aprecieze intinderea obligatiei sale.

Recurenta-parata a invederat instantei ca o interpretare directa a notiunii de obiect si pret, in cazul contractelor bancare a fost efectuata de Curtea Suprema a Marii Britanii, in cauza The Office of Faire v Abbey National plc & Others precum si de Curtea Suprema a Germaniei in decizia nr. XI ZR167/96, din ambele hotarari rezultand faptul ca nu poate fi analizat caracterul abuziv al clauzelor ce privesc obiectul contractului.

Ca parte a pretului contractului dobanda nu este stabilita de banca dupa simpla apreciere sau vointa, ci sub un dublu control, al reglementarilor BNR si al pietei relevante, utilizand perspectiva concurentiala.

Au fost invocate in acest sens dispozitiile art. 9³ lit. g) pct. 1 si 3 din O.G. nr. 21/1992 si ale art. 1 lit. a) parag. 2 si 3 din Anexa I la Legea nr. 193/2000, care rezerva bancii dreptul de crestere a pretului in relatie de dependenta cu rata de pe piata financiara, daca exista o motivatie intemeiata.

In opinia recurentei-parate, reclamantul a incercat sa determine instantele sa dea o alta calificare juridica faptelor decat cea care i se impune cu rigoare stiintifica.

S-a apreciat ca nu poate fi criticat un contract, in privinta anumitor clauze pe care le contine, in virtutea unor dispozitii din Legea nr. 193/2000 pentru a se cere interventia judecatorului, care este tert la respectivul contract, in sensul stabilirii unui nou pret al creditului, cu nesocotirea vointei comune a partilor.

A scoate din contractele de credit clauzele care privesc mecanismul de formare al dobanzii contractuale variabile, ar echivala cu lasarea fara cauza juridica a acestei obligatii de plata, de esenta oricarui contract de credit.

In acest sens a evidentiat faptul ca respectivul contract de credit incheiat cu reclamantul cuprinde in Conditiile generale explicatii cu privire la elementele de cost obiective, exterioare vointei bancii, in functie de care va evolua dobanda de referinta a acesteia, intre aceste elemente regasindu-se costurile de creditare ale bancii, care nu tin de vointa acesteia ci de piata financiar bancara in care aceasta activeaza.

Pentru a exista pe piata, mai ales in conditii economico-financiare dificile, trebuie ca toate costurile suportate de banca cu imprumuturile pe care le ia din piata sa fie mai mici decat cele cu care imprumuta alte subiecte de drept.

Recurenta-parata afirma ca a depus la dosarul cauzei situatiile sintetice la care a fost actualizata cotatia dobanzii variabile de referinta, din care ar rezulta faptul ca aceasta nu a crescut decat cu 0,40% in perioada 2007-2008 si a stagnat in perioada 2009-2010, banca absorbind impactul economic al pietei fara a mai repercuta cresterea nivelului costurilor de creditare in costurile propriilor imprumutati.

S-a mai afirmat ca pana la aparitia O.U.G. nr. 50/2010 nivelul dobanzii de referinta al Bancii X era stabilit in functie de o serie de factori care se luau in considerare la calcularea acestuia, fiecare factor fiind un cost de creditare al bancii, factori care au o evolutie exterioara vointei bancii si care, luat fiecare in parte, dar cu atat mai mult impreuna, reprezinta o motivatie intemeiata, in sensul art. 1 lit. a) din Anexa I la Legea nr. 193/2000.

Analizand decizia recurata, prin raportare la criticile formulate, Inalta Curte a constatat urmatoarele:

1. Recursul formulat de recurentul-reclamant A. este fondat, pentru urmatoarele considerente:
2. Clauza prevazuta de art. 9 lit. c) din Contractul de credit este abuziva, hotararea instantei de apel fiind data cu aplicarea gresita a art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Analizand cuprinsul cererii de chemare in judecata rezulta faptul ca recurentul-reclamant a solicitat constatarea caracterului abuziv al acestei clauze, in primul rand, chiar daca a indicat drept motiv al dezechilibrului semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor faptul ca respectivul comision se calculeaza luna de luna raportat la intregul imprumut, si nu la soldul ramas de plata.

Trebuie aratat ca, potrivit practicii CJUE, asa dupa cum rezulta din hotararea pronuntata in cauza C-241/98, judecatorul national are puterea de a declara, din oficiu, ca nule clauzele abuzive ale unui contract, aratand ca aceasta putere se incadreaza pe deplin in contextul general al protectiei speciale pe care Directiva 93/13/CEE tinde sa o recunoasca interesului colectivitatii, care, facand parte din ordinea publica economica, depaseste interesele specifice ale unor parti, retinandu-se ca exista un interes public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator sa nu-si produca efectele.

Tot in acest sens sunt si hotararile pronuntate de CJUE in cauzele C-484/2008, C-164/2013, C-279/2014 si C-76/2010.

Sub acest aspect, motivarea instantei de apel este gresita, in sensul ca nu se poate considera ca reclamantul ar fi cerut modificarea respectivei clauze in sensul aplicarii comisionului de administrare la soldul ramas de plata, iar nu la intregul credit, acesta incercand doar, pe aceasta cale, sa justifice existenta dezechilibrului contractual intre drepturile si obligatiile partilor.

Asa dupa cum s-a aratat mai sus, instanta era obligata, din oficiu, sa analizeze caracterul abuziv al acestei clauze sub aspectul dezechilibrului contractual invocat.

Contractele preformulate, cum este si cazul contractului din speta de fata, nu sunt, prin ele insele, contracte abuzive, insa acest contract nu a fost negociat, iar faptul ca banca a informat pe reclamant in legatura cu continutul contractului si ca i-a lasat timp de gandire nu echivaleaza cu faptul negocierii clauzelor contractului.

Nici existenta, la data incheierii contractului, a unei varietati de produse de creditare nu semnifica faptul ca acesta a fost negociat, reclamantul nefacand altceva decat sa adere la un tip de contract preformulat, dar ale carui clauze au fost grefate pe conditiile de eligibilitate ale reclamantului.

De altfel, din simpla observare a clauzei respective rezulta ca in cuprinsul ei nu se enumera prestatiile efective in schimbul carora s-a perceput acest comision, aceasta enumerare reprezentand o cerinta esentiala a contractelor de imprumut bancar, lipsa contraprestatiilor fiind de natura sa creeze un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor, in defavoarea reclamantului.

Chiar daca prin O.U.G. nr. 50/2010 s-a permis bancilor posibilitatea de a percepe un comision de administrare, aceasta nu inseamna ca in cazul fiecarui contract nu trebuie sa se arate care sunt contraprestatiile efective in baza carora se percepe acest comision, lipsa acestora echivaland cu redactarea clauzelor intr-un limbaj care nu este usor inteligibil, mai ales sub aspectul consecintelor economice care rezulta din aceasta clauza, in ceea ce-l priveste pe imprumutat, astfel incat se poate vorbi despre reaua credinta a bancii in ce priveste includerea acestei clauze in contract, rezultand ca instanta de apel, in mod nelegal, nu a retinut caracterul abuziv al acestei clauze.

Monitorizarea situatiei creditului face parte din firescul activitatii bancare, iar costurile cu aceasta monitorizare ar putea fi acoperite prin perceperea dobanzii, banca nejustificand, in mod credibil, de ce mai era necesar si comisionul de administrare. In plus, sustinerea acesteia ca acest comision trebuie suportat doar de imprumutat nu face decat sa intareasca ideea ca aceasta clauza, care nu prevede contraprestatiile in baza caruia este perceput acest comision, creeaza un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor, in defavoarea imprumutatului, caracterul semnificativ al dezechilibrului rezultand dintr-un simplu calcul economic, comisionul de administrare fiind platit lunar de-a lungul derularii contractului.

Pentru aceste considerente, hotararea instantei de apel urmeaza a fi modificata, in sensul admiterii apelului reclamantului, schimbarii sentintei apelate si admiterii cererii reclamantului sub aspectul constatarii ca abuzive a clauzei prevazute de art. 9 lit. c) din contractul de creditare.

2. Hotararea instantei de apel este data cu gresita aplicare a dispozitiilor art. 4 alin. (1), (2), (3) si (6) din Legea nr. 193/2000 in ce priveste clauza prevazuta de art. 5 din contract.

Aceasta clauza are urmatorul cuprins: „La data incheierii prezentului contract dobanda curenta este de 6,95% pe an si este fixa in primele 12 luni si variabila ulterior. Dobanda fixa se mentine constanta pe o perioada de 12 luni, incepand cu data primei trageri, cu exceptiile prevazute la pct. 7 si 8. Dupa aceasta data, dobanda curenta este formata din dobanda de referinta variabila care se afiseaza la sediile X, la care se adauga 1,5 pp”.

Continutul acestei clauze este abuziv, cu referire la sintagma „dobanda de referinta variabila care se afiseaza la sediile X”, deoarece aceasta sintagma nu este exprimata intr-un limbaj usor inteligibil.

Art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 se refera la limbaj usor inteligibil, iar art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, a carei transpunere s-a facut in legislatia romaneasca prin Legea nr. 193/2000, se refera la un limbaj clar si inteligibil.

In contextul spetei trebuie analizat ce inseamna redactarea clauzelor intr-un limbaj usor inteligibil, respectiv un limbaj clar si inteligibil.

Limbaj clar inseamna exprimarea corecta din punct de vedere gramatical, insa in analiza acestei clauze, din punct de vedere al caracterului abuziv, trebuie tinut cont si de prevederile art. 4 alin. (1) si (2) din Legea nr. 193/2000, in sensul ca respectivul contract de imprumut bancar este unul de adeziune, in care se prezuma caracterul nenegociat al clauzelor, informarea reclamantului in legatura cu continutul contractului si acordarea unui ragaz de gandire in vederea semnarii acestuia nu echivaleaza cu negocierea contractului si mai ales a acestei clauze cu reclamantul.

In ce priveste limbajul inteligibil, acesta inseamna posibilitatea pentru consumator de a prevedea consecintele ce decurg din cuprinsul clauzelor contractului, mai ales sub aspectul consecintelor economice care rezulta din acesta in ceea ce-l priveste.

Astfel, CJUE, in hotararea pronuntata in cauza C-26/13, par. 75, a aratat urmatoarele: art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE trebuie interpretat in sensul ca, in ceea ce priveste o clauza contractuala…., cerinta potrivit careia aceasta trebuie redactata in mod clar si inteligibil, trebuie inteleasa ca impunand nu numai ca respectiva clauza sa fie inteligibila pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci si ca contractul sa expuna in mod transparent functionarea concreta a mecanismului… la care se refera clauza respectiva, precum si relatia dintre acest mecanism si cel prevazut prin alte clauze, astfel incat consumatorul sa poata se evalueze pe baza unor criterii clare si inteligibile consecintele economice care rezulta in ceea ce-l priveste”.

Or, sub acest aspect, modul de redactare al clauzei de la art. 5 din contractul bancar se inscrie in prevederile alin. (1) lit. a), b) si g) din Anexa la Legea nr. 193/2000, cat si in prevederile art. 4 alin. (1) si (6) din aceeasi lege.

Sintagma „dobanda de referinta variabila care se afiseaza la sediile X” nu respecta exigentele legii, nepermitand consumatorului sa determine mecanismul prin care banca ar putea sa determine rata dobanzii, dupa expirarea celor 12 luni de inceput, in orice caz, aceasta sintagma lasa la liberul arbitru al bancii cuantumul partii variabile a dobanzii, din moment ce se permite acesteia calculul dobanzii in care partea variabila este stabilita prin simpla vointa a bancii, neexistand, explicitat, un mecanism de stabilire si de evolutie a acestei parti variabile a dobanzii.

Prin modul de redactare al acestei clauze imprumutatul nu poate cunoaste, in mod real, la incheierea contractului care este mecanismul referitor la modificarea ratei dobanzii, aceasta insemnand ca respectiva prevedere contractuala este astfel formulata incat sfera sa de incidenta poate fi stabilita, exclusiv, de catre profesionist.

Datorita acestui mod neclar si neinteligibil in care a fost redactata respectiva clauza, tinand cont si de caracterul nenegociat al acesteia, aceasta este de natura sa creeze, in detrimentul consumatorului si contrar cerintelor bunei credinte, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor, in defavoarea imprumutatului.

Totodata, in analiza clauzelor contractului ce face obiectul spetei de fata, trebuie pornit chiar de la prevederile art. 1 din Legea nr. 193/2000, care, in alin. (2) arata ca „in caz de dubiu asupra interpretarii unor clauze contractuale acestea vor fi interpretate in favoarea consumatorului”.

Sub acest aspect, trebuie observat ca la art. 1 din contractul de credit nr. 11533/17 decembrie 2007 se prevede faptul ca banca a acordat imprumutatului un credit in moneda Euro.

In acest sens, in opinia instantei de recurs, este rezonabil a se interpreta ca vointa reala a partilor a fost aceea ca partea variabila a dobanzii, dupa primele 12 luni de la acordarea imprumutului, sa fie indicele Euribor/Luna, cum, de altfel, a interpretat si instanta de apel in primul ciclu procesual.

Euribor (Euro Interbank Offered Rate) este rata de referinta pentru piata monetara in Euro, fiind rata la care o banca de prim ordin ofera altei banci de prim ordin (cum este si cazul in speta de fata) depozite in zona Euro.

Cum imprumutul a fost acordat in moneda Euro, este rezonabil a se interpreta ca prin „dobanda de referinta variabila care se afiseaza la sediile X”, partile s-au referit la indicele Euribor/Luna.

Prin urmare, nu este vorba de o modificare a clauzelor contractuale, deci de o ingerinta in vointa partilor, ci de o interpretare a clauzelor contractuale, plecand de la analiza ansamblului clauzelor, dar tinand seama si de faptul ca sintagma care se refera la partea variabila a dobanzii, dupa primele 12 luni de la incheierea contractului, are caracter abuziv.

Ca atare, instanta de recurs a admis si sub acest aspect recursul reclamantului-recurent, a modificat decizia recurata, a admis apelul reclamantului in sensul schimbarii sentintei si a constatat caracterul abuziv al clauzei prevazute la art. 5 din contract, in sensul interpretarii sintagmei „dobanda de referinta” variabila ca fiind indicele EURIBOR/Luna.

1. In ce priveste recursul formulat de recurenta-parata Banca X SA Bucuresti a constatat ca acesta este nefondat, pentru urmatoarele considerente:
2. Critica privind gresita interpretare si schimbare a intelesului lamurit si vadit neindoielnic a clauzei prevazute de art. 2.10.a din Conditiile generale ale contractului, critica incadrata de catre recurenta-parata in prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., nu poate fi retinuta, din cuprinsul criticilor formulate rezultand ca recurenta-parata a criticat nelegala interpretare si aplicare a acestora de catre instanta de apel, critica ce poate fi incadrata in prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., clauza de la art. 2.10.a neputand fi interpretata ca „un act juridic” de sine statator, aceasta critica urmand a fi analizata impreuna cu cele ce vizeaza gresita aplicare a legii.
3. Hotararea instantei de apel a fost data cu corecta aplicare a dispozitiilor art. 1, art. 4 alin. (1), (2), (3) si (6) din Legea nr. 193/2000, art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE si a Regulamentelor BNR, dispozitiile Legii nr. 363/2007 nefiind aplicabile spetei de fata, contractul bancar analizat fiind incheiat inainte de promulgarea acestei legi.

Din analiza criticilor formulate de catre recurenta-parata rezulta ca aceasta sustine faptul ca art. 2.10.a din Conditiile generale ale contractului de imprumut bancar se refera la o componenta de cost/pret a contractului, respectiv la mecanismul de formare a dobanzii si, ca atare, instanta de apel a pronuntat o hotarare nelegala, cu incalcarea dispozitiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, in cauza nefiind indeplinite conditiile cerute de acest articol pentru ca o clauza sa poata fi considerata abuziva, cat timp aceasta este exprimata intr-un limbaj usor de inteles si de verificat de catre orice client al bancii cu intelegere si diligenta medie.

Sub un prim aspect trebuie aratat faptul ca, asa dupa cum s-a aratat mai sus, in cazul analizei recursului recurentului-reclamant cu privire la comisionul de administrare, CJUE recunoaste judecatorului national puterea de a declara, din oficiu, ca nule clauzele abuzive ale unui contract, deoarece aceasta putere se incadreaza pe deplin in contextul general al protectiei speciale pe care Directiva 93/13/CEE tinde sa o recunoasca interesului colectivitatii, care, facand parte din ordinea publica economica, depaseste interesele specifice ale unor parti, retinandu-se ca exista un interes public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator sa nu-si produca efectele.

In alta ordine de idei, art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 si art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE se refera la necesitatea exprimarii clauzelor privind componente de cost/pret intr-un limbaj usor inteligibil, respectiv intr-un limbaj clar si inteligibil, or, sub acest aspect, instanta de apel a aratat in mod clar de ce clauza constatata abuziva nu respecta aceste conditii, recurenta-parata nearatand de ce aceasta constatare a instantei de apel ar fi gresita.

Nu se poate retine nici sustinerea recurentei-parate ca instanta de apel, in ce priveste clauza analizata, a judecat in echitate, cand, de fapt, a analizat respectiva clauza prin prisma cerintelor legale prevazute de legislatia referitoare la protectia consumatorilor, precum si tinand cont de practica CJUE in acest domeniu. Sub acest aspect, nu se poate retine nici sustinerea ca imprumutatul nu a invocat vreo cauza care sa afecteze validitatea consimtamantului sau.

Contractul de imprumut bancar, ca orice tip de contract, trebuie sa respecte conditiile de validitate cerute de lege, insa, in plus, el trebuie sa respecte si legislatia privind protectia consumatorilor, respectiv sa cuprinda clauze care sa fie usor de inteles pentru consumatori, plecandu-se tocmai de la ideea ca acestia nu se afla pe picior de egalitate cu profesionistul, atat din punct de vedere al posibilitatii de negociere al contractului, cat si al pregatirii de specialitate.

Nimeni nu a impiedicat unitatea bancara sa formuleze clauza privind evolutia dobanzii intr-un limbaj clar si accesibil, in sensul legislatiei si jurisprudentei privind protectia consumatorului, astfel incat imprumutatul sa poata prevedea, mai ales, consecintele economice in timp ale aplicarii clauzei respective, sub acest aspect fiind relevante cele aratate la analiza recursului reclamantului-recurent cu referire la comisionul de administrare.

Recurenta-parata incearca sa acrediteze ideea ca orice contract de imprumut bancar, inclusiv cel ce face obiectul cauzei de fata, ar cuprinde clauze esentiale, care il caracterizeaza, precum si alte clauze, care sunt neesentiale, iar clauza privind plata dobanzii ar fi una esentiala, care nu ar putea face obiectul analizei de catre o instanta de judecata, in ce priveste caracterul lor abuziv, in sustinerea acestei idei invocand hotararea CJUE pronuntata in cauza C-484/08.

Aceasta sustinere nu poate fi retinuta, deoarece, pe de o parte, recurenta-parata a invocat sustinerile avocatului general, iar nu concluziile instantei, iar pe de alta parte, exista alte hotarari ale CJUE, precum cea pronuntata in cauza C-26/13, din care rezulta ca cerinta potrivit careia o clauza contractuala trebuie redactata in mod clar si inteligibil, trebuie inteleasa ca impunand contractului conditia de a expune in mod transparent functionarea concreta a mecanismului la care se refera clauza respectiva, precum si relatia dintre acest mecanism si cel prevazut prin alte clauze, astfel incat consumatorul sa poata sa evalueze, pe baza unor criterii clare si inteligibile, consecintele economice care rezulta in ceea ce-l priveste, insa tocmai aceste cerinte nu sunt indeplinite de clauzele analizate.

Potrivit hotararii pronuntata de CJUE in cauza C-76/2010, instantelor nationale li s-a recunoscut posibilitatea de a efectua analiza caracterului abuziv, chiar din oficiu, al unor clauze incheiate intre profesionisti si consumatori, dar nu li s-a dictat rezultatul la care trebuie sa ajunga in urma acestei analize, fiind evident ca doar daca in urma analizei efectuate, in spiritul practicii CJUE, ar rezulta ca unele clauze au caracter abuziv, acestea vor fi declarate ca atare.

Este adevarata sustinerea recurentei-parate in sensul ca, potrivit hotararii pronuntate de CJUE in cauza C-76/2010, un contract de imprumut bancar trebuie sa cuprinda mentiunea DAE (dobanda anuala efectiva) insa, CJUE a specificat faptul ca aceasta dobanda ar trebui exprimata sub forma unei dobanzi calculate potrivit unei formule matematice unice, subliniind faptul ca numai daca aceasta formula nu ar fi redactata intr-un mod clar si inteligibil o instanta nationala ar putea sa analizeze caracterul sau abuziv, or, in speta de fata, instanta de apel a analizat continutul clauzei si a constatat ca aceasta nu este exprimata intr-un limbaj usor inteligibil.

In speta analizata, nu are relevanta jurisprudenta curtilor supreme din Marea Britanie si Germania, ci doar jurisprudenta CJUE, de care, insa, s-a tinut seama in analiza motivelor de recurs formulate de catre recurenta-parata.

Nu pot fi retinute criticile formulate de catre recurenta-parata cu privire la faptul ca atat reglementarile BNR, cat si evolutia bancilor pe o piata concurentiala permit bancilor sa reglementeze mecanismul de formare al dobanzii contractuale variabile, cu atat mai mult cu cat a fost obtinut si acordul imprumutatului.

Este adevarata sustinerea recurentei-parate sub acest aspect, legislatia si practica jurisprudentiala in materie neinterzicand bancilor sa incheie cu imprumutatii contracte care sa prevada o evolutie in timp a nivelurilor dobanzilor, numai ca aceasta evolutie trebuie sa fie surprinsa printr-un mecanism clar, iar clauzele care reglementeaza respectivul mecanism trebuie sa fie exprimate intr-un limbaj usor inteligibil, care sa permita consumatorului sa intrevada consecintele economice ale clauzei respective, in ceea ce-l priveste, insa tocmai sub acest aspect, clauzele declarate drept abuzive nu intrunesc cerintele legislatiei privind protectia consumatorilor, asa cum s-au conturat atat din practica CJUE, cat si a ICCJ.

Avand in vedere cele de mai sus, Inalta Curte, in baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins ca nefondat recursul declarat de parata Banca X SA Bucuresti impotriva deciziei civile nr. 195/2015 din 10 februarie 2015 pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti, Sectia a V-a civila.

In baza art. 312 alin. (1) si (3) C. proc. civ., a admis recursul declarat de A. impotriva aceleiasi decizii. A modificat, in parte, decizia recurata, in sensul ca a admis apelul declarat de reclamantul A. impotriva sentintei civile nr. 8049 din 6.06.2012 a Tribunalului Bucuresti, Sectia a VI-a civila si a schimbat, in parte, sentinta apelata in sensul ca a admis cererea, modificata si precizata, formulata de reclamantul A.

A constatat caracterul abuziv al clauzei prevazute de art. 5 din contractul nr. 11533/17.12.2007 in sensul interpretarii sintagmei „dobanda de referinta” variabila ca fiind indicele EURIBOR/LUNA si a constatat caracterul abuziv al clauzei prevazute de art. 9 lit. c) din acelasi contract.

Avand in vedere solutia pronuntata cu privire la aspectele analizate, a obligat parata sa restituie reclamantului sumele retinute in plus in temeiul clauzelor declarate abuzive. Totodata, a obligat parata sa emita un nou grafic de rambursare, tinand cont de clauzele constatate ca fiind abuzive.

De asemenea, a mentinut dispozitia din sentinta nr. 8049 din 6 iunie 2012 a Tribunalului Bucuresti, Sectia a VI-a civila, in ce priveste respingerea cererii reconventionale formulata de parata Banca X SA.

Avand in vedere considerentele prezentei decizii, a mentinut dispozitiile deciziei recurate in ce priveste constatarea caracterului abuziv al clauzei prevazute de art. 2.10.a din Conditiile generale ale contractului de credit.

In baza art.274 Cod procedura civila, a obligat recurenta-parata Banca X SA la 1.500 lei cheltuieli de judecata catre reclamantul-recurent A.

2. Prescriptia dreptului material la actiune. Valorificarea dreptului subiectiv prin actiuni succesive care converg catre acelasi scop. Consecinte asupra cursului prescriptiei

Cuprins pe materii : Drept comercial. Prescriptia extinctiva

Index alfabetic: actiune in pronuntarea unei hotarari care sa tina loc de contract

• exceptia prescriptiei dreptului material la actiune
• antecontract
• contract de cesiune
• intreruperea prescriptiei

Decretul nr. 167/1958, art. 3, art. 7 alin. (1), art. 16 alin. (1) lit. b), art. 17 alin. (3)

Cererea de obligare a paratului la executarea antecontractului prin incheierea unui contract de cesiune si cererea prin care se solicita pronuntarea hotararii judecatoresti care sa tina loc de contract de cesiune valorifica acelasi drept: un drept personal al creditorului de a obtine indeplinirea exacta a promisiunii, iar din aceasta perspectiva este lipsit de relevanta care este mijlocul procesual la care reclamantul a recurs pentru valorificarea dreptului sau (actiunea de a face – de a incheia contractul ori actiunea pentru executarea obligatiei de a face – de pronuntare a unei hotarari care sa semnifice contractul).

Intrucat dreptul material la actiune nu poate fi disociat de dreptul subiectiv civil valorificat, fiind o componenta a acestuia, daca in cele doua actiuni succesive (privite ca mijloc) se valorifica acelasi drept, acestuia i se ataseaza o prescriptie unica, stabilita conform art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Prin urmare, este corecta solutia instantei care a statuat ca prescriptia dreptului material la actiunea care are ca obiect executarea obligatiei paratei de a incheia contractul de cesiune prin pronuntarea hotararii judecatoresti care sa tina loc de contract a fost intrerupta prin initierea si admiterea demersului judiciar anterior ce a avut ca obiect obligarea paratei la incheierea contractului de cesiune, intrucat, potrivit art. 17 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958, „in cazul in care prescriptia a fost intrerupta printr-o cerere de chemare in judecata (…), noua prescriptie nu incepe sa curga cat timp hotararea de admitere a cererii nu a ramas definitiva (…)” atunci cand prin cele doua actiuni succesive se valorifica acelasi drept, respectiv dreptul de a obtine executarea in natura a obligatiei de a face a debitorului.

Sectia a II-a civila, Decizia nr. 552 din 15 martie 2016

Nota : Decretul nr. 167/1958 privitor la prescriptia extinctiva a fost abrogat de Legea nr. 71/2011 la data de 1 octombrie 2011.

1. Prin sentinta civila nr. 1003 din 05.03.2014 pronuntata de Tribunalul Bucuresti, Sectia a VI-a civila a fost respinsa exceptia lipsei interesului actiunii cu privire la primul capat de cerere, admisa exceptia prescriptiei dreptului material la actiune si respinsa actiunea reclamantului A. in contradictoriu cu paratele B. Ltd si SC C. SA avand ca obiect pronuntarea unei hotarari care sa tina loc de act de vanzare actiuni.

In esenta, prima instanta a aratat ca, fata de data incheierii actului „minute of meeting”, 19.10.2007 si in raport cu dispozitiile art. 3 si 7 din Decretul nr. 167/1958, formularea actiunii la 19.10.2013 este situata in afara termenului de prescriptie extinctiva.

2. Prin decizia civila nr. 1121 din 25.11.2014 pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti, Sectia a VI-a civila a fost admis apelul reclamantului A., anulata sentinta civila nr. 1003 din 05.03.2014, respinsa exceptia prescriptiei dreptului material la actiune, iar cauza trimisa spre rejudecare la prima instanta.

S-a retinut ca termenul de prescriptie a fost intrerupt prin actiunea care a format obiectul dosarului nr. xx019/3/2009 finalizat prin sentinta civila nr. 9822 din 19.10.2010, iar un nou termen de prescriptie de 3 ani a inceput sa curga la data ramanerii irevocabile a acestei hotarari, 16.10.2012, data la care Inalta Curte de Casatie si Justitie a pronuntat decizia civila nr. 3992.

3. Impotriva acestei decizii au formulat recurs paratele B. Limited si SC C. SA, motivarea recursurilor fiind identica.

Recursurile au fost fondate pe dispozitiile art. 488 alin. (1) pct. 8 coroborat cu art. 496 alin. (2) si art. 497 C. proc. civ., paratele solicitand casarea deciziei recurate, cu consecinta trimiterii cauzei la aceeasi instanta.

Dupa succinta prezentare a situatiei de fapt, recurentele au aratat ca prin actiunea ce face obiectul acestui dosar, in fata Tribunalului Bucuresti, reclamantul a solicitat pronuntarea unei hotarari care sa tina loc de contract de cesiune avand ca obiect un numar de 284.866 actiuni nominative emise de C. SA, reclamantul in calitate de cedent si parata B. Limited in calitate de cesionar, obligarea cesionarei la suma de 400.000 Euro, reprezentand cota de impozit aferenta pretului contractului de cesiune de 2.500.000 Euro si consemnarea cesiunii in Registrul actionarilor C., raport juridic care a debutat prin semnarea unui antecontract de cesiune intitulat „minute of meeting” semnat la 19 octombrie 2007.

Recurentii au aratat ca decizia din apel este rezultatul unei gresite aplicari a normelor de drept material referitoare la prescriptie.

Astfel, in decizia recurata instanta de apel a retinut in mod corect ca apelantul isi valorifica drepturi din antecontractul din 19 octombrie 2007, iar nu din sentinta nr. 9822/2010 si ca actiunea promovata nu reprezinta o punere in executare a acestei sentinte.

Pe cale de consecinta, trebuie constatat ca drepturile generate de antecontractul „minute of meeting” sunt drepturi de creanta susceptibile de valorificare in termenul de prescriptie de trei ani prevazut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Dreptul reclamantului de a obtine o hotarare judecatoreasca care sa consfinteasca contractul de cesiune este, in opinia recurentului, distinct ca natura si finalitate de dreptul de a obtine plata cesiunii, insa ambele drepturi puteau fi exercitate in trei ani de la data nasterii lor, 19 octombrie 2007, aplicabile fiind in acest sens prevederile art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958.

Ca atare, formularea cererii de chemare in judecata la 19 octombrie 2013 se situeaza in afara termenului de prescriptie, fiind lipsit de orice temei a se considera ca termenul de prescriptie pentru plata pretului isi incepe cursul la data pronuntarii sentintei comerciale nr. 9822 din 19 octombrie 2010.

Chiar si daca s-ar admite ca prin actiunea ce a format obiectul dosarului nr. xx019/3/2009 s-a intrerupt cursul prescriptiei extinctive, se impune totusi observatia ca nici pronuntarea unei hotarari care sa tina loc de contract, nici obligarea paratei B. Limited la plata sumei de 2.100.000 Euro ca pret al cesiunii nu au constituit obiect al acelui dosar, astfel ca in privinta acestor doua petite nu a operat intreruperea prescriptiei prevazuta de art. 17 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958.

Obiectul cererii introductive este o executare directa a obligatiilor asumate prin antecontractul din 19 octombrie 2007, iar nu drepturi instituite sau recunoscute reclamantului prin sentinta nr. 9822/2010.

In procedura de regularizare a recursului prevazuta de art. 493 C. proc. civ., intimatul A. a formulat intampinare solicitand respingerea recursurilor promovate, in principal, ca inadmisibile, in subsidiar, ca nefondate.

Cu privire la inadmisibilitate, intimatul a aratat ca recursurile sunt promovate pe ignorarea dispozitiilor art. 459 C. proc. civ., cata vreme recurentii nu au promovat apel, astfel ca solutia privind intreruperea termenului de prescriptie a dreptului sau la actiune a intrat in puterea lucrului judecat cata vreme criticile reclamantului in apel au vizat doar momentul la care un nou termen de prescriptie a inceput sa curga.

Intimatul a aratat ca apelul a fost promovat prin demersul sau exclusiv si a vizat gresita interpretare a primei instante referitoare la momentul la care incepe sa curga o noua prescriptie, or, potrivit art. 459 alin. (1) C. proc. civ., recursul nu este admisibil daca hotararea este susceptibila de apel, iar acesta nu a fost exercitat. Or, cata vreme solutia nu a fost criticata sub aspectul intreruperii termenului de prescriptie extinctiva, aceasta dezlegare criticata in recurs s-a facut omisso medio.

Cu privire la temeinicie, intimatul a aratat ca recurentii incearca sa induca teza ca reclamantul ar fi trebuit sa exercite concomitent atat actiunea de obligare a paratei B. Limited la incheierea contractului de cesiune, cat si pe cea prin care instanta sa pronunte o hotarare care sa tina loc de contract, chestiune inadmisibila.

Instanta de apel a facut o corecta aplicare si interpretare a dispozitiilor legale, retinand ca promovarea unei actiuni finalizata cu o solutie de admitere a cererii reclamantului intrerupe prescriptia, efectul intreruperii fiind acela ca o noua prescriptie de acelasi fel isi incepe cursul.

S-a aratat ca argumentele oferite de recurenti nu se incadreaza in logica juridica si nu poate fi considerat ca intreruperea prescriptiei are caracter provizoriu si se consolideaza la momentul ramanerii definitive a hotararii.

Recurenta-parata SC C. SA a formulat raspuns la intampinare combatand apararile intimatului.

Conform dispozitiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. s-a efectuat raportul asupra inadmisibilitatii recursurilor promovate, comunicat partilor, potrivit dispozitiilor luate prin incheierea din 10 noiembrie 2015.

Recursul a fost admis in principiu la 26 ianuarie 2016 si dezbatut in sedinta publica la 15 martie 2016.

4. Analizand recursurile dupa deliberare, Inalta Curte de Casatie si Justitie le-a respins ca nefondate, pentru argumentele care vor fi redate in cele ce urmeaza.

Este irevocabil statuat prin sentinta civila nr. 9822 din 19.10.2010, ramasa irevocabila prin decizia civila nr. 3992 din 16.10.2012, pronuntate in dosarul nr. xx019/3/2009, ca reclamantul A. si-a valorificat in actiunea anterioara drepturi derivate din antecontractul intitulat „minute of meeting” incheiat la 19.10.2007, prin promovarea unei pretentii constand in obligarea paratei B. Limited la a face, a incheia un contract de cesiune in conditiile stabilite prin antecontract. Scopul actiunii reclamantului, consfintita printr-un titlu executoriu, a fost acela de a obtine realizarea executarii directe a antecontractului, executare care a fost refuzata.

Intrucat refuzul paratei de a incheia contractul de cesiune transcende in perioada dintre momentul incheierii antecontractului si cel al transpunerii sale intr-un titlu executoriu, reclamantul a promovat prezenta actiune, al carei capat principal de cerere il reprezinta pronuntarea unei hotarari care sa tina loc de contract de cesiune de actiuni. Aceasta actiune urmareste executarea directa, in natura, prin mijlocirea instantei a obligatiei de a face consfintita prin titlul judiciar. Astfel, nu se poate face abstractie de faptul ca intre titlul conventional „minute of meeting” din 19.10.2007 si promovarea prezentei actiuni se transpune sentinta civila nr. 9822 din 19.10.2010, definitiva la 09.09.2011 si irevocabila la 16.12.2012 care, consfintind judiciar obligatia de a face statuata prin antecontract, o reinnoieste din perspectiva posibilitatii creditorului de a obtine executarea sa in natura.

Altfel spus, cererea de obligare a paratului la executarea antecontractului prin incheierea contractului de cesiune si cererea prin care se solicita pronuntarea hotararii judecatoresti care sa tina loc de contract de cesiune valorifica acelasi drept: un drept personal al creditorului de a obtine indeplinirea exacta a promisiunii, iar din aceasta perspectiva este lipsit de relevanta care este mijlocul procesual la care reclamantul a recurs pentru valorificarea dreptului sau (actiunea de a face – de a incheia contractul ori actiunea pentru executarea obligatiei de a face – de pronuntare a unei hotarari care sa semnifice contractul).

Este, asadar, corecta concluzia instantei de apel care a considerat ca cele doua demersuri judiciare succesive ale reclamantului converg catre acelasi scop, chiar daca fundamentul juridic al fiecarei actiuni este partial diferit si chiar daca a mentinut ca valida teza primei instante, care a subliniat ca in cauza reclamantul avea la indemana mai multe actiuni derivate din conventia incheiata la 19.10.2007.

Transpunand aceste concluzii la institutia prescriptiei, Inalta Curte arata ca dreptul material la actiune nu poate fi disociat de dreptul subiectiv civil valorificat, fiind o componenta a acestuia. Prin urmare, daca in cele doua actiuni succesive (privite ca mijloc) se valorifica acelasi drept, acestuia i se ataseaza o prescriptie unica, stabilita conform art. 3 din Decretul nr. 167/1958. Aceasta are o durata de 3 ani, calculata de la data scadentei actului primordial, „minute of meeting”, 19.10.2007.

Din perspectiva cursului acestei prescriptii, in mod corect, instanta de apel a statuat ca introducerea actiunii care a facut obiectul dosarului nr. xx019/3/2010 a fost de natura sa intrerupa cursul prescriptiei actiunii ce a avut ca obiect obligarea paratei la incheierea contractului de cesiune. Potrivit art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958, introducerea acestei actiuni a semnificat intreruperea prescriptiei incepute la data incheierii antecontractului, iar potrivit art. 17 alin. (3) din acelasi decret, noua prescriptie nu si-a inceput cursul decat la data ramanerii definitive a hotararii de admitere a cererii, 09.09.2011, data pronuntarii deciziei nr. 372 in apel.

A accepta critica recurentelor-parate din care rezulta prescriptia dreptului material la actiunea promovata in acest dosar – care are ca obiect executarea obligatiei paratei de a incheia contractul de cesiune prin pronuntarea hotararii judecatoresti care sa tina loc de contract – nu a fost intrerupta prin initierea demersului judiciar anterior, inseamna a lipsi de continut reglementarea instituita prin art. 17 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958. Aceste dispozitii statueaza ca „in cazul in care prescriptia a fost intrerupta printr-o cerere de chemare in judecata (…), noua prescriptie nu incepe sa curga cat timp hotararea de admitere a cererii nu a ramas definitiva (…)” atunci cand prin cele doua actiuni succesive se valorifica acelasi drept, respectiv dreptul de a obtine executarea in natura a obligatiei de a face a debitorului.

Inalta Curte arata ca este corect argumentul recurentelor prin care se sustine ca drepturile reclamantului derivand din antecontractul din 19.10.2007 sunt drepturi de creanta supuse prescriptiei conform art. 1 si 3 din Decretul nr. 167/1958 si ca debutul termenului prescriptiei se confunda, potrivit art. 7 din decret, cu data incheierii actului „minute of meeting”. Cu toate acestea, rationamentul dezvoltat omite sa sublinieze ca si actualul demers al reclamantului valorifica acelasi drept de creanta generat de antecontract pentru care, insa, reclamantul a actionat in instanta si anterior, actiune care, fiind admisa, a intrerupt termenul de prescriptie cu toate consecintele juridice pe care aceasta intrerupere le-a generat, astfel cum s-a aratat in cuprinsul acestor considerente.

De aceea, pentru toate considerentele dezvoltate in aceasta decizie, Inalta Curte decide ca motivul de recurs intemeiat pe dispozitiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. referitor la gresita aplicare a normelor de drept material referitoare la intreruperea prescriptiei extinctive este nefondat.

Cat priveste al doilea segment al criticilor din recurs, prin care recurentele arata ca, independent de intreruperea termenului prescriptiei cu privire la primul petit al cererii de chemare in judecata, nu a facut obiectul litigiului cererea de plata a pretului cesiunii, deci, cel putin in privinta acestuia nu a operat intreruperea prescriptiei.

Critica este, de asemenea, nefondata.

Potrivit art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prescriptia incepe sa curga la data nasterii dreptului la actiune care se confunda cu momentul la care creditorul poate cere debitorului plata, adica, de regula, cu data certitudinii si scadentei dreptului. Cum dreptul la plata pretului cesiunii devine cert numai in conditiile incheierii contractului de cesiune, rezulta ca anterior acestui moment el nu putea fi pretins la executare voluntara sau pe cale judiciara.

In aceste conditii, nu poate fi admis ca poate fi evaluata prescriptia dreptului material la actiune pentru sanctionarea unui drept inca nenascut si, de aceea, in mod corect la evaluarea prescriptiei instantele s-au raportat numai la capatul de cerere principal.

Pentru toate aceste considerente, apreciind nefondate recursurile, potrivit art. 496 C. proc. civ., recursurile promovate de paratele B. Limited si SC C. SA au fost respinse ca nefondate.

3. Cerere de interventie accesorie formulata in favoarea lichidatorului judiciar. Conditii de admisibilitate din perspectiva dispozitiilor art. 61 alin. (3) din noul Cod de procedura civila

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Partile

Index alfabetic : cerere de interventie accesorie

• lichidator judiciar
• exceptia lipsei interesului

NCPC, art. 61 alin. (3), art. 63 alin. (1)-(2)

Legea nr.85/2006, art. 14 alin. (7), art. 107 alin. (1) lit. d)

            Potrivit art. 61 alin. (3) C. proc. civ., interventia accesorie trebuie sa sprijine apararea uneia dintre parti.

            Nu se poate retine incidenta acestor dispozitii legale pentru a se putea analiza admisibilitatea cererii de interventie accesorie formulata de catre unul dintre creditorii societatii aflate in insolventa in sprijinul apararii lichidatorului judiciar propus spre inlocuire, intrucat lichidatorul judiciar nu este parte in litigiu, el fiind doar reprezentantul societatii falite, iar simpla calitate de creditor in cadrul procedurii de insolventa nu este suficienta pentru a se dovedi conditia interesului acestuia de a formula o astfel de cerere.

Sectia a II-a civila, Decizia nr. 249 din 4 februarie 2016

Nota : Legea nr. 85/2006 privind procedura insolventei a fost abrogata de Legea nr. 85/2014 la data de 28 iunie 2014.

            Prin sentinta civila nr. 10756 din 15.12.2014, Tribunalul Bucuresti, Sectia a VII-a civila a dispus intrarea in faliment a debitoarei SC A. SRL prin procedura generala in temeiul dispozitiilor art. 107 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2006.

Prin incheierea din 09.02.2015 pronuntata de Tribunalul Bucuresti, Sectia a VII-a civila, in dosarul nr. xx333/3/2014/a16, in contradictoriu cu intimata SC A. SRL prin administrator judiciar B. S.P.R.L. si C. S.P.R.L. pentru SC A. SRL avand ca obiect procedura falimentului deschisa impotriva debitoarei SC A. SRL, judecatorul sindic a respins ca neintemeiate cererile de confirmare a lichidatorului judiciar C. SPRL desemnat de catre Adunarea Creditorilor in sedinta din 16 ianuarie 2015.

Impotriva acestei incheieri a declarat apel intimata Banca D. SA.

In cadrul judecatii in apel au formulat cereri de interventie accesorie in interesul intimatului lichidator B. SPRL, petentii E., F., G. si H.

Prin incheierea de sedinta din data de 12.06.2015, Curtea de Apel Bucuresti, Sectia a VI-a civila a respins cererile de interventie formulate de petenti ca inadmisibile.

            Impotriva incheierii de sedinta din 12.06.2015 a Curtii de Apel Bucuresti, Sectia a VI-a civila au declarat recurs petentii E., F., G. si H.

            Motivele de nelegalitate pe care se intemeiaza recursul recurentului E. si dezvoltarea lor.

            In sustinerea recursului, recurentul a invocat o serie de critici de nelegalitate, care s-ar circumscrie, in opinia sa, motivelor de recurs prevazute de dispozitiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., precum si art. 63 alin. (1) si (2) C. proc. civ.

            Argumentele recurentului constau in urmatoarele :

            Potrivit dispozitiilor art. 63 alin. (1) si (2) C. proc. civ. recurentul apreciaza ca cererea de interventie formulata este admisibila in principiu, fiind indeplinite cerintele prevazute de textul mentionat.

            Potrivit trasaturilor juridice ale interventiei accesorii, se poate aprecia ca intervenientul accesoriu este un simplu aparator al uneia dintre parti, dimpotriva, intervenientul accesoriu are un interes propriu in a lua parte la rezolvarea litigiului si a sprijini una dintre parti in castigarea procesului.

            Astfel, interesul recurentului in a sprijini lichidatorul judiciar este evident, decurgand din calitatea sa de creditor, promitent cumparator al debitoarei.

            Recurentul, in continuare, reitereaza motivele aratate in sustinerea cererii de interventie, sustinand ca singurul interes al bancii de a numi un nou lichidator este legat de refuzul de a introduce unele actiuni in anulare impotriva promitentilor cumparatori.

            Dintr-un alt punct de vedere, recurentul sustine ca nu poate fi primita motivarea instantei de apel legata de interesul lichidatorului care corespunde cu cel al Bancii, intrucat aceasta ar incalca principiul contradictorialitatii. De asemenea, cererea formulata de lichidator la data de 29 ianuarie 2015 nu poate fi interpretata in sensul unei cereri de inlocuire a sa, atat timp cat acesta nu a renuntat la mandatul acordat de judecatorul sindic.

            Pentru toate aceste considerente, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea in tot a incheierii atacata, rejudecarea cererii de interventie si admiterea acesteia.

             In ceea ce priveste motivele de nelegalitate pe care se intemeiaza recursul recurentului F., precum si al recurentilor G. si H. se constata ca au fost formulate si dezvoltate aceleasi motive de nelegalitate prezentate mai sus, instanta de recurs facand trimitere la sinteza sus evocata.

            In cadrul termenului legal, intimata Banca D. SA a depus la dosarul cauzei intampinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

            Inalta Curte, examinand cererile de recurs constata ca desi in cauza recurentii au formulat trei cereri de recurs distincte, criticile au vizat aceleasi motive de nelegalitate, subsumate acelorasi argumente, situatie in care analiza va fi facuta prin considerente comune.

            Cererile de recurs au fost intemeiate in drept pe dispozitiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., apreciind ca incheierea atacata a fost data cu incalcarea sau aplicarea gresita a dispozitiilor de drept material, in conditiile in care cererile de interventie accesorie indeplinesc conditiile de admisibilitate prevazute de art. 63 alin. (1) si (2) C. proc. civ.

            Astfel, criticile aduse de recurenti prin motivele de recurs se bazeaza, in esenta, pe sustinerea ca lichidatorul judiciar provizoriu nu ar fi formulat cerere expresa de inlocuire a sa.

            Analizand motivul de nelegalitate invocat se constata ca in dosarul avand ca obiect cererea de apel promovata de catre intimata Banca D. SA impotriva incheierii pronuntata de Tribunalul Bucuresti, Sectia a VII-a civila la 09.02.2015 in dosarul nr. xx333/3/2014 recurentii au formulat cereri de interventie accesorie in interesul lichidatorului judiciar provizoriu.

            Cererile au fost respinse ca inadmisibile prin incheierea de sedinta din 12.06.2015, considerentele instantei vizand faptul ca interesul intervenientilor nu corespunde cu interesul lichidatorului judiciar, care nu s-a manifestat in sensul de a continua exercitarea atributiilor.

            O prima concluzie pe care o impune analiza dispozitiilor referitoare la formularea si solutionarea cererilor de interventie accesorie cuprinse in codul de procedura civila art. 63-67 C. proc. civ. este aceea ca tertul a carui cerere de interventie accesorie nu a fost admisa in principiu nu poate formula critici impotriva incheierii de respingere a cererii, decat referitoare la solutia data cererii sale, sub aspectul interesului personal in promovarea interventiei accesorii, care in cazul recurentilor decurge din calitatea lor de creditori, promitenti cumparatori ai debitoarei.

            Or, simpla calitate de creditori in cadrul procedurii de insolventa nu este suficienta pentru a se dovedi conditia interesului recurentilor de a formula o cerere de interventie accesorie.

            Atat in cadrul cererii adresate in cadrul judecarii cauzei in fata curtii de apel, cat si prin memoriul de recurs cu care au investit instanta suprema, intervenientii nu au probat interesul in formularea cererii si necesitatea sprijinirii apararii lichidatorului judiciar propus spre inlocuire.

            Se retine, totodata, ca potrivit art. 61 alin. (3) C. proc. civ., interventia accesorie trebuie sa sprijine apararea uneia dintre parti.

            Or, astfel cum rezulta din actele dosarului, lichidatorul judiciar nu este parte in litigiu, el fiind doar reprezentantul intimatei falite. In consecinta, lichidatorul judiciar nefiind parte in dosar, nu se poate retine incidenta dispozitiilor art. 61 alin. (3) C. proc. civ. pentru a se putea analiza admisibilitatea cererilor de interventie accesorie.

            Interesul intervenientilor nu este nici legitim, in considerarea dispozitiilor art. 14 alin. (7) din Legea nr. 85/2006 potrivit carora detin calitate procesuala in contestarea Hotararii Adunarii Generale a Creditorilor doar creditorii care au votat impotriva hotararii si creditorii indreptatiti sa participe la procedura insolventei, situatie in care nu se regasesc recurentii.

            Pentru aceste considerente, Inalta Curte, in temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins recursurile declarate de recurentii E., F. si G. si H., constatand ca incheierea atacata nu este susceptibila de critica pe aspectele de nelegalitate invocate.

4. Contract de leasing financiar incheiat intre doua societati. Actiune in constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale. Lipsa calitatii procesuale active

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Judecata

Index alfabetic : actiune in constatare

• clauza abuziva
• contract de leasing financiar
• calitatea de consumator
• exceptia lipsei calitatii procesuale active

Legea nr. 193/2000, art. 2 alin. (1)

Directiva nr. 93/13/CEE

Potrivit dispozitiilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, prin consumator se intelege orice persoana fizica sau grup de persoane constituite in asociatii, care, in temeiul unui contract care intra sub incidenta prezentei legi, actioneaza in scopuri din afara activitatii sale comerciale industriale sau de productie, artizanale ori liberale.

O societate comerciala nu poate fi incadrata in categoria „consumator”, in sensul Legii nr. 193/2000 si al Directivei 93/13/CEE pentru a putea beneficia de protectia acestor dispozitii legale, astfel incat este corecta solutia instantei de admitere a exceptiei lipsei calitatii procesuale active a acesteia in formularea unei actiuni in constatarea caracterului abuziv al unei clauze dintr-un contract de leasing financiar.

Sectia a II-a civila, Decizia nr. 321 din 11 februarie 2016

1. Obiectul cererii introductive.
2. Prin cererea inregistrata la data de 30 septembrie 2013, sub nr. xx907/3/2013 pe rolul Tribunalului Bucuresti, Sectia a VI-a civila, reclamanta A. a solicitat, in contradictoriu cu B. IFN (Romania) SA si C. SRL, constatarea caracterului abuziv si respectiv a nulitatii absolute a unora din clauzele prevazute in contractele de leasing financiar cu clauza irevocabila de cumparare nr. 120602230 T/01/08.12.2006, 120602230 T/02/08.12.2006, 050702230 T/04/02.05.2007 si 050702230 T/03/02.05.2007, incheiate intre paratele C. si B.
3. Hotararea primei instante.

2.Prin sentinta civila nr. 2952 din 6 iunie 2014, Tribunalul Bucuresti, Sectia a VI-a civila a admis exceptia lipsei calitatii procesuale active si a respins cererea ca introdusa de o persoana fara calitate procesuala.

1. Calea de atac impotriva hotararii primei instante.
2. Impotriva acestei hotarari a formulat apel reclamanta A., inregistrat pe rolul Curtii de Apel Bucuresti, Sectia a VI-a civila la data de 30 iulie 2014, prin care s-a solicitat anularea sentintei si, retinand cauza spre rejudecare, sa se dispuna admiterea cererii de chemare in judecata ca fiind intemeiata.
3. In motivarea cererii de apel a fost expusa situatia de fapt care a determinat aparitia litigiului dintre parti, evidentiindu-se ca la momentul semnarii celor patru contracte de leasing financiar reclamanta detinea calitatea de asociat si administrator al SC C. SRL, fiind de acord cu semnarea in calitate de fidejusor.
4. Cu referire la sentinta pronuntata de catre prima instanta s-a aratat ca exceptia admisa nu vizeaza aceleasi clauze din contracte pe care le-a enumerat ca fiind abuzive.
5. In cadrul apelului s-a solicitat, fata de caracterul devolutiv al caii de atac, sesizarea Curtii de Justitie a Uniunii Europene in vederea pronuntarii unei hotarari preliminare prin care sa se determine daca „calitatea de consumator astfel cum este definita de prevederile art. 2 lit. b din Directiva Consiliului Uniunii Europene 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 si ale art. 15 alin. 1 din Regulamentul nr. 44/2001 trebuie analizata de catre instantele nationale prin raportare la data incheierii contractului sau prin raportare la data sesizarii instantelor nationale cu privire la existenta in contract a clauzelor abuzive”.
6. In drept au fost invocate dispozitiile art. 466 si urm. C. proc. civ.

La data de 3 septembrie 2014 a fost inregistrata la dosarul cauzei intampinarea formulata de intimata-parata B. IFN (Romania) SA prin care s-a solicitat respingerea apelului, ca nefondat.

8. La data de 22 septembrie 2014 a fost depus la dosarul cauzei raspuns la intampinare prin care apelanta A. a reluat sustinerile facute pe calea apelului, aratand, in plus, ca este fara putinta de tagada ca, la momentul constituirii garantiei personale, nu avea cum sa prevada, neavand studii juridice, si nu putea intelege implicatiile dispozitiilor art. 4.1 din Contract.
9. La data de 28 ianuarie 2015 a fost inregistrata la dosarul cauzei intampinare formulata de curatorul special numit pentru intimata-parata SC C. SRL, prin care s-a solicitat respingerea apelului ca nefondat.

In esenta, s-a evidentiat ca apelanta nu are calitatea de consumator, ceruta de lege pentru promovarea actiunii in constatarea caracterului abuziv si, respectiv, a nulitatii absolute partiale a unor acte juridice, pe motiv ca ar contine clauze abuzive.

1. Hotararea instantei de apel.
2. Prin decizia civila nr. 114/A/29 ianuarie 2015 a Curtii de Apel Bucuresti, Sectia a VI-a civila, a fost respins apelul formulat apelanta A. impotriva sentintei civile nr. 2952/06.06.2014, pronuntate de Tribunalul Bucuresti, Sectia a VI-a civila, in dosarul nr. xx907/3/2013, in contradictoriu cu intimata SC C. SRL, prin lichidator judiciar C.I.I. D., citata si prin curator special E., ca fiind introdus impotriva unei persoane lipsite de capacitate procesuala de folosinta.

A fost respins apelul formulat in contradictoriu cu intimata-parata SC B. IFN (Romania) SA ca nefondat.

A fost obligata apelanta la plata catre curatorul special E. a sumei de 100 lei reprezentand onorariu.

1. Calea de atac impotriva hotararii instantei de apel.
2. Impotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A., aducandu-i urmatoarele critici:
3. Prin cererea introductiva reclamanta a solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzelor nr. 1.1 din Conditiile specifice, 1.4 si 8.2 din Conditiile generale si 4.1.2 din Conditiile financiare stipulate in contractele de leasing financiar, pe cand exceptia formulata de parata si admisa de catre prima instanta nu vizeaza aceleasi clauze pe care reclamanta le-a enumerat ca fiind abuzive.
4. La data semnarii contractelor aratate in cererea de chemare in judecata reclamanta detinea calitatea de asociat si administrator al SC C. SRL, motiv pentru care a fost de acord cu semnarea celor 4 contracte in calitate de fidejusor. Ulterior, a adus la cunostinta bancii faptul ca a cesionat catre F. partile sociale detinute la societate, conform hotararii AGA nr. 1 din 4 iulie 2008.

In opinia recurentei cesionarul s-a obligat sa preia atat activul, cat si pasivul societatii, in pasiv fiind incluse si cele 4 contracte.

La trei ani de la incetarea oricarei legaturi cu paratele a fost infiintata o poprire pe conturile si pe veniturile salariale ale reclamantei, motiv pentru care aceasta a formulat contestatie la titlu, dar in care nu a solicitat si constatarea clauzelor indicate in prezenta actiune ca fiind abuzive, facand acest demers pe calea unei cereri separate.

14. Dat fiind faptul ca reclamanta a semnat un contract de fidejusiune, apreciaza ca poate invoca exceptiile ce decurg din insasi contractul de fidejusiune, respectiv cele privind validitatea contractului, intinderea garantiei, termene, conditii, precum si exceptiile inerente obligatiei debitorului principal cum ar fi: valabilitatea obligatiei principale, intinderea ei, clauzele contractuale privind conditiile executarii, recurenta-reclamanta apreciind ca are dreptul de a se prevala de dispozitiile Legii nr. 193/2000, in sensul discutarii si denuntarii clauzelor considerate de catre ea ca fiind abuzive.

S-a mai apreciat ca, pentru egalitate de tratament, in situatia in care debitorul (societatea) este considerat consumator, in sensul Legii nr. 193/2000, cat timp garantul raspunde in solidar cu debitorul, este necesar sa i se recunoasca si fidejusorului calitatea de consumator in sensul Legii nr. 193/2000 pentru a avea posibilitatea de a-si apara interesele.

15. Instanta de apel nu a interpretat corect continutul hotararii CJUE, pronuntata in cauza C-419/11.

Concluziile acestei hotarari au fost in sensul ca o persoana fizica ce are legaturi profesionale de tipul administrarii unei societati sau detinerii unei participatii majoritare in aceasta, nu poate fi considerata consumator, insa, reclamanta la data formularii cererii de chemare in judecata nu mai avea legaturi profesionale stranse cu societatea, astfel incat dispozitiile din hotararea CJUE aratata nu ii sunt aplicabile.

16. Prin aceeasi cerere de recurs, recurenta-reclamanta a solicitat, in baza art. 267 parag. 1 lit. b) din TFUE, sesizarea CJUE in vederea pronuntarii unei hotarari preliminare prin care sa se determine in ce masura calitatea/notiunea de consumator, astfel cum este definita de prevederile art. 2 lit. b) din Directiva 93/13/CEE si ale art. 15 alin. 1 din Regulamentul nr. 44/2001, trebuie analizata de catre instantele nationale prin raportare la data incheierii contractului sau prin raportare la data sesizarii instantelor nationale cu privire la existenta in contract a clauzelor abuzive.

S-a solicitat suspendarea judecarii cauzei pana la pronuntarea hotararii preliminare.

Recurenta-reclamanta a solicitat solutionarea cauzei in lipsa.

1. Apararile formulate de catre intimatii-parati.
2. La data de 11 iunie 2015 curatorul special desemnat pentru SC C. SRL a depus la dosarul cauzei o intampinare prin care a solicitat sa se ia act de faptul ca recursul a fost declarat doar impotriva paratei SC B. IFN (Romania) SA.
3. La data de 17 iulie 2015 intimata-parata SC B. IFN (Romania) SA a depus la dosarul cauzei concluzii scrise, prin care a solicitat respingerea cererii de recurs.
4. Considerentele instantei de recurs.
5. Trebuie mentionat, in primul rand, ca prin incheierea din 26 noiembrie 2015, Inalta Curte a respins cererea de sesizare a CJUE pentru considerentele aratate in incheierea mai sus mentionata, ce face parte integranta din prezenta hotarare.
6. Pe fond, recursul formulat de catre recurenta-reclamanta a fost gasit nefondat pentru urmatoarele considerente:
7. Nu are nici un fel de relevanta faptul ca recurenta-reclamanta ar fi solicitat constatarea caracterului abuziv al anumitor clauze din contractele indicate in cererea introductiva, iar prima instanta s-ar fi referit, atunci cand a invocat exceptia lipsei calitatii procesuale active, la alte clauze, deoarece prima instanta a admis exceptia lipsei calitatii procesuale active, indiferent de clauzele al caror caracter abuziv ar fi fost invocat, pe ideea lipsei calitatii de consumator a reclamantei, precum si a lipsei calitatii de parte a acesteia in contractul de leasing financiar incheiat intre B. si C.

S-a mai constatat ca reclamanta nu are calitatea de consumator nici prin raportare la dispozitiile art. 4.1.2 din Contractul de fidejusiune, invocandu-se jurisprudenta CJUE, respectiv hotararea pronuntata in cauza C-419/11.

In alta ordine de idei, atat prima instanta, cat si instanta de apel s-au raportat la clauzele indicate de reclamanta ca fiind abuzive, dar acest aspect nu are relevanta fata de solutia pronuntata.

22. Recurenta-reclamanta a invocat faptul ca, pentru egalitate de tratament cu debitorul principal, care este societatea pentru care a garantat, ar trebui sa i se recunoasca calitatea de consumator si sa i se permita sa-si apere interesele, invocand prevederile Legii nr. 193/2000.

Aceasta sustinere nu poate fi primita, deoarece, potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, „prin consumator se intelege orice persoana fizica sau grup de persoane constituite in asociatii, care, in temeiul unui contract care intra sub incidenta prezentei legi, actioneaza in scopuri din afara activitatii sale comerciale industriale sau de productie, artizanale ori liberale.

Prin urmare, din acest punct de vedere, cum niciuna dintre cele doua societati comerciale nu este persoana fizica, este cat se poate de clar faptul ca acestea nu pot fi incadrate in categoria „consumator”, in sensul Legii nr. 193/2000 si al Directivei 93/13/CEE.

23. Nu poate fi retinuta nici critica cu privire la gresita interpretare a continutului hotararii CJUE pronuntate in cauza C-419/11.

Dupa cum insasi reclamanta recunoaste, ea a avut calitatea de asociat si administrator al SC C. SRL la data semnarii contractului de fidejusiune, astfel incat situatia in care se afla este identica cu cea descrisa in speta CJUE, aceasta avand legaturi profesionale stranse cu o societate (fiind atat asociata, cat si administrator), astfel incat nu poate fi considerata consumator in sensul dispozitiilor din Legea nr. 193/2000 si al Directivei 93/13/CEE.

24. In aceasta ordine de idei este corecta interpretarea instantei de apel in sensul ca data la care trebuie sa ne raportam in aprecierea calitatii de consumator este aceea a semnarii contractului, iar nu a introducerii actiunii, legislatia privind protectia consumatorilor avand in vedere, in mod evident, calitatea partilor de la momentul incheierii contractelor, iar nu o situatie anterioara acestui moment.
25. Avand in vedere cele de mai sus, in baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Inalta Curte a respins recursul ca nefondat.

5. Modificarea cadrului procesual de catre instanta prin mecanismul permis de art. 243 din Codul de procedura civila din 1865. Conditii si efecte

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Apelul

Index alfabetic : actiune in constatare

• nulitate absoluta
• contract de donatie
• contract de vanzare-cumparare
• lipsa consimtamantului

1. proc. civ. din 1865, art. 243, art. 294, art. 297 alin. (1), art. 298

Evocarea fondului in apel, potrivit art. 297 alin. (1) C. proc. civ., nu presupune reactivarea tuturor dispozitiilor referitoare la judeca in prima instanta, astfel incat modificarea actiunii in apel prin introducerea in proces a unor noi parati nu se poate face cu ignorarea dispozitiilor art. 298 C. proc. civ.

 Este nelegala modificarea cadrului procesual de catre instanta de apel prin mecanismul permis de art. 243 C. proc. civ. – prin introducerea in cauza a mostenitorilor unei persoane decedate – fara ca situatia premisa a acestei norme legale sa fie indeplinita, autoarea celor introdusi ca parati in apel neavand calitatea de parte intrucat era predecedata la data inceperii litigiului, dispozitia instantei fiind luata cu incalcarea prevederilor imperative prevazute de art. 294 C. proc. civ., dispozitii care nu permit schimbarea in apel a partilor sau a calitatii din proces a acestora.

Sectia a II-a civila, Decizia nr. 546 din 15 martie 2016

1.Prin cererea de chemare in judecata inregistrata pe rolul Judecatoriei Sectorului 4 Bucuresti la data de 17.09.2008, reclamantii A., B., C., D. si E. au chemat in judecata pe paratii F. si G., solicitand instantei ca, prin hotararea ce se va pronunta, sa se constate nulitatea absoluta a contractului de donatie autentificat sub nr. 29381/02.08.1994 de Notariatul de Stat al Sectorului 3 Bucuresti si a contractului de vanzare-cumparare autentificat la data de 22 august 1999 sub nr. 192 de B.N.P. H., intrucat E., donatoare, nu avea calitatea de proprietar al terenului in suprafata de 7200 mp, iar I., donator, nu era stiutor de carte, era nevazator si nu a consimtit la donatie, ambii neavand, in realitate, constiinta actului pentru care au semnat. In esenta, in motivarea actiunii precizate succesiv, reclamantii au aratat ca nulitatea invocata se fondeaza pe lipsa obiectului actului juridic, lipsa cauzei si a consimtamantului donatorilor.

Referitor la contractul de vanzare-cumparare autentificat sub nr. 29381 din 02.08.1994, s-a aratat ca este nul, deoarece este act subsecvent contractului de donatie.

Prin cererea reconventionala, paratii au solicitat constatarea nulitatii certificatului de mostenitor suplimentar nr. 34/2007 al B.N.P. J., pentru lipsa obiectului.

In acest sens s-a aratat ca, din punct de vedere juridic, terenul situat in Popesti-Leordeni, jud. Ilfov, tarlaua 51/4, parcela 24 si tarlaua 51, parcela 28 nu se mai afla in patrimoniul lui I. la momentul dezbaterii succesiunii acestuia, astfel ca nu mai putea fi mostenit de reclamanti, in cauza fiind aplicabile dispozitiile art. 88 din Legea nr. 36/1995.

2. Prin sentinta civila nr. 178 din 11.01.2010, pronuntata de Judecatoria Sectorului 4 Bucuresti, Sectia civila in dosarul nr. xx07/4/2008, a fost admisa exceptia necompetentei materiale a Judecatoriei Sectorului 4 Bucuresti si s-a declinat competenta de solutionare a cauzei privind pe reclamantii-parati A., B., C., D. si E. in contradictoriu cu paratii-reclamanti F. si G., in favoarea Tribunalului Bucuresti, Sectia civila.

            Cauza a fost inregistrata pe rolul Tribunalului Bucuresti, Sectia a V-a civila, la data de 03.05.2010, sub nr. xx720/3/2010.

3. Prin sentinta civila nr. 1794 din 5.10.2012, Tribunalul Bucuresti, Sectia a V-a civila a respins exceptia prescriptiei dreptului la actiune ca neintemeiata, a admis exceptia lipsei calitatii procesuale pasive integrale a paratilor si a respins actiunea principala in consecinta. A fost admisa cererea reconventionala si a constatat nulitatea certificatului de mostenitor suplimentar nr. 34/7.03.2007 emis de BNP J. Au fost obligati reclamantii la plata cheltuielilor de  judecata.

            S-a retinut in ceea ce priveste exceptia prescriptiei dreptului la actiune ca intrucat  reclamantii au invocat un motiv de nulitate absoluta a contractului de donatie, actiunea este imprescriptibila extinctiv, conform art. 2 din Decretul nr. 167/1958.

            In privinta exceptiei lipsei calitatii procesuale pasive integrale a paratilor s-a aratat ca actiunea principala a fost formulata de reclamanti in contradictoriu doar cu o parte dintre mostenitorii defunctei K., care a fost parte in ambele acte a caror nulitate s-a solicitat a se constata – donatara in contractul de donatie nr. 29381/02.08.1994, respectiv vanzatoare in contractul de vanzare-cumparare nr. 190/22.02.1999.

            Tribunalul a admis cererea reconventionala retinand ca in alcatuirea activului succesoral intra numai drepturile patrimoniale existente la data deschiderii succesiunii si ca dreptul de proprietate asupra terenului situat in Popesti-Leordeni, jud. Ilfov, tarlaua 51/4, in suprafata de 7.200 mp nu mai exista in patrimoniul defunctului I. la data decesului acestuia, intrucat fusese transmis anterior, cu titlu gratuit, autoarei paratilor, certificatul de mostenitor suplimentar nr. 34/2007 fiind lovit de nulitate absoluta pentru lipsa obiectului.

4. Impotriva acestei hotarari judecatoresti au formulat apel in termen legal reclamantii  A.,   B.,  D. si C., criticand-o pentru  nelegalitate.

            Sentinta a fost criticata pentru motivul ca prima instanta nu a pus in discutie necesitatea stabilirii unui cadru procesual corect pentru introducerea in cauza a tuturor mostenitorilor defunctei K., incalcand dispozitiile art. 129 alin. (2), (4) si (5) C. proc. civ. ce reglementeaza rolul activ al instantei si pentru ca exceptia lipsei calitatii procesuale pasive integrale a paratilor nu a fost pusa in dezbatere, incalcandu-se in acest mod principiul contradictorialitatii. De asemenea, apelantii au aratat ca incheierea de sedinta de la 14.02.2012 este nelegala, intrucat cuprinde dezbateri ce nu au avut loc in sedinta publica.

 Au formulat cerere de aderare la apel paratii F. si G. pentru acordarea in totalitate a cheltuielilor  de judecata efectuate in fata primei instante, intrucat nu a fost motivata hotararea acordarii partiale a acestora.

Motivele apelului principal au fost completate, instanta de apel apreciind, insa, completarea ca fiind tardiva, prin raportare la dispozitiile art. 287 alin. (2) C. proc. civ.

In cursul procedurii urmate in apel a decedat apelanta E., instanta de apel luand act ca mostenitorii acesteia sunt C., B., D. si A., apelanti litiganti.

4.1. Prin decizia civila nr. 44A din 10 februarie 2014 a fost admis apelul declarat de reclamanti, precum si apelul paratilor, s-a dispus anularea sentintei apelate si s-a stabilit un termen pentru judecarea cauzei pe fond.

            S-a motivat ca instanta de fond a pronuntat o hotarare nelegala, cu incalcarea  dispozitiilor art. 129 alin. (4) si (5) C. proc. civ., intrucat, desi prima instanta a intrevazut necesitatea largirii cadrului procesual pasiv prin participarea in calitate de parati a tuturor mostenitorilor defunctei K., prima instanta a solutionat cauza in temeiul exceptiei lipsei  calitatii procesuale pasive integrale a paratilor, in conditiile in care reclamantii au solicitat introducerea in cauza a celor patru mostenitori ai defunctei donatare.

            In ceea ce priveste cererea reconventionala, Curtea a retinut ca solutionarea actiunii principale este strans legata de cererea reconventionala si pentru o solutionare unitara a impus anularea in tot a sentintei, inclusiv in ceea ce priveste cererea reconventionala.

            In cadrul procedurii ce a urmat acestei decizii, la 2 iunie 2014 si la 1 septembrie 2014, instanta de apel a incuviintat cererea paratilor F. si G. de introducere in cauza a tuturor mostenitorilor defunctei K., astfel au fost citati si introdusi in cauza ca parati numitii L. si M.

Urmare dezbaterilor din sedinta de judecata din 29 septembrie 2014 referitoare la obiectul actiunii si calificarea actului juridic dedus judecatii prin incheierea de sedinta din 6 octombrie 2014, curtea de apel a respins cererea apelantilor-reclamanti, stabilind ca potrivit dispozitiilor art. 294 C. proc. civ. cererea este inadmisibila.

Ca efect al masurilor procesuale succesive luate de instanta de apel in raport cu cererile partilor, la 9 februarie 2015 instanta de apel a pus in dezbatere exceptiile si cererile invocate de parti si a respins cererea de inscriere in fals a reclamantilor cu privire la contractul de donatie atacat, amanand pronuntarea asupra acestora.

4.2 Prin decizia civila nr. 82A din 16 februarie 2015 au fost respinse cererile reclamantilor vizand inscrierea in fals si exceptiile inadmisibilitatii, lipsei calitatii procesuale a paratilor si lipsei interesului acestora in cererea reconventionala. Au fost respinse ca lipsite de obiect exceptiile inadmisibilitatii si tardivitatii formulate de parata, ca nefondata exceptia prescriptiei dreptului material la actiune. S-a respins ca nefondata cererea principala si s-a admis cererea reconventionala, constatandu-se nulitatea certificatului suplimentar de mostenitor nr. 34/2007 intocmit de BNP J.

Pentru a pronunta decizia, instanta de apel a retinut ca exceptia inalienabilitatii vizeaza in fapt o pretinsa interdictie legala pentru donatar de a dispune de terenul ce i se cuvenea in baza Legii nr. 18/1991, cu motivarea in drept a art. 31 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, forma initiala. Instanta a retinut ca acesta este in fond un motiv de nulitate a donatiei care, insa, nu a facut obiectul cauzei actiunii, singurul motiv de nulitate invocat de reclamanti fiind lipsa consimtamantului.

 Au fost respinse si exceptiile lipsei calitatii procesuale active a paratilor si a lipsei de interes, exceptii raportate la cererea reconventionala motivat de faptul ca din actele depuse  rezulta ca defunctul I. a avut ca unica proprietate funciara in extravilanul comunei Popesti Leordeni suprafata de 7200 mp in litigiu, suprafata mentionata atat in actul de donatie, cat si in certificatul de mostenitor suplimentar a carui nulitate se solicita. Faptul ca in contractul de donatie se specifica  „parcela 51/4”, iar in celelalte documente ”tarlaua 51/4” nu constituie in mod vadit decat o eroare de formulare, combatuta prin toate celelalte documente depuse la dosar privind suprafata de 7200 mp si identificarea acesteia.

            Cererea de inscriere in fals impotriva inscrisului a fost respinsa ca lipsita de interes, intrucat inscrisul defaimat nici nu constituie obiect al cauzei si nici nu prezinta valoare probatorie in analiza spetei. Cererea de inscriere in fals impotriva mentiunilor notarului ce a intocmit actul autentic de donatie a fost respinsa, cu motivarea ca, de fapt, se contesta mentiunea notarului cu privire la semnarea documentului de catre defunctul I., fapt combatut de raportul de expertiza grafoscopica efectuat in cauza.

            In legatura cu exceptiile formulate de parati s-a aratat ca acestea privesc inadmisibilitatea invocarii de catre reclamanti a unor motive noi ale actiunii si tardivitatea modificarii cererii introductive, astfel, acestea au fost respinse ca ramase fara obiect, fiind deja solutionate prin incheierea din data de 3.11.2014.

            Exceptia prescriptiei dreptului la actiune a reclamantilor a fost respinsa deoarece in actiunea principala s-a invocat nulitatea absoluta a contractului de donatie si a celui de vanzare-cumparare, iar nu nulitatea relativa.

            Au fost respinse si celelalte mentiuni ale paratilor calificate drept exceptii, referitoare la unele critici formulate de reclamanti in legatura cu diverse aspecte (lipsa unor pagini din dosar, modul de comunicare a sentintei anulate), ca nefondate, acestea fie neconfirmandu-se, fie neavand relevanta nici procedurala si nici pe fondul cauzei.

            In ceea ce priveste fondul cauzei s-a retinut ca cererea principala a vizat ca unic aspect de nulitate lipsa consimtamantului defunctului I. de a dona terenul in suprafata de 7200 mp.

            Pe de o parte, in cauza nu s-a facut dovada unei atare sustineri, iar, pe de alta parte, ceea ce de fapt constituie elementul de baza in solutionarea actiunii principale, raportul de expertiza grafoscopica efectuat in cauza a relevat fara echivoc ca semnaturile de pe actul de donatie apartin celor doi donatori I. si E., fiind totodata nerelevant din perspectiva eficientei juridice si a legalitatii actului de donatie ca respectivul act a fost semnat si de E., care nu era proprietara suprafetei de teren donate, in conditiile in care adevaratul si unicul proprietar a donat valabil proprietatea sa catre autoarea paratilor.

            Avand in vedere ca temeiul de nulitate al contractului de vanzare-cumparare incheiat de K. si F. privind suprafata de teren primita de K. prin donatia de mai sus l-a constituit nulitatea donatiei a fost respins si al doilea capat de cerere ca nefondat.

            Cererea reconventionala formulata de parati a fost admisa in considerarea art. 118 alin. (1) din Legea nr. 36/1995 constatand ca in cauza paratii au fost vatamati in dreptul lor de proprietate in legatura cu suprafata de teren de 7200 mp si care, desi legal transmisa prin donatie din patrimoniul defunctului I. catre autoarea lor, a fost inclusa, prin certificatul suplimentar de mostenitor nr. 34/2007, in masa succesorala ramasa de pe urma defunctului.

4.3 Dupa pronuntarea deciziei civile nr. 82A din 16 februarie 2015, M. si L. au formulat o cerere de completare a dispozitivului deciziei civile, in sensul pronuntarii instantei asupra cererii acestora de obligare a reclamantilor la plata cheltuielilor de judecata.

Prin decizia civila nr. 191A din 6 aprilie 2015 cererea fost respinsa cu motivarea ca instanta de apel s-a pronuntat asupra obligatiei reclamantilor la plata cheltuielilor de judecata. Imprejurarea ca potrivit dispozitivului deciziei dreptul de plata a fost stabilit numai in favoarea paratei F. constituie un aspect care va putea fi lamurit numai in calea de atac, iar nu prim mijlocirea unei cereri de completare a dispozitivului.

5. Impotriva acestei decizii, cat si a unor incheieri premergatoare au declarat recurs partile.

5.1. Reclamanta C. a declarat recurs impotriva deciziei civile nr. 82/A din 15 februarie 2015 solicitand casarea hotararii atacate si retinerea dosarului spre rejudecare, cu consecinta constatarii nulitatii absolute a contractului de donatie autentificat sub nr. 29381/1994, precum si nulitatea contractului de vanzare-cumparare autentificat sub nr. 190/22 februarie 1999, ca act subsecvent celui dintai, iar doar in subsidiar trimiterea spre rejudecarea apelului in fata instantei de recurs.

Sub un prim aspect, recurenta a aratat ca instanta de apel nu a analizat motivele de nulitate ale contractului de donatie si a considerat in mod arbitrar si nelegal ca singurul motiv de nulitate invocat a fost lipsa consimtamantului. De altfel, evocand fondul instanta de apel a apreciat ca lipsa consimtamantului este un motiv de nulitate intemeiat intrucat autorul recurentei a semnat actul atacat, prin evaluarea unei expertize extrajudiciare. Astfel, in acord cu dispozitiile legale nu a fost analizata modalitatea in care autorul nostru si-a dat consimtamantul pentru perfectarea contestatei donatii, iar instanta de apel nu a analizat afirmatiile constante ale reclamantilor in sensul ca I. nu a avut constiinta ca semneaza un contract de donatie, fiind analfabet si nevazator.

Recurenta a sustinut ca defuncta donatara l-a indus in eroare pe tatal reclamantilor creandu-i falsa convingere ca semneaza un contract de vanzare-cumparare, dovada fiind si faptul ca la un timp relativ scurt donatara a instrainat terenul donat catre fiica sa.

5.2. Au formulat recurs impotriva incheierilor de sedinta din 6 octombrie 2014, 3 noiembrie 2014 si 9 februarie 2015, cat si impotriva deciziei nr. 82/A din 6 februarie 2015 a Curtii de Apel Bucuresti si reclamantii B., D. si A.

S-a invocat in cadrul recursului intemeiat pe dispozitiile art. 304 pct. 5, 7 si 9 C. proc. civ. ca instanta de apel a refuzat, printr-o motivare deficitara, analiza cauzei sub aspectele sale relevate si relevante.

Recurentii au aratat ca au solicitat constatarea nulitatii absolute a donatiei pentru lipsa cauzei, obiectului si consimtamantului, iar nulitatea actului subsecvent si pentru lipsa obiectului.

In cauza, instanta de apel nu a analizat modul de formare a consimtamantului si conditiile necesare pentru exprimarea sa valabila si a ignorat sa cerceteze afirmatia constanta a reclamantilor in sensul ca autorul lor nu a avut intentia de a gratifica.

Prin refuzul constant al instantei de apel de a stabili prima zi de infatisare in apel si de a proceda potrivit normelor procedurale, instanta de apel nu a lasat sa se intrevada ce norme legale a aplicat pentru a proceda la introducerea in cauza a paratilor L. si M., comparativ cu faptul ca a refuzat reclamantilor precizarea actiunii concordant motivelor de apel.

Totodata, recurentii au aratat ca instanta a interpretat gresit actul juridic dedus judecatii, contractul de donatie nr. 29381/1994, desi aceasta obligatie ii revenea potrivit principiului aflarii adevarului.

S-a aratat ca instanta de apel nu a analizat continutul contractului atacat in cadrul caruia notarul a inserat in mod voit clauze si expresii specifice unui contract de vanzare-cumparare, de natura sa creeze confuzia semnatarului actului asupra naturii juridice a acestuia. Instanta de apel s-a limitat la calificarea actului ca fiind donatie fara o verificare amanuntita a clauzelor actului, de natura a sustine motivarea actiunii reclamantilor.

 Urmatoarea critica referitoare la decizie vizeaza nemotivarea acesteia in drept. Recurentii au sustinut ca motivarea instantei este lipsita de substanta, vadind o cercetare superficiala a fondului prin lipsa unei analize exhaustive a tuturor datelor, motivelor si probelor aduse sau solicitate de parti.

In acest context, recurentii arata ca au formulat o cerere de inscriere in fals impotriva actului de donatie, in ceea ce priveste constatarile personale ale notarului care a autentificat actul atacat, cercetarea falsului revenind instantei civile in conditiile prescrierii raspunderii penale. In acest sens, refuzul instantei de a admite inscrierea in fals vadeste o gresita aplicare a legii si superficialitatea cu care cauza a fost judecata. In fapt, instanta s-a raportat la un inscris probator consemnat la fila 198 a dosarului, un act preconstituit de parati in scop probator, ignorand ca cererea recurentilor viza, de fapt, contractul de donatie.

In fine, instanta de apel nu a facut o analiza coroborata a probelor cauzei, de fapt, neraportandu-se la niciuna dintre probele administrate in fata primei instante sau in apel, astfel incat, evocand fondul, contrar dispozitiilor legale, nu a retinut nicio stare de fapt.

In mod nelegal, s-a procedat la anularea certificatului de mostenitor suplimentar, fara a explica temeiul aplicarii acestei sanctiuni.

5.3. Au formulat recurs numitii M. si L. impotriva deciziei nr. 191 A din 6 aprilie 2015 prin care au aratat ca solicita modificarea deciziei in temeiul dispozitiilor art. 304 pct. 7 si 9 C. proc. civ.

Au aratat recurentii ca in mod nelegal cheltuielile de judecata au fost acordate doar paratei F., desi la dosar au fost consemnate dovezi care au atestat cheltuieli de judecata facute de catre recurenti care au fost introdusi in cauza abia in apel dupa admiterea acestuia in principiu.

Se afirma ca motivarea instantei de apel de natura sa sustina modalitatea de solutionare a cererii accesorii este deficitara si straina de natura pricinii, motiv pentru care s-a solicitat admiterea recursului.

In procedura urmata in fata instantei de recurs partile au depus inscrisuri, acte consemnate si in fata instantelor de fond.

S-au formulat cereri de acordare a ajutorului public de catre recurentii-reclamanti.

6. Analizand recursurile, Inalta Curte a decis ca recursurile promovate de reclamanti sunt fondate si le-a admis, cu consecinta casarii deciziei si incheierilor atacate, pentru considerentele care vor fi redate in continuare.

Inca de la inceput, Inalta Curte arata ca motivele recursului reclamantei C. pot fi incadrate in motivele de nelegalitate prevazute de art. 304 pct. 5 si 7 C. proc. civ., incadrarea acestora fiind facuta din oficiu, potrivit dispozitiilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ.

Astfel, cauza actiunii introductive s-a concretizat, in privinta donatiei, in motive de nulitate determinate de lipsa totala a consimtamantului autorilor reclamantilor, lipsa obiectului actului principal derivata din lipsa calitatii de proprietar a dispunatorului, eroarea esentiala asupra naturii actului incheiat, intemeiata atat pe calitatile personale ale autorului reclamantilor, cat si pe manopere de inducere in eroare practicate de donatar, iar in privinta contractului de vanzare-cumparare nulitatea invocata de reclamanti s-a fondat pe principiul anularii acestuia ca act subsecvent. In plus, in fata primei instante reclamantii au invocat la 18.05.2012 exceptia inalienabilitatii temporare a terenului instrainat de autorul lor prin donatie, exceptie fondata pe dispozitiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 care se concretizeaza in ansamblul cauzei cererii prin adaugarea unui nou motiv de nulitate a actului de donatie si a celui subsecvent care fac obiectul cercetarii judiciare.

In masura in care instanta de apel a anulat prin decizia intermediara nr. 44A/10 februarie 2014 sentinta primei instante si a stabilit termen pentru judecarea cauzei pe fond, urma ca analiza fondului pricinii sa implice cercetarea tuturor aspectelor care corespund cauzei juridice a cererii de chemare in judecata, adica a tuturor motivelor de nulitate invocate de parti, in conformitate cu dispozitiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

Din acest punct de vedere, in decizia atacata nr. 82A/16 februarie 2015, instanta de apel a retinut ca cererea principala a vizat un singur aspect de nulitate, lipsa consimtamantului, considerand ca acest motiv de nulitate nu este intemeiat, in masura in care din expertiza grafoscopica analizata rezulta ca semnaturile aplicate pe actul de donatie apartin donatorilor, autori ai reclamantilor.

Trecand peste insuficienta unei astfel de motivari care nu corespunde analizei consimtamantului la incheierea unui act juridic si nu raspunde argumentelor prezentate de parti pentru sustinerea acestui motiv de nulitate a actului juridic, Inalta Curte arata ca analiza cauzei cererii din perspectiva cauzei sale este, oricum, incompleta.

Obligatia de a motiva hotararea luata, impusa de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., implica necesitatea prezentarii motivelor de fapt care au format convingerea instantei si care au justificat analiza concertata si critica a tuturor probelor administrate prin prisma argumentelor prezentate de parti. In cauza, instanta de apel s-a referit in mod critic la o singura proba, neargumentand lipsirea de relevanta a tuturor celorlalte probe administrate in cauza, in masura in care acestea au fost admise si administrate. De asemenea, o motivare implica, pentru a avea calitatea de a raspunde unui proces solutionat corect, si prezentarea motivelor de drept care au format convingerea instantei, motive care lipsesc in decizia atacata.

Atat lipsa unei analize exhaustive a cauzei cererii, cat si lipsa unei motivari corespunzatoare de natura sa faca inteligibil si transparent rationamentul aplicat de instanta de apel cu prilejul evocarii fondului pot fi asimilate cu o necercetare a cauzei.

De aceea, Inalta Curte considera ca motivele de recurs dezvoltate de recurenta C. sunt fondate si vor fi admise.

In ceea ce priveste motivele recurentilor-reclamanti B., D. si A., Inalta Curte arata ca sunt deplin justificate criticile corespunzatoare referitoare la lipsa analizei cauzei cererii din perspectiva tuturor motivelor de nulitate invocate, cat si cele referitoare la motivarea deficitara a solutiei si lipsa prezentarii motivelor de fapt si de drept care au justificat solutia pronuntata.

Intrucat argumentele Curtii corespunzatoare acestor critici au fost deja prezentate, ele nu vor fi reluate.

Aceleasi considerente isi mentin valabilitatea si in privinta motivarii necorespunzatoare a instantei de apel in privinta cererii reconventionale care a fost admisa prin evocarea temeiului de drept, art. 118 alin. (1) din Legea nr. 36/1995, text care nu permite concluzia de admitere a actiunii paratilor. Dispozitiile astfel evocate deschid tertilor o actiune in anularea certificatului de mostenitor si nu reprezinta in sine o cauza de nulitate pentru a permite fundamentarea hotararii judecatoresti, in mod singular pe acest temei. Rezulta, asadar, ca instanta de apel avea datoria de a identifica motivul de nulitate, dublata de analiza temeiniciei acestui motiv.

Este fondata si critica acestor recurenti referitoare la incalcarea dispozitiilor legale de drept procesual in masura in care au fost admisi in cauza si introdusi in apel ca parati numitii L. si M., masura luata de instanta de apel la 1 septembrie 2014.

Desi premisa criticii recurentilor a plecat de la stabilirea gresita de catre instanta de apel a primei zile de infatisare, Inalta Curte arata ca dispozitia instantei de apel este gresita, in principal, pentru ca instanta de apel nu putea largi cadrul procesual prin admiterea in proces a unor noi parati in faza judecarii litigiului in apel.

Consecinta deciziei nr. 44A/10 februarie 2014 prin care s-au admis apelurile declarate si anulat sentinta primei instante pentru aspecte legate de incalcarea principiului disponibilitatii si al contradictorialitatii nu poate permite modificarea cadrului procesual in apel.

De aceea, dispozitia instantei luata prin prima dintre incheierile atacate, de introducere in proces a inca doi litiganti in calitate de parati, a fost luata cu incalcarea dispozitiilor imperative prevazute de art. 294 C. proc. civ., dispozitii care nu permit schimbarea in apel a partilor sau a calitatii din proces a acestora.

Justificarea largirii cadrului procesual in apel nu a fost argumentata in drept, insa din modalitatea desfasurarii dezbaterilor se deduce ca instanta de apel a introdus in cauza doi mostenitori ai defunctei K., prin mecanismul permis de art. 243 C. proc. civ. Aplicarea acestei dispozitii, insa, este gresita, deoarece situatia premisa a acestei norme legale, presupunand decesul partii pe parcursul litigiului, nu este indeplinita, autoarea celor introdusi ca parati in apel neavand calitatea de parte, intrucat era predecedata la data inceperii litigiului.

In aceste conditii, modificarea cadrului procesual in modalitatea realizata era inadmisibila si fondata pe interpretarea gresita ca prin efectul deciziei nr. 44A/10 februarie 2014 se realizeaza o judecata dupa reguli aplicabile in fata primei instante. Evocarea fondului in apel, potrivit art. 297 alin. (1) C. proc. civ., nu presupune reactivarea tuturor dispozitiilor referitoare la judeca in prima instanta, iar, in lumina celor evocate, modificarea actiunii in apel prin introducerea in proces a unor noi parati ignora dispozitiile art. 298 C. proc. civ.

Este, de asemenea, fondata critica privind nelegalitatea masurilor luate de instanta de apel in sedinta din 6 octombrie 2014 care face, la randul sau, obiect al recursului.

In cadrul dezbaterilor reclamantii au aratat, in argumentarea motivelor de nulitate a contractului autentificat sub nr. 29381/2.08.1994, ca acesta contine clauze contradictorii, unele dintre ele fiind specifice unei veritabile vanzari si au sustinut ca prin aceasta s-a creat in mod voit o confuzie, autorul lor neavand intentia de a gratifica si nestiind, in fapt, ca isi da consimtamantul la perfectarea unei donatii. In acest sens, in dezbateri au solicitat instantei sa lamureasca natura actului atacat printr-o evaluare a clauzelor sale.

Prin masura luata prin incheierea din 6 octombrie 2014 instanta de apel a respins aceasta cerere ca inadmisibila, apreciind ca o calificare a actului juridic in apel este contrara dispozitiilor art. 294 C. proc. civ.

Si aceasta dispozitie a fost data cu aplicarea gresita a legii, deoarece, asa cum s-a explicat, teza reclamantilor nu avea vocatia de a schimba cadrul procesual prefixat la prima instanta, ci avea rolul de a explicita cauza cererii primordiale.

Evaluarea continutului si a clauzelor contractului atacat nu se poate concretiza prin incheiere premergatoare, ci tine in mod indisolubil de analiza cauzei in ansamblu, in procesul deliberarii asupra temeiniciei actiunii. De aceea, si acest motiv al recursului este fondat.

Aceeasi greseala a persistat si cu prilejul solutionarii cererii de rectificare, la 3 noiembrie 2014, instanta de apel reiterand ca solicitarile reclamantilor au tins la formularea unui nou capat de cerere, inadmisibil, potrivit art. 294 C. proc. civ., nelamurind corect din punct de vedere procesual demersul partilor.

Pentru motivul legat de gresita aplicare a dispozitiilor legale a fost atacata cu recurs si incheierea de dezbateri din 9 februarie 2015 care se integreaza deciziei nr. 82A/16 februarie 2015, recurentii considerand ca in mod nelegal le-a fost respinsa cererea de inscriere in fals impotriva contractului de donatie, cu privire la partea referitoare la constatarile personale ale notarului prezentate in incheierea de autentificare a actului. Au sustinut recurentii ca admiterea cererii se impunea cu atat mai mult cu cat cercetarea falsului nu mai putea fi facuta decat in fata instantei civile, urmare faptului ca actiunea penala pentru declararea falsului s-a prescris, astfel cum rezulta din rezolutia parchetului nr. 831/P/2012.

Se poate observa, in primul rand, ca aceasta cerere a fost solutionata dupa epuizarea dezbaterilor asupra fondului cauzei, in cadrul deliberarii, desi, fiind legata de procedura de administrare a probelor presupunea solutionarea prioritar inchiderii cercetarii judecatoresti, avand semnificatia inchiderii etapei administrarii tuturor probelor.

In plus, s-a retinut in considerentele deciziei atacate ca inscrierea in fals vizeaza autenticitatea semnaturii donatorului, fapt care este combatut prin concluziile unei expertize grafoscopice efectuate in cauza si, in plus, cererea excede dispozitiilor art. 177 C. proc. civ. care se refera doar la inscrisurile sub semnatura privata, iar nu la cele autentice.

Inalta Curte sesizeaza, pe de-o parte, ca domeniul inscrierii in fals nu a vizat semnatura donatorului, ci constatarile personale ale agentului instrumentator, aspect asupra caruia instanta de apel nu s-a pronuntat, iar, pe de alta parte, au fost ignorate prevederile art. 99 alin.(1) din Legea nr. 36/1995 republicata, potrivit carora impotriva constatarilor personale ale notarului care intra in sfera autenticitatii partea poate formula o cerere de inscriere in fals.

De aceea, respingerea cererii reclamantilor s-a facut prin raportare la un alt domeniu al falsului, dar si cu ignorarea normelor legale incidente.

Astfel, in baza tuturor considerentelor redate in aceasta decizie, recursurile promovate de reclamanti au fost admise considerandu-se fondate motivele de recurs prevazute de art. 304 pct. 5, 7 si 9 C. proc. civ., iar, in temeiul art. 312 alin. (1) si (5), decizia si incheierile atacate au fost casate, iar pricina trimisa pentru rejudecare la aceeasi instanta, cand vor fi avute in vedere si cererile vizand plata cheltuielilor de judecata efectuate de parti in procedura de solutionare a recursului.

In ceea ce priveste recursul declarat de L. si M. impotriva deciziei civile nr. 191A/6 aprilie 2015, consecvent considerentelor deja aratate, potrivit carora participarea procesuala a acestor persoane in cadrul judecarii la instanta de apel a fost dispusa gresit, evaluarea indatorarii reclamantilor la plata cheltuielilor de judecata efectuata de acesti participanti nu are suport legal.

Altfel spus, partea care pierde procesul poate fi indatorata la plata cheltuielilor de judecata efectuate de adversari, conditia premisa fiind ca participarea in proces a acestora din urma sa fie legal si corect stabilita, premisa neintrunita in speta.

De aceea recursul declarat de L. si M. a fost respins, solutie care inglobeaza si cererea accesorie vizand plata cheltuielilor de judecata efectuate de acesti recurenti in recurs.

Dincolo de aceste considerente, efectele deciziei civile nr. 191A/6 aprilie 2015 nu pot fi evaluate decat prin relatia pe care aceasta o are cu decizia pe care are functia de a o completa, care a fost casata.

Sintetizand, Inalta Curte de Casatie si Justitie a admis recursurile declarate de reclamantii C., B., A. si D. impotriva deciziei civile nr. 82 A din 16 februarie 2015 pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti, Sectia a IV-a civila si a incheierilor din 6 octombrie 2014, 3 noiembrie 2014 si 9 februarie 2015, a casat aceste hotarari si a trimis cauza spre rejudecare la instanta de apel si a respins recursul declarat de paratii L. si M. impotriva deciziei nr. 191 A din 6 aprilie 2015 pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti, Sectia a IV-a civila.