Contract de credit Actiune constatarea unei stari de fapt

Contract de credit. Actiunea in constatarea unei situatii de fapt, inadmisibila

R O M A N I A
INALTA CURTE DE CASATIE SI JUSTITIE
Sectia a II-a civila

Decizia rezumata nr. 223/2020

Potrivit dispozitiilor art. 35 C. proc. civ., „Cel care are interes poate sa ceara constatarea existentei sau inexistentei unui drept. Cererea nu poate fi primita daca partea poate cere realizarea dreptului pe orice alta cale prevazuta de lege”.

Din dispozitiile art. 35 C. proc. civ. rezulta ca sunt avute in vedere toate mijloacele de realizare a dreptului, inclusiv contestatia la executare, iar nu numai cererile in realizare de drept comun.

Acest text legal vorbeste despre cererea pentru constatarea existentei sau inexistentei unui drept, ceea ce conduce la concluzia ca, in cazul in care se solicita constatarea unei situatii de fapt, cererea, astfel formulata, este inadmisibila, in temeiul art. 35 C. proc. civ.

Secția a II-a civila, Decizia nr. 223 din 30 ianuarie 2020

Obiectul cererii introductive:
Prin cererea inregistrata pe rolul Tribunalului Bucuresti, Sectia a VI-a civila la data de 27 ianuarie 2017, sub nr. x/3/2017, reclamantii A. si B. au chemat in judecata pe paratii C. SA si Banca D. SA si pe intervenientii fortati E. SA, F. SA, G. SA, H. SA, solicitand instantei ca prin hotararea ce o va pronunta: sa constate gestionarea necorespunzatoare de catre parate a garantiilor de care beneficiau in temeiul contractelor de credit; – sa constate imposibilitatea reclamantilor de a-si exercita un regres efectiv din cauza culpei paratelor; – sa constate liberarea reclamantilor de obligatiile rezultand din calitatea lor de fidejusor si avalist in limita sumei pe care nu ar putea sa o recupereze de la debitorul principal pe calea regresului, din culpa paratelor, cu obligarea paratelor la plata cheltuielilor de judecata.
Hotararea primei instante.
Prin sentinta civila nr. 3892 din 24 octombrie 2017, Tribunalul Bucuresti, Sectia a VI-a civila a admis exceptia inadmisibilitatii invocata de catre parate si a respins cererea de chemare in judecata, ca inadmisibila.
Calea de atac impotriva hotararii primei instante.
Impotriva acestei sentinte au declarat apel reclamantii B. si A., solicitand anularea sentintei apelate, judecarea cauzei de catre instanta de apel si admiterea actiunii astfel cum a fost formulata, cu obligarea paratelor la plata cheltuielilor de judecata.

In drept, au invocat dispozitiile art. 466 si urm. C. proc. civ.

Hotararea instantei de apel.
Prin decizia civila nr. 1368/A din 26 iunie 2018, Curtea de Apel Bucuresti, Sectia a VI-a civila, a admis in parte apelul formulat de apelantii-reclamanti si a anulat in parte sentinta atacata. A luat act de renuntarea reclamantilor la judecata in contradictoriu cu parata banca C. SA. A mentinut celelalte dispozitii ale sentintei.
Pentru a pronunta astfel, instanta de apel a retinut ca, prin declaratia formulata in scris si sustinuta in sedinta publica din data de 12 iunie 2018, reclamantii B. si A. au renuntat la judecata cererii de chemare in judecata in contradictoriu cu parata banca C. SA si, in conformitate cu dispozitiile art. 406 alin. 1 si 5 C. proc. civ., a admis apelul reclamantilor, cu consecinta anularii in parte a sentintei atacate, si a luat act de renuntarea la judecata in contradictoriu cu parata C. SA.
Instanta de apel a apreciat criticile aduse hotararii pronuntate de tribunal ca nefondate si, suplimentar, fata de faptul ca instanta de apel avea de evaluat cererea reclamantilor numai prin raportare la parata D., a gasit intemeiata apararea acestei intimate-parate, potrivit careia, fata de aceasta, reclamantii au doar calitatea de avalisti, nu si de fidejusori.

A apreciat instanta de apel ca cererea reclamantilor este inadmisibila si prin prisma faptului ca nu poate fi extinsa incidenta prevederilor art. 2315 C. civ. si cu privire la garantia valorificata de catre creditor in considerarea calitatii de avalisti a reclamantilor.

Cu privire la motivul de apel prin care se critica sentinta apelata in raport cu respingerea cererii de introducere in cauza a debitoarelor principale, in temeiul art. 78 C. proc. civ., instanta de apel a constatat ca reclamantii fac o interpretare eronata cu referire la aplicarea institutiei introducerii fortate, in cauza, a altor persoane, care reprezinta o derogare de la principiul disponibilitatii partilor in procesul civil.

Faptul ca reclamantii nu au indicat ca si parati pe debitorii principali, a considerat instanta de apel, dar au cerut introducerea fortata a acestora, a determinat instanta de fond sa solicite in mod explicit reclamantilor precizarea cererii sub aspectul procesual pasiv.

Reclamantii nu s-au manifestat in sensul de a indica drept parati pe debitorii principali, insistand in aplicarea art. 78 C. proc. civ. Or, raportat la temeiul de drept al cererii de chemare in judecata, instanta de fond nu se afla in situatia de a impune introducerea in cauza a altor persoane, pe care reclamantii nu le-au indicat ca parate.

Contrar celor afirmate de catre apelantii-reclamanti, instanta de apel a apreciat ca masura de respingere a cererii nu a valorificat chestiuni de utilitate, ci imprejurarea potrivit careia nu erau intrunite premisele impuse de prevederile art. 78 C. proc. civ., respectiv existenta unui caz prevazut de lege.

Calea de atac impotriva hotararii instantei de apel.
Impotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantii B. si A., aducandu-i urmatoarele critici legate de aplicarea gresita a normelor de drept material:
In mod gresit instanta a considerat ca aplicarea art. 2315 C. civ. poate fi solicitata exclusiv pe calea contestatiei la executare;
In mod gresit instanta a considerat ca art. 2315 C. civ. nu este aplicabil avalistului;
In mod gresit instanta a considerat ca intervenientii fortati trebuiau chemati in judecata ca parati.
In drept, dispozitiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ.
Apararile intimatei-parate.
Banca D. SA a depus intampinare, solicitand respingerea recursului declarat de recurentii-reclamanti, ca neintemeiat si mentinerea deciziei pronuntate de Curtea de Apel Bucuresti, Sectia a VI-a civila, ca temeinica si legala.
Considerentele instantei de recurs.
Inalta Curte, in temeiul art. 493 alin. 2 C. proc. civ., a dispus intocmirea raportului asupra admisibilitatii in principiu a recursului, acesta a fost redactat si comunicat partilor.
Recursul a fost admis in principiu, prin incheierea pronuntata la data de 7 noiembrie 2019.
Analizand decizia recurata, prin raportare la criticile si apararile formulate in cadrul recursului, Inalta Curte a constatat ca recursul este nefondat pentru urmatoarele considerente:
Potrivit dispozitiilor art. 35 C. proc. civ. (art. 111 C. proc. civ. de la 1865), „Cel care are interes poate sa ceara constatarea existentei sau inexistentei unui drept. Cererea nu poate fi primita daca partea poate cere realizarea dreptului pe orice alta cale prevazuta de lege”.

Din dispozitiile art. 35 C. proc. civ. rezulta ca sunt avute in vedere toate mijloacele de realizare a dreptului, inclusiv contestatia la executare, iar nu numai cererile in realizare de drept comun, astfel dupa cum, in mod judicios, au retinut atat instanta de fond, cat si instanta de apel.

Pe de alta parte, art. 35 C. proc. civ. vorbeste despre cererea pentru constatarea existentei sau inexistentei unui drept, ceea ce conduce la concluzia ca, in cazul in care se solicita constatarea unei situatii de fapt, in temeiul art. 35 C. proc. civ., cererea se respinge ca inadmisibila.

In acest sens, se retine ca solicitarea reclamantilor-recurenti de a se constata de catre instanta gestionarea necorespunzatoare de catre parate a garantiilor de care beneficiau in temeiul contractelor de credit este o cerere de constatare a unei situatii de fapt.

Cat priveste celelalte doua capete de cerere, de constatare a imposibilitatii reclamantilor de a-si exercita un regres efectiv si de constatare a liberarii reclamantilor de obligatiile rezultand din calitatea lor de fidejusor si avalist in limita sumei pe care nu ar putea sa o recupereze de la debitorul principal pe calea regresului, din culpa paratelor, in mod corect s-a retinut de catre instanta de fond si de catre instanta de prim control judiciar ca, data fiind declansarea executarii silite, reclamantii aveau la indemana o cerere in realizare, putand invoca pe calea contestatiei la executare dispozitiile art. 2315 C. civ.

Se retine astfel ca, in conformitate cu prevederile art. 2280 C. civ., fidejusiunea este o garantie personala ce reprezinta contractul prin care o parte, fidejusor, se obliga fata de cealalta parte, care are intr-un alt raport obligational calitatea de creditor, sa execute obligatia debitorului daca acesta din urma nu o executa.

Totodata, din dispozitiile art. 2293 C. civ. rezulta ca legea nu il obliga pe creditor sa il urmareasca mai intai pe debitorul principal, ci ii permite acestuia sa-l urmareasca direct pe fidejusor in cazul in care debitorul nu si-a executat obligatia, iar fidejusorul se poate apara invocand exceptiile care decurg din raportul juridic de fidejusiune.

Mai trebuie retinut ca, in conformitate cu prevederile art. 2296 C. civ., fidejusorul poate opune creditorilor toate mijloacele de aparare pe care le putea opune debitorul principal, in afara acelora care sunt strict personale acestuia din urma sau care sunt excluse, ca urmare a angajamentului asumat de fidejusor.

Toate aceste aspecte au fost retinute in mod corect de catre instanta de apel care a confirmat, astfel, solutia instantei de fond.

Inalta Curte constata, in acord cu instanta de apel, ca nu pot fi primite sustinerile reclamantilor-recurenti in legatura cu lipsa de informare a acestora cu privire la gestionarea defectuoasa a garantiilor, intrucat, in raportul dintre creditor si fidejusor, creditorul are obligatia de a-l informa pe fidejusor, la cererea acestuia, cu privire la orice informatie utila asupra continutului si modalitatilor obligatiei principale si asupra stadiului executarii acesteia, fidejusorul neputand renunta anticipat la dreptul de informare (art. 2303 C. civ.).

Inalta Curte constata ca fiind corecte si cele retinute de catre instanta de apel cu privire la faptul ca, urmare a renuntarii reclamantilor la judecata cererii in contradictoriu cu banca C. SA, prin raportare la raporturile juridice dintre reclamantii-recurenti si parata-intimata D., reclamantii-recurenti au fata de aceasta parata-intimata doar calitate de avalisti, nu si de fidejusori, sens in care sustinerile reclamantilor-recurenti in legatura cu incidenta dispozitiilor art. 2315 C. civ. sunt nefondate, cererea reclamantilor fiind inadmisibila si prin prisma faptului ca nu poate fi extinsa incidenta prevederilor art. 2315 C. civ. si cu privire la garantia valorificata de catre creditor in considerarea calitatii de avalisti a reclamantilor.

Potrivit dispozitiilor art. 104 din Legea nr. 58/1934, biletul la ordin creeaza obligatia neconditionata de a plati la scadenta suma inscrisa in titlu, putand fi transmis prin gir, iar, conform dispozitiilor art. 35 din lege, avalistul este tinut in acelasi mod cu acela pentru care a garantat.

Obligatia avalistului este solidara. Fata de caracterul solidar al obligatiei (art. 51 alin. 1, Legea nr. 58/1934), posesorul cambiei (biletului la ordin) il poate urmari mai intai pe avalist, nefiind obligat sa respecte ordinea semnaturilor.

Dreptul avalistului este autonom.

Ca urmare a platii pe care a efectuat-o, avalistul dobandeste drepturile care izvorasc din cambie, si nu drepturile pe care le avea avalizatul. In consecinta, el se va putea intoarce atat contra avalistului, cat si contra celorlalti obligati fata de acesta.

In acelasi sens, Norma BNR nr. 6 din 8 martie 1994, privind comertul facut de institutiile de credit cu cambii si bilete la ordin, precizeaza la pct. 202 ca, in temeiul art. 35 din Legea nr. 58/1934 asupra cambiei si biletului la ordin, „Avalistul este tinut in acelasi mod ca acela pentru care a garantat. Obligatiunea sa este valabila chiar daca obligatiunea pe care a garantat-o ar fi nula din orice alta cauza decat un viciu de forma. Cand avalistul plateste cambia, el dobandeste drepturile izvorand din ea impotriva celui garantat si impotriva acelora care sunt tinuti catre acesta din urma, in temeiul cambiei”.

De asemenea, la pct. 207 din Norma nr. 6/1994 a BNR se arata ca „Posesorul (cambiei, biletului la ordin) poate sa se indrepte pe cale legala direct in contra avalistului obligatului principal, pe calea actiunii cambiale directe, fara a mai fi respectata ordinea din dreptul civil, caci obligatia acestuia este o obligatie autonoma si solidara”.

In raport de dispozitiile legale precitate, Inalta Curte constata nefondate criticile aduse prin motivele de recurs deciziei recurate cu privire la considerentele instantei de apel in legatura cu inadmisibilitatea aplicarii regulilor dreptului comun, in speta ale art. 2315 C. civ., si in cazul avalistului, acestuia fiindu-i aplicabile regulile legii speciale, in virtutea principiului „specialia generalibus derogant”.

In fine, Inalta Curte constata nefondata si ultima critica adusa deciziei recurate de catre reclamantii-recurenti, acestia apreciind eronat ca intervenientii fortati trebuiau chemati in judecata, ca parati.

Asa dupa cum, in mod judicios, au aratat instanta de apel, cat si instanta de fond, procesul civil este guvernat de principiul disponibilitatii.

Potrivit dispozitiilor art. 30 alin. 1 C. proc. civ., „Oricine are o pretentie impotriva unei alte persoane ori urmareste solutionarea in justitie a unei situatii juridice are dreptul sa faca o cerere inaintea instantei competente”.

Asadar, nimic nu impiedica pe reclamanti sa solicite, prin cererea de chemare in judecata, judecata cauzei in contradictoriu cu persoanele pretins a fi introduse fortat in cauza, in calitatea acestora de parate, si nu de intervenienti-fortati.

In temeiul art. 78 C. proc. civ., indicat de catre reclamantii-parati ca temei de drept pentru cererea acestora de introducere fortata in cauza a unor persoane, doar judecatorul poate dispune din oficiu introducerea in cauza a altor persoane, chiar daca partile se impotrivesc, in masura in care apreciaza ca necesara o atare introducere, pe considerentul ca actiunea trebuie solutionata intr-un cadru procesual distinct fata de cel fixat initial de catre reclamant.

Instanta de apel a subliniat, astfel, in mod corect faptul ca introducerea fortata in cauza a unor alte persoane reprezinta o derogare de la principiul disponibilitatii partilor in procesul civil si presupune ca premisa stabilirea de catre reclamant a unui cadru procesual incomplet, care justifica initiativa instantei de a il completa, cu sau fara acordul partilor (in functie de distinctiile efectuate prin art. 78 alin. 1 si alin. 2 C. proc. civ.).

Prin urmare, Inalta Curte constata ca toate criticile aduse de catre reclamantii-recurenti hotararii pronuntate de catre instanta de apel sunt nefondate, solutia instantei de prim control judiciar este corecta, reflecta interpretarea si aplicarea corecta a prevederilor legale pertinente si incidente in raport cu situatia de fapt rezultata in urma cercetarii judecatoresti efectuate.

Pentru considerentele ce preced, in baza art. 496 C. proc. civ., Inalta Curte a respins recursul, ca nefondat.

Sursa: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României (scj.ro)

titlu – Contract de credit. Actiunea in constatarea unei situatii de fapt, inadmisibila