Contract de asigurare. Modul de determinare a sumei asigurate

Contract de asigurare. Modul de determinare a sumei asigurate. Interpretarea contractului potrivit dispozitiilor art. 1266 din Codul civil

Forta obligatorie a contractului si implicit obligatia de a actiona cu buna-credinta in executarea conventiei trebuie raportate la obligatiile si drepturile real convenite de catre parti.

Sectia a II-a civila, Decizia nr. 691 din 23 martie 2021

Prin cererea inregistrata pe rolul Tribunalului Bucuresti la 7 august 2017, sub nr. x/3/2017, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea paratei B. S.A. la plata sumei de 1.947.494,62 lei, reprezentand echivalentul in lei a sumei de 426.558 euro la cursul euro/leu din 27 iulie 2017, cu titlu de diferenta de despagubire, cuvenita in baza politei de asigurare nr. 8000250004661 din 15 octombrie 2014.

In drept, cererea a fost intemeiata pe dispozitiile art. 1350, art. 2214 si art. 2217 C. civ.

Prin sentinta civila nr. 3326 din 1 noiembrie 2018, Tribunalul Bucuresti, Sectia a VI-a civila, a admis actiunea formulata de reclamanta A. S.R.L., in contradictoriu cu parata B. S.A. si a obligat-o pe parata la plata catre reclamanta a sumei de 1.947.494,62 lei, cu titlu de diferenta de despagubire cuvenita in temeiul politei de asigurare, precum si a cheltuielilor de judecata in cuantum de 44.055 lei.

Impotriva sentintei primei instante, B. S.A. a declarat apel, prin care a solicitat schimbarea sentintei atacate, in sensul respingerii actiunii.

Prin decizia civila nr. 945/A din 27 mai 2019, Curtea de Apel Bucuresti, Sectia a V-a civila, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-parata B. S.A. impotriva sentintei primei instante si a obligat-o pe apelanta-parata la plata catre intimata-reclamanta A. S.R.L. a cheltuielilor de judecata in cuantum de 19.475,00 lei.

Impotriva deciziei instantei de apel, parata B. S.A. a declarat recurs, prin care a solicitat casarea deciziei atacate si trimiterea cauzei spre o noua judecata instantei de apel, precum si intoarcerea executarii silite.

In motivarea recursului, autoarea recursului a relatat istoricul litigiului, dupa care a sustinut ca sunt incidente motivele de casare prevazute de art. 488 alin. 1 pct. 5, 6 si 8 C. proc. civ.

In dezvoltarea motivului de casare prevazut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ., recurenta-parata a sustinut ca instanta de apel a retinut ca polita de asigurare cuprinde o clauza la „valoare de inlocuire de nou”, fara a indica temeiurile de fapt si de drept pe care si-a fundamentat aceasta concluzie.

Astfel, a aratat ca a criticat in apel faptul ca bifarea rubricii din cuprinsul specificatiei nr. 1 la polita de asigurare nu are valoarea insusirii unei clauze de despagubire la valoarea unui bun nou, ci reprezinta declaratia partii adverse in legatura cu ceea ce aceasta ar aprecia ca reprezinta suma asigurata.

Or, instanta de apel nu a examinat aceasta critica, ci s-a rezumat la a solutiona apelul pornind de premisa nemotivata, aceea ca polita de asigurare cuprinde o clauza privind „valoarea de inlocuire de nou”.

Autoarea recursului a subliniat ca instanta de apel s-a referit la existenta rubricii respective in decizia atacata, insa criticile din cererea de apel nu au vizat inexistenta acestei rubrici, ci intelesul si efectele juridice atribuite acesteia.

Aceeasi parte a criticat considerentul prin care s-a retinut ca asiguratorul are obligatia de a verifica corecta evaluare a bunului asigurat.

In combaterea acestui considerent, recurenta-parata a subliniat ca instanta de apel nu a indicat temeiurile de fapt si de drept pe care si-a fundamentat aceasta concluzie.

In continuare, autoarea recursului a invederat ca aceasta concluzie a avut un rol determinat in solutionarea pricinii. In acest sens, a aratat ca, in masura in care instanta de apel ar fi retinut culpa partii adverse cu privire la formularea unei declaratii neconforme adevarului, ar fi trebuit sa dea eficienta clauzei de decadere a asiguratului din dreptul de a incasa indemnizatia de asigurare.

In dezvoltarea motivului de casare prevazut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ., recurenta-parata a sustinut ca decizia atacata a fost pronuntata cu incalcarea dispozitiilor art. 13 alin. 4, art. 22 alin. 2 si art. 330 C. proc. civ.

In concret, autoarea recursului a sustinut ca instanta de apel i-a respins cererea de efectuare a unei noi expertize cu motivarea ca admiterea acestei cereri ar echivala cu admiterea apelului.

In combaterea acestui considerent, recurenta-parata a aratat ca instanta de apel avea obligatia de a administra toate probele apte sa conduca la aflarea adevarului in cauza. Or, respingand o proba pe motivul evitarii unei antepronuntari, instanta a solutionat apelul doar in baza probelor care sustineau pozitia intimatei-reclamante, avand drept consecinta incalcarea dreptului la aparare al apelantei-parate.

In plus, recurenta-parata a subliniat ca, prin respingerea cererii sale de administrare a probei cu expertiza, instanta de apel s-a antepronuntat in favoarea intimatei-reclamante.

Astfel, neavand o proba care sa determine cuantumul despagubirilor pentru a aplica regula proportionalitatii, reglementata de art. 2218 C. civ., instanta de apel nu a mai putut aplica aceasta regula.

In dezvoltarea motivului de casare prevazut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-parata a sustinut ca decizia atacata a fost pronuntata cu incalcarea dispozitiilor art. 1266-1268 C. civ.

In concret, a aratat ca instanta de apel a interpretat in mod gresit clauza aferenta rubricii din cuprinsul specificatiei nr. 1 la polita de asigurare, apreciind ca asiguratorul si-a asumat obligatia de a plati despagubirea la valoarea reala de inlocuire a bunului asigurat.

In dezacord cu instanta de apel, recurenta-parata a subliniat ca suma asigurata era de trei ori mai mica decat valoarea anterior mentionata.

Totodata, a aratat ca prima de asigurare a fost calculata prin raportare la suma asigurata, iar nu prin raportare la valoarea reala de inlocuire a bunului asigurat.

Dupa evocarea raportului de expertiza administrat in cauza si a regulilor de interpretare a contractelor, recurenta-parata a invederat ca intentia reala a partilor a fost aceea de a asigura bunurile in limita sumei de 1.589.200 euro, in functie de care au calculat si cuantumul primelor de asigurare.

Ca atare, aceeasi parte a subliniat ca este gresita concluzia instantei de apel, in sensul ca asiguratorul si-a asumat obligatia de a plati valoarea reala de inlocuire a bunului asigurat, in cuantum de 5.123.659 euro.

Autoarea recursului a mai aratat ca instanta de apel a aplicat in mod gresit art. 2204 C. civ. cand a retinut ca orice declaratie inexacta a asiguratului in legatura cu valoarea reala de inlocuire a bunului asigurat are drept consecinta diminuarea despagubirii in conditiile acestui text de lege.

In concret, a subliniat ca art. 2204 C. civ. vizeaza numai declaratiile inexacte sau reticenta asiguratului in legatura cu riscul asigurat, iar nu declaratiile acestuia in legatura cu valoarea obiectului asigurarii.

Recurenta-parata a mai aratat ca a solicitat instantei de apel sa dea eficienta dispozitiilor art. 2218 C. civ. si art. 8.1 din conditiile generale, in sensul de a constata ca asigurarea s-a incheiat pentru o suma inferioara valorii reale de inlocuire a bunului asigurat si sa reduca despagubirile corespunzator raportului dintre suma prevazuta in contract si valoarea reala de inlocuire a bunului, adica sa aplice regula proportionalitatii.

In acest context, autoarea recursului a subliniat ca, in loc sa dea eficienta dispozitiilor anterior evocate, instanta de apel a examinat in mod inutil culpa asiguratorului in privinta obligatiei de verificare a declaratiilor date de asigurat.

Or, inainte de analizarea unei eventuale culpe a asiguratorului, se impunea aplicarea regulii proportionalitatii in vederea determinarii despagubirilor datorate de asigurator.

In final, recurenta-parata a conchis ca, in ipoteza casarii deciziei atacate, se impune repunerea partilor in situatia anterioara, conform art. 500 si art. 723-724 C. proc. civ., sub forma obligarii intimatei-reclamante la restituirea sumei de 2.011.024,62 lei, achitate cu ordinul de plata din 3 iunie 2019.

In drept, recursul a fost intemeiat pe motivele de casare prevazute de art. 488 alin. 1 pct. 5, 6 si 8 C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicata intimatei-reclamante.

Intimata-reclamanta a depus intampinare la 8 octombrie 2019, cu respectarea termenului legal, prin care a solicitat anularea recursului pentru neincadrarea criticilor in motivele de casare limitativ prevazute de lege, iar, in subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.

Conform art. 493 alin. 2-4 C. proc. civ., in forma anterioara modificarilor introduse prin Legea nr. 310/2018, a fost intocmit un raport asupra admisibilitatii in principiu a recursului, raport care, dupa analiza acestuia in complet de filtru, a fost comunicat partilor.

Prin incheierea din 19 ianuarie 2021, conform art. 493 alin. 7 C. proc. civ., a fost respinsa exceptia nulitatii recursului, invocata de intimata prin intampinare. Recursul a fost admis in principiu si s-a fixat termen de judecata pe fond a caii extraordinare de atac, cu citarea partilor.

Recursul declarat de parata este nefondat pentru considerentele ce se vor arata in continuare:

In cadrul primului motiv de casare prevazut art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-parata a sustinut ca hotararea atacata contine concluzia potrivit careia polita de asigurare a fost incheiata pentru o suma asigurata la valoarea de inlocuire de nou, fara a arata temeiul de fapt si de drept pe care se bazeaza aceasta concluzie.

Instanta suprema constata ca, in cuprinsul deciziei atacate, se regasesc analizate probele administrate care au condus la stabilirea situatiei de fapt, precum si interpretarea clauzelor contractuale relevante, pe baza carora s-a stabilit ca partile au convenit suma asigurata prin raportare la valoarea de inlocuire de nou a bunurilor asigurate.

Nu poate fi primita argumentatia recurentei-parate potrivit careia instanta de apel nu a raspuns criticii referitoare la intelesul si efectele juridice pe care le implica bifa facuta in specificatia nr. 1 la polita de asigurare. Aceasta critica este infirmata de considerentul existent in cuprinsul deciziei atacate, prin care se arata ca, potrivit specificatiei nr.1 la polita de incendiu si alte calamitati, cladirile au fost asigurate la valoarea de inlocuire de nou, aceasta fiind rubrica bifata, ceea ce semnifica ca aceasta a fost intelegerea partilor consfintita prin incheierea contractului de asigurare. Nu se poate considera, asa cum sustine recurenta-parata, ca instanta de apel s-a limitat sa retina ca mentiunea facuta in cuprinsul politei de asigurare are doar sensul de „instrumentum”.

Instanta de recurs retine ca inscrisul constatator, in sensul desemnat prin sintagma instrumentum probationis, are tocmai menirea de a constata conventia partilor si de a procura un mijloc de proba pentru cazul cand ar trebui sa se dovedeasca existenta conventiei in toate detaliile ei. Din aceasta perspectiva, instanta de apel a analizat specificatia nr. 1 din cuprinsul politei de asigurare si a stabilit ca prin contractul de asigurare partile au inteles sa asigure bunurile pentru o suma asigurata la valoarea de inlocuire de nou a acestora, valoare in raport de care s-au acordat despagubirile. Prin urmare, instanta de apel a stabilit ca intelesul si efectele pe care le produce bifarea specificatiei nr. 1 din cuprinsul politei de asigurare denota intelegerea partilor, consfintita prin incheierea contractului de asigurare.

Subsumat aceluiasi motiv de casare, recurenta a aratat ca nu s-a indicat temeiul de fapt si de drept pe care se intemeiaza argumentul ca asiguratorul este cel care raspunde de corecta evaluare a bunului. Desi este real ca instanta de apel nu a indicat nicio dispozitie legala sau contractuala care sa stabileasca in sarcina asiguratorului aceasta raspundere, instanta de recurs apreciaza ca respectiva mentiune in cuprinsul motivarii hotararii este una fara importanta in economia cauzei. Ceea ce prezinta relevanta vizeaza chestiunea daca, in cauza, intelegerea partilor in privinta sumei asigurate a fost pentru asigurarea bunurilor la valoarea de piata, inferioara valorii reale a bunurilor sau la valoarea de inlocuire de nou, valoare care, pentru bunurile asigurate reprezentate de cladiri-hale este echivalenta cu valoarea de reconstruire.

Fata de considerentele aratate, criticile formulate in cadrul motivului de casare prevazut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi primite.

Subsumat motivului de casare prevazut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ., recurenta-parata a invocat incalcarea prevederilor art. 13 alin. 4, art. 22 alin. 2 si art. 330 C. proc. civ., cu prilejul adoptarii solutiei de respingere a probei cu o noua expertiza tehnica. In concret, se arata ca instanta de apel a retinut un considerent eronat in motivarea masurii dispuse, a incalcat dreptul la aparare al paratei si nu a respectat obligatia de a administra toate probele care sa conduca la aflarea adevarului.

Instanta de recurs retine ca dreptul la aparare este un principiu de drept constitutional, consacrat de art. 24 din Constitutie, potrivit caruia dreptul la aparare este garantat in tot cursul procesului. In vederea asigurarii respectarii dreptului la aparare, prin art. 13 alin. 3 C. proc. civ. este dezvoltat continutul dreptului partii la aparare in cadrul procesului civil, una din componentele acestuia fiind reprezentata de posibilitatea partilor de a propune probe.

Respectarea dreptului la aparare in cadrul procesului civil implica asigurarea respectarii dreptului de a propune probe, iar nu si posibilitatea ca acestea sa fie in mod automat admise.

Respingerea probei privind efectuarea unei noi expertize in faza procesuala a apelului nu aduce nicio atingere dreptului la aparare, cata vreme nu se poate retine care sunt viciile de legalitate care afecteaza masura adoptata de instanta de apel si vatamarea legitima cu caracter procesual suferita de parte. Aprecierea asupra pertinentei, concludentei si utilitatii probei propuse se constituie intr-un aspect care tine de temeinicia hotararii adoptate, fiind incompatibila cu examenul de legalitate specific recursului.

A mai sustinut recurenta ca, prin respingerea probei propuse, instanta de apel s-a antepronuntat. Cu alte cuvinte, recurenta invoca imprejurarea ca prin respingerea probei cu o noua expertiza, judecatorii care au alcatuit completul de apel si-au exprimat opinia in legatura cu pricina pe care au judecat-o, inainte de a se fi ajuns la deliberare si la pronuntare, situatie care poate fi incadrata in cazul de incompatibilitate relativa prevazut de art. 42 alin. 1 pct. 1 C. proc. civ. Instanta de recurs retine ca respingerea probei nu semnifica orientarea instantei spre o anumita solutie finala. Daca, totusi, partea considera ca judecatorii si-au exprimat parerea, in cadrul sedintei de judecata, in legatura cu solutia finala, in timp ce litigiul era pendente, ar fi avut posibilitatea de a recurge, in anumite conditii, la mijloacele procedurale prin intermediul carora sa invoce neregularitatile savarsite de instanta de apel, in vederea remedierii situatiei ivite. In lipsa efectuarii acestor demersuri, parata nu poate invoca aceste neregularitati de procedura direct in recurs.

Prin respingerea probei cu expertiza propusa de parata nu se poate considera ca instanta de apel a incalcat principiul aflarii adevarului, intrucat evaluarea asupra utilitatii probei tine de resortul instantei devolutive, care are o marja de apreciere in legatura cu stabilirea situatiei de fapt. Instanta de apel a respins proba cu expertiza propusa de parata, apreciind ca argumentele decisive ale partii nu sunt in mod direct si necesar legate de necesitatea demonstrarii valorii bunului in variantele propuse, ci exprimau nemultumiri care presupun analiza propriu-zisa a apelului.

Pentru aceste considerente, motivul invocat, intemeiat pe cazul de casare prevazut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ., este nefondat.

Subsumat cazului de nelegalitate prevazut de art.488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., parata a invocat mai multe critici de nelegalitate.

Intr-o prima critica, recurenta a invocat incalcarea art. 1266-1268 C. civ., decurgand din interpretarea si efectele pe care le genereaza bifarea rubricii din specificatia nr.1 din cuprinsul politei de asigurare. Recurenta sustine ca instanta de apel a incalcat regulile de interpretare a contractului cuprinse in reglementarea art. 1266-1268 C. civ., intrucat nu a tinut cont de nicio regula atunci cand a stabilit ca partile s-au inteles ca asiguratorul sa-si asume obligatia de a plati despagubirea la valoarea de inlocuire de nou a bunurilor asigurate. Recurenta a invocat faptul ca bifarea rubricii in specificatia nr.1 la polita se constituie intr-o simpla declaratie facuta de intimata-reclamanta, iar despagubirile ar trebui calculate in raport de suma efectiv asigurata, care, in opinia sa, este de trei ori mai mica decat valoarea de inlocuire de nou.

Instanta de recurs constata ca disputa dintre parti este generata de determinarea sumei asigurate, recurenta-parata sustinand ca modul in care se stabileste nivelul despagubirii este guvernat de regula proportionalitatii, intrucat in cauza valoarea de asigurare in suma de 1.589.200 euro nu este valoarea reala de inlocuire de nou a bunurilor asigurate, asa cum pretinde intimata-reclamanta.

Documentul principal prin care se constata contractul de asigurare este polita de asigurare. Potrivit art. 2.201 C. civ., in polita de asigurare trebuie indicate datele de identificare ale partilor contractante si ale beneficiarului prin indicarea numelui ori denumirii, a domiciliului ori sediului, dupa cum este o persoana fizica sau juridica, obiectul asigurarii, riscurile ce se asigura, momentul inceperii si cel al incetarii raspunderii asiguratorului, primele de asigurare si suma asigurata.

Suma asigurata reprezinta suma maxima in limita careia asiguratorul este obligat sa plateasca indemnizatia de asigurare la ivirea cazului asigurat.

In cauza, potrivit mentiunilor din cuprinsul politei de asigurare suma asigurata este in cuantum de 1.589.200 euro, suma care reprezinta, potrivit specificatiei din polita de asigurare, valoarea de inlocuire de nou a bunurilor asigurate.

Recurenta-parata a motivat ca interpretarea instantei de apel in legatura cu specificatia nr.1 din cuprinsul politei de asigurare in care s-a mentionat ca suma de 1.589.200 euro reprezinta valoarea de inlocuire de nou nu corespunde vointei reale a partilor. Sustine ca interpretarea este consecinta faptului ca instanta de apel a dat eficienta, in mod absurd, declaratiei intimatei-parate cu privire la suma asigurata, iar aceasta declaratie este gresita din punct de vedere matematic si ignora realitatea.

Instanta de recurs noteaza, cu titlu prealabil, ca, prin operatiunea de interpretare a unei conventii, nu se poate ajunge la o modificare sau o completare a continutului drepturilor si obligatiilor asumate de partile contractate, ci se urmareste doar determinarea si identificarea vointei reale.

Principala regula de interpretare a contractelor o reprezinta vointa concordanta a partilor, potrivit prevederilor art. 1266 C. civ., ceea ce presupune ca interpretarea contractului trebuie sa porneasca de la acordul real al vointelor partilor. Pentru a se identifica vointa reala a partilor se pot lua in considerare atat elemente intrinseci, cat si elemente extrinseci care ar putea servi la intelegerea vointei reale a partilor. Din aceasta perspectiva, recurenta-parata nu a invocat aspecte de nelegalitate care sa conduca la concluzia ca prin interpretarea efectuata de instanta de apel s-a denaturat vointa reala a partilor la incheierea contractului de asigurare in privinta sumei asigurate. Sustinerea ca mentiunea referitoare la suma asigurata este gresita din punct de vedere matematic nu este justificata prin argumente legale pertinente. Asa cum au retinut si instantele de fond, se constata ca, in cauza, exista o coerenta intre documentatia intocmita in procedura precontractuala de informare si cele consemnate in polita de asigurare in legatura cu asigurarea bunurilor la valoarea de nou, respectiv valoarea de reconstruire a halelor asigurate. Asadar, exista o concordanta intre documentele precontractuale si cele consemnate in contractul de asigurare, in sensul ca suma asigurata reprezinta valoarea de inlocuire de nou, respectiv de reconstructie a bunurilor asigurate.

Este lipsita de suport legal critica prin care recurenta sustine ca valoarea bunurilor asigurate este alta decat aceea care a fost specificata atat in documentele precontractuale, cat si in contractul de asigurare. Daca partile ar fi inteles sa stabileasca suma asigurata la valoarea de piata ar fi marcat rubrica existenta in polita de asigurare cu aceasta mentiune.

O obligatie esentiala cum este aceea privind valoarea la care se va plati despagubirea de asigurare nu poate fi inlocuita cu alta obligatie mai putin oneroasa pentru asigurator, invocata de asigurator dupa declansarea litigiului judiciar. S-ar ajunge, astfel, la o modificare a clauzelor contractuale prin instituirea unei obligatii pe care partile nu au convenit-o prin intelegerea transpusa in contractul de asigurare. Forta obligatorie a contractului si implicit obligatia de a actiona cu buna-credinta in executarea conventiei trebuie raportate la obligatiile si drepturile real convenite de catre parti.

Retinerea unei alte valori a sumei asigurate decat aceea pe care partile au agreat-o, in absenta unor stipulatii contractuale care sa o prevada sau din care sa rezulte, echivaleaza cu o modificare a contractului de asigurare in ceea ce priveste elementele esentiale ale acestuia, sub aspectul obiectului obligatiilor asumate, in afara vointei partilor si cu incalcarea principiului consensualismului si al libertatii contractuale. Stipulatia la care se refera specificatia din polita de asigurare referitoare la valoarea asigurata este clara, nefiind necesara recurgerea la regulile de interpretare prevazute de art.1268 C. civ. referitoare la clauzele indoielnice, fiind fara echivoc faptul ca nu s-a avut in vedere o alta intindere a obligatiei de plata a despagubirii decat aceea specificata in polita de asigurare in raport de care s-a platit prima de asigurare.

Regula proportionalitatii pe care urmareste sa o impuna recurenta nu este aplicabila in cauza, pentru ca nu exista ipoteza unei subasigurari a bunurilor, respectiv o asigurare a acestora la o valoare mai mica decat valoarea lor reala. Totodata, instanta de recurs retine ca regula proportionalitatii ar fi prezentat importanta pentru asigurator in cazul distrugerii partiale a bunurilor asigurate, pentru ca, doar in aceasta situatie, indemnizatia de asigurare reprezinta aceeasi parte din dauna pe care o reprezinta suma asigurata fata de valoarea de asigurare. In cazul in care bunurile sunt distruse in intregul lor, situatie care se regaseste in cauza de fata, asiguratorul suporta integral paguba, in limita sumei asigurate.

In cauza, despagubirea s-a stabilit prin raportare la criteriile impuse de art. 2217 C. civ., respectiv s-a avut in vedere starea bunului la momentul producerii riscului asigurat, fara a se depasi valoarea bunului din acel moment, cuantumul pagubei si nici suma asigurata.

Recurenta se refera la o neconcordanta intre suma asigurata si prima de asigurare, sustinand ca intimata-reclamanta a solicitat sume de trei ori mai mari decat suma asigurata. O atare argumentatie este straina de ceea ce a solicitat reclamanta prin cererea de chemare in judecata, dar si de ceea ce s-a acordat cu titlu de despagubiri prin hotararea instantei de fond. In raport de argumentele invocate, instanta de recurs retine ca acestea nu pot fi integrate cazului de nelegalitate referitor la aplicarea gresita a regulii de interpretare sistematica prevazute de art. 1267 C. civ.

Fata de considerentele retinute mai sus, este nefondata si critica referitoare incalcarea art. 2218 C. civ.

Dispozitiile art. 2218 C. civ. reglementeaza situatia in care contractul de asigurare s-a incheiat pentru o suma asigurata care este inferioara valorii bunului, caz in care despagubirea cuvenita se reduce corespunzator raportului dintre suma prevazuta in contract si valoarea bunului. Situatia premisa pe care se intemeiaza critica, aceea ca valoarea de inlocuire a bunurilor este mai mare decat valoarea mentionata in polita de asigurare reprezinta o chestiune de fapt, care a facut obiectul cenzurii instantelor devolutive, fiind infirmata in urma evaluarii probatoriului administrat.

Nu poate fi primita nici critica prin care se invoca aplicarea gresita a prevederilor art. 2204 C. civ., derivand din imprejurarea ca asiguratul a dat declaratii inexacte in legatura cu valoarea obiectului asigurarii.

Prin critica prezentata, recurenta tinde la o reevaluare a elementelor de fapt prin reaprecierea probatoriului administrat, in sensul invocat de recurenta, cu repercusiuni asupra modificarii intelegerii partilor, in sensul ca suma asigurata reprezinta valoarea de piata a bunurilor asigurate in raport de care s-ar diminua suma acordata cu titlu de despagubire.

Recursul este o cale extraordinara de atac in reformare ce poate fi exercitata pentru temeiuri de nelegalitate limitativ determinate de lege, nu si de netemeinicie. Asa cum rezulta din prevederile art. 483 alin. 3 C. proc. civ., scopul recursului este acela de examinare a conformitatii hotararii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Aprecierea probelor si stabilirea elementelor de fapt ale cauzei constituie atributul exclusiv al instantelor devolutive, aceste aspecte, de netemeinicie, neputand face obiectul caii de atac a recursului.

Fata de considerentele ce preced, in temeiul art. 496 alin. 1 C. proc. civ., Inalta Curte a respins recursul, ca nefondat.

Potrivit art. 453 alin. 1 C. proc. civ., partea care pierde procesul este obligata, la cererea partii care a castigat, sa ii plateasca acesteia cheltuielile de judecata. In consecinta, constata ca cererea intimatei, de obligare a recurentei la plata de cheltuieli constand in onorariu avocat, dovedite in conditiile art. 452 C. proc. civ., cu factura fiscala si extras de cont este fondata si, in consecinta, a fost admisa.

Sursa: https://www.scj.ro/