Contencios administrativ. Redeventa. Chirie. Contract de inchiriere al unui bun din domeniul privat al autoritatii publice locale. Natura juridica. Actiune in pretentii. Termenul de prescriptie aplicabil
Redeventa datorata in temeiul unui contract de inchiriere a unui bun ce face parte din domeniul privat al autoritatii publice locale, care a fost incheiat in aplicarea dispozitiilor Legii nr. 50/1991, are natura juridica a unei chirii, neputand fi calificata drept creanta fiscala in sensul prevederilor O.G. nr. 92/2003, intrucat nu rezulta dintr-un raport juridic fiscal, ci din conventia partilor reglementata de norme de drept privat.
Termenul de prescriptie aplicabil actiunii avand ca obiect o astfel de redeventa este cel general prevazut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, iar nu cel special prevazut de art. 131 din O.G. nr. 92/2003.
Sectia a II-a civila, Decizia nr. 1052 din 13 martie 2013
Nota: * In acelasi sens sunt si deciziile nr. 390 din 1 februarie 2012, nr. 473 din 17 februarie 2009, nr. 2335 din 8 octombrie 2009 si nr. 1725 din 21 mai 2008.
** Decretul nr. 167/1958 privitor la prescriptia extinctiva a fost abrogat prin Legea nr. 71/2011 la data de 1 octombrie 2011
Prin cererea inregistrata la data de 22 februarie 2011 pe rolul Tribunalului Timis sub nr. xx04/30/2011, reclamantul Municipiul Lugoj a solicitat obligarea paratei SC T. SRL la plata sumei de 143.388 lei, reprezentand taxe de concesiune aferente intervalului 23.01.2008-31.07.2008, reclamantul pretinzand ca decizia de revocare a HCL 307/2007 (si prin urmare de reziliere a contractului nr. 4259/2008 la data de 31.07.2008) s-a luat in consecinta acestei neplati a taxelor mai mult de 90 de zile, astfel cum prevede art. 7 din contract.
Prin sentinta comerciala nr. 1395/PI din 20 septembrie 2011 pronuntata de Tribunalul Timis s-a admis exceptia prescriptiei dreptului la actiune si, pe cale de consecinta, a fost respinsa actiunea formulata de reclamantul Municipiul Lugoj, ca prescrisa. A fost obligat reclamantul la plata catre parata SC T. SRL a sumei de 3.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecata.
Retinand ca taxa pretinsa de reclamant se datoreaza in temeiul unui contract de inchiriere a unui bun ce face parte din domeniul privat al municipiului si, in consecinta, sunt aplicabile dispozitiile de drept comun cuprinse la art. 1 alin. (1) si (2) din Decretul nr. 167/1958, Tribunalul Timis a constatat ca termenul de prescriptie s-a implinit la data de 10.02.2011, in conditiile in care contractul a fost incheiat la data de 31.01.2008.
Astfel, dat fiind faptul ca actiunea formulata de reclamant pentru recuperarea acestei creante a fost inregistrata la Tribunalul Timis la data de 22.02.2011 si cum in cauza nu exista cauze de suspendare sau intrerupere a termenului de prescriptie, s-a constatat ca dreptul la actiune este prescris intrucat acesta s-a sfarsit la data de 11.02.2011.
Prin decizia civila nr. 96/A din 19 aprilie 2012 pronuntata de Curtea de Apel Timisoara, Sectia a II-a civila, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul Municipiul Lugoj prin primar impotriva sentintei comerciale nr. 1395/PI din 20 septembrie 2011 a Tribunalului Timis si s-a luat act ca intimata nu a solicitat cheltuieli de judecata.
In motivarea acestei decizii, stabilind preliminar natura creantei afirmata de reclamant, instanta de apel a aratat ca, contractul nr. 4259/23.01.2008 a intervenit in aplicarea dispozitiilor Legii nr. 50/1991, lege ce permite „concesionarea” terenurilor aflate in domeniul privat al unitatii administrativ-teritoriale in conditiile art. 13–23, in scopul realizarii de constructii de catre titularul dreptului de concesiune (art. 13 alin. (1) din Legea nr. 50/1991).
Veniturile realizate din aceasta activitate economica a unitatii administrativ-teritoriale nu au natura juridica a taxelor si impozitelor, respectiv a veniturilor fiscale, in sens restrans; ca atare, s-a retinut ca in speta se aplica termenul general de prescriptie prevazut de art. 3 din Decretul nr.167/1958, si nu termenul special de 5 ani prevazut de art. 91 alin. 1 si 2 C. proc. fisc. (O.G. nr. 92/2003), cat timp acesta se refera la obligatii care revin contribuabililor, persoane fizice sau juridice, in aplicarea legilor fiscale, conform art. 22 din acelasi act normativ.
Retinand ca dreptul la actiune nu se naste la data emiterii facturii fiscale nr. 5315 din 10.02.2008, ci la data scadentei obligatiei concesionarului, s-a observat ca, potrivit art. 5 din contract, plata taxei de concesiune se face anticipat, pana la data de 31 ianuarie, iar potrivit art. 6 din contract, plata taxei se face anticipat pana in data de 10 a lunii urmatoare incheierii contractului. Contractul fiind incheiat in luna ianuarie 2008, urma ca obligatia de plata a taxei sa devina scadenta la 10 februarie 2008, acesta fiind momentul la care s-a nascut dreptul la actiune al locatorului cu privire la plata taxei, astfel cum in mod corect a retinut prima instanta. Momentul la care s-a dispus rezolutiunea contractului nu are relevanta sub aspectul exigibilitatii obligatiilor contractuale, ci asupra obligatiilor care se nasc in patrimoniile partilor in consecinta rezolutiunii.
Cat priveste suspendarea cursului prescriptiei pe perioada concilierii directe, instanta de apel a constatat ca o astfel de sustinere a reclamantului este lipsita de suport legal, acest caz de suspendare nefiind prevazut de art. 13 din Decretul nr. 167/1958. Intr-adevar, potrivit art. 2532 pct. 7 din Noul Cod Civil, prescriptia se suspenda „in cazul in care cel indreptatit la actiune trebuie sau poate, potrivit legii ori contractului, sa foloseasca o anumita procedura prealabila, cum sunt reclamatia administrativa, incercarea de impacare sau altele asemenea, cat timp nu a cunoscut si nici nu trebuia sa cunoasca rezultatul acelei proceduri, insa nu mai mult de 3 luni de la declansarea procedurii”, iar potrivit art. 7201 alin. (11) C.proc.civ., „termenul de prescriptie a dreptului la actiune pentru dreptul litigios supus medierii sau concilierii se suspenda pe durata acestei proceduri, dar nu mai mult de 3 luni de la inceperea ei”, insa actualul text ce recunoaste suspendarea cursului prescriptiei pe durata concilierii directe nu are corespondent in legea veche.
Legea veche (Decretul nr. 167/1958) este cea care guverneaza raportul contractual, intrucat legea noua a intrat in vigoare la 1 noiembrie 2011, nu doar dupa ce prescriptia a inceput sa curga, ci chiar dupa implinirea termenului de prescriptie. Or, potrivit legii vechi, cursul prescriptiei se suspenda „pana la rezolvarea reclamatiei administrative facuta de cel indreptatit, cu privire la despagubiri sau restituiri, in temeiul unui contract de transport sau de prestare a serviciilor de posta si telecomunicatii, insa cel mai tarziu pana la expirarea unui termen de 3 luni socotit de la inregistrarea reclamatiei.” (art. 13 lit. c) din Decretul nr. 167/1958, text de lege invocat de altfel de insusi apelantul). In speta nepunandu-se problema unei „reclamatii administrative” in sensul art. 13 lit. c) din Decretul nr. 167/1958, urmeaza a fi inlaturata aceasta aparare a reclamantului.
In finalul considerentelor s-a aratat ca nu poate fi retinuta nicio recunoastere a paratei ce ar justifica intreruperea prescriptiei conform art. 16 alin. 1 lit. a) din Decretul nr. 167/1958. Faptul ca, solicitand rezolutiunea contractului intr-un alt litigiu, locatarul a formulat si un petit cu privire la „exonerarea de la plata reprezentand pretul concesiunii” nu are semnificatia unei recunoasteri a obligatiei de plata, ci tocmai de o contestare a acestei obligatii, reclamantul facand o confuzie intre aducerea la cunostinta debitorului a pretentiilor afirmate si acceptarea legitimitatii acestor pretentii.
Impotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul Municipiul Lugoj prin Primar, invocand dispozitiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
O prima critica se refera la faptul ca instanta de apel a considerat ca prevederile concilierii obligatorii, ce se regaseste la art. 7201 C. proc. civ., nu reprezinta un motiv de suspendare, deoarece a fost introdusa abia prin noul Cod Civil, fara a observa ca prezenta cauza este una comerciala, fiind obligatorie respectarea dispozitiilor articolului anterior evocat. Astfel, atata timp cat procedura reglementata de amintitul articol a fost respectata, fiind efectuata concilierea directa, cauza a fost inregistrata si judecata pe rolul sectiilor comerciale ale instantelor, nu se justifica inlaturarea dispozitiilor unui text de lege, doar fiindca la momentul respectiv nu era expres prevazuta suspendarea termenului pe perioada concilierii.
In sustinerea acestui argument, recurentul invoca faptul ca in practica si in literatura de specialitate, s-a admis aplicabilitatea prin analogie a prevederilor articolului 13 lit.c din Decretul 167/1958 privind „reclamatia administrativa” si s-a aratat ca „si in perioada de desfasurare a concilierii, in ipoteza in care aceasta procedura este considerata obligatorie, in aceeasi ratiune a legii, ne aflam in prezenta unei imposibilitati judiciare pentru titularul dreptului de a-si promova actiunea pe durata ce rezulta din cuprinsul art. 7201 C.proc.civ., dar nu mai mult de trei luni de la inregistrarea convocarii concilierii”. Suspendarea opereaza incepand cu data expedierii convocarii la conciliere si inceteaza la data realizarii concilierii directe, fie la data implinirii unui termen de 30 de zile socotit de la data primirii convocarii, daca partea adversa nu a dat curs acesteia.
O alta critica se refera la faptul ca taxa de concesiune are natura juridica a veniturilor fiscale, sens in care recurentul invoca dispozitiile art. 23 din Decretul 167/1958 privitor la prescriptia extinctiva, modificat si completat, potrivit carora „Impozitele si taxele datorate statului, contributia pentru asigurari sociale, precum si primele de asigurare datorate in temeiul asigurarilor prin efectul legii, raman supuse dispozitiilor privitoare la prescriptie din legile speciale”.
Sustine ca fiind vorba de o creanta ce reprezinta un venit la bugetul local, rezultata dintr-un raport juridic contractual, ce se executa prin organe proprii, acestea fiind abilitate sa duca la indeplinire masurile asiguratorii si sa efectueze procedura de executare silita potrivit prevederilor Codului de procedura fiscala, termenul de prescriptie este cel de 5 ani, prevazut de aceasta lege speciala.
In sustinerea acestei afirmatii, recurentul invoca prevederile Codului de procedura fiscala, act normativ, care la art. 1 stipuleaza faptul ca, acest „cod reglementeaza drepturile si obligatiile partilor din raporturile juridice fiscale privind administrarea impozitelor si taxelor datorate bugetelor locale…”, „precum si pentru administrarea creantelor provenind din contributii, amenzi si alte sume ce constituie venituri ale bugetului…”, iar la art. 2 apare reglementarea expresa prin care se releva faptul ca, codul de procedura fiscala „constituie procedura de drept comun pentru administrarea impozitelor, taxelor, contributiilor si a altor sume datorate bugetului general consolidat”.
Se mai arata ca legiuitorul, prin formularea art. 138 din acelasi act normativ, reglementeaza fara echivoc faptul ca, „in cazul in care debitorul nu isi plateste de bunavoie obligatiile fiscale datorate, organele fiscale competente pentru stingerea acestora, procedeaza la actiuni de executare silita, potrivit prezentului cod, …”, ca „organele fiscale care administreaza creantele fiscale sunt abilitate sa duca la indeplinire masurile asiguratorii si sa efectueze procedura executarii silite”. Privitor la sfera competentei acestor organe de executare, exista reglementarea de la alin. (3) al aceluiasi articol, unde se prevede expres faptul ca, „creantele bugetare care se incaseaza, se administreaza, se contabilizeaza si se utilizeaza de institutiile publice, provenite din venituri proprii si cele rezultate din raporturi juridice contractuale, se executa prin organe proprii, acestea fiind abilitate sa duca la indeplinire masurile asiguratorii si sa efectueze procedura de executare silita, potrivit prevederilor prezentului cod”.
Un alt argument invocat de recurent in sustinerea faptului ca executarea sumelor ce provin din executarea unor contracte se face potrivit reglementarilor speciale prevazute de Codul de procedura fiscala, este si noua reglementare de la art. 141, alin. 12 C. proc. fisc. care prevede ca „executarea silita a creantelor bugetare rezultate din raporturi juridice contractuale se efectueaza in baza hotararii judecatoresti” rezultand in mod clar ca doar in urma unei hotarari pronuntate in prezentul dosar institutia are posibilitatea de a-si valorifica dreptul solicitat.
In acest context, recurentul-reclamant apreciaza ca in speta se aplica termenul special de prescriptie de 5 ani.
De asemenea, recurentul considera ca sunt incidente si prevederile art. 133 lit. b), teza finala din Codul de procedura fiscala, respectiv termenul de prescriptie se intrerupe prin recunoasterea in orice mod a datoriei, situatie in care se afla ca urmare a faptului ca parata a promovat o actiune prin care a solicitat la petitul doi „sa repuneti partile in situatia anterioara, in sensul exonerarii noastre de la plata sumei reprezentand pretul concesiunii pentru primul an de concesiune…”, rezultand astfel ca recunoaste debitul.
Apreciaza recurentul-reclamant ca dreptul de a promova prezentul demers judiciar s-a nascut la data rezilierii contractului – 31.07.2008 cand a fost adoptata HCLML nr. 54/2008 – si nu de la data emiterii facturii fiscale, astfel ca actiunea promovata de la data de 22.02.2011 se afla inauntrul termenului general de prescriptie de 3 ani, raportat la faptul ca acest termen se implinea la data de 31.07.2011, si nu la data de 22.02.2011.
Cu privire la fondul cauzei, recurentul arata ca intre parti a fost incheiat contractul de concesiune nr. 4595/2008, prin care s-a stipulat ca se transmite in concesiune pe o perioada de 49 ani, o suprafata de 10000 m.p., situat in Lugoj, str. T., inscris in CF 684 ned Lugoj, cu obligatia platii taxei de concesiune.
Sustine ca pe parcursul desfasurarii contractului, a constatat faptul ca intimata niciodata nu si-a respectat obligatiile contractuale stabilite prin caietul de sarcini al licitatiei, respectiv obligativitatea de a efectua operatiunile de dezmembrare pentru ca ulterior sa procedeze la investitiile la care de asemenea s-a obligat si prin urmare, cele retinute de catre instanta de fond nu corespund realitatii,.
Precizeaza ca pe rolul instantelor de judecata s-au mai aflat trei dosare avand acelasi obiect, dosare in care de asemenea s-a discutat aceeasi problema, invocand cu titlu de practica judiciara decizia civila nr. 3812/2011, pronuntata in dosar nr. xx35/1/2011 de Inalta Curte.
Arata ca a concesionat suprafata de teren ce face obiectul contractului ce face obiectul cauzei, in vederea realizarii de spatii de productie, intentie materializata prin scoaterea la licitatie a mai multor loturi. Fata de suprafata mare de concesionat si parcelele ce urmau sa fie scoase la licitatie, s-a redactat caietul de sarcini in vederea clarificarii modului de concesionare si ulterior prin contractul de concesiune s-a stabilit in mod clar si fara echivoc, ca operatiunile topografice de dezmembrare vor fi facute ulterior hotararii de concesiune, de catre castigatorul licitatiei, iar costurile vor fi suportate tot de catre acesta.
Prin urmare, potrivit intelegerii dintre parti consimtite inca de la participarea la licitatie si ulterior, la semnarea contractului, intimata a avut cunostinta de faptul ca pentru a putea intra in posesia terenului, avea obligatia dezmembrarii acestuia.
In aceste conditii, intimata a semnat contractul prin care s-a obligat sa realizeze toate operatiunile topografice pentru dezmembrarea terenului, trebuind sa respecte cele asumate (art. 969 C.civ.)
Prin urmare, intimata a acceptat sa participe la licitatie, prin cumpararea caietului de sarcini si depunerea unei oferte financiare, iar dupa desemnarea sa ca si castigatoare, a semnat contractul de concesiune, obligandu-se in acest sens la toate operatiunile de dezmembrare a terenului.
Faptul ca dupa un an, a solicitat rezilierea contractului pe motiv ca terenul nu poate fi individualizat conform regulilor de publicitate imobiliara si ca nu i-a fost predat obiectul concesiunii, fiind astfel in imposibilitate de a-si respecta obligatia investitiei, nu poate constitui o modalitate de absolvire de la executarea obligatiei, intrucat avea cunostinta de obligativitatea dezmembrarii terenului, pentru a putea intra in folosinta acestuia.
Prin urmare, recurentul apreciaza ca atata timp cat intimata nu a respectat obligativitatea dezmembrarii pentru a intra in posesia terenului (aceasta indeplinind operatiunile topografice dupa ce a devenit proprietara), nu poate fi absolvita de la plata redeventei la care singura s-a obligat o data cu depunerea ofertei financiare.
Solicita admiterea recursului, in principal casarea deciziei si trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanta si, in subsidiar modificarea deciziei in sensul admiterii actiunii astfel cum a fost formulata.
Analizand recursul formulat, prin prisma motivelor invocate si a temeiului de drept indicat, Inalta Curte constata ca acesta este nefondat, pentru considerentele ce se vor arata in continuare:
Solutia de respingere, ca prescrisa, a actiunii reclamantului, pentru pretentiile aferente perioadei 23 ianuarie 2008 – 31 iulie 2008, in considerarea prevederilor legale cu caracter imperativ care reglementeaza prescriptia extinctiva, ridica, in speta, doua probleme distincte: prima – privind calificarea creantei pretinse de reclamant, iar cea de-a doua – privind data la care incepe sa curga termenul de prescriptie si incidenta unor cauze de intrerupere a acestui termen.
In ceea ce priveste calificarea creantei, recurentul sustine ca aceasta are natura juridica a unei creante fiscale si este supusa, prin urmare, termenului special de prescriptie, de 5 ani, instituit de prevederile art. 131 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 din Codul de procedura fiscala.
Curtea de apel, in deplin acord cu cele statuate de catre prima instanta, a exclus caracterul fiscal al creantei reclamantului si a confirmat termenul de prescriptie de drept comun, care este cel de 3 ani de la nasterea dreptului la actiune, conform art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
Redeventa pe care recurentul o pretinde are natura juridica a unei „chirii” care s-a nascut in urma unei licitatii, concretizate si finalizate printr-un contract, o conventie. Nu este o taxa stabilita de autoritatea publica, in ceea ce priveste cuantumul ei, asa cum este stabilit de catre codul fiscal cuantumul (procentul) taxelor de natura fiscala. Mai mult decat atat, codul fiscal nu prevede ca acest tip de redeventa ca fiind o creanta fiscala.
Prin incheierea contractului, autoritatea locala nu a intrat intr-un raport de drept fiscal cu societatea parata. Actul incheiat nu este deci unul unilateral, ci bilateral, sinalagmatic, de vreme ce sunt stabilite drepturi si obligatii reciproce, taxa de concesiune precum si celelalte obligatii care nu pot fi considerate impozite sau taxe, in speta nefiind vorba de o creanta fiscala ci, de sume rezultand din contractul incheiat cu parata, obligatie contractuala supusa normelor de drept privat.
In cazul creantelor fiscale, obligatia concreta de plata se naste dintr-un act care se numeste generic titlu de creanta, ori in speta obligatia de plata s-a nascut din contract.
Titlul de creanta fiscala este un act de impunere si are natura juridica a unui act unilateral de drept financiar public, ori in cauza de fata actul nu este nicidecum unilateral, ci este o conventie. De altfel chiar codul de procedura fiscala defineste in mod clar atat titlul de creanta cat si creanta fiscala, iar creanta ce face obiectul prezentei cauze nu este o creanta fiscala.
In conformitate cu dispozitiile Codului de procedura fiscala, dreptul de creanta fiscala si obligatia fiscala corelativa se nasc in momentul in care se constituie baza de impunere care le genereaza.
O creanta fiscala isi are ca izvor un titlu de creanta emis de organele competente iar colectarea creantelor fiscale (procedura care se face doar in baza unui titlu de creanta, care stabileste si individualizeaza creanta fiscala) se realizeaza direct prin executare silita, in cazul in care debitorul nu-si executa de bunavoie obligatia fiscala, fara interventia instantelor de judecata, situatie in care noi nu ne regasim. De altfel, in situatia in care s-ar admite ca aceasta creanta ar fi o creanta fiscala, ar fi trebuit in mod obligatoriu sa existe un titlu de creanta, asa cum s-a aratat si cum o stabileste si codul de procedura fiscala in cuprinsul art. 110 al.2, dar in situatia de fata nu exista un astfel de act administrativ-fiscal.
Or, in timp ce dreptul la taxa de concesiune isi afla izvorul in contractul de inchiriere incheiat de parti privind un bun ce face parte din domeniul public al municipiului si este guvernat de norme de drept privat, creanta fiscala isi are izvorul in raporturi juridice fiscale, guvernate de normele dreptului public, fiind irelevanta, sub aspectul analizat, imprejurarea ca sumele incasate se fac venituri la bugetul statului, intrucat prevederile art. 131 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, privind Codul de procedura fiscala (care instituie termenul special de prescriptie de 5 ani), se refera in mod expres la creante fiscale, nicidecum la creante bugetare.
Ori, potrivit art. 21 alin. (1) din acelasi act normativ, „Creantele fiscale reprezinta drepturi patrimoniale care, potrivit legii, rezulta din raporturile de drept material fiscal.”
Este adevarat ca prevederile Codului de procedura fiscala se aplica, potrivit art. 1 alin. 2 din O.G. nr. 92/2003 si „pentru administrarea drepturilor vamale, precum si pentru administrarea creantelor provenind din contributii, amenzi si alte sume ce constituie venituri ale bugetului general consolidat”, insa dispozitia de la art. 131 este una de exceptie, asa incat este de stricta interpretare si ca, trebuie observat ca acest termen special de prescriptie se refera la executarea unor atare creante, in timp ce in speta se ridica problema determinarii creantelor la care este indreptatit reclamantul. De altfel, nu se pot extrage doar anumite dispozitii care reglementeaza regimul creantelor fiscale (respectiv prevederea favorabila a unui termen special de prescriptie), cu excluderea totala a celorlalte prevederi ce contureaza acest regim (nerecurgerea la procedura contencioasa, emiterea directa a titlului executoriu, procedura de executare specifica, etc.)
Pentru toate aceste considerente, curtea a apreciat ca prescriptia dreptului la actiune pentru recuperarea taxei de concesiune se supune prevederilor art. 1 din Decretul nr. 167/1958, care stabilesc ca dreptul la actiune, avand un obiect patrimonial, se stinge prin prescriptie, daca nu a fost exercitat in termenul stabilit in lege.
Sub aspectul momentului de inceput al termenului de prescriptie, in mod corect s-a retinut ca dreptul la actiune se naste la data scadentei obligatiei concesionarului, care potrivit prevederilor contractuale era la data de 10 februarie 2008. Astfel, sustinerea recurentului – reclamant potrivit careia data rezilierii contractului este momentul de la care a inceput sa curga termenul de prescriptie, nu poate fi retinuta intrucat aceasta nu are relevanta sub aspectul exigibilitatii obligatiilor contractuale.
In cauza nu sunt incidente nici reglementarile normative referitoare la intreruperea termenului de prescriptie, intrucat solicitarea paratei dintr-un alt demers judiciar avand ca obiect rezolutiunea contractului in sensul repunerii partilor in situatia anterioara si, pe cale de consecinta exonerarii acesteia de la plata reprezentand pretul concesiunii, nu poate fi interpretata ca o recunoastere a pretentiilor reclamantului, ci dimpotriva, parata a contestat obligatia de plata.
In atare situatie, nu sunt incidente in speta dispozitiile art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, asa incat in mod legal instanta de apel a confirmat solutia prin care prima instanta a respins pretentiile reclamantului, pentru perioada 23 ianuarie 2008 – 31 iulie 2008, ca prescrise.
Nu poate fi retinuta nici sustinerea recurentului conform careia, pe perioada concilierii directe se suspenda cursul prescriptiei, intrucat fiind vorba de un litigiu comercial sunt aplicabile dispozitiile art. 7201 C. proc. civ. si sunt aplicabile, prin analogie,rezultand din ratiunea legii, prevederile art. 13 lit. c) din Decretul nr. 167/1958 privind „reclamatia administrativa”.
Cu referire la efectele procedurii concilierii asupra cursului prescriptiei, Inalta Curte constata ca in mod corect instanta de apel a apreciat ca procedura concilierii directe nu determina, pe durata indeplinirii sale, suspendarea cursului prescriptiei dreptului la actiune, litigiul fiind guvernat de dispozitiile vechiului Cod de procedura civila si ale Decretului nr. 167/1958.
Dispozitiile cuprinse in Decretul nr. 167/1958, aplicabile in speta raportului contractual, inclusiv art. 13 lit. c) din acelasi act normativ privind „reclamatia administrativa”, sunt norme imperative de ordine publica destinate ocrotirii unui interes general „adica inlaturarea incertitudinii in raporturile juridice civile si asigurarea stabilitatii lor.”
In acest sens, art. 1 alin. 3 din acelasi act normativ statueaza ca „orice clauza care se abate de la reglementarea legala a prescriptiei este nula”, iar art. 18 prevede ca „instanta judecatoreasca si organul arbitral sunt obligate ca, din oficiu, sa cerceteze, daca dreptul la actiune sau la executare silita este prescris”. Exceptia de prescriptie face parte din categoria exceptiilor absolute peremptorii, adica acele exceptii prin care se tinde la respingerea cererii de chemare in judecata, care privesc incalcarea unor norme imperative si pot fi invocate de oricare dintre parti, de procuror sau de instanta, din oficiu si direct in apel sau recurs.
Cauzele de suspendare a cursului prescriptiei au doua caractere esentiale: sunt legale si limitative. Aceasta inseamna, pe de-o parte, ca suspendarea prescriptiei opereaza numai in cazurile prevazute expres de lege si, pe de alta parte, ca prevederile cuprinse in art. 13 si art. 14 din Decretul nr.167/1958, republicat, sunt de stricta interpretare si aplicare, nefiind susceptibile de extindere prin analogie asupra altor situatii.
In situatia concilierii prealabile reglementate de art. 7201 C. proc. civ. este vorba despre raporturi de drept privat (comerciale), ce se caracterizeaza prin pozitia de egalitate juridica a partilor, prin faptul ca ambele subiecte sunt persoane fizice sau persoane juridice, iar lipsa de diligenta a creditorului nu poate justifica extinderea prin analogie a prevederilor legale imperative, de ordine publica si limitative. Creditorul nu poate invoca propria sa turpitudine in contracararea efectului prescriptiei extinctive, ci trebuie sa ia toate masurile pentru a convoca partea adversa in asemenea conditii incat sa fie respectate deopotriva termenele cuprinse in alin. 3 si 5 ale art. 7201 C. proc. civ. si termenul de prescriptie.
Asa fiind, constatand ca motivul de recurs prevazut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu-si gaseste incidenta in speta, Inalta Curte, in temeiul art. 312 alin. (1) teza 2 C. proc. civ., a respins recursul declarat in cauza ca nefondat.