Consumator si comerciant. Fapte de comert. Incidenta art. 7 pct. 1 alin. 1 din O.U.G. 50/2010. Consecinte
Nu intra in sfera notiunii de consumator persoanele fizice (conform art. 7 pct. 1 alin. 1 din OUG nr. 50/2010) care au imprumutat o suma foarte mare de bani prin credit bancar, din care cea mai mare parte au imprumutat-o unor societati comerciale la care erau asociati si in plus, unul dintre recurentii-reclamanti era si administrator, cu scopul de acte de comert specifice obiectului de activitate al acestora.
In speta, in mod corect a retinut instanta de apel ca relevanta este jurisprudenta CJUE, care analizeaza calitatea de consumator a persoanei fizice imprumutate prin prisma legaturii functionale cu activitatea unui profesionist. Astfel, la paragraful 36 din hotararea pronuntata de CJUE in cauza C-410/11 s-a statuat ca „numai contractele incheiate in afara si independent de orice activitate sau finalitate de natura profesionala, in scopul exclusiv de satisfacere a propriilor necesitati de consum privat ale unui individ, fac parte din regimul particular prevazut de conventia mentionata in materie de protectie a consumatorului, in timp ce o asemenea protectie nu se justifica in cazul unui contract care are ca scop o activitate profesionala”.
Notiunile de consumator si de comerciant. Fapte de comert. Incidenta art. 7 pct. 1 alin. 1 din O.U.G. 50/2010. Consecinte.
In art.7 pct.1 alin.1 din OUG nr.50/2010 a fost definita notiunea de consumator utilizata in cuprinsul acestui act normativ ca fiind „persoana fizica ce actioneaza in scopuri care se afla in afara activitatii sale comerciale sau profesionale”.
Paragraful 36 din hotararea pronuntata de CJUE in cauza C-410/11 statueaza ca „numai contractele incheiate in afara si independent de orice activitate sau finalitate de natura profesionala, in scopul exclusiv de satisfacere a propriilor necesitati de consum privat ale unui individ, fac parte din regimul particular prevazut de conventia mentionata in materie de protectie a consumatorului, in timp ce o asemenea protectie nu se justifica in cazul unui contract care are ca scop o activitate profesionala”. Tot in acest sens sunt si considerentele retinute de CJUE in paragraful 16 al hotararii pronuntate in cauza C-269/95, in sensul ca, pentru a stabili daca o persoana actioneaza in calitate de consumator, „trebuie sa se aiba in vedere pozitia sa intr-un anumit contract in raport cu natura si finalitatea acestuia, iar nu situatia sa subiectiva… Una si aceeasi persoana poate fi considerata consumator in cadrul anumitor operatiuni si operator economic in cadrul altor operatiuni”.
Paragraful 23 al hotararii pronuntate de CJUE in cauza C-110/14 statueaza in sensul ca „instanta nationala sesizata cu un litigiu avand ca obiect un contract care poate intra in domeniul de aplicare al acestei directive are obligatia sa verifice, tinand seama de ansamblul elementelor de proba si in special de termenii acestui contract, daca imprumutatul poate fi calificat drept consumator in sensul directivei mentionate. Pentru a proceda astfel, instanta nationala trebuie sa tina seama de toate imprejurarile cauzei, in special de natura bunului sau a serviciului care face obiectul contractului vizat, care sunt susceptibile sa demonstreze in ce scop este dobandit acest bun sau acest serviciu…”
Sectia a II-a civila, Decizia nr. 479 din 22 februarie 2018
Prin cererea inregistrata sub nr. x/x/2012 pe rolul Tribunalului Cluj, reclamantii A., B. si C. au chemat in judecata pe parata D., solicitand instantei ca prin sentinta ce o va pronunta sa se constate urmatoarele:
-nulitatea absoluta a art. 5.1 si art.5.4 raportat la art.1.2 din contractul de credit nr. x incheiat la data de 10 aprilie 2008 cu parata;
-nulitatea absoluta a actului aditional nr.x din 17 iulie 2009;
-nulitatea absoluta a art.4.3 si art.4.4 din acelasi contract de credit.
Prin incheierea civila nr.10 din 11 ianuarie 2013, cauza a fost declinata in favoarea Tribunalului Specializat Cluj.
Cauza a fost inregistrata pe rolul Tribunalului Specializat Cluj sub nr.x/x/2013.
Prin sentinta civila nr. 561, pronuntata la data de 1 martie 2016 in dosarul nr. x/x/2013 al Tribunalului Specializat Cluj, s-a respins cererea formulata de reclamantii A., B. si C., in contradictoriu cu parata D., ca neintemeiata.
Pentru a pronunta aceasta sentinta, prima instanta a retinut faptul ca intre parata D. si reclamantii A., B. si C. s-a incheiat Contractul de credit nr. x din 10 aprilie 2008, pentru suma de 1.763.976 CHF, durata creditului fiind de 19 ani. Potrivit art. 1.2 din contract dobanda este variabila, calculata in functie de indicele de referinta LIBOR la 3 luni si de marja bancii, aceasta din urma fiind variabila.
Potrivit art. 4.2 din contract, imprumutatul/garantul ipotecar se obliga ca pe intreaga durata a contractului sa incheie si sa reinnoiasca, cu una din societatile agreate in prealabil de banca, un contract de asigurare de viata, care sa acopere riscurile de deces si invaliditate permanenta. Conform art. 4.4, banca poate, in situatiile expres prevazute sa incheie si sa reinnoiasca, pe cheltuiala imprumutatului politele de asigurare de la articolele anterioare, daca cealalta parte nu isi indeplineste aceste obligatii, cu dreptul de a rezilia contractul, pentru neplata ratelor de asigurare, peste 60 zile de la scadenta.
La art. 5.1 din contract se specifica faptul ca dobanda se poate modifica in functie de variatia indicelui de referinta si a marjei, conform deciziei bancii. In continuare se arata ca in cazul in care indicele de referinta variaza cu minim 0,25 puncte procentuale (in plus/minus) fata de valoarea initiala a acestora/la cea mai recenta modificare, dupa caz, Banca poate modifica dobanda in consecinta, in orice moment, conform deciziei sale, noul procent urmand a fi aplicat asupra soldului existent al creditului la data modificarii acesteia, iar art. 5.4 prevede obligatia de informare in sarcina clientilor, cu privire la fluctuatiile indicelui de referinta.
Prin actul aditional nr. x din 17 iulie 2009 s-a modificat marja bancii la 5 puncte procentuale pe an, incepand cu data de 22 mai 2009, actul aditional fiind criticat sub acest aspect, desi include si alte modificari de clauze. Reclamantii au semnat acest act aditional.
In ceea ce priveste argumentele aduse in discutie de catre reclamanta, care vizeaza faptul ca primele de asigurare de viata ar fi crescut anual, in mod considerabil, in ceea ce il priveste pe reclamantul A., instanta a apreciat ca acestea depasesc cadrul procesual al actiunii cu care reclamantii au investit instanta, deoarece contractul de asigurare de viata incheiat cu E. (ulterior F. si apoi G.) este un raport juridic distinct, care nu face obiectul actiunii.
Pentru a retine existenta unei clauze abuzive, instanta trebuie sa verifice indeplinirea urmatoarelor conditii: clauza contractuala in litigiu sa nu fi fost negociata; prin ea insasi sa creeze un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor iar dezechilibrul creat sa fie in detrimentul consumatorului, nefiind respectata cerinta bunei credinte. Insa inainte de toate trebuie analizat daca respectiva clauza criticata nu intra sub incidenta art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.
Analizand clauza contractuala privind dobanda imprumutului, astfel cum a fost stabilita la momentul incheierii conventiei de credit si inserata in cuprinsul art. 1.2 din Contract, prima instanta a constatat ca art. 1.2 , raportat la art. 5.1 si 5.4 contin un mecanism de reglare a dobanzii exprimat in termeni clari si inteligibili. Astfel, dobanda este data de indicele de referinta si marja bancii si se revizuieste la trei luni, in functie de acesti indicatori. Avand in vedere ca evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociaza cu definirea obiectului principal al contractului, iar dobanda face parte din pret, in conditiile in care clauzele reclamate contin un mecanism de reglare a dobanzii exprimat in termeni clari si inteligibil, prima instanta a apreciat ca aceste clauze sunt exceptate de la controlul art. 4 din Legea nr. 193/2000. Prima instanta a mai retinut ca si prevederea din actul aditional nr. x/2009 privind majorarea marjei bancii este exceptata de la controlul impus de art. 4 din Legea nr. 193/2000, marja facand parte din dobanda variabila –obiect al contractului, fiind insusita, ca valoare majorata, de catre reclamanti. S-a retinut ca alte motive de nulitate a actului aditional mentionat, nu au fost, in concret, invocate de catre partea reclamanta.
In ceea ce priveste clauzele prevazute de art. 4.3 din contract, privind obligativitatea incheierii de catre reclamanti a unor contracte de asigurare, prima instanta a apreciat ca aceasta prevedere reprezinta o masura de garantare a rambursarii creditului, in beneficiul paratei, fiind prevazuta, in mod clar si inteligibil, in contract. Prima instanta a retinut ca nicio dispozitie legala nu impiedica institutia bancara la instituirea unor astfel de prevederi, iar o astfel de clauza nu este de natura sa cauzeze nici un dezechilibru in ceea ce priveste drepturile si obligatiile partilor, avand in vedere ca odata acordat creditul catre imprumutati, banca este singura care poate fi prejudiciata prin producerea unor evenimente de natura celor pentru care se solicita incheierea unor contracte de asigurare. Nu poate fi acceptata sustinerea paratilor privind faptul ca o astfel de prevedere ar reprezenta o dobanda mascata, intrucat banca nu dobandeste nicio suma de bani in urma incheierii contractelor de asigurare, primele fiind achitate societatii de asigurare.
Impotriva acestei sentinte au declarat apel A., B. si C., solicitand admiterea apelului si modificarea in tot a sentintei in sensul admiterii cererii de chemare in judecata, cu cheltuieli de judecata.
Prin intampinarea formulata, intimata D. a solicitat respingerea apelului si mentinerea sentintei apelate ca temeinica si legala.
Prin decizia civila nr.1068 din 20 decembrie 2016 a Curtii de Apel Cluj – Sectia a II-a Civila, a fost respins apelul declarat impotriva sentintei civile nr. 561 din 1 martie 2016 a Tribunalului Specializat Cluj, care a fost mentinuta in intregime.
Pentru a se pronunta astfel, instanta de apel a retinut urmatoarele:
Intre parti, la data de 10 aprilie 2008, s-a incheiat contractul de credit pentru nevoi personale cu garantie imobiliara – refinantare, contract prin intermediul caruia intimata a acordat apelantilor un credit in cuantum de 1.763.976 CHF. La data de 17 aprilie 2008 s-a alimentat contul CHF al apelantilor cu suma de 1.763.976 CHF, suma evidentiata in istoricul tranzactiilor contului sub denumirea „start credit”. Din totalul sumei mai sus mentionate s-a retinut de catre intimata suma de 35.279,52 CHF, cu titlu de comision acordare, diferenta, in cuantum de 172.8751,00 CHF, facand obiectul unei operatiuni de schimb valutar initiata de catre apelanti.
La data de 17 aprilie 2008, prin ordinul de schimb valutar semnat de catre apelanti, s-a procedat la efectuarea unei operatiuni de schimb valutar din CHF in EURO, suma rezultata in urma efectuarii acestei operatiuni fiind de 1.080.463, 38 EURO. Suma de 1.080.463,38 euro a fost intrebuintata de catre apelanti dupa cum urmeaza: cu suma de 55.063,67 euro s-a procedat la rambursarea integrala a unui alt credit in moneda euro, contractat tot de la aceeasi banca; suma de 99.869,26 Euro a fost folosita de catre apelanti in vederea rambursarii anticipate a unui alt credit luat de acestia de la H. (ambele aspecte rezulta din cuprinsul sectiunii 3- Tragerea creditului, art. 3.1 din contractul de credit dedus judecatii, precum si cuprinsul Ordinului de plata anexat). Diferenta de suma, in cuantum de 922.450 Euro, a fost transferata de apelanti, la data de 21 aprilie 2008, in contul societatii comerciale I., cu titlu creditare firma. Acest aspect rezulta atat din cuprinsul extraselor de cont, cat si din cuprinsul ordinului de plata redactat si semnat de apelanti.
Potrivit art. 2 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, „prin consumator se intelege orice persoana fizica, sau grup de persoane fizice constituite in asociatii, care, in temeiul unui contract care intra sub incidenta prezentei legi, actioneaza in scopuri din afara activitatii sale comerciale, industriale sau de productie artizanale ori liberale”. Protectia asigurata atat de norma interna, cat si de cea comunitara, vizeaza in mod direct persoana fizica ori grupul de persoane fizice care, prin opozitie cu profesionistul, actioneaza in afara activitatii sale profesionale, legea fiind destinata a ocroti persoanele anterior mentionate si care nu actioneaza in scopul obtinerii unui profit. Ratiunea reglementarilor este comuna, respectiv de protejare a consumatorului care se afla intr-o situatie de inferioritate fata de profesionist atat in ceea ce priveste puterea de negociere cat si nivelul de informare.
In acest sens relevanta este si sentinta pronuntata la data de 22 noiembrie 2011 in cauza Benincasa (C-542/99), Curtea de Justitie a Uniunii Europene retinand ca numai contractele incheiate in afara si independent de orice activitate sau finalitate de natura profesionala, in scopul exclusiv de satisfacere a propriilor necesitati de consum privat ale unui individ, fac parte din regimul particular (…) in materie de protectie a consumatorului, in timp ce o asemenea protectie nu se justifica in cazul unui contract care are ca scop o activitate profesionala (punctul 17)”. Raportat la cele mai sus expuse, in conditiile in care reclamantii apelanti au contractat imprumuturile cu scopul de a achizitiona imobile pentru realizarea unor investitii, iar nu pentru satisfacerea intereselor lor in calitate de consumatori finali privati, acestia nu au calitatea de consumator.
Apelantii au dorit contractarea creditului dedus judecatii in scopuri exclusiv comerciale, actele depuse la dosar dovedind ca sumele de bani au fost necesare in vederea dezvoltarii unor afaceri comerciale, prin creditarea societatii I. In privinta acestui contract de credit apelantii nu au calitatea de consumatori care au contractat un credit pentru nevoi personale. Raportat la cele sus aratate, apelantii nu intra sub incidenta dispozitiilor Legii nr. 193/2000, astfel ca in baza art. 296 C. proc. civ. – 1865, instanta de apel a respins apelul declarat de apelantii A., B. si C. impotriva sentintei civile nr. 561 din 1 martie 2016, pronuntata in dosarul nr. x/x/2013 al Tribunalului Specializat Cluj.
Impotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantii B., C. si A.
Recursul a fost admis prin decizia nr. 652 din 6 aprilie 2017 pronuntata de catre Inalta Curte de Casatie si Justitie in dosarul nr.x/x/2013, in consecinta, decizia nr. 1068 din 20 decembrie 2016 pronuntata de catre Curtea de Apel Cluj – Sectia a II-a Civila a fost casata si cauza trimisa spre rejudecare la Curtea de Apel Cluj.
In esenta, instanta de recurs a retinut ca a fost incalcat dreptul la aparare al reclamantilor apelanti, drept care reprezinta un principiu esential al procesului civil. Astfel, instanta de apel si-a fundamentat solutia pe o inadmisibilitate care deriva din lipsa calitatii de consumator a reclamantilor apelanti. Insa aceasta exceptie a fost invocata pentru prima data de catre banca intimata prin concluziile scrise depuse la dosarul instantei de apel doar la data de 6 decembrie 2016, cu foarte putin timp inainte de termenul dezbaterilor publice pe fondul cauzei care au avut loc in 13 decembrie 2016.
Instanta de recurs a retinut ca solutionarea dosarului a fost realizata in aceste conditii, fara ca o chestiune, esentiala in economia dosarului, asa cum este inadmisibilitatea care deriva din lipsa calitatii de consumator, sa fie pusa in discutia partilor sau sa fie comunicata apelantilor pentru a putea sa isi formuleze aparari. Or, in aceste circumstante, a fost incalcat, in mod esential, dreptul la aparare al apelantilor si principiul contradictorialitatii, iar decizia este lovita de nulitate, in conditiile art. 105 alin. 2 C. proc. civ. Apararea privind lipsa calitatii de consumator nu a fost invocata nici in fata primei instante si nici prin motivele de apel, ci doar cu cateva zile inaintea dezbaterilor finale din apel, iar apelantii nu au avut posibilitatea sa isi formuleze aparari fata de acest nou argument al intimatei.
Dupa rejudecare, prin decizia nr.652 din 7 noiembrie 2017 pronuntata de Curtea de Apel Cluj – Sectia a II-a Civila, a fost respins apelul declarat de A. si B. impotriva sentintei civile nr.561 din 1 martie 2016 pronuntata de catre Tribunalul Specializat Cluj in dosar nr.x/x/2013, pe care a mentinut-o in intregime.
A fost admisa exceptia lipsei capacitatii procesuale de folosinta a apelantei C. si, in consecinta, a fost anulat apelul declarat de C. impotriva sentintei civile nr. 561 din 1 martie 2016 pronuntata de catre Tribunalul Specializat Cluj in dosarul nr. x/x/2013.
Au fost obligati apelantii A. si B. sa achite intimatei D. suma de 5643 lei cheltuieli de judecata in faza apelului.
Pentru a se pronunta astfel, instanta de apel a retinut urmatoarele:
In ceea ce priveste aspectul esential al calitatii de consumator, instanta de apel a retinut ca probele administrate confirma faptul ca la incheierea contractului de credit analizat, reclamantii apelanti, desi sunt persoane fizice, nu au actionat in calitate de consumatori.
Astfel, in cazul concret analizat, intre parti s-a incheiat la data de 10 aprilie 2008 contractul de credit nevoi personale cu garantie imobiliara – refinantare, contract prin intermediul caruia intimata a acordat apelantilor un credit in cuantum de 1.763.976 CHF. Ulterior, la data de 17 aprilie 2008 s-a alimentat contul CHF al apelantilor cu suma de 1.763.976 CHF, suma evidentiata in istoricul tranzactiilor contului sub denumirea „start credit”. Din totalul sumei mai sus mentionate s-a retinut, de catre intimata, suma de 35.279.52 CHF, cu titlu de comision acordare, diferenta, in cuantum de 1.728.751 CHF, facand obiectul unei operatiuni de schimb valutar initiata de catre apelanti. Astfel, la data de 17 aprilie 2008, prin ordinul de schimb valutar semnat de catre apelanti, s-a procedat la efectuarea unei operatiuni de schimb valutar din CHF in EURO, suma rezultata in urma efectuarii acestei operatiuni fiind de 1.080.463, 38 EURO.
Desigur ca suma enuntata depaseste cu mult nevoile uzuale ale unui consumator obisnuit, protejat de normele speciale ale Legii nr. 193/2000 care a transpus in dreptul intern Directiva 93/13/CEE. Raportat la suma contractata cu titlul de imprumut, denumirea de ,,credit pentru nevoi personale,, are un caracter pur formal. Iar esentiala pentru calificarea contractului si retinerea calitatii de consumator a reclamantilor este si destinatia sumei de bani imprumutata in temeiul contractului. Iar relevarea conform probatoriului administrat a destinatiei concrete a sumei consistente contractata cu acest titlu confirma lipsa calitatii de consumator a reclamantilor apelanti la data incheierii contractului.
Astfel, suma de 1.080.463,38 euro obtinuta prin schimb valutar a fost intrebuintata de catre reclamantii apelanti dupa cum urmeaza: cu suma de 55.063, 67 euro s-a procedat la rambursarea integrala a unui alt credit in moneda euro, contractat tot de la D.; suma de 99.869,26 Euro a fost folosita de catre reclamantii apelanti A. si B. in vederea rambursarii anticipate a unui alt credit incheiat de catre acestia cu H. Iar ca aspect esential, suma de 922.450.00 Euro a fost transferata de catre apelanti, la data de 21 aprilie 2008 in contul societatii comerciale I., cu titlu creditare firma. Acest aspect rezulta atat din cuprinsul extraselor de cont, cat si din cuprinsul ordinului de plata redactat si semnat de catre apelanti.
Notiunea de consumator, in acceptiunea prevederilor art. 2 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, include orice persoana fizica sau grup de persoane fizice constituite in asociatii, care, in temeiul unui contract care intra sub incidenta acestei legi, actioneaza in scopuri din afara activitatii sale comerciale, industriale sau de productie, artizanale ori liberale. Aceste prevederi legale reprezinta o transpunere in plan national a dispozitiilor art. 2 litera b din Directiva 93/13/CEE privind clauzele abuzive in contractele incheiate cu consumatorii, potrivit carora notiunea de consumator defineste „[…] orice persoana fizica ce, in cadrul contractelor reglementate de prezenta directiva, actioneaza in scopuri care se afla in afara activitatii sale profesionale”.
Interpretand notiunea de consumator in sensul prevederilor art.2 litera b din Directiva 93/13/CEE, Curtea de Justitie a Uniunii Europene a aratat faptul ca intra sub incidenta notiunii de consumator persoana fizica ce incheie un contract cu un profesionist, atata timp cat actioneaza in scopuri care pot fi considerate in afara meseriei sau a profesiunii sale (C-348/14, Maria Bucura, Hotararea din 9 iulie 2015).
Dupa cum a mentionat, de asemenea, Curtea de Justitie a Uniunii Europene in cauza C-110/14, Horatiu Costea, Hotararea din 3 septembrie 2015 (paragraful 15 si urmatoarele) „astfel cum prevede al zecelea considerent al Directivei 93/13, normele uniforme privind clauzele abuzive ar trebui sa se aplice tuturor contractelor incheiate intre „consumatori” si „vanzatori sau furnizori”, notiuni definite la articolul 2 literele (b) si (c) din aceasta directiva.
Conform acestor definitii, „consumator” inseamna orice persoana fizica ce, in cadrul contractelor reglementate de directiva mentionata, actioneaza in scopuri care se afla in afara activitatii sale profesionale. Pe de alta parte, „vanzator sau furnizor” inseamna orice persoana fizica sau juridica ce, in cadrul contractelor reglementate de Directiva 93/13, actioneaza in scopuri legate de activitatea sa profesionala, publica sau privata.
Prin urmare, directiva mentionata defineste contractele carora li se aplica, prin referire la calitatea contractantilor, dupa cum acestia actioneaza sau nu actioneaza in scopuri legate de activitatea lor profesionala (Hotararea Asbeek Brusse ?i de Man Garabito, C?488/11, EU:C:2013:341, punctul 30, precum ?i Hotararea Šiba, C?537/13, EU:C:2015:14, punctul 21).
Acest criteriu corespunde ideii pe care se bazeaza sistemul de protectie pus in aplicare prin aceeasi directiva si anume aceea ca un consumator se gaseste intr?o situatie de inferioritate fata de un vanzator sau furnizor in ceea ce priveste atat puterea de negociere, cat si nivelul de informare, situatie care il conduce sa adere la conditiile redactate in prealabil de vanzator sau furnizor, fara a putea exercita o influenta asupra continutului acestora (Hotararea Asbeek Brusse ?i de Man Garabito, C?488/11, EU:C:2013:341, punctul 31, precum ?i Hotararea Šiba, C?537/13, EU:C:2015:14, punctul 22).
Avand in vedere o astfel de situatie de inferioritate, art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13 prevede ca o clauza abuziva nu creeaza obligatii pentru consumator. Este vorba despre o dispozitie imperativa care urmareste sa inlocuiasca echilibrul formal pe care il instituie contractul intre drepturile si obligatiile cocontractantilor cu un echilibru real, de natura sa restabileasca egalitatea dintre ace?tia (Hotararea Sánchez Morcillo ?i Abril García, C?169/14, EU:C:2014:2099, punctul 23 ?i jurisprudenta citata).
In acelasi timp, trebuie amintit ca una si aceeasi persoana poate actiona in calitate de consumator in cadrul anumitor operatiuni si in calitate de vanzator sau furnizor in cadrul altora. Notiunea „consumator”, in sensul art. 2 litera (b) din Directiva 93/13, are, astfel cum a aratat avocatul general la punctele 28-33 din concluzii, un caracter obiectiv si este independenta de cunostintele concrete pe care persoana in cauza le poate avea sau de informatiile de care aceasta persoana dispune in mod real.
Instanta nationala sesizata cu un litigiu avand ca obiect un contract care poate intra in domeniul de aplicare al acestei directive are obligatia sa verifice, tinand seama de ansamblul elementelor de proba si in special de termenii acestui contract, daca imprumutatul poate fi calificat drept „consumator” in sensul directivei mentionate (a se vedea prin analogie Hotararea Faber, C?497/13, EU:C:2015:357, punctul 48).
Pentru a proceda astfel, instanta nationala trebuie sa tina seama de toate imprejurarile cauzei, in special de natura bunului sau a serviciului care face obiectul contractului vizat, care sunt susceptibile sa demonstreze in ce scop este dobandit acest bun sau acest serviciu.,, (paragraful 23 cauza C-110/14, Horatiu Costea).
In acelasi sens, cu referire la alte acte comunitare (in special cele care reglementeaza norme de competenta cu caracter special), dar care fac parte din normele ce protejeaza drepturile consumatorului, CJUE a retinut ca consumatorul final este persoana care nu este angajata in activitati comerciale si profesionale, iar acesta trebuie sa procure/utilizeze bunul/serviciul achizitionat in interes propriu si personal, deci in afara unei activitati comerciale/profesionale/de productie (C-89/91, Shearson Lehmann Hutton Inc. v TVB Treuhandgesellschaft für Vermögensverwaltung und Beteiligungen mbH, Hotararea din 19 ianuarie 1993). De asemenea, s-a statuat faptul ca numai contractele incheiate in afara si independent de orice activitate sau finalitate de natura profesionala, in scopul exclusiv de satisfacere a propriilor necesitati de consum privat ale unui individ, fac parte din regimul particular prevazut de conventia mentionata in materie de protectie a consumatorului, in timp ce o asemenea protectie nu se justifica in cazul unui contract care are ca scop o activitate profesionala (C-419/11, ?eská spo?itelna, Hotararea din 14 martie 2013; C?464/01, Gruber, Hotararea din 20 ianuarie 2005).
Aplicand aceste principii in cauza dedusa judecatii, instanta de apel a constatat ca decisiv este, pentru stabilirea calitatii de consumator a intimatului parat, scopul dobandirii bunului sau serviciului care face obiectul contractului supus analizei, referitor la care s-a invocat caracterul abuziv. Daca acest scop este unul legat de activitatea profesionala, lato sensu, a reclamantilor – apelanti, acestia nu pot beneficia de protectia speciala a Legii nr. 193/2000. In schimb, se va retine calitatea de consumator in eventualitatea in care s-ar stabili ca finalitatea contractului analizat este independenta de orice activitate de natura comerciala sau profesionala a consumatorului.
In cauza dedusa judecatii, s-a solicitat constatarea caracterului abuziv al mai multor clauze din contractul de credit bancar numarul x din 10 aprilie 2008, pentru suma de 1.763.976 CHF, durata creditului fiind de 19 ani. Conform art. 2.1 din contract, creditul este destinat refinantarii unui credit pentru nevoi personale cu garantie reala si pentru nevoile personale ale imprumutatului.
Dupa cum rezulta din documentele interne ale bancii, in perioada precontractuala reclamantii au solicitat suma de 1.871.000 franci elvetieni, cu scopul de a finanta dezvoltarea unui proiect imobiliar in Cluj-Napoca prin intermediul unei societati. In final, contractul a fost incheiat pentru imprumutarea sumei de 1.763.976 CHF, iar extrem de relevant pentru analiza este faptul ca apelantul reclamant A., care a incheiat contractul in calitate de persoana fizica, desi suma este disproportionat de mare pentru satisfacerea unor ,,nevoi personale,, ale unui consumator, detine in acelasi timp si calitatea de asociat si administrator al I., societatea care a beneficiat, in final, de cea mai mare parte a imprumutului. In acelasi timp, reclamanta-apelanta B. detine calitatea de asociat la aceeasi societate, conform extrasului eliberat de catre Oficiul National al Registrului Comertului. Esential in acest context este faptul ca cea mai mare parte a sumei imprumutate, care prin cuantumul ei excede nevoilor uzuale ale unui consumator, a fost virata in contul societatii I., cu care cei doi reclamanti apelanti au un raport de natura functionala. La randul ei, societatea I. are calitatea de asociat la o alta societate, J., o alta societate in care apelantul A. are calitatea de asociat si administrator. In consecinta, creditul nu a fost contractat pentru satisfacerea unor nevoi personale, ci suma de 922.450.00 Euro, care reprezinta 85% din intregul credit, a fost virata in contul societatii cu care imprumutatii aveau un raport de natura functionala si, astfel, apelantii au actionat in calitate de profesionisti, cu intentia de a finanta o societate pe care o controlau integral si a realiza acte de comert specifice obiectului de activitate al acesteia.
Or asa, cum s-a citat din jurisprudenta CJUE, la aprecierea calitatii de consumator trebuie sa se tina seama de ,,natura bunului sau a serviciului care face obiectul contractului vizat, care sunt susceptibile sa demonstreze in ce scop este dobandit acest bun sau acest serviciu, (cauza Costea). Iar in cazul concret analizat, suma contractata este excesiva prin cuantumul sau satisfacerii nevoilor personale ale unui consumator iar, pe alta parte, suma nici nu a fost folosita in interesul personal al imprumutatilor, ci al societatii careia i-a fost virata cea mai mare parte din suma, in vederea efectuarii unor acte de comert specifice obiectului de activitate. Pentru toate aceste argumente, nu le poate fi recunoscuta reclamantilor apelanti calitatea de consumator la data incheierii contractului de imprumut.
Cu prilejul rejudecarii cauzei, apelantii au beneficiat de dreptul deplin la aparare fata de contestarea calitatii de consumator, insa prin inscrisul depus in acest scop, nu au adus argumente pertinente prin care sa justifice calitatea de consumator. Au insistat pe calitatea de persoana fizica a imprumutatilor, calitate care, in opinia instantei de apel, este irelevanta deoarece aceste persoane fizice au un raport de natura functionala (ambii sunt asociati iar unul dintre ei unic administrator) cu societatea careia i-au transferat peste 85% din suma imprumutata prin contractul de credit bancar.
Denumirea contractului nu este relevanta pentru calificarea calitatii in care au contractat creditul, ci destinatia sumei de bani contractata, imprejurarile cauzei si scopul incheierii contractului, conform criteriilor impuse de CJUE in considerentele deciziei din cauza Costea, anterior enuntate. Iar toate probele administrate confirma, fara echivoc, ca scopul a fost strain de satisfacerea unor interese personale ale apelantilor, ci a urmarit scopuri profesionale ale acestora, in concret finantarea unei societati cu care apelantii au stranse raporturi de natura functionala in calitate de unici asociati respectiv administrator. Simplul fapt al accesarii unui credit destinat, in principiu, consumatorilor este doar o chestiune de forma, nu una de fond si nu califica, automat, persoanele fizice care au accesat creditul ca fiind consumatori.
Prin ultimul paragraf din notele de sedinta prin care apelantii au formulat aparari fata de contestarea de catre societatea bancara a calitatii lor de consumatori, apelantii au criticat rationamentul instantei de apel care a pronuntat decizia casata, insa argumentele nu sunt temeinice. Astfel, apelantii au sustinut ca nu poate fi acceptata ideea potrivit careia daca o persoana a acordat vreodata un credit unei societati au pierdut definitiv calitatea de consumator si au devenit profesionisti. In opinia instantei de apel, in cazul concret analizat nu este vorba despre persoane care au creditat sau finantat vreodata o societate, ci, in cazul concret analizat, au finantat o societate in care sunt unici asociati iar unul dintre ei administrator, chiar cu suma obtinuta din incheierea contractului pe care il ataca, invocand calitatea de consumator.
Mai mult, pentru a clarifica fara echivoc cadrul legal pe care reclamantii apelanti isi intemeiaza cererea de chemare in judecata si calea de atac, instanta de apel a obtinut o noua clarificare expresa la termenul din data de 12 septembrie 2017 in sensul ca demersul dedus judecatii este intemeiat sub aspectul reperului juridic exclusiv pe dispozitiile speciale ale Legii nr. 193/2000. Or, invocarea cu succes a acestor dispozitii presupune ,,ab initio,, stabilirea, fara echivoc, a calitatii de consumator a celui care le invoca, fapt care in cazul, concret, analizat este nerealizabil, pentru toate argumentele anterior expuse. Din acest motiv, analiza pe fond a legalitatii clauzelor pretins abuzive pentru toate argumentele invocate de catre reclamanti devine imposibila in cadrul procedural trasat expres si fara echivoc de catre reclamanti.
In ceea ce priveste apelul declarat de catre reclamanta C., in urma demersurilor instantei de apel au fost obtinute la dosar inscrisuri care confirma ca apelanta a decedat la data de 26 aprilie 2015, anterior declararii apelului la data de 16 august 2016. In consecinta, la data declararii apelului reclamanta era deja decedata, iar mentionarea sa in calitate de apelant in nume propriu, constituie o grava neconcordanta procedurala, in conditiile in care ceilalti doi apelanti sunt fiul si unicul mostenitor al reclamantei, respectiv nora acesteia, persoane care cunosteau desigur nefericitul eveniment al decesului survenit.
In consecinta, la data declararii apelului, apelanta C. era lipsita de capacitate procesuala de folosinta, aspect ridicat pentru a fi expus dezbaterii partilor la data de 7 noiembrie 2017, in sedinta publica. In consecinta, in baza interpretarii ,,per a contrario,, a dispozitiilor art. 41 alin. 1 C. proc. civ., instanta de apel a admis exceptia lipsei capacitatii procesuale de folosinta a apelantei C. si in consecinta a anulat apelul declarat de catre C. impotriva sentintei civile nr. 561 din 1 martie 2016 pronuntata de catre Tribunalul Specializat Cluj in dosarul nr. x/x/2013.
Impotriva acestei decizii au declarat recurs recurentii-reclamanti B. si A., aducandu-i urmatoarele critici:
1. Hotararea instantei de apel a fost pronuntata cu gresita aplicare a legii, respectiv a dispozitiilor art.2 alin.1 din Legea nr.193/2000 si ale art.2 lit. b din Directiva nr.93/13/CEE.
Astfel, in Directiva nr.93/13/CEE, consumatorul este definit ca fiind „orice persoana fizica ce, in cadrul contractelor reglementate de prezenta Directiva, actioneaza in scopuri ce se afla in afara activitatii sale profesionale”, iar in Legea nr.193/2000 se considera consumator „orice persoana fizica sau grup de persoane fizice constituite in asociatii, care, in temeiul unui contract care intra sub incidenta prezentei legi, actioneaza in scopuri din afara activitatii sale comerciale, industriale sau de productie, artizanale ori liberale”.
Clasificarea consumator/comerciant de la data acordarii creditului este una dihotomica, persoana fizica ce nu are calitatea de consumator fiind, per a contrario, comerciant sau profesionist.
Instanta de apel s-a raportat la criterii neprevazute de lege atunci cand a calificat pe reclamanti drept comercianti, respectiv la cuantumul ridicat al creditului acordat sau al corespondentei interne a paratei din perioada acordarii creditului, ignorand criterii mai relevante cum ar fi tipul produsului de creditare, tipul veniturilor luate in calcul la stabilirea posibilitatii de rambursare a creditului si caracterul garantiilor oferite pentru credit.
In opinia recurentilor-reclamanti, instanta de apel, in rejudecare, a facut trimitere la o serie de hotarari ale CJUE care nu au legatura cu Directiva nr.93/13/CEE, ci cu privire la alte acte normative cum ar fi hotararile pronuntate in cauzele C-269/95, C-419/11, C-89/91 sau C-464/01.
Jurisprudenta CJUE relevanta, aplicabila in cauza, ar fi cea relevanta in cauzele C-542/99, C-74/15 si C-110/14 care vizau intrebari preliminare din Romania, hotarari care fac trimitere, la randul lor, la cauzele C-488/11 si C-537/13, in care s-a aratat ca Directiva nr.93/13/CEE, defineste contractele carora li se aplica, prin referire la calitatea contractantilor.
A fost invocata cu precadere hotararea C-110/14, par. 22-23.
S-a aratat de catre recurentii-reclamanti ca instanta de apel, desi a mentionat o ampla jurisprudenta a CJUE relevanta in ceea ce priveste aplicarea Directivei nr.93/13/CEE, a facut o gresita aplicare a acesteia, ignorand criteriile relevante privind calitatea contractantilor, caracterul obiectiv al notiunii si natura bunului sau serviciului ce face obiectul contractului.
S-a mai sustinut ca, desi instanta de apel a retinut ca din creditul acordat s-a achitat un comision de acordare catre banca, iar diferenta s-a schimbat in euro, platindu-se din suma astfel obtinuta alte credite personale ale reclamantilor, totusi, reclamanti nu ar avea calitatea de consumatori, pe motiv ca din creditul pentru nevoi personale au folosit o parte pentru creditarea, cu titlu gratuit a unei societati, cu toate ca simpla legatura contractuala ocazionala cu un alt profesionist nu putea sa-i transforme si pe ei in profesionisti.
Recurentii-reclamanti au aratat ca instanta de apel a facut o aplicare gresita a jurisprudentei CJUE din cauza C-74/15 (Tarcau), insistand pe legatura functionala a reclamantilor cu persoanele juridice care au beneficiat de un imprumut din partea lor, motivand ca in cauza respectiva legatura functionala a persoanelor fizice cu un profesionist a fost analizata in contextul unui credit incheiat de o banca cu un profesionist si unde se punea in discutie calitatea de consumatori a garantilor persoane fizice in contractele accesorii de garantie incheiate de acestea cu banca.
2. Instanta de apel a schimbat intelesul lamurit si vadit neindoielnic al actului juridic dedus judecatii.
In rejudecare, instanta de apel a minimalizat caracterul neindoielnic al contractului de credit, care era unul pentru nevoi personale, garantat cu ipoteca, acordat unor persoane fizice, pentru a fi utilizat la refinantarea unor alte credite personale ale acestora si pentru alte nevoi personale neprecizate, cu o durata de rambursare de 19 ani, perioada in care clientul putea utiliza fondurile in orice fel dorea.
Intimata-parata a aplicat prevederile OUG nr.50/2010, care se refera strict la consumatori, invocand abia in fata instantei de apel din primul ciclu procesual faptul ca reclamantii nu ar fi consumatori.
Daca parata ar fi apreciat de la inceput ca reclamantii nu aveau calitatea de consumatori, produsele de creditare oferite comerciantilor sau altor profesionisti ar fi fost cu totul altele, iar destinatia fondurilor ar fi fost una precis determinata, pentru ca bancile nu ofera niciodata unui comerciant credite de nevoi personale pe o durata de 19 ani, a caror destinatie sa fie, in totalitate, la latitudinea beneficiarului.
Ca atare, recurentii-reclamanti au apreciat ca instanta de apel a interpretat gresit actul juridic dedus judecatii, schimband caracterul lamurit si vadit neindoielnic al contractului de nevoi persoanele din 10 aprilie 2008 si a actelor aditionale ulterioare, care fac referiri implicite si explicite la calitatea de consumatori a reclamantilor.
De mentionat faptul ca recurentii-reclamanti, desi au invocat ca temei legal prevederile art.312 alin.3 si 5, art.313 raportat la art.304 pct.8 si 9 C. proc. civ. – 1865, au solicitat casarea deciziei recurate si trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului unei instante de acelasi grad.
La data de 12 februarie 2018, intimata-parata D., a depus la dosarul cauzei intampinare prin care a solicitat, in principal, anularea recursului pentru lipsa motivelor de nelegalitate, iar in subsidiar, respingerea acestuia ca neintemeiat.
Analizand decizia recurata, prin raportare la criticile reclamantilor-recurenti, Inalta Curte a constatat ca recursul acestora este nefondat, pentru urmatoarele considerente.
1. In primul rand, asa dupa cum a sustinut si intimata-parata in intampinare, recurentii-reclamanti nu puteau cere casarea deciziei recurate, deoarece pentru motivele de nelegalitate invocate, art.312 alin.3 C. proc. civ. prevede doar posibilitatea modificarii hotararii atacate, cu atat mai mult nefiind posibila trimiterea cauzei spre rejudecare, dupa casare, la o alta instanta de acelasi grad.
2. Hotararea instantei de apel a fost pronuntata cu corecta aplicare a dispozitiilor art.2 alin.1 din Legea nr.193/2000 si ale art.2 lit.b din Directiva nr.93/13/CEE, atunci cand a ajuns la concluzia ca aceste dispozitii nu le sunt aplicabile recurentilor-reclamanti, intrucat nu pot fi calificati „consumatori” in sensul acestor dispozitii legale.
Astfel, chiar din definitiile cuprinse in actele normative invocate de catre recurenti, rezulta ca au calitatea de consumatori doar acele persoane fizice care actioneaza in scopuri din afara activitatii lor profesionale, or, din analiza starii de fapt retinuta de catre instanta de apel a reiesit ca recurentii-reclamanti nu pot fi calificati drept consumatori, cat timp intre acestia si persoanele juridice care au beneficiat de un imprumut din partea lor a existat o legatura functionala.
De remarcat faptul ca recurentii-reclamanti nu au negat starea de fapt retinuta de instanta de apel, anume aceea ca au imprumutat o suma foarte mare de bani, din care cea mai mare parte au imprumutat-o unor societati comerciale la care erau asociati si in plus, unul dintre recurentii-reclamanti era si administrator.
Prin urmare, in mod corect, a retinut instanta de apel, ca recurentii-reclamanti au actionat cu intentia de a finanta o societate, pe care au controlat-o integral, si de a realiza acte de comert specifice obiectului de activitate al acestora, aspect care nu a fost combatut cu succes de catre recurentii-reclamanti, desi aveau aceasta posibilitate cu prilejul rejudecarii in apel, acestia insistand doar pe aspectul formal al contractului de imprumut si pe faptul ca o mica parte a sumei imprumutate a fost utilizata pentru plata comisionului de acordare catre banca si pentru rambursarea unor credite de nevoi personale anterioare.
Sub acest aspect, in mod corect, a retinut instanta de apel ca relevanta este jurisprudenta CJUE, care analizeaza calitatea de consumator a persoanei fizice imprumutate prin prisma legaturii functionale cu activitatea unui profesionist.
Astfel, la paragraful 36 din hotararea pronuntata de CJUE in cauza C-410/11 s-a statuat ca „numai contractele incheiate in afara si independent de orice activitate sau finalitate de natura profesionala, in scopul exclusiv de satisfacere a propriilor necesitati de consum privat ale unui individ, fac parte din regimul particular prevazut de conventia mentionata in materie de protectie a consumatorului, in timp ce o asemenea protectie nu se justifica in cazul unui contract care are ca scop o activitate profesionala”.
Tot in acest sens, sunt si considerentele retinute de CJUE in paragraful 16 al hotararii pronuntate in cauza C-269/95, in sensul ca pentru a stabili daca o persoana actioneaza in calitate de consumator, „trebuie sa se aiba in vedere pozitia sa intr-un anumit contract in raport cu natura si finalitatea acestuia, iar nu situatia sa subiectiva… Una si aceeasi persoana poate fi considerata consumator in cadrul anumitor operatiuni si operator economic in cadrul altor operatiuni”.
De asemenea, la paragraful 23 al hotararii pronuntate de CJUE in cauza C-110/14 s-a retinut ca „instanta nationala sesizata cu un litigiu avand ca obiect un contract care poate intra in domeniul de aplicare al acestei directive, are obligatia sa verifice, tinand seama de ansamblul elementelor de proba si in special de termenii acestui contract, daca imprumutatul poate fi calificat drept consumator in sensul directivei mentionate. Pentru a proceda astfel, instanta nationala trebuie sa tina seama de toate imprejurarile cauzei, in special de natura bunului sau a serviciului care face obiectul contractului vizat, care sunt susceptibile sa demonstreze in ce scop este dobandit acest bun sau acest serviciu…”
Tot in acest sens sunt si hotararile CJUE pronuntate in cauzele C-488/11 (paragraful 30) si C-537/13 (paragraful 21).
Prin urmare, nu se poate retine sustinerea recurentilor-reclamanti, in sensul ca simpla calitate de persoane fizice le justifica aceasta calitate de consumatori, legat si de faptul ca actul de imprumut catre persoana juridica a fost unic, nefiind facut ca o activitate comerciala, fiind facut fara scopul de a obtine profit, cat timp practica CJUE se refera la existenta unui singur contract in care este relevanta legatura functionala dintre persoana fizica si profesionistul care a beneficiat, in cele din urma, de imprumut.
De altfel, asa dupa cum a retinut si instanta de apel, intentia recurentilor-reclamanti in acest sens a rezultat si din actul incheiat la data de 9 aprilie 2008, anterior acordarii creditului bancar, din care rezulta faptul ca imprumutatii vor utiliza suma de bani imprumutata in scopul dezvoltarii unui proiect in Cluj-Napoca, aceasta stare de fapt circumscriindu-se notiunii de fapte de comert, in intelesul art.7 C. com., ce era aplicabil la data incheierii contractului de credit.
Ca atare, se poate concluziona ca, pe baza starii de fapt stabilite de instanta de apel in rejudecare, aceasta a aplicat in mod corect dispozitiile art.2 alin.1 din Legea nr.193/2000 si a art.2 lit.b din Directiva nr.93/13/CEE, cat si jurisprudenta CJUE in materie, constatand ca recurentii-reclamanti nu au calitatea de consumatori si nu pot beneficia de dispozitiile legale privind protectia consumatorilor.
3. Nici critica privind schimbarea intelesului lamurit si vadit neindoielnic al actului juridic dedus judecatii nu poate fi retinuta.
In speta, nu se pune problema calificarii gresite a naturii juridice a contractului de imprumut nr. x din 10 aprilie 2008 incheiat intre parti, ci a stabilirii faptului daca reclamantilor-recurenti, in calitate de imprumutati in acest contract, le sunt aplicabile dispozitiile art.2 alin.1 din Legea nr.193/2000 si ale art.2 lit.b din Directiva nr.93/13/CEE privind protectia consumatorilor.
In urma administrarii probatoriului de catre instanta de rejudecare in apel, in urma casarii cu trimitere, s-a constatat ca recurentii-reclamanti nu au calitatea de consumatori, nepunandu-se problema schimbarii caracterului de contract de imprumut al contractului incheiat de reclamanti cu parata, punandu-se doar problema faptului ca acest contract de imprumut nu poate fi considerat unul pentru nevoi personale, cat timp scopul principal pentru care a fost incheiat a fost acela de imprumut al unor profesionisti, cu care s-a dovedit ca recurentii au o legatura functionala, iar din cauza acestui fapt constatat, reclamantii nu pot avea calitatea de consumatori si nu pot beneficia de prevederile legale in materia privind protectia consumatorilor.
De altfel, chiar in art.7 pct.1 alin.1 din OUG nr.50/2010, a fost definita notiunea de consumator utilizata in cuprinsul acestui act normativ ca fiind „persoana fizica ce actioneaza in scopuri care se afla in afara activitatii sale comerciale sau profesionale”, astfel incat recurentii-reclamanti nu pot beneficia nici de prevederile art.1 ale acestui act normativ, ei neavand calitatea de consumatori.
Avand in vedere cele de mai sus, in baza art.312 alin.1 C. proc. civ. – 1865, Inalta Curte a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantii-recurenti B. si A. impotriva deciziei civile nr. 652/2017 din 07 noiembrie 2017, pronuntate de Curtea de Apel Cluj – Sectia a II-a Civila.