Clauze abuzive. Nulitatea clauzelor din conventia de credit privind data ajustarii dobanzii si comisionul de risc. Exceptia prescriptiei dreptului reclamantilor de a solicita restituirea sumelor incasate de societatea sa cu titlu de comision de risc. Variatia dobanzii si comisionului de risc.

ICCJ. Decizia nr. 2875/2013. Civil. Actiune in anulare. Recurs

R O M A N I A

INALTA CURTE DE CASATIE Sl JUSTITIE

SECTIA A II-A CIVILA

Decizia nr. 2875/2013

Dosar nr. 105/99/2012

Sedinta publica din 26 septembrie 2013

Asupra recursului de fata;

Din examinarea actelor si lucrarilor dosarului, constata urmatoarele:

Tribunalul lasi, sectia a ll-a civila, contencios administrativ si fiscal, prin sentinta civila nr. 745 din 24 aprilie 2012 a respins exceptia prescriptiei dreptului la actiune al reclamantilor si exceptia lipsei de obiect a actiunii.

A respins actiunea formulata de reclamantii L.S.C. si L.L.C., in contradictoriu cu SC V.R. SA-Sucursala lasi.

A admis actiunea formulata de reclamantii L.S.C. si L.L.C. in contradictoriu cu parata SC V.R. SA Bucuresti si a constatat nulitatea clauzelor mentionate la pct. 3 lit. d) si pct. 5 lit. a) din Conditiile speciale ale conventiei de credit din 27 martie 2008, privind data ajustarii dobanzii si comisionul de risc.

A obligat parata la eliminarea acestor clauze din conventia de credit din 27 martie 2008 si la restituirea catre reclamanti a sumei de 3716,79 chf reprezentand contravaloarea comisionului de risc achitat in perioada 27 martie 2008 – 22 noiembrie 2010, suma actualizata in raport cu indicele de inflatie de la data restituirii.

A obligat parata sa plateasca reclamantilor suma de 3.000 lei cheltuieli de judecata.

In solutionarea exceptiilor prima instanta a constatat ca cererea reclamantilor are ca obiect constatarea nulitatii absolute a unor clauze din conventia de credit avand ca temei de drept Legea nr. 193/2000. Constatarea caracterului abuziv are drept consecinta juridica constatarea nulitatii absolute a acestora, actiunea fiind imprescriptibila extinctiv, iar capatul de cerere avand ca obiect restituirea sumelor incasate cu titlu de comision de risc este prescriptibila, insa dreptul la actiune conform art. 3 din Decretul nr. 167/1958 ce se coroboreaza cu art. 2 din Legea nr. 193/2000 se naste de la data constatarii caracterului abuziv al clauzelor si nu de la un moment anterior.

Actiunea are obiect intrucat prin actele aditionale s-au modificat clauzele referitoare la garantii si nu clauzele contestate ce nu au fost eliminate din conventie, instanta avand competenta de a analiza caracterul abuziv al acestora.

Instanta a retinut ca sucursala lasi a SC V.R. SA nu este parte in contract si in consecinta nu are calitate procesuala pasiva.

Pe fondul cauzei, tribunalul a analizat clauzele contestate prin prisma art. 4 alin. (6) si art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/ CEE si a constatat ca raporturile contractuale dintre parti intra sub incidenta legii privind clauzele abuzive din contractele intre comercianti si consumatori, categorii ce sunt definite prin legea speciala.

Apararea paratei ce a invocat ca fiind componente ale pretului clauzele contestate a fost inlaturata, motivata pe faptul ca Directiva si nici art. 4 alin. (6) Legea nr. 193/2000 nu exclud automat si nediferentiat de la controlul caracterului abuziv, clauzele referitoare la pret, ci fac referire la adecvarea dintre pret si serviciile sau produsele oferite in schimb, ci trebuie sa existe o contraprestatie corespunzatoare pretului perceput. Totodata, pentru a fi excluse de la controlul privind caracterul abuziv, clauza referitoare la pret sa fie exprimata in mod clar si inteligibil, conditii pe care clauzele contestate nu le indeplinesc.

Tribunalul a retinut in ce priveste comisionul de risc, definit in Sect. 3 Costuri ca este identic cu aceea din art. 3 alin. (1) dobanda curenta, iar destinatia, justificarea acestuia, nu se regaseste in alta prevedere contractuala, ce impune concluzia a doua costuri pentru acelasi serviciu si nu excepteaza clauza din pct. 5 a de la analiza caracterului abuziv.

Tribunalul a analizat punctual art. 4 din Legea nr. 193/2000, constatand ca nu s-a probat negocierea, sarcina ce ii revenea paratei. Comisionul este inclus intr-un contract standard, preformulat, incluse in Conditiile generale ale conventiei, fiind un drept stabilit, fiind fixat doar modul de calcul si scadenta prin Conventia de credit incheiata de parti. Destinatia comisionului de risc nu a fost clarificata in contract, avand acelasi rol cu dobanda, explicata doar in cursul judecatii, fiind imposibil pentru un consumator diligent, dar fara cunostinte de specialitate in domeniu sa-l poata negocia, comision al carui mod de functionare nu-i era cunoscut. Constatarea caracterului abuziv al clauzei pct. 5 lit. a) impune, se arata in considerentele sentintei, repunerea partilor in situatia anterioara, respectiv a obligarii paratei la restituirea sumelor incasate necuvenit cu titlu de comision de risc.

In ceea ce priveste caracterul abuziv al clauzei art. 3 lit. d), data ajustarii dobanzii, cu aceeasi motivare tribunalul retine ca fiind admisibila cererea de a se constata caracterul abuziv.

Astfel, nu s-a dovedit ca parata a procedat la particularizarea clauzei in raport de art. 4 alin. (1), (2) si (3) din Legea nr. 193/2000, iar schimbarile semnificative pe piata monetara nu sunt transparente, fiind indicate generic fara o fundamentare obiectiva si rezonabila, lasand loc arbitrariului bancii.

Tribunalul nu a primit apararea paratei ce a invocat posibilitatea rezilierii contractului, restituirea anticipata a creditului, motivata pe comportamentul potential abuziv al acesteia ce nu poate genera o cauza de reziliere, cat si a faptului ca cele doua parti au incheiat conventia pentru a produce efecte si nu in scopul rezilierii anticipate, prin fraudarea drepturilor consumatorului.

Constatand caracterul abuziv al clauzelor, instanta a dispus eliminarea din conventie, derularea in continuare a acesteia cu restituirea sumelor incasate necuvenit.

Prin Decizia nr. 149 din 26 septembrie 2012, Curtea de Apel lasi, sectia civila a respins apelul formulat de parata SC V.R. SA impotriva sentintei nr. 745 din 24 aprilie 2012 pronuntata de Tribunalul lasi, sectia a II-a civila contencios administrativ si fiscal, si a obligat apelanta sa plateasca intimatului L.S.C. suma de 3.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecata.

Pentru a pronunta aceasta decizie instanta de apel a retinut urmatoarele:

Exceptiile privind prescriptia dreptului la actiunea in constatarea caracterului abuziv al clauzelor si restituirea sumelor incasate cu titlul de comision de risc au fost corect analizate prin prisma Decretului nr. 167/1958 privind prescriptia extinctiva si Legea nr. 193/2000, a momentului nasterii dreptului la actiune.

Nulitatea ca sanctiunea a unui act juridic este definita ca mijlocul prevazut de lege pentru a nu permite ca vointa individuala sa treaca peste ingradirile ce-i sunt impuse prin normele dreptului pozitiv. Constatarea nulitatii unei clauze contractuale are ca efect repunerea partilor in situatia anterioara care implica restituirea reciproca a prestatiilor ce s-au facut in temeiul acesteia.

Intrucat obligatia are ca obiect o suma de bani, repunerea in situatia anterioara este posibila si consta in restituirea a ceea ce s-a incasat necuvenit de parata urmare constatarii caracterului abuziv si al nulitatii clauzei inscrise in art. 5 lit. a) din Conditiile speciale ale conventiei de credit. Faptul ca reclamantii si-au asumat obligatia de a restitui creditul in rate, conform planului de rambursare nu inlatura obligatia de restituire a sumelor incasate in baza clauzei abuzive pentru care s-a constatat nulitatea, fiind incident art. 6 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele incheiate intre comercianti si consumatori care prevad: „Clauzele abuzive cuprinse in contract si contestate fie personal fie prin intermediul organelor abilitate de lege nu vor produce efecte asupra consumatorului”.

In speta sintagma, „a nu produce efecte” consta in repunerea partilor in situatia anterioara, a obligarii paratei sa restituie ceea ce a incasat necuvenit, nefiind supusa unui termen pentru exercitarea dreptului.

Sub acest aspect solutia tribunalului se retine ca fiind legala.

In art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 in Cap. Dispozitii Generale prevede ca: „Orice contract incheiat intre comercianti si consumatori pentru vanzarea de bunuri sau pretarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fara echivoc, pentru intelegerea carora nu sunt necesare cunostinte de specialitate.

In consecinta, faptul ca reclamantii sunt consumatori de credite cat si pretinsa transparenta nu poate constitui un motiv pentru inlaturarea caracterului abuziv a clauzei contestate in masura in care sunt indeplinite celelalte conditii cerute de lege.

Motivarea in drept a tribunalului cuprinde aplicarea si interpretarea la situatia de fapt probata a Legii nr. 193/2000 republicata – conform art. 5 lit. m) Titlu III din Legea nr. 367/2007, a textului in vigoare la data incheierii conventiei de credit si nu a actului normativ adoptat ulterior O.U.G.nr. 50/2010.

Reclamantii, ca motiv de nulitate, nu au invocat vicii de consimtamant ca o conditie de validitate a actului juridic conform dreptului comun, a C. civ. de la art. 1864 (art. 948), ci incalcarea dispozitiilor legii speciale ce defineste clauzele abuzive din contractele incheiate intre comercianti si consumatori, calitate pe care o au partile in proces, asa cum este definita prin art. 2 din Legea nr. 193/2000 si Lista anexa cuprinzand clauzele considerate a fi abuzive.

In consecinta, reclamantii aveau numai obligatia de a dovedi indeplinirea conditiilor impuse de legea speciala, pentru constatarea caracterului abuziv al clauzei ceea ce au probat, in speta.

In conditiile generale ale Conventiei in Sectiunea Definitii 3) Costuri la pct. 3.5 parata a inclus comisionul de risc pe care imprumutatul il datoreaza bancii pe toata perioada creditului, a carui mod de calcul si scadenta /scadentele platii acestuia se stabilesc in Conditiile speciale.

In art. 5 Comisioane; 5.1. Comisioane in legatura cu acordarea si utilizarea creditului (a) comision de risc se prevede „0,22%, aplicat la soldul creditului, platibil lunar in zilele de scadenta, pe toata durata de derulare a conventiei”. Constatarea tribunalului ca nu s-a negociat direct cu reclamantii clauza este corecta, intrucat este inclusa in conventia standard ce cuprinde Conditii generale si Conditii speciale, forma conventiei fiind impusa de banca.

Alaturat celorlalte clauze, intre care alte comisioane, garantii, penalitati, dobanda curenta (pct. 3) a creat un dezechilibru intre prestatiile partilor, in sensul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Curtea a avut in vedere si faptul ca acest comision a fost impus fara sa se arate in functie de ce a fost stabilit si concret, cand se produce, in ce consta, de ce s-a impus aplicarea lui desi existau garantii imobiliare, de ce este nerambursabil la finalul creditului in situatia neproducerii riscului sau daca se poate restitui si in ce situatii.

Curtea de apel a retinut ca prin modul in care a fost formulat si perceput comisionul de risc, fara nici o posibilitate de negociere s-a urmarit perceperea sub alta forma a unui nou comision, cu acelasi efect ca si dobanda

Sustinerile apelantei potrivit carora contractul este legea partilor, ca reclamantii l-au acceptat si ca nu trebuiau sa-l incheie nu au fost primite.

Reclamantii ca si celelalte persoane ce apeleaza la imprumuturi bancare nu au avut alta posibilitate pentru a beneficia de serviciile bancii decat sa accepte aplicarea in bloc a conditiilor prestabilite de aceasta.

Imprejurarea ca in conditiile generale ale conventiei in sectiunea costuri sunt redate toate costurile pe care imprumutatul trebuie sa le plateasca pentru credit inclusiv dobanda (curenta, penalizatoare, pentru debit neautorizat) si celelalte cheltuieli (diferite cheltuieli) nu exclude in temeiul Legii nr. 193/2000 controlul judiciar asupra caracterului abuziv al clauzei contestate, pentru fiecare in parte.

Tribunalul a aplicat corect dispozitiile legale in materie cand a constatat caracterul abuziv al clauzei inscrisa in art. 3 lit. d) din Legea nr. 193/2000.

Curtea a constatat ca prin clauza contestata (art. 3 lit. d) s-a acordat paratei dreptul discretionar de a revizui in mod unilateral rata dobanzii curente, fara o negociere prealabila cu clientul-reclamant, ce urmeaza a fi doar instiintat.

Pretinsul motiv intemeiat „nu reprezinta o” situatie clara, precisa, caracterizata prin previzibilitate ci este doar „generica”, astfel incat consumatorul este pus in situatia de a nu le cunoaste sau putea aprecia si anticipa consecintele ce se pot produce. Textul impune pentru apelanta numai obligatia de instiintare, data modificarii fiind aceea a comunicarii, consumatorul nu are nici un drept, partile nu negociaza dobanda si nu este motiv de reziliere.

In consecinta, clauzele referitoare la dobanda pot constitui obiect al cercetari judecatoresti si intra sub incidenta Legii nr. 193/2000, fiind incluse in lista anexa a legii ce cuprind clauzele considerate ca fiind abuzive alin. (1) lit. a).

Curtea a retinut ca in contract nu s-au precizat (lit. a) anexa) motivele intemeiate in concret. Faptul ca furnizorul de servicii financiare isi rezerva dreptul de a modifica rata dobanzii (teza a ll-a, alin. (2) platite de consumator este conditionata alaturat notificarii prealabile, cumulativ si cu dreptul celeilalte parti contractante de a avea „libertatea de a rezilia imediat contractul”, conditie neindeplinita in cauza.

Caracterul abuziv al clauzei contestate este dat de modalitatea unilaterala fara negociere a neindicarii in concret in contract a motivelor la data incheierii, cu efect imediat de la comunicare si fara drept de a solicita rezilierea de consumatori, neavand relevanta costul total al creditului.

In consecinta, clauza prin care imprumutatorul are dreptul de a modifica unilateral dobanda fara a fi raportata la un indicator precis individualizat face ca respectiva clauza – asa cum a retinut si tribunalul – sa fie interpretata doar in favoarea imprumutatorului, aceasta servind doar intereselor comerciantului fara a da posibilitatea consumatorului de a verifica daca majorarea este judicios dispusa si daca era necesara sau proportionala scopului urmarit.

Omisiunea inserarii, motivelor temeinice in contract impune concluzia ca nu s-au negociat, ceea ce este contrar si bunei-credinte creand totodata si dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor. intrucat nu sunt cunoscute motivele de consumator iar apelanta prin rezervarea dreptului de a modifica oricand art. 3, fara nici o optiune a intimatului in a o influenta ori a cere rezilierea, face incident art. 4 din Legea nr. 193/2000, clauza fiind abuziva.

Curtea de apel a retinut ca numai instiintarea consumatorului caruia nu i se poate imputa ca nu a fost diligent, in speta, fara a fi indeplinite cumulativ si, celelalte conditii – obligatorii impuse comerciantului nu inlatura caracterul abuziv.

De altfel, contractul fiind pe durata determinata si tipul de dobanda negociat si, acceptat prin semnarea contractului, cat si legislatia privind clauzele abuzive din contractele intre comercianti si consumatori, stabilesc si momentul la care dobanda poate fi modificata si anume atunci cand apar motive temeinice. Partile pot recurge la procedura stabilita de lege, la o data ulterioara incheierii contractului, in cursul derularii. Astfel nu are nici o justificare rezervarea dreptului la data negocierii si, semnarii contractului, cand potrivit bunei-credinte prezumate, toate elementele si costurile pot fi determinate.

Sub aspect probator, reclamanta a dovedit ca dreptul rezervat de apelanta parte in contract a avut loc prin incalcarea art. 4 din Legea nr. 193/2000 ce impune si sanctiunea nulitatii.

In concluziile orale, ca motiv de ordine publica s-a invocat inadmisibilitatea actiunii si a calitatii procesuale active a reclamantilor, Legea nr. 193/2000 fiind un instrument de lucru pentru A.N.P.C.

Exceptiile nu sunt intemeiate.

In conformitate cu art. 14 din Legea nr. 193/2000 „Consumatorii prejudiciati prin contracte incheiate cu incalcarea prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecatoresti in conformitate cu prevederile C. civ. si ale C. proc. civ. Fiind parti in Conventie, reclamantii sunt titularii drepturilor si obligatiilor deduse judecatii ce le confera calitate procesuala.

Reclamantii au optat pentru sesizarea organelor judecatoresti, potrivit C. civ. ceea ce legea speciala permite si nu a sesizarii organelor de control in procedura si competentele instituite prin art. 8 ?i 12 din Legea nr. 193/2000.

O alta interpretare, a conditionarii investirii instantei de judecata de o cercetare prealabila, pe care legea nu o prevede duce la incalcarea principiului legalitatii ce guverneaza procesul civil si liberului acces la justitie, reclamantii avand exercitiul dreptului la actiune.

Cererea de cheltuieli de judecata formulata de intimat s-a apreciat ca intemeiata si dovedita conform art. 274 C. proc. civ.

Impotriva Deciziei nr. 149 din 26 septembrie 2012, pronuntata de Curtea de Apel lasi, sectia civila a declarat recurs parata SC V.R. SA Bucuresti intemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticand-o pentru nelegalitate, solicitand in concluzie admiterea recursului, modificarea deciziei, admiterea apelului, schimbarea sentintei in sensul respingerii cererii de chemare in judecata a reclamantilor.

In criticile formulate recurenta parata a sustinut in esenta urmatoarele:

1. Instanta de apel a interpretat si aplicat gresit dispozitiile legale, in sensul ca in mod nelegal a respins exceptia prescriptiei dreptului reclamantilor de a solicita restituirea sumelor incasate de societatea sa cu titlu de comision de risc.

Ca potrivit art. 3 alin. (1) teza I din Decret nr. 167/1958, termenul prescriptiei este de 3 ani, ca art. 7 alin. (1) din acelasi act normativ dispune ca prescriptia incepe sa curga de la data cand se naste dreptul la actiune sau dreptul de a cere executarea silita, iar conform art. 8 alin. (1) prescriptia dreptului la actiune in repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicita, incepe sa curga de la data cand pagubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoasca, atat paguba cat si pe cel care raspunde de ea, iar alin. (2) prevede ca dispozitiile alineatului precedent se aplica prin asemanare si in cazul imbogatirii fara just temei. Ca in speta este aplicabil art. 9 alin. (2) din Decret nr. 167/1958, fiind esentiala identificarea momentului de la care prescriptia dreptului subiectiv personal dedus judecatii (privind restituirea sumelor incasate cu titlu de comision de risc/administrare) incepe sa curga, fiind de notorietate aspectul ca actiunea in restituire arc caracterul unei actiuni patrimoniale si personale (si prescriptibile extinctiv) care se incadreaza in actiunile bazate pe imbogatirea fara justa cauza sau uneori, in actiunile intemeiate pe plata nedatorata.

Recurenta sustine ca regula instituita de art. 8 alin. (1) din Decret nr. 167/1958 stabileste in ceea ce priveste actiunea in raspundere civila pentru paguba cauzata prin fapta ilicita si cazurile asimilate, ca prescriptia extinctiva incepe sa curga, in principiu, de la data cand pagubitul a cunoscut sau trebuia ori putea sa cunoasca paguba si pe cel care raspunde de ea.

Or, in speta de fata este de necontestat ca reclamantii aveau posibilitatea si trebuiau sa cunoasca pretinsul prejudiciu si, implicit, „micsorarea patrimoniului” acestora, precum si beneficiarul acestei mariri, respectiv Volksbank, inca de la momentul perceperii comisionului de risc.

In acest sens a sustinut ca, avand in vedere ca actiunea a fost inregistrata pe rolul Tribunalului lasi la data de 26 iulie 2011, rezulta fara echivoc faptul ca dreptul de a cere restituirea sumelor incasate de societatea sa cu titlu de comision de risc in perioada 20 martie 2008 – 21 iulie 2008 este prescris (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

2. Instanta de apel a interpretat si aplicat in mod gresit prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, in sensul ca in mod nelegal a retinut faptul ca, clauzele inscrise la art. 3 lit. d) si 5 lit. a) din Conditiile Speciale ale conventiei de credit, referitoare la variatia dobanzii si comisionului de risc, nu se incadreaza in categoria clauzelor care pot face obiectul cererii sub aspectul caracterului abuziv(art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Recurenta sustine ca dobanda si comisionul de risc fac parte din pretul contractului, pretul contractului fiind o componenta a obiectului contractului, astfel ca, clauzele cuprinse in conventia de credit din 27 martie 2008 incheiata intre societatea sa si reclamanti, art. 3 lit. d) si art. 5 lit. a), sunt exprimate clar si inteligibil astfel ca nu pot face obiectul controlului instantei de judecata cu privire la caracterul abuziv, neindeplinind niciuna dintre cele trei conditii cumulative, dupa cum urmeaza:

Clauzele reglementate la art. 3 lit. d) si 5 lit. a) din Conditiile speciale ale conventiei de credit au fost negociate, sustinand in acest sens, ca la incheierea conventiei de credit, clientilor bancii li se comunica Conditiile generale si se discuta si negociaza Conditiile speciale, care contin si obligatiile cele mai importante ale acestora, fapt confirmat prin semnatura lor, clauze ce sunt obligatorii pentru parti. Recurenta a sustinut ca, contractele incheiate de institutiile de credit sunt formate din mai multe documente, printre care Conditiile speciale, care se negociaza si se discuta cu fiecare client in parte si Conditiile generale, standardizate, si ca in toate cazurile numai conditiile generale bancare au natura juridica a unor contracte de adeziune, nu si conditiile speciale, care se discuta si se negociaza cu fiecare client in parte, situatie ce este explicata in special prin ratiuni de eficienta economica, cu consecinta standardizarii cadrului contractual care le guverneaza.

Continutul acestor conditii standard este elaborat de banca, clientul putand sa le accepte si sa intre intr-un raport juridic contractual cu institutia de credit sau sa le refuze si sa nu incheie contractul.

Ratiunea elaborarii de catre banca a conditiilor generale contractuale rezida in guvernarea ansamblului contractelor bancare apartinand unei anumite specii contractuale, pe care banca urmeaza sa le incheie eu potentialii clienti. in considerarea calitatii sale de profesionist, banca are sarcina de a informa clientul in scopul de a face serviciul respectiv util clientului, insa obligatia unei informari corecte incumba si clientului fata de banca.

Banca are, insa, obligatia de a oferi clientilor acces la conditiile generale de contractare, iar clientii au dreptul de a primi, la cerere, din partea bancii toate informatiile relevante pentru operatiunile bancare intreprinse. Or, aceasta obligatie a fost indeplinita cu ocazia negocierii conditiilor speciale cu reclamantii intimati, moment in care acestia au avut acces la conditiile generale.

Recurenta a sustinut, ca numai conditiile generale din conventie ridica din perspectiva dreptului consumatorului, problema clauzelor abuzive, justificat de caracterul nenegociabil al acestora, legata practic de imposibilitatea obiectiva a clientului de a influenta continutul acestora. Prin urmare, legislatia retine prezumtia inexistentei negocierii clauzelor numai in ceea ce priveste conditiile standard preformulate, nu si in cazul conditiilor speciale, fata de care eventuala proba a inexistentei negocierii cade in sarcina consumatorului.

3. Clauza contractuala prin care s-a reglementat modalitatea de calcul/de percepere a ratei dobanzii si conditiile modificarii unilaterale a acesteia, respectiv art. 3 lit. d), nu este o clauza abuziva in intelesul art. 4 din Legea nr. 193/2000.

In ceea ce priveste solicitarea reclamantilor de constatare a caracterului abuziv al clauzei 3 lit. d) din Conditiile Speciale ale conventiei de credit, arata ca, acestia din urma au semnal conventia de credit din 15 februarie 2008, iar, partile, prin semnarea acesteia, au declarat in mod expres ca (i) sunt de acord cu costurile contractului si (ii) cunosc si accepta drepturile si obligatiile ce le revin conform clauzelor contractuale.

Clauza reglementata la art. 3 lit. d) din conventia de credit nu creeaza un dezechilibru intre drepturile si obligatiile partilor.

In acest sens, recurenta a aratat faptul ca insusi scopul inserarii in conventia de credit a posibilitatii bancii de a revizui rata dobanzii a fost tocmai acela de a nu se ajunge la un dezechilibru intre drepturile si obligatiile partilor, avand in vedere perioada indelungata de timp (30 de ani) pentru care s-a incheiat contractul.

Conventia in cauza fiind un contract de credit, are ca obiect punerea la dispozitie a unor sume de bani, pentru o anumita perioada de timp, in schimbul unui anumit pret. Pretul este format din dobanda si din comisioane, iar dobanda cuprinde costurile pe care banca le are pentru a putea pune la dispozitie suma imprumutata pentru o perioada indelungata de timp, costuri care sunt intr-o continua evolutie fiind imposibil de prevazut, pentru toate bancile, uneori chiar pe o perioada foarte scurta de timp.

Astfel, avand in vedere perioada foarte indelungata in care un contract de credit isi produce efectele precum si evolutia continua a costurilor pe care o banca le poate avea, rezulta ca este mai mult decat vital pentru banca prevederea in contract a unei dispozitii care sa ii confere acesteia posibilitatea de a revizui rata dobanzii.

O astfel de posibilitate este prevazuta inclusiv de legislatia in vigoare, respectiv de dispozitiile pct. 1, lit. a) parag. 2 din Anexa Legii nr. 193/2000.

Este adevarat ca, potrivit pct. 1, lit. a), primul parag., din Anexa Legii nr. 193/2000 conform caruia „sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care: a) dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fara a avea un motiv intemeiat care sa fie precizat in contract”, motivul intemeiat care da dreptul comerciantului sa modifice unilateral clauzele contractului trebuie prevazut in contract, insa aceasta prevedere este una generala de la care se poate deroga daca sunt indeplinite conditiile prevazute la urmatorul paragraf de la pct. 1, lit. a) din Anexa Legii nr. 93/2000.

In acest sens, dispozitiile pct. 1, lit. a), al doilea parag., din Anexa Legii nr. 193/2000 prevad expres faptul ca „prevederile acestei litere (respectiv ale pct. 1 lit. a), primul parag., din Anexa Legii nr. 193/2000, nu se opun (respectiv, nu se aplica) clauzelor in temeiul carora un furnizor de servicii financiare isi rezerva dreptul de a modifica rata dobanzii platibile de catre consumator ori datorata acestuia din urma sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fara o notificare prealabila, daca exista o motivatie intemeiata, in conditiile in care comerciantul este obligat sa informeze cat mai curand posibil despre aceasta celelalte parti contractante si acestea din urma au libertatea de a rezilia imediat contractul”.

Astfel, rezulta fara echivoc faptul ca prevederile pct. 1 lit. a), al doilea parag., din Anexa Legii nr. 193/2000 nu mai impun ca „motivatie intemeiata” sa fie prevazuta in contract, ci doar ca aceasta sa existe la data modificarii ratei dobanzii, cu obligatia furnizorului de servicii financiare de a informa in acest sens consumatorul.

In consecinta, avand in vedere faptul ca obligatia sa de a informa consumatorul in cazul revizuirii ratei dobanzii curente este prevazuta expres in conventia de credit, la art. 7 alin. (2). lit. d) din Conditiile generale, nu se va putea retine existenta vreunui abuz caracterizat de insasi existenta acestei clauze, intrucat motivul pentru care rata dobanzii poate fi modificata unilateral este verificabil.

De asemenea, arata si faptul ca prin art. 3 lit. a) din Conditiile speciale ale conventiei de credit partile au prevazut o anumita rata a dobanzii, insa la art. 3 lit. d) tot din Conditiile speciale, s-a prevazut perioada limita pana la care este aplicabil procentul initial.

Prin urmare rata fixa stabilita initial este supusa unui termen, eveniment viitor si sigur ca realizare, dar a carei data nu este cunoscuta, astfel incat nu se poate retine de catre instanta ca partile au avut in vedere o dobanda fixa decat pe o durata limitata de timp.

Astfel, rezulta fara echivoc faptul ca reclamantii au cunoscut de la bun inceput ca dobanda poate fi modificata de catre banca in temeiul 3 lit. d) din Conditiile speciale ale conventiei de credit, incat nu se poate afirma ca exista un dubiu in acest sens.

S-a invocat ca si practica judiciara Decizia nr. 77 din data de 13 februarie 2008 pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti, intr-o cauza similara.

De asemenea, nu se poate retine nici ca o asemenea clauza este contrara bunei-credinte avand in vedere ca ea nu intervine in mod speculativ si in detrimentul clientului ci in situatii exceptionale atunci cand, in mod obiectiv, piata monetara sufera o transformare care impune luarea unor masuri pentru restabilirea echilibrului contractual.

In aceste conditii, nu se poale considera ca inserarea unei astfel de clauze in contract ar fi de natura sa creeze un dezechilibru intre drepturile si obligatiile partilor astfel incat, din aceasta perspectiva, aceasta conditie, prevazuta de dispozitiile art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu este indeplinita.

Totodata, avand in vedere cele mai sus mentionate, art. 3 lit. d) din Conditiile speciale ale conventiei, ce confera bancii posibilitatea de a modifica rata dobanzii numai in cazul aparitiei unor situatii semnificative pe piata monetara sub nicio forma nu poate fi considerat ab initio o clauza abuziva intrucat este esential pentru banca stipularea unor astfel de clauze care sa combata riscul aparitiei unor situatii imprevizibile, in asa fel incat banca sa poata revizui efectele contractului in astfel de situatii care conduc la ruperea echilibrului contractual, respectiv in momentul in care efectele contractului ajung sa fie altele decat cele avute in vedere de parti la data incheierii actului, cand partile si-au asumat obligatii in anumite conditii economice date.

Pe de alta parte, rezulta cu claritate faptul ca, un eventual caracter abuziv al unor astfel de clauze se va putea analiza numai prin raportare la situatia concreta, respectiv daca banca in functie de situatia data a interpretat cu buna – credinta sau abuziv clauza contractuala si daca a avut o conduita coerenta in desfasurarea raporturilor contractuale. Or, in prezenta cauza reclamantii nu au pretins si nu au dovedit ca banca ar fi majorat dobanda in mod abuziv.

In consecinta, pentru a se retine un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor se impunea producerea unui prejudiciu reclamantilor, or, in mod evident intimatii nu au dovedit producerea unui prejudiciu in patrimoniul acestora atata timp cat dobanda nu a fost majorata.

Recurenta a sustinut si faptul ca dispozitiile conventiei de credit nu ingradesc in nici un mod posibilitatea reclamantilor de a solicita rezilierea contractului, conform art. 7 din Legea nr. 193/2000, cu toate consecintele ce decurg din exercitarea acestei optiuni, iar, dreptul acestora de a rezilia contractul rezulta din lege, nefiind necesara prevederea acestuia si in conventia de credit.

Clauza referitoare la rata dobanzii se asociaza cu obiectul principal al conventiei de credit.

In opinia recurentei, o clauza abuziva este aceea care modifica echilibrul contractual, de cele mai multe ori in mod imperceptibil, sau greu perceptibil pentru consumator. Or. in cazul prevazut la art. 3 lit. d) nu se regaseste o astfel de situatie, deoarece clauza face parte din chiar obiectul conventiei de credit incheiate.

Prin aceste dispozitii s-a urmarit impunerea cel putin a unui nivel minim de constientizare in sarcina consumatorului, care nu poate profita de calitatea de consumator pentru a obtine beneficii referitoare la pret, care este principalul element pe care un consumator trebuie sa il ia in calcul atunci cand incheie un contract.

Rata dobanzii este elementul cheie despre care banca isi informeaza clientii de la primul contact referitor la incheierea unui contract de credit, fiind principalul criteriu al reglarii concurentei intre banci.

In consecinta, modalitatea de stabilire a acesteia nu poate fi analizata din perspectiva clauzelor abuzive, in acest sens convergand atat dispozitiile din legislatia nationala, cat mai ales prevederile comunitare.

4. Clauza contractuala ce reglementeaza dreptul bancii de a percepe comisionul de risc, respectiv art. 5 lit. a) din Conditiile speciale, nu este o clauza abuziva in intelesul art. 4 din Legea nr. 193/2000.

In acest sens recurenta a aratat faptul ca perceperea comisionului de risc de catre banca este perfect legala, cu atat mai mult cu cat la data incheierii conventiei de credit perceperea unui astfel de comision nu era interzisa de nicio dispozitie legala in vigoare la acel moment.

In acest sens a aratat ca, prevederile O.U.G. nr. 50/2010, nu se aplica contractelor de credit in curs de derulare la data intrarii in vigoare a acestei ordonante, astfel incat, prevederea si totodata, perceperea comisionului de risc, de catre banca au fost si sunt perfect legale.

In continuare a sustinut ca dispozitiile contractuale, care reglementeaza comisionul de risc nu intra in categoria clauzelor considerate abuzive prevazute la pct. 1, lit. b) din Anexa Legii nr. 193/2000, intrucat comisionul de risc a fost cunoscut de catre parti la momentul incheierii contractului, fiind prevazut in mod expres atat cuantumul procentual – art. 5. lit. a) din conventia de credit – cat si suma pe care reclamantii urmau sa o achite pe parcursul perioadei contractuale, fiind evidentiat distinct si clar in graficul de rambursare care, de asemenea, a fost semnal de catre clienti la momentul contractarii creditului.

Din analiza graficului de rambursare, care reprezinta o parte integranta a conventiei de credit rezulta ca acest comision de risc este prevazut ca o parte importanta a pretului creditului alaturi de dobanda, prestatie cuvenita bancii in schimbul acordarii creditului si care a fost avuta in vedere de ambele parti la momentul incheierii contractului iar, pentru institutia sa, aceasta prestatie are semnificatia a insusi pretului creditului acordat.

Astfel, avand in vedere dispozitiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2008, precum si considerentele de mai sus, rezulta fara echivoc faptul ca, in acest caz, nu s-a creat, in detrimentul consumatorului si contrar cerintelor bunei-credinte, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor, ci situatia reprezinta un caz tipic in care cumparatorul accepta pretul contractului propus de catre vanzator, element caruia instanta nu ii poate aduce atingere prin invocarea legii clauzelor abuzive, indiferent de denumirea sau structura pretului contractului -dobanda, comision de risc, de administrare, etc, cat timp acesta a fost cunoscut si acceptat de catre cumparator la momentul incheierii contractului.

Clauza ce reglementeaza comisionul de risc nu creeaza un dezechilibru intre drepturile si obligatiile partilor.

Instanta de apel in mod nelegal a retinut ca natura abuziva a clauzei prevazute la art. 5. lit. a) este data de faptul ca in conventia de credit nu este descris motivul perceperii comisionul de risc, iar, prin aceasta s-ar crea un dezechilibru intre drepturile si obligatiile partilor, intrucat desi in conventia de credit nu s-a prevazut in mod concret care este riscul pe care urmeaza sa il acopere comisionul de risc aceasta imprejurare, privita si din perspectiva faptului ca simpla acordare a unui credit presupune o serie de riscuri inerente acestei activitati comerciale, nu este suficienta pentru a transforma clauza avand ca obiect stipularea unui comision de risc intr-una abuziva.

De asemenea, scopul comisionului de risc rezulta chiar din denumirea sa de „comision de risc”, respectiv de acoperire a riscului de nerambursare a creditului, astfel incat in conventia de credit nu era necesara explicarea detaliata a sa, pentru reclamanti esential era sa cunoasca cuantumul comisionului de risc si daca acesta este convenabil pentru ei.

In acest sens, sunt si dispozitiile art. 117 alin. (2) din O.U.G. nr. 99/2006, care permit institutiilor de credit sa perceapa dobanzi, penalitati, comisioane, alte costuri si speze bancare numai daca plata acestora este prevazuta in contractul incheiat intre parti, or, plata comisionului de risc a fost stipulata in conventia de credit incheiata intre parti.

Totodata, art. 5. lit. a) din Conditiile speciale, ce reglementeaza comisionul de risc nu poate fi calificat ca fiind o clauza abuziva, intrucat articolul in cauza este clar, cuantumul comisionului este determinat si nu depinde de vointa unilaterala a bancii deoarece a fost stabilit de ambele parti la data incheierii conventiei de credit si nu sunt prevazute in contract clauze de modificare unilaterala a acestui comision.

De asemenea, nu se poate sustine ca intre cuantumul comisionului de risc si prestatia suportata de catre banca s-a creat un dezechilibru avand in vedere riscul ridicat pe care banca ar fi nevoita sa il suporte in cazul in care nu ar fi rambursat creditul. Nu se poate sustine nici faptul ca pentru comisionul de risc nu exista o contraprestatie a bancii, atata timp cat banca preia riscurile rezultate din nerambursarea creditului. Cu privire la acest aspect, a sustinut ca art. 1 alin. (3) din Legea nr. 193/2000 interzice comerciantilor sa stipuleze clauze abuzive in contractele incheiate cu consumatorii. Art. 4 califica drept abuziva acea clauza contractuala care nu a fost negociata direct cu consumatorul si care prin ea insasi sau impreuna cu alte prevederi din contract, creeaza in detrimentul consumatorului, prin infrangerea cerintelor bunei credinte, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor.

Potrivit Legii nr. 193/2000, in aprecierea caracterului abuziv al unei clauze contractuale, se tine scama de natura bunurilor sau serviciilor care fac obiectul contractului, de toate circumstantele care privesc incheierea sa si, de asemenea, de toate celelalte clauze ale contractului sau ale altui contract de care acesta depinde.

Pe de alta parte, o clauza poate fi declarata abuziva in caz de disproportie considerabila si nejustificata intre drepturile si obligatiile partilor.

Atat Directiva nr. 93/13/ CEE, cat si Legea nr. 193/2000 au exclus din spatiul lor de incidenta clauzele care privesc adecvarea intre pret si

remuneratie, pe de o parte si serviciile sau bunurile de furnizat in contraprestatie.

Potrivit acestor acte normative sanctiunile legale intervin numai daca dezechilibrul este semnificativ, la nivelul intregului contract, capabil sa afecteze insasi utilitatea acestuia.

in speta, insa, nu s-a probat ca articolul care reglementeaza comisionul de risc ar fi fost inserat cu rea credinta, de catre banca si cu atat mai putin ca determina caracterul nevalabil al cauzei actului juridic si implicit ca ar compromite echilibrul acestuia si ca potrivit art. 967 C. civ. valabilitatea cauzei se prezuma, pana la dovada contrarie, iar reclamantii nu au rasturnat prezumtia legala in conditiile in care au beneficiat de credit si au cunoscut de la incheierea contractului cuantumul acestui comision.

Ca si alte comisioane si comisionul de risc este un clement al pretului bancii, o componenta a costurilor aferente punerii la dispozitie a creditului si ca nu trebuie uitat ca, in momentul in care se acorda un credit, banca, ca orice agent economic urmareste obtinerea unui profit.

Cu privire la comisionul de risc, a aratat faptul ca acesta nu este un echivalent al garantiei reale imobiliare, ca in ceea ce priveste soliditatea garantiei, aceasta nu este in masura sa asigure recuperarea sumelor acordate de catre banca, garantiile reprezentand ultima sursa de rambursare a unui credit, bancile neavand ca obiectiv acumularea unor proprietati imobiliare in contul creantelor. Garantia, de cele mai multe ori, este menita sa acopere exclusiv valoarea sumei imprumutate, din aceasta scazandu-se costurile pe care banca le inregistreaza cu executarea acesteia.

Mai mult decat atat, este de notorietate faptul ca, in prezent, criza pietei imobiliare a determinat o scadere a valorii imobilelor, inclusiv a celor aduse in garantii cu pana la 50% in unele zone ale tarii, astfel incat este evident faptul ca si in cazul de fata garantiile oferite nu mai sunt in masura sa acopere in acest moment creditul acordat, astfel incat in mod nelegal atat prima instanta cat si instanta de apel au retinut faptul ca banca nu suporta niciun risc avand in vedere ca este beneficiara unei garantii reale imobiliare.

De asemenea, nu exista nicio reglementare legala care sa prevada faptul ca se poate percepe comision de risc doar in situatia creditelor acordate fara garantie.

Perceperea comisionului de risc nu poate fi considerata abuziva chiar daca in favoarea sa reclamantii au constituit garantii, intrucat atat perioada de timp destul de mare, de 30 de ani pentru care s-a acordat creditul, cuantumul ridicat al sumei imprumutate, cat si toate aspectele care pot concura la expunerea bancii riscurilor devalorizarii sau diminuarii garantiilor ce au fost constituite in favoarea sa, sau a riscului de a nu i se restitui integral suma acordata si de a nu incasa profitul preconizat, trebuie luate in considerare de catre banca.

Riscul de credit este asumat in urma analizei economico-financiare a solicitantului de credit si a soliditatii garantiilor reale sau personale pe care acesta le propune ca accesoriu al creantei principale. Riscul de credit se afla totodata in stransa corelatie cu riscul de diminuarea a valorii creantelor, riscul contrapartidei, riscul de pozitie, riscul de decontare/livrare, riscul valutar, riscul de marfa, riscul reputational si riscul operational, astfel cum sunt acestea reglementate de dispozitiile art. 126 alin. (1) din O.U.G. nr. 99/2006 privind institutiile de credit si adecvarea capitalului.

Astfel, perceperea comisionului de risc este justificata avand in vedere costurile pe care administrarea riscurilor le presupune, respectiv costuri ce privesc infiintarea si organizarea de departamente ce se vor ocupa de gestionarea acestor riscuri, costuri cu salariatii din cadrul acestor departamente, costuri legate de sistemul tehnologic (hardware si software) precum si de dezvoltarea acestuia, etc, astfel incat este firesc ca aceste costuri sa se regaseasca si in costul total al creditului.

Comisionul de risc este parte a pretului contractului, astfel ca potrivit legislatiei in vigoare, debitorul bancii, suportand costul creditului este dator in realitate sa suporte cele doua componente principale ale acestuia, respectiv dobanda, si comisionul la care se poate adauga penalizarea pentru intarzierea rambursarii creditului si a platilor dobanzii. Costurile aferente gestionarii riscului vor fi suportate de beneficiarul final, respectiv de client. Prin acest mecanism, costul ce cuprinde riscul, denumit comision de risc, devine parte importanta a pretului contractului.

Tocmai de aceea, preluandu-se intr-un mod simplist dispozitiile art. 4 alin. (1) al Directivei nr. 93/13/ CEE, legiuitorul roman a reglementat la randul sau excluderea clauzelor privind pretul contractului de la controlul de excesivitate prin art. 4 alin. (6).

Excluderea se explica prin faptul ca pe de o parte controlul pretului este o chestiune ce tine de dreptul concurentei si de aceea nu ar trebui sa-si gaseasca locul intr-o reglementare privind protectia consumatorului, iar, pe de alta parte, pretul este elementul cel mai bine inteles de catre consumator.

Clauza contractuala privind dreptul sau de a percepe comisionul de risc reprezentand parte integranta a pretului contractului de credit nu poate fi, prin urmare, anulata de catre instanta de judecata ca fiind clauza abuziva in lipsa unui temei legal care sa-i confere instantei de judecata autoritatea de a interveni in aceasta sfera.

De asemenea, nu se poate retine nici faptul ca in prezenta cauza, consimtamantul reclamantilor intimati a fost viciat la data incheierii contractului avand in vedere ca dispozitiile contractuale referitoare la comisionul de risc au fost clar exprimate in cuprinsul contractului, in ceea ce priveste cuantumul sau, obligatia consumatorului de a plati contravaloarea acestuia corelativa dreptului bancii de a-l percepe, iar, toate aceste clauze au fost asumate de parti prin semnarea conventiei de credit.

Concluzionand, (i) perceperea acestui comision de risc a fost reglementata si consimtita contractual de catre ambele parti, fara existenta vreunei constrangeri si (ii) se realizeaza potrivit principiului consfintit de art. 969 C. civ. conform caruia „conventiile legal facute au putere de lege intre partile contractante”. De asemenea, banca a acordat creditul in baza unei structuri de costuri predefinite, astfel incat sa poata fi asigurat atat profitul cat si solvabilitatea acesteia. Comisionul de risc a fost inclus inca de la momentul acordarii creditului in calculul dobanzii anuale efective (D.A.E.).

De asemenea, in cazul in care s-ar eliminarea comisionul de risc din conventia de credit s-ar produce un dezechilibru contractual in defavoarea societatii sale, consecinta fiind diminuarea semnificativa a D.A.E., cu care imprumutatii au fost de acord la momentul semnarii contractului.

Intimatii reclamanti L.L.C. si L.S.C. prin intampinarea depusa la data de 9 august 2013 au cerut respingerea recursului ca nefondat pentru motivele expuse in scris.

Analizand recursul declarat de parata SC V.R. SA impotriva Deciziei nr. 149 din 26 septembrie 2012, pronuntata de Curtea de Apel lasi, sectia civila, din perspectiva criticilor formulate si temeiurilor de drept aratate, tinand cont de limitele controlului de legalitate, inalta Curte a constatat ca recursul este nefondat, pentru urmatoarele considerente:

1. Motivul de recurs prin care recurenta a sustinut nelegalitatea deciziei din perspectiva interpretarii si aplicarii gresite a dispozitiilor art. 3 din Dec. nr. 167/1958 privind exceptia prescriptiei dreptului reclamantilor de a solicita restituirea sumelor incasate de societatea sa cu titlu de comision de risc, este nefondata.

Astfel se constata ca decizia instantei de apel este corecta, fiind data cu aplicarea dispozitiilor legale ce reglementeaza prescriptia extinctiva, reclamantii invocand nulitatea absoluta, nu nulitatea relativa, a clauzelor contractuale, interesul ocrotit de normele juridice respective fiind unul general, de ordine publica.

Este stiut ca Legea nr. 193/2000, care reprezinta transpunerea in legislatia romaneasca a Directivei nr. 93/13/ CEE, nu prevede ca sanctiune anularea clauzelor cu caracter abuziv, ci inopozabilitatea (sau ineficacitatea) acestora in raport cu consumatorul, dar dispozitiile acestei directive sunt de ordine publica, iar regimul juridic al acestei sanctiuni este practic identic cu al nulitatii absolute, acest lucru decurgand din practica Curtii de Justitie a Uniunii Europene.

Astfel, in ce priveste natura interesului protejat, norma respectiva ocroteste un interes general, nu unul individual., in considerentul nr. 50 s-a precizat ca „data fiind natura si importanta interesului public pe care se intemeiaza protectia pe care Directiva nr. 93/13/ CEE o asigura consumatorilor, art. 6 din acesta trebuie sa fie considerat ca o norma echivalenta cu normele nationale care ocupa, in cadrul ordinii interne, rangul de ordine publica.

In acelasi sens, Curtea de Justitie a Uniunii Europene a aratat ca recunoaste judecatorului puterea de a declara din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract” aratand totodata ca aceasta putere „se incadreaza pe deplin in contextul general al protectiei speciale pe care directiva tinde sa o recunoasca interesului colectivitatii, care, facand parte din ordinea publica economica, depaseste interesele specifice ale unor parti. Exista, cu alte cuvinte un interes public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator sa nu-si produca efectele”.

In speta, din examinarea cererii introductive formulata de catre reclamanti, se poate constata ca s-a cerut constatarea caracterului abuziv al unor clauze in contractul de credit, or, dupa cum s-a aratat mai sus, consecinta constatarii caracterului abuziv al unor clauze este echivalenta cu constatarea nulitatii absolute a acestora, nefiind aplicabila sanctiunea existenta in cazul nulitatii relative.

Potrivit jurisprudentei Curtii de Justitie a Uniunii Europene, dispozitiilor constitutionale si ale Tratatului de aderare a Romaniei la U.E., este obligatorie pentru instantele romanesti, intrucat exista un interes public ca aceste clauze, constatate ca fiind abuzive pentru consumator, sa nu-si produca efectele, recunoscand judecatorului national puterea de a le declara nule, chiar din oficiu.

Este adevarat ca art. 3 din Dec. nr. 167/1958 privitor la prescriptia extinctiva prevede durata termenului de prescriptie de 3 ani, iar art. 7 din acelasi act normativ arata ca momentul de la care curge prescriptia, ca regula, este data nasterii dreptului la actiune sau a dreptului de a cere executarea silita, dar in solutionarea acestei exceptii instanta de apel a avut in vedere faptul ca nulitatea unui act juridic, in speta a unei clauze este definita ca mijlocul prevazut de lege pentru a nu permite ca vointa individuala sa treaca peste ingradirile ce-i sunt impuse prin normele dreptului pozitiv si ca efectele constau in desfiintarea actului prin repunerea partilor in situatia anterioara, care implica restituirea reciproca a prestatiilor ce s-au facut in temeiul lui.

Sustinerea recurentei ca interesul protejat in cauza este un interes particular, ca nulitatea relativa ce ar putea exista in cazul protectiei unui interes particular, se prescrie intr-un termen de 3 ani de zile, in conformitate cu art. 3 din Dec. nr. 167/1958, avand ca justificare faptul ca in speta contractul de credit supus analizei a fost incheiat la data de 27 martie 2008, in timp ce actiunea a fost introdusa la 18 iulie 2011, cu depasirea acestui termen, nu poate fi primita in raport de toate reglementarile in materia protectiei consumatorilor, nationale si internationale, ce reprezinta norme care ocrotesc un interes general si ca incalcarea unei norme imperative, care ocroteste un interes general, este sanctionata cu nulitatea absoluta, iar actiunea in constatarea nulitatii absolute este imprescriptibila extinctiv, astfel ca in cauza nu sunt aplicabile prevederile art. 9 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, ce vizeaza actiunea in declararea nulitatii relative.

De altfel, instanta de apel in solutionarea acestei exceptii a argumentat corect ca dreptul la actiune al reclamantilor avand ca obiect restituirea prestatiilor, in situatia constatarii nulitatii unui act juridic curge de la data constatarii de instanta a caracterului abuziv al clauzei si anularii ei si ca dreptul la restituirea prestatiilor, ca aplicatie a repunerii partilor in situatia anterioara, nu poate curge inainte de a se fi constatat nulitatea clauzei, astfel ca momentul incheierii contractului, data de 27 martie 2008, nu are nici o relevanta, retinand ca pe acest capat de cerere nu a operat prescriptia.

Prin urmare, neputand fi vorba de o nulitate relativa, nu sunt aplicabile dispozitiile art. 3 alin. (1) din Dec. nr. 167/1958, nulitatea absoluta putand fi invocata oricand, ca atare, dreptul la actiune al reclamantilor neputand fi apreciat ca prescris.

2. Critica recurentei-parate prin care a sustinut ca instanta de apel a interpretat si aplicat in mod gresit prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, in sensul ca in mod nelegal a retinut faptul ca, clauzele inscrise la art. 3 lit. d) si art. 5 lit. a) din Conditiile Speciale ale conventiei de credit, referitoare la variatia dobanzii si comisionului de risc, nu se incadreaza in categoria clauzelor care pot face obiectul cererii sub aspectul caracterului abuziv este nefondata.

Art. 4 alin. (6) din lege reprezinta transpunerea fidela a art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/ CEE si are urmatorul continut: „evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociaza nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerintele de pret si de plata, pe de o parte, nici cu produsele si serviciile oferite in schimb, pe de alta parte, in masura in care aceste clauze sunt exprimate intr-un limbaj usor inteligibil”.

In ce priveste aspectul, supus analizei, acela al pretului ca si componenta a obiectului contractului, ce consta in contravaloarea achizitionarii unui bun sau prestarii unui serviciu, se constata ca, atat in legea nationala cat si in cea comunitara expresia „pret” este utilizata prin raportare la sintagma „raport calitate pret”, precum si la produsele si serviciile oferite in schimb.

Fata de modul de reglementare, sensul normelor in discutie este acela ca sunt excluse de la evaluarea caracterului abuziv acele clauze ce vizeaza proportionalitatea dintre calitatea bunului livrat sau serviciului prestat de comerciant si pretul platit de consumator, situatie ce nu s-ar putea pune in cazul unui contract de credit, intrucat consumatorul nu plateste o anumita calitate a marfii ori a serviciului de care a beneficiat, ci primeste o suma de bani pe care se obliga sa o restituie in conditiile convenite prin contract.

Prin conventia partilor, in Conditiile generale, la sectiunea „Definitii”, rezulta ca, costul total al creditului este format din toate costurile pe care imprumutatul trebuie sa le plateasca pentru creditul acordat, inclusiv dobanda si celelalte cheltuieli, costurile fiind enumerate in Sect. 3 „Costuri”, printre ele regasindu-se atat dobanda cat si comisionul de risc.

De aici rezulta in mod evident ca notiunea de „cost total al creditului” are o acceptie mai larga decat aceea a „pretului”, comisionul de risc si dobanda curenta fiind parte din costul total, respectiv o componenta a acestuia.

In acelasi sens, Directiva 2008/48/ CE a Parlamentului European si a Consiliului din 23 aprilie 2008, privind contractele de credit pentru consumatori (prin care s-a abrogat Directiva 87/102/ CEE), la art. 3 lit. g) defineste „costul total al creditului” ca fiind format din „toate costurile, inclusiv dobanda, comisioanele, taxele si orice alt tip de costuri ce trebuie sa le suporte consumatorul in legatura cu creditul si care sunt cunoscute de catre creditor.”

Aceasta directiva a fost transpusa in legislatia nationala prin O.U.G. nr. 50/2010, act normativ ce nu se aplica contractelor in curs de derulare la data adoptarii sale, cum este si cazul conventiei in litigiu, conform art. 95 din ordonanta, situatie in care, in conditiile art. 148 din Constitutie, capata aplicabilitate directiva.

Raportat la acelasi articol 4 alin. (6) este de retinut ca acesta nu exclude controlului un eventual caracter abuziv al clauzelor referitoare la obiectul principal al contractelor prin raportare la pret ca parte a obiectului contractului, in conditiile in care acea clauza care le determina este clara, neechivoca si exprimata intr-un limbaj inteligibil.

De altfel, acelasi text prevede posibilitatea exercitarii unui asemenea control, cu titlu de exceptie, numai in situatia in care clauzele respective nu sunt exprimate in mod clar si inteligibil.

Sub acest aspect, atat instanta de fond cat si cea de apel au facut o delimitare clara intre clauzele ce nu pot forma obiect al contractului, apreciind in mod corect ca, in conditiile in care clauza nu este exprimata in mod clar, lasand loc la echivoc, ori cand este folosit un limbaj neinteligibil poate fi supusa analizarii din perspectiva unui eventual caracter abuziv.

In acest sens, desi dobanda si comisionul de risc fac parte din costul total al contractului, contrar sustinerilor recurentei, astfel ca, clauzele ce reglementeaza perceperea acestora pot fi analizate pentru argumentele anterior expuse, in conditiile in care ele nu sunt exprimate in mod clar si inteligibil, lasand loc la echivoc.

Astfel, in clauza a carui nulitate s-a solicitat, art. 5 lit. a), comisionul de risc se stabileste la valoarea de 0,22% aplicabil la soldul creditului, lunar, pe toata perioada de derulare a conventiei, dupa ce la art. 3 alin. (5) este prevazut dreptul bancii de a percepe un comision de risc pentru punerea la dispozitie a creditului.

Situatia este aceeasi si in cazul clauzei reglementate la art. 3 alin. (1) din conventia de credit unde se prevede ca pentru acordarea (punerea la dispozitie) a creditului se percepe dobanda curenta, ceea ce induce ideea perceperii a doua costuri pentru acelasi serviciu al bancii, fara ca distinctia dintre acestea sa fie exprimata in mod clar.

Or, scindarea pretului in aceste componente poate duce la ideea ca, pentru aceeasi prestatie s-au avut in vedere ratiuni diferite de percepere a acestora, fundamentul perceperii acestora nefiind cunoscut consumatorului la momentul perfectarii conventiei de credit, in lipsa unei exprimari clare si neechivoce.

Or, tocmai aceasta este probleme cu clauzele respective, ca ele nu sunt clare si precise, dand posibilitatea doar bancii de a interpreta, strict in interes propriu, aceste clauze, creand, astfel, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor.

Mai mult, potrivit jurisprudentei C.J.U.E. „dispozitiile art. 4 alin. (2) si art. 8 din Directiva nr. 93/13/ CEE trebuie interpretate in sensul ca nu se opun unei reglementaricare autorizeaza un control jurisdictional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al pretului sau remuneratiei, pe de o parte, fata de serviciile sau de bunurile furnizate in schimbul acestora, iar pe de alta parte, chiar daca aceste clauze sunt redactate in mod clar si inteligibil”.

Prin urmare, instantele au dreptul sa examineze caracterul abuziv al clauzelor privind pretul, chiar daca acestea sunt redactate in mod clar si inteligibil, cu atat mai mult avand acest drept, atunci cand aceste clauze nu sunt redactate intr-un limbaj clar si precis, cum este cazul in cauza de fata.

3. Nici critica recurentei prin care a sustinut ca instanta de apel a apreciat, in mod nelegal, ca fiind abuziva, clauza inscrisa in art. 3 lit. d) din contract ce prevede modificarea ratei dobanzii nu poate fi primita.

Clauza in discutie are urmatorul continut: „banca isi rezerva dreptul de a revizui rata dobanzii curente in cazul intervenirii unor schimbari semnificative pe piata monetara, comunicand imprumutatului noua rata a dobanzii; Rata dobanzii astfel modificata se va aplica de la data comunicarii”.

In ceea ce priveste conditiile impuse de lege a fi indeplinite pentru ca o cauza sa poata fi apreciata ca fiind abuziva, acestea se desprind din reglementarea art. 4 din lege.

Potrivit textului de lege o clauza poate fi calificata ca abuziva daca nu a fost negociata direct cu consumatorul, daca prin ea insasi sau impreuna cu alte prevederi din contract, creeaza in detrimentul consumatorului si contrar cerintelor bunei credinte, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor.

Sustinerea recurentei cu privire la faptul ca partile ar fi negociat clauza art. 3 lit. d) din contract, motivat de faptul ca aceasta ar fi inscrisa in Conditiile speciale ale contractului si nu in Conditiile generale, nu poate fi primita, stiut fiind ca contractul de imprumut bancar incheiat, ce face obiectul cauzei, este un contract de adeziune cu clauze standardizate, reclamantii neavand posibilitatea de a negocia, in mod real, cu banca, clauzele contractuale, indiferent de gradul de pregatire.

Or, tocmai aceasta situatie, de abuz de putere dominanta si de necesitate pentru consumator de a accepta conditiile impuse de profesionistul institutie de credit, este cea care a impus adoptarea legislatiei in materia protectiei consumatorului, cu scopul declarat comunitar si national, de a proteja categoria consumatorilor de practicile profesionistilor.

Art. 3 pct. 2 din Directiva nr. 93/13, prevede ca se considera intotdeauna ca o clauza nu s-a negociat individual atunci cand a fost redactata in prealabil, iar consumatorul nu a putut sa influenteze continutul clauzei in special in cazul contractelor de adeziune, cum este si contractul de credit din cauza.

in speta, nu poate fi neglijat nici faptul ca sistemul de protectie pus in aplicare prin Legea nr. 193/2000 prin care s-a transpus Directiva nr. 93/13 se bazeaza pe aceea ca un consumator se gaseste intr-o situatie de inferioritate fata de un vanzator sau furnizor in ceea ce priveste atat puterea de negociere, cat si nivelul de informare, situatie care il conduce la adeziunea la conditiile redactate in prealabil de vanzator sau furnizor.

Mai mult, potrivit art. 4 alin. (3) daca un profesionist pretinde ca o clauza standard preformulata a fost negociata direct cu consumatorul, este de datoria lui sa prezinte probe in acest sens, ceea ce in cauza nu s-a probat, astfel ca instanta nu poate primi argumentele recurentei prin care se incearca, ca de altfel pe tot parcursul derularii procedurii judiciare, sa se lamureasca considerentele ce au stat la baza perceperii dobanzii, cata vreme aceste elemente nu sunt evidentiate in conventia de credit.

De altfel, adoptarea unei legislatii speciale privind protectia consumatorului, cum este Directiva nr. 93/13/ CEE, la nivel european, precum si Legea nr. 193/2000, la nivel national, a fost facuta tocmai in scopul de a proteja pe consumatori in situatii ca cea care face obiectul cauzei de fata, neputandu-se nega faptul ca reclamantul are dreptul de a-i fi examinata cererea formulata, chiar daca a semnat contractul cu banca.

Nici critica recurentei cu privire la faptul ca nu s-ar fi creat un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor, in detrimentul consumatorului, prin existenta clauzei referitoare la posibilitatea bancii de a revizui rata dobanzii, nu poate fi retinuta, pe motiv ca, potrivit pct. 1 lit. a) din anexa la Legea nr. 193/2000, este permisa cuprinderea in contracte a unor clauze in temeiul carora un furnizor de servicii financiare poate modifica rata dobanzii platibile de catre consumator, fara o notificare prealabila, cat timp acelasi text de lege prevede necesitatea existentei unei motivatii intemeiate, or, tocmai aceasta motivatie intemeiata lipseste clauzei respective, ceea ce duce la crearea unui dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor.

Or, prin motiv intemeiat trebuie, intr-adevar, sa se inteleaga o situatie clar descrisa, previzibila, care sa ofere posibilitatea imprumutatului sa stie, inca de la semnarea contractului, ca daca respectiva situatie va interveni, el va trebui sa suporte o dobanda marita si sa aiba libertatea de a rezilia imediat contractul, situatia respectiva putand fi analizata de catre instanta, in cazul unui litigiu.

Cum in speta de fata motivul invocat de parata pentru revizuirea ratei dobanzii a fost acela al evolutiei pietei financiare sau politicii de creditarea a bancii, dar fara prezentarea unor elemente de identificare, aceasta clauza nefiind clara, deci necorespunzator descrisa, neoferind clientului posibilitatea de a cunoaste, de la inceput, ca daca acea situatie se va produce, dobanda va fi marita, se retine ca optiunea reclamantilor de a contracta in aceste conditii, nu a fost libera, motivul nefiind clar nici din punct de vedere al posibilitatii de a realiza un control judiciar asupra lui, pentru a se determina daca acesta poate constitui temei pentru majorarea dobanzii.

Astfel se constata ca in mod corect a retinut instanta de apel ca, prin neindividualizarea in vreun mod a elementelor care sa permita bancii modificarea unilaterala a ratei dobanzii curente stabilita prin contract, in lipsa unui criteriu obiectiv clar si previzibil, modificarea dobanzii fiind lasata la libera apreciere a bancii, in mod discretionar, creand un dezechilibru semnificativ intre prestatiile reciproce ale partilor, contrar bunei-credinte, de natura a-i prejudicia pe intimati, aceasta omisiune atrage caracterul abuziv al clauzei.

Celelalte sustineri ale recurentei, cu privire la perioada de acordare a imprumuturilor si la modul de procurare a resurselor lor financiare, nu fac decat sa justifice interesele economice ale bancii, scotand in evidenta doar faptul ca banca intentioneaza sa transfere toate costurile suplimentare, ulterioare semnarii contractului, in sarcina imprumutatilor, dar fara sa negocieze, in mod clar si precis, cu acestia o astfel de clauza.

4. Inalta Curte, constata ca este nefondata si critica prin care recurenta considera ca, clauza contractului ce reglementeaza dreptul bancii de a percepe comisionul de risc nu este abuziva.

Pct. 3.5 din Sect. 3 Costuri, din Conditiile generale ale Conventiei de credit prevede ca, pentru punerea la dispozitie a creditului, imprumutatul datoreaza bancii un comision de risc, aplicat la soldul creditului, pe toata perioada creditarii si ca modul de calcul si scadenta acestuia se stabilesc in Conditiile speciale.

In ceea ce priveste criticile recurentei cu privire la art. 5 lit. a) din Conditiile speciale ale conventiei de credit incheiate intre parti, clauza ce prevede obligatia reclamantilor de a achita comisionul de risc stabilit aplicabil la soldul creditului, platibil lunar in ziua de scadenta, pe toata perioada de derulare a conventiei de credit, acestea nu pot fi primite.

Pentru a se vedea daca clauza inscrisa in art. 5 lit. a) din conventia partilor este sau nu abuziva, analiza va fi facuta tot in raport de prevederile art. 4 din aceeasi lege.

Potrivit recurentei, comisionul de risc prevazut de art. 5 lit. a) din conditiile speciale ale conventiei de credit din 27 martie 2008 reprezinta costul perceput de banca si datorat de client in legatura cu administrarea riscurilor asumate de banca prin punerea la dispozitie a creditului, intrucat pe parcursul derularii conventiei exista posibilitatea ca banca sa sufere o pierdere ca urmare a producerii unui eveniment nesigur si viitor, constand in materializarea riscului de credit sau a riscului de piata.

Sustinerile recurentei prin care se incearca o lamurirea considerentelor perceperii comisionului de risc, in sensul ca prin instituirea acestui comision s-a avut in vedere riscul bancar pe care este obligata sa-l suporte si ca de fapt, clauza nu se refera la ratiunea acoperirii unui cost, ci la modalitatea de percepere, fiind negociata nu pot fi primite cata vreme aceste elemente se vor a fi clarificate, in cadrul procesului, fara sa fi fost evidentiate in conventia de credit.

Atata timp cat functia si destinatia comisionului de risc nu au fost evidentiate in contract, se constata ca orice consumator ar fi fost intr-o pozitie dezavantajata fata de banca si intr-o imposibilitate reala de a negocia acest comision, cu atat mai mult cu cat recurenta nu a facut dovada unei negocieri a clauzei analizate, obligatie ce-i revenea in conformitate cu dispozitiile art. 4 alin. (3) teza II din Legea nr. 193/2000, nereusind sa rastoarne prezumtia relativa instituita in favoarea consumatorului prin acest text de lege.

Totodata se retine ca potrivit Rezolutiei Parlamentului European din 18 noiembrie 2008, profesionistul are obligatia de a-l informa pe consumator in mod corect si echidistant, iar faptul ca nu s-au solicitat lamuriri suplimentare de consumator cu privire la acest comision nu este de natura a complini aceasta obligatie a bancii si nici de a imprima clauzei un caracter clar si inteligibil.

In cauza, se constata ca nici critica ce priveste gresita retinere a existentei unui dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor, contrar bunei credinte, nu poate fi retinuta.

Interpretarea legala a textului actului normativ este aceea ca trebuie sa existe dezechilibru semnificativ, in situatia dovedirii acestuia, lipsa bunei credinte fiind prezumata si ca in spiritul legii, un dezechilibru semnificativ este interpretat ca fiind contrar bunei credinte, tocmai pentru a evita folosirea acestui criteriu ca o cale de scapare pentru profesionisti, reducandu-se astfel nivelul de protectie al consumatorilor.

Contrar sustinerilor din cererea de recurs, instanta de apel a inteles perfect explicatiile prin care recurenta a incercat sa argumenteze ratiunea perceperii comisionului de risc, iar faptul ca nu a imbratisat rationamentul acesteia, in sensul ca perceperea comisionului ar fi de natura a asigura echilibrul contractual, pentru a-si acoperi riscurile de a nu mai primi sumele acordate, costurile sau profitul preconizat de aceasta prestatie, inseamna ca argumentele nu au fost convingatoare.

Inalta Curte constata ca, comisionul de risc este perceput pentru punerea la dispozitie a creditului si ca o garantie a indeplinirii unei obligatii de restituire a imprumutului, fara a exista precizari in cuprinsul contractului cu privire la fundamentul perceperii acestui comision ori destinatiei acestuia, insa nici o clauza a conventiei nu prevede conditiile in care sumele depuse cu acest titlu pot fi retinute si nici ce se intampla cu aceste sume in cazul in care riscul nu se produce pana la ajungerea contractului la termen ori in cazul rambursarii anticipate a creditului, ceea ce inseamna ca nu s-a prevazut in contract o obligatie corelativa a bancii.

Or, cata vreme riscul contractului este acoperit prin constituirea unei garantii reale ce poate fi suplimentata in anumite conditii reglementate prin contract, cat si prin incheierea unei polite de asigurare cesionata in favoarea bancii este evident ca prin introducerea comisionului de risc, fara reglementarea unei obligatii corelative, se creeaza un dezechilibru intre contraprestatiile partilor, contrar bunei credinte, situatie ce contravine caracterului sinalagmatic al conventiei de credit.

Cum clauza referitoare la comisionul de risc nu este exprimata in mod clar si inteligibil, in mod corect instanta de apel a procedat la analizarea caracterului abuziv al acestei clauze prin prisma dispozitiilor Legii nr. 193/2000.

Nici sustinerile ce tin de aplicarea principiului libertatii contractuale nu pot fi primite, in conditiile in care dispozitiile art. 969 C. civ. invocate de recurenta, prevad ca au putere de lege doar conventiile legal facute si in care Legea nr. 193/2000 reglementeaza chiar acele situatii in care clauzele contractuale sunt considerate ca fiind abuzive.

In plus, in materia protectiei consumatorilor, s-a avut in vedere ca, prin adoptarea Directivei Consiliului nr. 93/13/ CEE din 5 aprilie 1993, transpusa in legislatia nationala prin Legea nr. 193/2000, legiuitorul european si cel national au urmarit in anumite ipoteze atenuarea principiului pacta sunt servanda, dand instantei de judecata posibilitatea de a anula acele clauze, in masura in care se retine ca acestea sunt abuzive si ca o asemenea interventie nu incalca principiul fortei obligatorii a contractelor consacrat de art. 969 alin. (1) C. civ., libertatea contractuala nefiind identica cu una absoluta sau discretionara de ai contracta.

In consecinta, pentru considerentele retinute, cum instanta de apel a pronuntat o decizie conforma cu textele legale incidente in cauza, aplicate corect la situatia de fapt stabilita, inalta Curte, va respinge recursul ca nefondat, conform dispozitiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

In temeiul art. 274 C. proc. civ., urmeaza a fi obligata recurenta-parata SC V.R. SA Bucuresti la plata sumei de 3.500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecata catre intimatii-reclamanti L.S.C. si L.L.C.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de parata SC V.R. SA Bucuresti impotriva Deciziei nr. 149 din 26 septembrie 2012, pronuntata de Curtea de Apel lasi, sectia civila.

Obliga recurenta-parata SC V.R. SA Bucuresti la plata sumei de 3.500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecata catre intimatii-reclamanti L.S.C. si L.L.C.

Irevocabila.

Pronuntata in sedinta publica, astazi 26 septembrie 2013.