Sectia a II-a civila, Decizia nr. 3845 din 8 noiembrie 2013
Daca in manifestarea sa de exceptie procesuala – care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natura sa opreasca a doua judecata – autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente prevazuta de art. 1201 C.civ., de parti, obiect si cauza, nu tot astfel se intampla atunci cand acest efect al hotararii se manifesta pozitiv, demonstrand modalitatea in care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase in raporturile dintre parti, fara posibilitatea de a mai fi contrazis, el impunandu-se intr-un al doilea proces care are legatura cu chestiunea litigioasa dezlegata anterior, din nevoia de ordine si stabilitate juridica.
Cum, potrivit art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C.civ., in relatia dintre parti, prezumtia puterii de lucru judecat are caracter absolut, inseamna ca nu se poate introduce o noua actiune in cadrul careia sa se pretinda stabilirea contrariului a ceea ce s-a statuat judecatoreste anterior.
Nota: In decizie au fost avute in vedere dispozitiile din vechiul Cod civil si din vechiul Cod de procedura civila.
Judecata in fata primei instante.
Prin sentinta civila nr. 2791/18.09.2012, Tribunalul Constanta, Sectia II-a civila, a admis in parte actiunea formulata de catre reclamanta F.C.G.R. Spa Italia, in contradictoriu cu paratul Municipiul Constanta, prin Primar, a obligat paratul la plata catre reclamanta a sumei de 120.624,79 USD, in echivalent in lei, conform cursului valutar de la data executarii platii, a respins, ca prescrise, pretentiile anterioare datei de 31.01.2008, a respins ca inadmisibila actiunea in constatare ce face obiectul celui de-al doilea capat de cerere si a obligat paratul la plata catre reclamanta a cheltuielilor de judecata in cuantum de 7.488,48 lei, reprezentand taxa judiciara de timbru, 5 lei – timbru judiciar si 3.500 euro, cu titlu de onorariu de avocat, in echivalent in lei la data platii.
Pentru a pronunta aceasta sentinta, prima instanta a retinut ca a fost sesizata cu judecata unei cereri prin care reclamanta a solicitat obligarea paratului la plata sumei de 456.718,59 USD (1.305.434,37 lei), reprezentand contravaloarea redeventei achitate in temeiul contractelor de concesiune nr. 38133/2000 si nr. 38134/2000, dar si sa se constate imprejurarea ca nu datoreaza nicio redeventa aferenta celor doua contracte de concesiune mentionate pana la indeplinirea integrala de catre Municipiul Constanta a obligatiilor asumate, in ceea ce priveste corecta predare catre reclamanta a terenurilor concesionate si emiterea tuturor autorizatiilor de construire necesare realizarii obiectului celor doua contracte, cu cheltuieli de judecata.
A notat ca ulterior sesizarii reclamanta a formulat precizari privind temeiul juridic al actiunii, solicitand, in principal, obligarea paratului la plata de daune ca urmare a executarii necorespunzatoare a obligatiei contractuale de predare a terenurilor concesionate; in subsidiar, a apreciat ca sunt indeplinite si conditiile platii nedatorate ca fapt licit generator de obligatii, in situatia in care se retine faptul ca obligatia de plata a redeventei nu a luat nastere pana la momentul corectei predari a terenurilor, iar reclamanta a achitat redeventa din eroare si fara cauza.
Dosarul a fost initial inregistrat pe rolul instantei de contencios administrativ, care prin incheierea din data de 08.03.2011 a admis exceptia de necompetenta functionala, a constatat natura comerciala a cauzei si a inaintat dosarul instantelor specializate in aceasta materie.
Exceptia prescriptiei dreptului la actiune, in sens material, pentru pretentiile anterioare datei de 31.01.2008 a fost admisa de tribunal la termenul de la 18.10.2011.
Pentru a dispune astfel, prima instanta a evocat dispozitiile art. 1, 3 si 7 din Decretul nr. 167/1858 si a constatat ca prin raportare atat la temeiul juridic invocat in principal, si anume raspunderea contractuala, cat si la cel subsidiar – plata nedatorata, termenul de prescriptie a inceput sa curga de la data la care s-a nascut dreptul la actiune, adica la data platii fiecarei redevente.
In aceste conditii, cum actiunea a fost formulata la data de 31.01.2011, instanta de fond a admis exceptia prescriptiei pretentiilor deduse judecatii anterioare datei de 31.01.2008.
Ca o consecinta a admiterii exceptiei, a respins aceste pretentii, al caror cuantum se ridica la suma de 630.966,32 lei.
Pe fond, tribunalul a retinut ca partile au incheiat contractele de concesiune nr. 38133/2000 si nr. 38134/2000, care au ca obiect concesionarea terenurilor mentionate in art. 1 al celor doua contracte, pentru realizarea obiectivelor expres mentionate in acelasi articol.
Principalele obligatii asumate, care sunt de esenta contractului de concesiune, au constat in predarea terenurilor de catre concedent, respectiv in plata redeventei in sarcina concedentului.
A mai notat ca nu s-a contestat imprejurarea ca redeventa aferenta celor doua contracte a fost platita incepand cu data de 28.04.2005.
In ce priveste momentul la care concedentul si-a indeplinit obligatia de predare a terenurilor, instanta de fond a retinut ca prin Hotararile Consiliului Local al Municipiului Constanta nr. 252/23.04.2009 si nr. 253/23.04.2009 s-a decis translatarea unor suprafete de teren proprietatea privata a Municipiului Constanta, situate in zona Faleza Nord si Faleza – str. M.E., care fac obiectul celor doua contracte de concesiune. Din documentatia ce a stat la baza emiterii acestor hotarari a rezultat, insa, ca translatarea a fost determinata de faptul ca Municipiul Constanta a fost obligat prin hotarare judecatoreasca la predarea terenurilor si ca in cadrul executarii silite a sentintei civile nr. 4853/com/2004 s-a constatat ca exista suprapuneri ale terenurilor cu proprietati particulare, de natura sa impiedice executarea obligatiilor asumate prin contracte.
Paratul a sustinut ca predarea-primirea terenurilor a avut loc in 28.04.2005, conform proceselor-verbale nr. 56636 si nr. 54637, iar translatarile ulterioare de teren dispuse prin cele doua hotarari de Consiliu Local au vizat suprafete nesemnificative ce nu pot conduce la concluzia ca nu si-ar fi indeplinit obligatia de predare inca din anul 2005.
Examinand aceasta aparare, prima instanta a apreciat ca momentul predarii terenurilor a facut obiectul dezbaterilor si in cadrul litigiului ce a vizat anularea actului administrativ fiscal de stabilire in sarcina reclamantei din prezentul dosar a obligatiei de achitare a taxei de teren ce face obiectul contractului de concesiune nr. 38133/2000, solutionat in dosarul nr. xx691/118/2009 al Tribunalului Constanta, Sectia comerciala si de contencios administrativ si fiscal, prin sentinta nr. 1702/21.12.2010 irevocabila, prin care instanta a constatat ca, desi contractul de concesiune a fost incheiat in anul 2000 si ca in anul 2005 s-a realizat o punere in posesie, constatandu-se inadvertente cu privire la unele suprafete de teren concesionate, s-a aprobat translatarea si a fost realizata astfel o noua punere in posesie la data de 28.05.2009. In raport cu aceasta noua punere in posesie, instanta a retinut ca moment determinant pentru reclamanta in exercitarea dreptului de folosinta asupra terenului in vederea realizarii obiectivului imobiliar, data de 28.05.2009.
Or, prima instanta a apreciat ca aceste considerente ale instantei vizand data predarii terenurilor beneficiaza de prezumtia puterii de lucru judecat, deoarece au fost decisive in justificarea solutiei pronuntate.
In consecinta, avand in vedere efectul pozitiv al hotararii irevocabile anterioare, instanta de fond a constatat ca data predarii terenului ce face obiectul contractului de concesiune nr. 38133/2000 este 28.04.2009.
In ce priveste terenul ce face obiectul contractului nr. 38134/2000 situat in Zona Faleza, str. M.E., prima instanta a apreciat ca desi hotararea judecatoreasca mentionata mai sus a retinut aceeasi data a predarii, prezumtia de lucru judecat nu opereaza in cauza, deoarece ulterior sesizarii instantei de contencios administrativ si fiscal, a intervenit o situatie de fapt noua in ce priveste terenul concesionat reclamantei prin contractul nr. 38134/2000, pe care instanta de contencios administrativ nu a avut-o in vedere, intrucat nu i-a fost invocata. Este vorba de emiterea unei noi Hotarari a Consiliului Local Constanta, care poarta nr. 453/30.09.2009, prin care s-a aprobat translatarea unei suprafete de teren proprietatea privata a Municipiului Constanta, suprafata ce constituie o parte a obiectului contractului de concesiune nr. 38134/2000, care a fost justificata, asa cum rezulta din analiza expunerii de motive, de refacerea proiectelor pentru cladiri si infrastructura si repozitionarea acestora, cu consecinte economice la partea de infrastructura ce cadea in sarcina Primariei. De aceea, tribunalul a considerat ca, in mod logic, concluzia care se desprinde din aceasta succesiune a faptelor este aceea ca atat timp cat dupa incheierea procesului-verbal de 28.04.2009 s-a mai incheiat un proces-verbal de predare-primire la 28.05.2009 si s-a procedat la emiterea unei noi hotarari de translatare, reclamanta nu si-a putut exercita drepturile izvorate din contractul de concesiune nr. 38134/2000 incepand cu data de 28.04.2009.
In ceea ce priveste cuantificarea daunelor pretinse la nivelul redeventelor platite de reclamanta, paratul a recunoscut incasarea cu titlu de redeventa aferenta celor doua contracte, pentru perioada ulterioara datei de 31.01.2008, a sumei de 121.772,82 USD.
In raport de argumentele prezentate, prima instanta a apreciat ca indeplinite conditiile antrenarii raspunderii contractuale; astfel, a subliniat ca partile au incheiat cele doua contracte sinalagmatice de concesiune, in temeiul carora si-au asumat obligatii reciproce si interdependente, ceea ce confera fiecareia dintre parti fata de cealalta dubla calitate de debitor si de creditor, iar din reciprocitatea si interdependenta obligatiilor, caracteristice pentru contractele sinalagmatice, rezulta efecte specifice intre care acela ca partea care si-a executat obligatia va avea de ales intre a pretinde executarea silita a contractului ori a cere desfiintarea sau incetarea contractului, in toate cazurile putand cere si despagubiri.
In cauza, a notat ca reclamanta a optat pentru executarea silita a contractului solicitand instantei sa oblige pe paratul cocontractant la indeplinirea obligatiei esentiale de predare a terenurilor, cauza fiind solutionata irevocabil prin sentinta civila nr. 4853/2004 a Tribunalului Constanta, Sectia comerciala. Cum executarea efectiva a obligatiei a avut loc la momentele retinute mai sus, tribunalul a apreciat ca reclamanta, care a facut dovada indeplinirii propriei obligatii de plata a redeventelor, era indreptatita conform art. 1073 C.civ. la indeplinirea de catre parata a obligatiei corelative constand in predarea terenurilor conform contractului, iar in cazul – probat, in speta – de neindeplinire a acestei obligatii, este indrituita la despagubiri conform prejudiciului suferit.
Prejudiciul suferit a fost apreciat ca fiind corect evaluat de parata la nivelul redeventelor platite si anume 89.670,33 USD conform contractului nr. 38133/2000 si 30.954,46 USD, aferent contractului de concesiune nr. 38134/2000, sume pe care paratul a recunoscut ca le-a incasat cu acest titlu.
De aceea, instanta de fond a admis cererea reclamantei si a obligat pe parat sa plateasca reclamantei suma de 120.624,79 USD in echivalentul in lei conform cursului valutar la data executarii obligatiei de plata, in temeiul art. 969, 970 si 1073 C.civ., coroborate cu prevederile contractelor nr. 38133/2000 si nr. 38134/2000.
Cel de-al doilea capat de cerere, privind constatarea imprejurarii potrivit careia reclamanta nu datoreaza nicio redeventa aferenta celor doua contracte de concesiune pana la indeplinirea de catre Municipiul Constanta a obligatiei de predare a terenurilor concesionate si in ceea ce priveste emiterea tuturor autorizatiilor de construire necesare realizarii obiectului celor doua contracte, intemeiat pe art. 111 C.proc.civ., a fost respins ca inadmisibil, apreciindu-se ca reclamanta a solicitat sa se constate o situatie de fapt.
In temeiul prevederilor art. 274 C.proc.civ., paratul a fost obligat sa plateasca reclamantei cheltuielile de judecata avansate.
Apelul.
Impotriva acestei sentinte, Municipiul Constanta, prin Primar, a declarat apel, care a fost respins, prin decizia civila nr. 32/14.03.2013 pronuntata de Curtea de Apel Constanta, Sectia a II-a civila, de contencios administrativ si fiscal.
Pentru a decide astfel, Curtea a apreciat ca fiind neintemeiate criticile paratului care vizeaza schimbarea temeiului legal al actiunii sau neindeplinirea conditiilor ce se cer a fi intrunite pentru actiunile in imbogatire fara justa cauza sau in repetitiunea platii nedatorate.
Astfel, instanta de prim control judiciar a notat ca in mod legal prima instanta a avut in vedere precizarile reclamantei prin care a solicitat obligarea paratului la plata de daune, ca urmare a neexecutarii de catre aceasta din urma a obligatiei contractuale de predare a terenurilor care ii fusesera concesionate.
Pe de alta parte, Curtea de apel a apreciat ca nefondate sunt si criticile care se refera la „riscul contractual”, aspectul neavand relevanta decat in cazul in care se pune problema unei imposibilitati fortuite de executare.
Intr-o alta ordine de idei, a considerat ca fiind neintemeiate criticile care vizeaza neindeplinirea elementelor raspunderii contractuale.
In cauza, instanta de apel a notat ca obligatia de predare a terenurilor ce faceau obiectul concesiunii a fost indeplinita de catre concedent, ca urmare a predarii partiale si translatarilor, la data de 28.05.2009, in vederea realizarii obiectivelor prevazute de parti la incheierea contractelor, in anul 2000.
De aceea, a considerat ca elementele antrenarii raspunderii contractuale sunt indeplinite, partea care si-a indeplinit obligatia avand dreptul de a solicita despagubirile pentru neindeplinirea obligatiei contractuale esentiale de predare a terenurilor, in temeiul art. 1073 C.civ., prejudiciul suferit fiind corect evaluat la nivelul redeventelor platite, pe care apelantul le-a recunoscut ca fiind incasate cu acest titlu.
Totodata, instanta de apel a mai notat ca nici criticile referitoare la sentinta civila nr. 1702/21.12.2010 pronuntata intr-o alta cauza, nu sunt fondate, corect stabilindu-se imprejurarile si conditiile pentru care a fost avuta in vedere; iar sustinerile conform carora „translatarea” ori „reconfigurarea” terenurilor nu ar reprezenta decat o „reconturare” a acestora, dand expresie bunei credinte a concedentului, au fost inlaturate ca fiind in contradictie cu situatia de fapt ce rezulta din dosar: aceea ca, evident, concedentul, in timp, nu si-a indeplinit la timp obligatia ce si-o asumase prin cele doua contracte de concesiune din anul 2000, de predare a doua portiuni de teren de pe raza Municipiului Constanta in vederea construirii unor obiective.
Or, Curtea de apel a subliniat ca esential in cele doua contracte era respectarea obligatiei de predare a terenurilor respective, in cauza rezultand ca, indiferent cum s-ar denumi operatiile respective – „translatare”, „reconfigurare”, „reconturare” –, apelantul, numai dupa numeroase demersuri, determinate de propria atitudine fata de aceste contracte si in nici un caz de vreo fapta a concesionarului, si-a respectat obligatia. A mai notat ca afirmatia conform careia operatiunile sus enumerate au intervenit la solicitarea concesionarului este lipsita de suport probator, de vreme ce o solicitare in acest sens ar fi presupus o argumentare sustinuta de o motivare a necesitatii acesteia, cererea in acest sens fiind facuta intr-adevar de concesionar, dar datorata exclusiv imprejurarii ca portiuni de teren concesionate erau ocupate in fapt de terti, ceea ce a condus la translatari, reconfigurari si reconturari ale terenului, iar o asemenea situatie nu putea fi imputata intimatului.
In final, instanta de control judiciar devolutiv a considerat ca, in contextul in care obligatia de predare ce rezulta din contracte a fost indeplinita la data de 28.05.2009 de catre apelant, referirile acestuia la autorizatiile de constructie sunt lipsite de relevanta.
De aceea, in baza art. 296 C.proc.civ., apelul a fost respins ca nefondat.
Recursul. Motivele de nelegalitate.
Impotriva acestei decizii, Municipiul Constanta, prin Primar, a declarat recurs, solicitand modificarea sa in tot, in sensul admiterii apelului si schimbarii sentintei primei instante, in sensul respingerii cererii de chemare in judecata, ca neintemeiata.
In motivare, recurentul a aratat ca decizia atacata a fost pronuntata cu aplicarea gresita a legii; a invocat, astfel, motivul de recurs prevazut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ.
In dezvoltarea motivului de recurs invocat a sustinut, in esenta, dupa prezentarea ampla a situatiei de fapt care a generat litigiul, a cererii de chemare in judecata si a celor doua hotarari pronuntate, ca instanta de apel nu a cenzurat rationamentul primei instante care a schimbat temeiul juridic al actiunii, raportandu-se la principiile raspunderii civile contractuale, iar nu la cele ale platii nedatorate si imbogatirii fara justa cauza, astfel cum fusese indicat in cererea introductiva, incalcand astfel principiul disponibilitatii procesului civil, asa cum acesta transpare din art. 112 pct. 4 C.proc.civ. si depasindu-si rolul activ.
Astfel, a considerat ca gresit cererea de chemare in judecata a fost solutionata prin raportare la elementele raspunderii civile contractuale, instanta trebuind sa o analizeze strict prin prisma platii nedatorate si a imbogatirii fara justa cauza, acestea fiind temeiurile pe care reclamanta le indicase.
Din aceasta perspectiva, recurentul a mai sustinut ca cererea de chemare in judecata nu indeplineste conditiile imbogatirii fara justa cauza si nici pe cele ale platii nedatorate, dat fiind ca obligatia de plata a redeventei exista intre cele doua parti, iar plata nu a fost facuta din eroare, ci in temeiul unor clauze contractuale valabile. Pentru aceste considerente, a apreciat ca se impune modificarea deciziei, in sensul schimbarii sentintei si respingerii cererii de chemare in judecata, pentru neindeplinirea cerintelor platii nedatorate ori ale imbogatirii fara justa cauza.
Recurentul a sustinut ca, necenzurand acest rationament al primei instante, cea de prim control judiciar si-a depasit si rolul activ, intrucat chiar daca reclamanta-intimata a intemeiat gresit cererea sa de chemare in judecata, ar fi trebuit sa ramana culpa sa procesuala, sanctionata ca atare (prin respingerea actiunii).
In al doilea rand, a aratat ca decizia recurata a fost data cu interpretarea si aplicarea gresita a art. 969, 1072 si urm. C.civ., deoarece elementele raspunderii civile contractuale nu sunt indeplinite.
Astfel, a sustinut ca daca totusi se va considera ca in mod corect prima instanta s-a raportat la raspunderea civila contractuala, in mod nelegal a retinut instanta de apel ca ar fi intrunite elementele raspunderii civile contractuale.
Avand in vedere trasaturile contractelor de concesiune, recurentul a sustinut ca instanta de apel a nesocotit elementul esential care a stat la baza valabilitatii acestora, respectiv riscul asumat de concesionar, care rezulta din insasi definitia oferita de doctrina contractului de concesiune; in acest context, a apreciat ca referirile Curtii de apel la aspectul evocat, facute prin prisma analizei riscului contractual, sunt lipsite de sens.
Recurentul a mai aratat ca insasi plata de catre intimata a redeventei a dat expresie riscului pe care aceasta si-l asumase la data incheierii contractelor de concesiune, asa incat instanta de apel a eludat aceasta cerinta imperativa de valabilitate a unor asemenea conventii, de esenta lor si care le distinge de alte contracte speciale.
A mai afirmat ca prin sentinta primei instante, pastrata in apel, s-a dispus obligarea sa la plata intregii sume reprezentand redeventa platita de intimata in temeiul contractelor de concesiune (ca si cand cea din urma nu si-ar fi asumat niciun risc al contractului si ca si cand Municipiul Constanta nu ar fi predat niciun metru patrat de teren), in acest fel, disparand ipso facto chiar riscul asumat de catre concesionar la momentul perfectarii contractelor. Astfel, acreditand ideea ca, ulterior platii voluntare timp de mai multi ani, intimata-reclamanta este indreptatita la intoarcerea intregii redevente, inseamna ca instantele au privat contractele de concesionare de o conditie ad validitatem.
In continuare, recurentul a sustinut ca in mod gresit a retinut instanta ca sunt intrunite conditiile raspunderii civile contractuale.
Aceasta, deoarece prin raportare la conditia existentei faptei ilicite, Municipiul Constanta si-a executat obligatia de predare a terenurilor la data de 28.04.2005, cand partile au semnat procesele-verbale de predare-primire, moment de la care obligatia intimatei de achitare a redeventei a devenit exigibila. A mai aratat ca dupa incheierea proceselor-verbale de predare-primire, intimata-reclamanta a demarat procedura de emitere a autorizatiilor de construire si apoi executarea insasi a lucrarilor, fiind deja aproape finalizate 89 de vile.
In considerarea caracterului sinalagmatic al contractelor incheiate intre parti, recurentul a afirmat ca executarea obligatiilor reciproce semnifica faptul ca, urmare a predarii terenurilor, concesionarul are obligatia de a plati redeventa, dar si ca nu a pretins nicio suma cu titlu de redeventa anterior datei de 28.04.2005, desi o parte dintre terenuri fusesera predate inca din anul 2002, in anul 2005 modificandu-se doar in parte conturul suprafetei concesionate.
Mai mult, a precizat ca si in ipoteza in care se va da prevalenta hotararilor prin care s-a dispus translatarea, prin efectul acestei operatiuni, s-a modificat o suprafata mai mica de 10% din suprafata initiala, fapt care nu poate echivala cu o neexecutare a obligatiei de predare.
De aceea, recurentul a aratat ca intimata detine folosinta terenurilor concesionate inca din anul 2005, limitele contururilor acestora fiind doar partial modificate, fara sa afecteze insa suprafata totala predata.
Si, in acelasi context, a sustinut ca nu pot fi retinute concluziile celor doua instante potrivit carora predarea terenurilor s-a realizat la data de 28.04.2009, intrucat translatarea a avut ca unic efect continuarea folosintei sub un alt contur.
Recurentul a mai afirmat ca si daca instanta de recurs ar retine ca terenurile concesionate ar fi fost predate in anul 2009, se impune admiterea caii de atac, deoarece a fost obligat la plata redeventei achitate nu pana la data de 28.04.2009, ci pana la inceputul anului 2011.
In plus, se mai arata ca inexistenta faptei contractuale „producatoare de prejudicii” rezulta si din aceea ca nu s-a fixat exact fapta prejudiciabila. In acest sens, recurentul a aratat ca desi instanta de judecata a fost sesizata cu o cerere vizand o pretinsa executare necorespunzatoare a contractelor de concesiune (recunoscand asadar predarea in sine), a fost examinata neexecutarea lor totala, aspect care incalca principiul disponibilitatii.
Recurentul a mai aratat ca un alt aspect deosebit de important este ca instanta de apel a invalidat criticile referitoare la sentinta civila nr. 1702/21.12.2010 care a fost pronuntata intr-o alta cauza, respectiv una de contencios fiscal, in baza unei legislatii distincte si unui probatoriu diferit.
Sustinand, asadar, ca translatarea terenurilor concesionate nu poate echivala cu predarea lor efectiva, recurentul a aratat ca nu anul 2009 este anul predarii efective, ci anul 2005, dupa cum in mod implicit si intimata a recunoscut.
Pe de alta parte, recurentul a mai aratat ca instanta de apel a ignorat efectele deciziei civile nr. 1498/2012 a Tribunalului Constanta, prin care s-a retinut in mod irevocabil ca translatarea a survenit la solicitarea partii adverse, aspect care dovedeste buna-credinta a municipalitatii.
In alta ordine de idei, a afirmat ca nici cerinta culpei nu este intrunita, nu doar pentru ca din inexistenta faptei ilicite decurge inexistenta oricarei forme de vinovatie, ci si pentru ca si in situatia in care instanta ar retine existenta unei fapte, ea nu are caracter ilicit.
Astfel, a precizat ca pretinsa fapta se datoreaza insesi intimatei, care a efectuat benevol plata redeventei, fara a opune exceptia de neexecutare a contractului, dar si ca translatarea nu reprezinta altceva decat o reconturare a terenurilor concesionate, solicitata chiar de intimata.
Recurentul a mai mentionat ca pana la data de 01.07.2008, Primarul Municipiului Constanta a emis toate cele 125 de autorizatii de construire pentru investitia concesionarului.
De asemenea, a sustinut ca suma la plata careia a fost obligata este excesiva raportat la indeplinirea obligatiilor contractuale de catre municipalitate si predarea terenurilor concesionate inca din anul 2005, dar si ca prima instanta s-a raportat gresit la suma totala platita de intimata, aceasta fiind posibila numai in caz de neexecutare totala a contractelor de concesiune.
La data de 25.10.2013, intimata a depus la dosar intampinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Analizand actele dosarului, precum si decizia atacata, prin prisma motivului de recurs invocat, Inalta Curte a retinut urmatoarele:
Potrivit art. 304 pct. 9 C.proc.civ., hotararea poate fi modificata atunci cand este lipsita de temei legal, ori a fost data cu incalcarea sau aplicarea gresita a legii.
Asadar, acest motiv de recurs, circumscris dispozitiilor art. 304 pct. 9 C.proc.civ., presupune fie lipsa de temei legal a hotararii atacate, fie pronuntarea sa cu incalcarea sau cu aplicarea gresita a legii; in concret, recurenta a invocat doar ipoteza aplicarii gresite a legii, afirmand ca instanta de apel a aplicat eronat art. 129 alin. (4) si (6) C.proc.civ. si art. 969, 1072 si urm. C.civ., cu referire la conditiile raspunderii contractuale.
Sub primul aspect invocat, recurentul a sustinut ca instanta de apel nu a cenzurat rationamentul primei instante care ar fi schimbat temeiul juridic al actiunii, raportandu-se nu la principiile platii nedatorate si la cele ale imbogatirii fara justa cauza – care au fost indicate in cererea de chemare in judecata –, ci la conditiile raspunderii civile contractuale, fapt de natura sa incalce principiul disponibilitatii procesului civil.
O asemenea sustinere nu poate fi insa primita, in considerarea argumentelor ce succed.
Initial, dosarul a fost inregistrat pe rolul instantei de contencios administrativ din cadrul Tribunalului Constanta, care la primul termen de judecata a admis exceptia necompetentei sale functionale si a inaintat cauza unui complet specializat in materie comerciala din cadrul aceluiasi Tribunal.
Urmare a inregistrarii pricinii pe rolul Sectiei comerciale, la data de 18.04.2011, reclamanta a formulat la primul termen stabilit, 04.10.2011, o cerere in care a indicat, ca temei al cererii de chemare in judecata, in principal raspunderea civila contractuala, iar in subsidiar, faptul licit generator de obligatii al platii nedatorate.
Rezulta cu prisosinta ca modificarea temeiului cererii de chemare in judecata a fost formulata in conditiile de procedibilitate si in termenele prevazute de art. 132 C.proc.civ.
Prin urmare, Inalta Curte apreciaza ca in mod legal instanta de apel nu a primit critica autorului caii de atac in sensul ca prima instanta ar fi schimbat temeiul juridic al actiunii.
De aceea, raportandu-si examinarea la conditiile raspunderii civile contractuale, si nu la cele ale platii nedatorate ori ale imbogatirii fara justa cauza, instantele au procedat in conformitate cu regula stabilita de 129 alin. (6) C.proc.civ., hotarand asupra obiectului cauzei si a temeiului sau modificat prin vointa partii, manifestata astfel ca expresie a principiului disponibilitatii procesului civil.
In acest context, trebuie subliniat si ca devine inutil sa se analizeze masura in care sunt indeplinite sau nu cerintele platii nedatorate ori ale imbogatirii fara just temei.
Considerentele expuse mai sus conduc la inlaturarea sustinerilor recurentului potrivit carora ar fi fost incalcate principiul disponibilitatii procesului civil si cel al rolului activ al judecatorului, intrucat premisa pe care autorul caii de atac si-a fondat critica (intemeierea gresita de catre reclamanta-intimata a cererii sale de chemare in judecata care ar fi trebuit sa fie sanctionata prin respingerea actiunii) este una falsa.
Sub cel de-al doilea aspect, recurentul a sustinut ca instanta de apel a pronuntat decizia cu aplicarea gresita a art. 969, 1072 si urm. C.civ.
Prima critica pe care recurentul a circumscris-o acestei ipoteze pleaca de la trasaturile contractului de concesiune si vizeaza nesocotirea de catre instanta de apel a riscului asumat de concesionar, care rezulta din insasi definitia oferita de doctrina contractului de concesiune; in acest context, a apreciat ca referirile Curtii de apel la aspectul evocat, facute prin prisma analizei riscului contractual, sunt lipsite de sens.
Inalta Curte noteaza, cu titlu preliminar, definitia nu doar doctrinara, cum sustine recurentul, ci si legala, a contractului de concesiune: el este acel contract prin care o persoana, numita concedent, transmite pentru o perioada determinata unei alte persoane, numita concesionar, care actioneaza pe riscul si pe raspunderea sa, dreptul si obligatia de exploatare a unui bun, in schimbul unei redevente.
Examinarea acestei definitii releva trasaturile concesiunii, intre care insa nu se poate regasi problema riscului asa cum o prezinta recurentul.
Dupa cum se poate observa, autorul caii de atac a aratat ca insasi plata de catre intimata a redeventei este o expresie a riscului pe care aceasta si l-a asumat la data incheierii contractelor de concesiune, dar Inalta Curte apreciaza ca o asemenea sustinere este complet lipsita de fundament juridic, avand in vedere ca riscul la care se refera definitia contractului de concesiune este al exploatarii, nu al contractului, care nu are aptitudinea de a aduce atingere trasaturii de esenta a concesiunii, aceea de contract sinalagmatic.
In aceasta ordine de idei, considerentele din decizia atacata vizand riscul contractului sunt doar aparent straine de natura cauzei; o analiza de substanta ar fi relevat ca atat timp cat insusi autorul caii de atac a pus problema riscului contractului, era firesc ca examinarea instantei de prim control judiciar sa poarte si asupra acestui aspect, pe care in mod legal l-a considerat ca irelevant, de vreme ce el nu intervine decat in situatia unei imposibilitati fortuite de executare – ceea ce nu este cazul in speta.
In continuare, recurentul a afirmat ca prin sentinta primei instante, pastrata in apel, s-a dispus obligarea sa la plata sumei reprezentand redeventa platita de intimata in temeiul contractelor de concesiune, in acest fel disparand chiar riscul asumat de concesionar la momentul perfectarii contractelor, instantele privand contractele de concesiune de o conditie ad validitatem.
Insa riscul, asa cum a fost prezentat mai sus, nu reprezinta o conditie ad validitatem a contractelor de concesiune.
Recurentul a mai sustinut ca in mod gresit a retinut instanta ca sunt intrunite conditiile raspunderii civile contractuale.
In analiza acestei critici, trebuie pornit de la elementele raspunderii civile contractuale: fapta ilicita constand intr-o neexecutare a obligatiilor asumate de catre una din parti, culpa, prejudiciul suferit si legatura de cauzalitate intre fapta si prejudiciu.
Examinarea cerintei existentei unei fapte ilicite presupune, in mod preliminar, stabilirea naturii juridice a contractului de concesiune.
Rezulta, din argumentele expuse anterior, ca principala trasatura a contractului de concesiune o constituie caracterul sau sinalagmatic, din care rezulta interdependenta obligatiilor partilor.
Cum obligatia principala a recurentului, in calitate de concedent, era cea de predare utila catre concesionar a terenurilor, in vederea realizarii in bune conditii a obiectului concesiunii, iar in conformitate cu art. 1073 C.civ., creditorul are dreptul sa dobandeasca indeplinirea exacta a obligatiei, Inalta Curte constata ca doar o data cu predarea integrala a suprafetelor concesionate se naste obligatia concesionarului de plata a redeventei, ea avandu-si cauza juridica in obligatia reciproca a celeilalte parti, concedent.
Recurentul si-a afirmat buna-credinta, sustinand – prin referire la conditia existentei faptei ilicite –, ca si-a executat obligatia de predare a terenurilor la data de 28.04.2005, cand partile au semnat procesele-verbale de predare-primire.
Dar chiar si faptul, relevat de insasi data indicata de catre recurent, al presupusei predari dupa aproape 5 ani de la momentul incheierii contractelor are aptitudinea sa inlature buna-credinta invocata de autorul caii de atac, conturandu-i acestuia, dimpotriva, reaua-credinta; mai mult, Inalta Curte noteaza ca respectiva predare a urmat unui proces care s-a derulat intre parti, finalizat prin sentinta civila nr. 4853/2004 pronuntata de catre Tribunalul Constanta, Sectia comerciala, ramasa definitiva si irevocabila, prin care Municipiul Constanta a fost obligat sa predea concesionarului terenurile care au format obiect al contractelor de concesiune.
Dincolo de aceste aspecte, momentul predarii terenurilor a facut obiectul dezbaterilor si in cadrul litigiului care a format obiect al dosarului nr. xx691/118/2009 al Tribunalului Constanta, Sectia comerciala si de contencios administrativ si fiscal, solutionat prin sentinta civila nr. 1702/21.12.2010, ramasa irevocabila, in cadrul careia s-a constatat ca, desi contractul de concesiune nr. 38133 a fost incheiat in anul 2000 si ca in anul 2005 s-a realizat o prima punere in posesie, cand s-au constatat inadvertente cu privire la unele suprafete de teren concesionate, s-a aprobat translatarea si a fost realizata astfel o noua punere in posesie la data de 28.05.2009. In raport cu aceasta noua punere in posesie, instanta a retinut ca data de 28.05.2009 este cea de la care reclamanta-intimata si-a putut exercita dreptul de folosinta asupra terenului in vederea realizarii obiectivului imobiliar.
In aceste conditii, Inalta Curte retine ca in mod legal a apreciat instanta de apel ca aceste considerente vizand data predarii terenurilor beneficiaza de prezumtia puterii de lucru judecat.
Criticand acest aspect, recurentul a aratat ca sentinta civila nr. 1702/21.12.2010 a fost pronuntata intr-o alta cauza, respectiv una de contencios fiscal, in baza unei legislatii distincte si unui probatoriu diferit.
Aceste sustineri sunt intr-adevar reale, dar Inalta Curte subliniaza ca autoritatea de lucru judecat cunoaste doua manifestari procesuale, aceea de exceptie procesuala (conform art. 1201 C.civ. si art. 166 C.proc.civ.) si aceea de prezumtie, mijloc de proba de natura sa demonstreze ceva in legatura cu raporturile juridice dintre parti (conform art. 1200 pct. 4 si art. 1202 alin. 2 C.civ.).
Daca in manifestarea sa de exceptie procesuala (care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natura sa opreasca a doua judecata), autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente prevazuta de art. 1201 C.civ., de parti, obiect si cauza (care intr-adevar, in speta, nu se regaseste), nu tot astfel se intampla atunci cand acest efect al hotararii se manifesta pozitiv, demonstrand modalitatea in care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase in raporturile dintre parti, fara posibilitatea de a mai fi contrazis, el impunandu-se intr-un al doilea proces care are legatura cu chestiunea litigioasa dezlegata anterior, din nevoia de ordine si stabilitate juridica.
Cum, potrivit art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C.civ., in relatia dintre parti, aceasta prezumtie are caracter absolut, inseamna ca nu se poate introduce o noua actiune in cadrul careia sa pretinda stabilirea contrariului a ceea ce s-a statuat judecatoreste anterior.
In consecinta, avand in vedere efectul pozitiv al hotararii irevocabile anterioare, Inalta Curte apreciaza ca in mod legal instanta de fond a constatat ca data predarii terenului ce face obiectul contractului de concesiune nr. 38133/2000 este 28.04.2009, iar instanta de apel a confirmat acest rationament.
In ce priveste terenul ce face obiectul contractului nr. 38134/2000 situat in Zona Faleza, str. M.E., prima instanta a apreciat ca desi hotararea judecatoreasca mentionata mai sus a retinut aceeasi data a predarii, prezumtia de lucru judecat nu opereaza in cauza, deoarece ulterior sesizarii instantei de contencios administrativ si fiscal, a intervenit o situatie de fapt noua care nu a fost avuta in vedere, respectiv emiterea Hotararii nr. 453/30.09.2009 a Consiliului Local Constanta, prin care s-a aprobat translatarea unei suprafete de teren proprietatea privata a Municipiului Constanta, ce constituie o parte a obiectului contractului de concesiune nr. 38134/2000. De aceea, a notat ca atat timp cat dupa data de 28.04.2009 s-a mai incheiat un proces-verbal de predare-primire la 28.05.2009 si s-a procedat la emiterea unei noi hotarari de translatare, reclamanta nu si-a putut exercita drepturile izvorate din contractul de concesiune nr. 38134/2000 incepand cu data de 28.04.2009.
In legatura cu aceste considerente insa, recurentul nu a aratat decat ca efectul hotararilor de translatare a presupus doar o modificare a limitelor contururilor terenurilor, apta sa modifice o suprafata mai mica de 10% din cea initiala.
Acest argument insa nu imbraca forma unei critici de nelegalitate, ci pune in discutie modalitatea de interpretare a probelor, care nu poate forma obiect al cenzurii instantei de recurs.
Mai mult, prin sentinta civila nr. 3934/25.10.2012 pronuntata de Tribunalul Constanta, Sectia de contencios administrativ si fiscal, s-a constatat ca predarea in intregime a terenurilor concesionate s-a realizat la data de 28.05.2009 (pentru contractul de concesiune nr. 38133/2000) si la 13.01.2010 (pentru contractul de concesiune nr. 38134/2000).
In plus, recurentul a aratat ca desi instantele au fost sesizate cu o cerere vizand o pretinsa executare necorespunzatoare a contractelor de concesiune, a fost examinata neexecutarea lor totala, cu incalcarea principiului disponibilitatii, dar, in considerarea argumentelor expuse mai sus pe larg, Inalta Curte apreciaza ca rationamentul pe care il propune recurentul este un veritabil sofism, intrucat o executare corespunzatoare ar fi presupus o predare utila, de natura sa asigure concesionarului folosinta integrala a terenurilor in scopul avut in vedere la incheierea conventiilor, iar o altfel de predare, fie si partiala, nu este una utila si echivaleaza unei neexecutari a obligatiei concedentului.
Pe de alta parte, afirmatiile recurentului, potrivit carora intimata-reclamanta a demarat procedura de emitere a autorizatiilor de construire si apoi executarea insasi a lucrarilor, finalizand deja aproape 89 de vile, ca si faptul ca translatarea ar fi survenit la solicitarea partii adverse, sunt de asemenea critici de netemeinicie, iar nu de nelegalitate.
De asemenea, instanta suprema mai constata si ca cerinta culpei este indeplinita, fiind prezumata in materie contractuala, potrivit art. 1082 C.civ.; de altfel, translatarile in discutie nu au conturat culpa intimatei, doar pentru ca ar fi fost autoarea cererilor de emitere a unor hotarari de consiliu local in acest sens, ci chiar a recurentului – culpa sa fiind, de altfel, si retinuta ca atare in decizia nr. 830/12.04.2012 a Curtii de Apel Constanta, cu putere de lucru judecat.
In ce priveste cerinta prejudiciului, ca si a legaturii de cauzalitate dintre fapta si prejudiciu, Inalta Curte constata ca si acestea au fost pe deplin stabilite, prin neindeplinirea de catre recurent a obligatiei de predare, cu efect util, a terenurilor concesionate, coroborate cu plata de catre intimata a redeventei, in lipsa unei cauze juridice.
De principiu, trebuie precizat ca nicio dispozitie legala nu impiedica stabilirea nivelului daunelor la cuantumul redeventelor achitate.
In rest, criticile vizand intinderea prejudiciului sunt in totalitate unele care tin de temeinicia deciziei atacate, asa incat ele nu vor forma obiect al examinarii Inaltei Curti, circumscrisa – dupa cum indica partea introductiva a art. 304 C.proc.civ. – doar criticilor de nelegalitate.
In considerarea tuturor argumentelor care preced, motivul invocat de catre recurent nu justifica modificarea deciziei atacate, asa incat, in temeiul art. 312 alin. (1) C.proc.civ., recursul a fost respins ca nefondat.