Asiguratorul de raspundere civila auto (RCA) este obligat sa acopere singur

Asiguratorul de raspundere civila auto (RCA) este obligat sa acopere singur pagubele cauzate prin infractiune intr-un accident de masina, in limitele stabilite prin lege si prin contractul de asigurare

DECIZIE nr. 1 din 15 februarie 2016 referitoare la interpretarea si aplicarea unitara a dispozitiilor art.86 din Codul de procedura penala stabileste ca: in cazul asigurarii obligatorii de raspundere civila pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, societatea de asigurare are calitate de parte responsabila civilmente si are obligatia de a repara singura prejudiciul cauzat prin infractiune, in limitele stabilite in contractul de asigurare si prin dispozitiile legale privind asigurarea obligatorie de raspundere civila

INALTA CURTE DE CASATIE SI JUSTITIE

COMPLETUL COMPETENT SA JUDECE RECURSUL IN INTERESUL LEGII

Dosar nr. 23/2015

Livia Doina Stanciu – presedintele Inaltei Curti de Casatie si Justitie, presedintele completului

Mirela Sorina Popescu – presedintele Sectiei penale

Lavinia Curelea – presedintele Sectiei I civile

Roxana Popa – presedintele delegat al Sectiei a II-a civile

Ionel Barba – presedintele Sectiei de contencios administrativ si fiscal

Valentin Horia Selaru – judecator la Sectia penala

Florentina Dragomir – judecator la Sectia penala

Mariana Ghena – judecator la Sectia penala

Geanina Cristina Arghir – judecator la Sectia penala

Rodica Aida Popa – judecator la Sectia penala

Luciana Mera – judecator la Sectia penala

Carmen Georgeta Negrila – judecator la Sectia I civila

Eugenia Puscasiu – judecator la Sectia I civila

Petronela Cristina Valeanu – judecator la Sectia I civila

Laura Mihaela Ivanovici – judecator la Sectia I civila

Paula C. Pantea – judecator la Sectia I civila

Viorica Cosma – judecator la Sectia I civila

Marian Buda – judecator la Sectia a II-a civila

Lucia Paulina Brehar – judecator la Sectia a II-a civila

Mirela Politeanu – judecator la Sectia a II-a civila

Cosmin Horia Mihaianu – judecator la Sectia a II-a civila

Marioara Isaila – judecator la Sectia a II-a civila

Eugenia Voicheci – judecator la Sectia a II-a civila

Dana Irina Vartires – judecator la Sectia de contencios administrativ si fiscal

Liliana Visan – judecator la Sectia de contencios administrativ si fiscal

Completul competent sa judece recursul in interesul legii ce formeaza obiectul Dosarului nr. 23/2015 este legal constituit conform dispozitiilor art. 473 alin. (1) din Codul de procedura penala si conform art. 27² alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea si functionarea administrativa a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, republicat, cu modificarile si completarile ulterioare.

Sedinta este prezidata de catre presedintele Inaltei Curti de Casatie si Justitie, doamna judecator dr. Livia Doina Stanciu.

La sedinta de judecata participa doamna Daniela Maftei, procuror in cadrul Biroului de reprezentare, Serviciul judiciar penal, Sectia Judiciara din cadrul Parchetului de pe lânga Inalta Curte de Casatie si Justitie.

La sedinta de judecata participa domnul Florin Nicusor Mihalache, magistrat-asistent in cadrul Sectiei penale, conform art. 27³ din Regulamentul privind organizarea si functionarea administrativa a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, republicat, cu modificarile si completarile ulterioare.

Inalta Curte de Casatie si Justitie – Completul competent sa judece recursul in interesul legii a luat in examinare recursul in interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lânga Inalta Curte de Casatie si Justitie – Sectia judiciara – Serviciul judiciar penal prin Sesizarea nr. 9.366/1792/III-5 din 11 noiembrie 2015, vizând stabilirea calitatii procesuale a societatii de asigurare in ipoteza asigurarii obligatorii de raspundere civila pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule, prin prisma dispozitiilor art. 86 din Codul de procedura penala, precum si limitele raspunderii in procesul penal.

Reprezentantul procurorului general, doamna procuror Daniela Maftei, a precizat ca recursul in interesul legii declarat de Parchetul de pe lânga Inalta Curte de Casatie si Justitie – Sectia judiciara – Serviciul judiciar penal, vizând stabilirea calitatii procesuale a societatii de asigurare in ipoteza asigurarii obligatorii de raspundere civila pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule, prin prisma dispozitiilor art. 86 din Codul de procedura penala, precum si limitele raspunderii in procesul penal, indeplineste conditiile de admisibilitate prevazute de art. 471 alin. (3) si art. 472 din Codul de procedura penala si a solicitat admiterea recursului in interesul legii si pronuntarea unei decizii prin care sa se asigure interpretarea si aplicarea unitara a legii.

Punctul de vedere al procurorului general al Parchetului de pe lânga Inalta Curte de Casatie si Justitie este in sensul obligarii societatii de asigurare, singura, in limitele obligatiei contractuale, la repararea prejudiciului cauzat prin implicarea in accident a vehiculului asigurat.

Presedintele completului, doamna judecator dr. Livia Doina Stanciu, constatând ca nu sunt intrebari de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile inchise, iar completul de judecata a ramas in pronuntare asupra recursului in interesul legii.

INALTA CURTE,

deliberând asupra recursului in interesul legii, constata urmatoarele:

Problema de drept care a generat practica neunitara

Prin recursul in interesul legii formulat de catre procurorul general al Parchetului de pe lânga Inalta Curte de Casatie si Justitie s-a aratat ca in practica judiciara nationala nu exista un punct de vedere unitar cu privire la „stabilirea calitatii procesuale a societatii de asigurare in ipoteza asigurarii obligatorii de raspundere civila pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule, prin prisma dispozitiilor art. 86 din Codul de procedura penala, precum si limitele raspunderii in procesul penal”.

Examenul jurisprudential

Prin recursul in interesul legii se arata ca, in urma verificarii jurisprudentei la nivel national cu privire la stabilirea calitatii procesuale a societatii de asigurare in ipoteza asigurarii obligatorii de raspundere civila pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule, prin prisma dispozitiilor art. 86 din Codul de procedura penala, precum si limitele raspunderii in procesul penal, s-au evidentiat mai multe orientari, conturând astfel caracterul neunitar al practicii judiciare sub acest aspect.

Solutiile pronuntate de instantele judecatoresti

Intr-o prima orientare, instantele au apreciat ca societatea de asigurare are consacrata expres calitatea de parte responsabila civilmente, prin dispozitiile art. 86 din Codul de procedura penala. S-a retinut ca intentia legiuitorului a fost aceea de a include in cadrul acestei notiuni si acele persoane care, in temeiul unui contract, au obligatia de a repara prejudiciul creat de inculpat prin savârsirea infractiunii, cum sunt societatile de asigurare care, conform art. 49 din Legea nr. 136/1995, acorda despagubiri in baza contractului de asigurare pentru prejudiciile de care asiguratii raspund fata de terte persoane pagubite prin accidente le vehicule (anexa I nr. 1-37 la Sesizarea formulata de Ministerul Public – Parchetul de pe lânga Inalta Curte de Casatie si Justitie – Sectia judiciara – Serviciul judiciar penal).

Prin urmare, intrucât prin noua reglementare s-a extins sfera raspunderii civile si sub aspect contractual, s-a apreciat ca Decizia nr. I/2005 pronuntata in interesul legii nu isi mai produce efectele.

In cadrul acestei orientari au fost identificate doua opinii jurisprudentiale cu privire la limitele raspunderii societatii de asigurare:

a) obligarea societatii de asigurare singura, in limitele obligatiei contractuale, la repararea prejudiciului cauzat prin implicarea in accident a autovehiculului asigurat (anexa I nr. 1-16).

In motivarea acestei opinii s-a avut in vedere actuala reglementare a dispozitiilor art. 54 alin. 1 si art. 55 alin. 1 din Legea nr. 136/1995, prin care se stabileste ca persoana vatamata isi poate formula pretentiile numai impotriva asiguratorului de raspundere civila, in limitele obligatiei acestuia, angajarea raspunderii inculpatului in temeiul raspunderii civile delictuale fiind posibila doar pentru pagubele neacoperite, in ipoteza in care prejudiciul depaseste intinderea raspunderii asiguratorului, determinata prin contractul de asigurare si normele speciale aplicabile in materie;

b) obligarea societatii de asigurare la plata despagubirilor civile in solidar cu inculpatul (anexa I nr. 17-37).

Astfel, s-a argumentat ca natura juridica a raspunderii asiguratorului, parte responsabila civilmente, este aceea de a garanta victima.

In ceea ce priveste recuperarea prejudiciului, obligatia „in solidar” face ca atât asiguratul, cât si asiguratorul sa aiba aceeasi indatorire de a-l despagubi pe cel prejudiciat, insa fiecare dintre acestia raspunzând diferit, respectiv autor al faptei savârsite si garant al acestuia pentru activitatea desfasurata.

Aceasta concluzie reiese si din interpretarea considerentelor Deciziei nr. I din 28 martie 2005, referitoare la coexistenta raspunderii civile delictuale a celui care, prin fapta sa, a cauzat efectele pagubitoare, cu raspunderea contractuala a asiguratorului.

Intr-o a doua abordare, instantele au considerat ca societatea de asigurare participa in procesul penal in calitate de asigurator de raspundere civila, ramânând valabile cele statuate de Inalta Curte de Casatie si Justitie, Sectiile Unite prin Decizia nr. I/2005 (anexa II nr. 38-76).

Adeptii acestei orientari au sustinut ca asiguratorul va raspunde in cadrul procesului penal in virtutea contractului de asigurare, in timp ce inculpatul raspunde in calitate de autor al faptei ilicite, in temeiul principiilor raspunderii civile delictuale.

Rezolvarea actiunii civile in cadrul procesului penal, atât fata de inculpat, cât si fata de asigurator, este de natura a asigura solutionarea tuturor raporturilor juridice rezultate din savârsirea faptei care face obiectul cauzei, fiind justificata prin posibilitatea ca societatea de asigurare sa aiba o calitate procesuala distincta, respectiv aceea de asigurator, asa cum s-a stabilit prin Decizia nr. I/2005, pronuntata in recurs in interesul legii.

In cadrul acestei orientari au fost identificate hotarâri in sensul:

a) obligarii la plata despagubirilor civile numai a asiguratorului in mod direct si in limita obligatiei sale contractuale (anexa II nr. 38-50);

Sustinatorii acestui punct de vedere au motivat ca solidaritatea nu se prezuma, ci trebuie prevazuta expres, iar dispozitiile Legii nr. 136/1995 reglementeaza preluarea integrala de catre asigurator a riscului producerii evenimentului rutier pâna la concurenta sumei maxime pentru care acesta raspunde;

b) obligarii la plata despagubirilor civile a inculpatului impreuna cu asiguratorul (anexa II nr. 51-71).

Instantele au precizat ca dispozitiile Legii nr. 136/1995 instituie doar o raspundere prioritara a asiguratorului, fara a elimina raspunderea civila delictuala aplicabila autorului faptei ilicite in temeiul legii generale, ce intervine in cazul in care asiguratorul nu isi poate indeplini obligatia derivata din contractul de asigurare;

c) obligarii la plata despagubirilor civile a inculpatului in solidar cu asiguratorul (anexa II nr. 72-76).

Hotarârile judecatoresti care reflecta aceasta orientare nu cuprind o motivare sub acest aspect.

In jurisprudenta Inaltei Curti de Casatie si Justitie au fost identificate mai multe hotarâri judecatoresti care vizeaza problemele de drept supuse dezlegarii prezentului recurs in interesul legii, respectiv calitatea procesuala a asiguratorului si modalitatea in care raspunde, respectiv singur sau in solidar cu inculpatul. Dintre acestea se cuvin amintite cu titlu exemplificativ:

– Decizia nr. 3.405/2012 din 23 octombrie 2012, in care s-a decis in sensul obligarii exclusive a asiguratorului de raspundere civila la plata catre partile civile a daunelor materiale si a daunelor morale;

– Decizia nr. 320/A/2014 din 13 octombrie 2014, in care s-a decis in sensul obligarii inculpatului alaturi de asigurator;

– Decizia nr. 325/A/2014 din 30 octombrie 2014, in care s-a decis in sensul obligarii exclusive a asiguratorului de raspundere civila la plata catre partile civile a daunelor materiale si a daunelor morale;

– Decizia nr. 388/2014 din 20 noiembrie 2014, prin care s-a mentinut solutia de obligare a asiguratorului la plata catre partile civile de despagubiri si de daune morale.

In jurisprudenta Curtii Constitutionale nu au fost identificate hotarâri care sa analizeze din punctul de vedere al constitutionalitatii dispozitiile referitoare la calitatea asiguratorului si limitele raspunderii acestuia in procesul penal.

In jurisprudenta Curtii Europene de Justitie nu au fost identificate hotarâri prin care sa se fi statuat asupra calitatii asiguratorului in procesul penal, insa sub aspectul armonizarii legislatiilor statelor membre in materia asigurarii de raspundere civila pentru daune produse prin accidente auto prezinta relevanta hotarârea pronuntata in cauza C-556/13 de Camera a patra, in special considerentele in care s-au retinut urmatoarele:

„Potrivit unei jurisprudente constante a Curtii, pentru interpretarea unei dispozitii de drept al Uniunii trebuie sa se tina seama nu doar de termenii acesteia, ci si de contextul sau si de obiectivele urmarite de reglementarea din care face parte (Hotarârea Csonka si altii, C-409/11, EU:C:2013:512, pct. 23, si Hotarârea Vnuk, C-162/13, EU:C:2014:2146, pct. 42).

In aceasta privinta trebuie amintit ca A treia directiva se inscrie in cadrul unui sistem instituit de Prima directiva si care tinde la apropierea legislatiilor statelor membre privind asigurarea auto obligatorie.

Prin intermediul acestui sistem, legiuitorul Uniunii Europene a impus tuturor statelor membre obligatia de a asigura ca, sub rezerva unor exceptii clar definite, toti proprietarii si detinatorii de vehicule care provin in mod obisnuit de pe teritoriul lor incheie cu o companie de asigurari un contract care sa garanteze, cel putin in limitele definite de dreptul Uniunii, raspunderea lor civila pentru pagubele produse de vehiculele mentionate (Hotarârea Csonka si altii, C-409/11, EU:C:2013:512, pct. 28).

In acest cadru, astfel cum reiese din cuprinsul celui de al doisprezecelea si al celui de al treisprezecelea considerent ale acesteia, A treia directiva completeaza in mod uniform, printre altele, Prima directiva urmarind sa consolideze nu numai protectia victimelor unor accidente cauzate de circulatia unui vehicul, ci si pe cea a asiguratilor, precum si sa faciliteze in si mai mare masura trecerea frontierelor interne din Uniune si, in consecinta, infiintarea si functionarea pietei interne, luând drept baza un inalt nivel de protectie a consumatorului.

Potrivit celui de al saptelea considerent al celei de A treia directive, in special in interesul asiguratului, statele membre sunt tinute sa adopte masurile necesare pentru ca fiecare polita de asigurare sa garanteze, in schimbul unei prime unice in fiecare stat membru, acoperirea impusa de lege sau acoperirea impusa de legislatia statului membru in care se afla de regula vehiculul, in cazul in care aceasta din urma este mai mare.

In plus, trebuie amintit ca o operatiune de asigurare se caracterizeaza, dupa cum se admite in general, prin faptul ca asiguratorul se obliga, in schimbul platii prealabile a unei prime, sa acorde asiguratului, in cazul in care se realizeaza riscul asigurat, prestatia convenita cu ocazia incheierii contractului (Hotarârea CPP, C-349/96, EU:C:1999:93, pct. 17, si Hotarârea Skandia, C-240/99, EU:C:2001:140, pct. 37).

In raport cu un astfel de context si cu astfel de obiective este necesar sa se considere ca dispozitiile art. 2 din A treia directiva, referitoare la prima unica si la intinderea teritoriala a acoperirii asigurarii, vizeaza nu numai raporturile dintre asigurator si victima, ci si pe cele dintre asigurator si asigurat. In special, aceste dispozitii implica faptul ca, in schimbul platii de catre asigurat a primei unice, asiguratorul preia, in principiu, riscul despagubirii victimelor unui eventual accident in care este implicat vehiculul asigurat, si aceasta oricare ar fi statul membru al Uniunii pe teritoriul caruia este utilizat acest vehicul si in care se produce respectivul accident.

In consecinta, nu corespunde notiunii de «prima unica», in sensul art. 2 din A treia directiva, o prima care variaza in functie de faptul ca vehiculul asigurat urmeaza sa circule doar pe teritoriul statului membru pe care respectivul vehicul se afla de regula sau pe ansamblul teritoriului Uniunii. Astfel, o asemenea variatie ar echivala, contrar celor prevazute la articolul amintit, cu a conditiona angajamentul asiguratorului privind preluarea riscului care rezulta din circulatia vehiculului mentionat in afara statului membru in care acesta se afla de regula de plata unei prime suplimentare.”

Totodata, prezinta relevanta sub aspectul limitelor raspunderii si hotarârile pronuntate de Curtea de Justitie a Uniunii Europene in cauzele C-22/12 si C-277/12, in Comunicatul de presa nr. 144/13 al Curtii precizându-se urmatoarele:

„Prima directiva a Uniunii (n.n. Directiva 72/166/CEE a Consiliului) in materie de asigurare auto obligatorie impune statelor membre ca vehiculele care provin in mod obisnuit de pe teritoriul lor sa fie acoperite de o asigurare. Desi statele membre sunt libere sa stabileasca daunele acoperite de aceasta asigurare, precum si termenii si conditiile sale, A doua directiva (n.n. Directiva 84/5/CEE a Consiliului) adoptata in acest domeniu prevede ca asigurarea trebuie sa acopere in mod obligatoriu vatamarile corporale pentru un cuantum minim de 1 milion de euro pe victima sau de 5 milioane de euro pe eveniment asigurat, in acest din urma caz indiferent de numarul victimelor. De asemenea, aceasta trebuie sa acopere si daunele materiale pentru un cuantum minim de un milion de euro pe eveniment asigurat, indiferent de numarul de victime.”

In legatura cu hotarârea pronuntata in cauza C-22/12 s-au mai precizat urmatoarele:

„In hotarârea pronuntata, Curtea aminteste in primul rând ca obligatia de acoperire de asigurare in temeiul raspunderii civile pentru pagubele produse de autovehicule este distincta de intinderea despagubirii pentru aceste pagube in temeiul raspunderii civile a asiguratului. Intr- adevar, in timp ce prima este definita si garantata de reglementarea Uniunii, cea de a doua este reglementata, in esenta, de dreptul national.

Astfel, statele membre ramân, in principiu, libere sa determine, in cadrul regimurilor interne de raspundere civila, daunele cauzate de autovehicule care trebuie reparate, intinderea despagubirii pentru aceste daune si persoanele care au dreptul la respectiva reparatie. Cu toate acestea, Curtea subliniaza ca, dintr-o preocupare de a reduce deosebirile care ar subzista intre legislatiile statelor membre privind intinderea obligatiei de asigurare, Uniunea a impus, in materia raspunderii civile, o acoperire obligatorie a pagubelor materiale si a vatamarilor corporale, pâna la concurenta unor sume determinate in A doua directiva. Statele membre sunt, asadar, tinute sa stabileasca daunele acoperite, precum si termenii si conditiile asigurarii auto obligatorii, tinând seama de normele dreptului Uniunii.

In continuare, Curtea precizeaza ca vatamarile corporale a caror acoperire este obligatorie in temeiul celei de A doua directive cuprind orice prejudiciu care rezulta dintr-o atingere adusa integritatii persoanei, inclusiv suferintele, atât fizice, cât si psihologice. Astfel, printre daunele care trebuie reparate in conformitate cu dreptul Uniunii figureaza prejudiciile morale a caror reparare este prevazuta in temeiul raspunderii civile a asiguratului de dreptul national aplicabil litigiului.

In sfârsit, Curtea arata ca protectia Primei directive se extinde la orice persoana care are dreptul, in temeiul dreptului national al raspunderii civile, la repararea daunei cauzate de autovehicule. Intrucât, potrivit indicatiilor instantei slovace, dreptul ceh acorda doamnei Haasova si fiicei sale dreptul la repararea prejudiciului moral suferit ca urmare a decesului sotului sau si, respectiv, al tatalui sau, ele ar trebui asadar sa poata beneficia de protectia acordata de aceasta directiva.”

Referitor la hotarârea pronuntata in cauza C-277/12, in comunicat se arata urmatoarele:

„La fel ca in hotarârea pronuntata astazi in Cauza Haasova, Curtea arata ca daca dreptul national permite membrilor familiei victimei unui accident rutier sa solicite o despagubire pentru prejudiciul moral suferit, aceasta trebuie acoperita de asigurarea auto obligatorie. Or, intrucât, potrivit indicatiilor instantei nationale, dreptul leton acorda domnului Drozdovs dreptul la repararea prejudiciului moral suferit ca urmare a decesului parintilor sai, el ar trebui asadar sa poata beneficia de protectia acordata de Prima directiva. Curtea constata de asemenea ca, daca un stat membru recunoaste dreptul la o despagubire pentru prejudiciul moral suferit, el nu poate sa prevada pentru aceasta categorie specifica de daune, care tine de vatamarile corporale in sensul celei de A doua directive, garantii maxime inferioare garantiilor minime stabilite de aceasta directiva. Astfel, directiva nu prevede si nici nu autorizeaza o alta diferentiere intre daunele acoperite decât cea stabilita intre vatamarile corporale si pagubele materiale.”

In jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului nu au fost identificate hotarâri care sa prezinte relevanta cu privire la problemele ce formeaza obiectul prezentului recurs in interesul legii.

Opinia procurorului general

Prin modificarile legislative din 1 februarie 2014, partile procesului penal au fost stabilite prin dispozitiile art. 32 alin. (2) din Codul de procedura penala, acestea fiind: inculpatul, partea civila si partea responsabila civilmente.

Potrivit art. 86 din acelasi cod, partea responsabila civilmente este persoana (fizica sau juridica) care, potrivit legii civile, are obligatia legala sau conventionala de a repara in intregime sau in parte, singura sau in solidar, prejudiciul cauzat prin infractiune si care este chemata sa raspunda in proces.

Prin noua definitie a partii responsabile civilmente, intentia legiuitorului a fost aceea „de a rezolva deplin si complet conflictul de drept intervenit, atât sub aspectul laturii penale, cât si sub cel al repararii pagubelor cauzate, prin infractiune, in limitele impuse de desfasurarea intr-un termen rezonabil a procesului penal”, fiind „extinsa sfera persoanelor care fac parte din notiunea de parte responsabila civilmente prin includerea persoanelor care, potrivit legii civile, au obligatia conventionala de a repara prejudiciul cauzat prin infractiune”.

Alegând sa arate expres ca obligatia de reparare a pagubei, care incumba partii responsabile civilmente, poate avea atât natura legala, cât si conventionala, se poate conchide ca legiuitorul a dorit sa nu lase loc de interpretari in ipoteza unor raporturi juridice precum cele care se nasc intre asiguratorul de raspundere civila, asigurat si persoana pagubita.

Conform art. 87 alin. (2) din Codul de procedura penala, drepturile partii responsabile civilmente se exercita in limitele si in scopul solutionarii actiunii civile.

Potrivit dispozitiilor prevazute de art. 19 din Codul de procedura penala, care poarta denumirea marginala „Obiectul si exercitarea actiunii civile”, actiunea civila are ca obiect tragerea la raspundere civila delictuala a persoanelor responsabile (inculpatul si, dupa caz, partea responsabila civilmente) potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul actiunii civile.

Aceste prevederi arata temeiul de fapt al actiunii civile exercitate in procesul penal, si anume imprejurarea ca tragerea la raspundere civila vizeaza un prejudiciu cauzat printr-o infractiune, iar repararea acestuia se face potrivit dispozitiilor legii civile, iar potrivit art. 25 alin. (1) din Codul de procedura penala instanta se pronunta prin aceeasi hotarâre, atât asupra actiunii penale, cât si asupra actiunii civile.

Exercitarea concomitenta a celor doua actiuni (penala si civila) implica o cauza unica, având ca obiect savârsirea aceleiasi fapte. Din punct de vedere penal, fapta constituie infractiune, iar din punct de vedere civil aceeasi fapta constituie un delict civil cauzator de prejudicii.

In analiza faptei ca delict civil cauzator de prejudicii sunt avute in vedere conditiile legii civile substantiale, nu cele ale legii penale materiale.

Spre deosebire de prevederile anterioare cuprinse in art. 998-1003 din Codul civil de la 1864, care vizau doar ipotezele raspunderii delictuale, actualul Cod civil reglementeaza distinct repararea prejudiciului in cazul raspunderii delictuale, careia i-a fost rezervata sectiunea a 6-a din cap. IV – Raspunderea civila din titlul II al cartii a V-a, intitulata „Repararea prejudiciului in cazul raspunderii delictuale”.

In doctrina se precizeaza ca in domeniul dreptului civil reparatia nu reprezinta neaparat „o sanctiune” indreptata impotriva persoanei responsabile, ci un mijloc juridic prin care victima poate pretinde repunerea sa in situatia anterioara comiterii faptei daunatoare.

In procesul penal, pozitia societatii de asigurare se intemeiaza pe relatia contractuala dintre aceasta si persoana vinovata de producerea accidentului, persoana in a carei proprietate se afla vehiculul asigurat, raport ce da nastere, in conditiile producerii riscului asigurat, unor drepturi in beneficiul unor terte persoane, respectiv persoanele prejudiciate prin fapta celui asigurat.

Imprejurarea ca raspunderea partii responsabile civilmente poate fi de natura conventionala implica faptul ca intre inculpat si partea responsabila civilmente sa se fi incheiat un contract prin care acesta din urma sa fi preluat raspunderea civila pentru prejudicii produse prin infractiuni comise de inculpat.

Specificul acestor raporturi juridice este generat de imprejurarea ca producerea riscului asigurat echivaleaza cu constatarea si existenta unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, care declanseaza raspunderea civila delictuala a autorului faptei.

Astfel, raspunderea asiguratorului fata de persoana prejudiciata, in materia asigurarii de raspundere civila auto, este o raspundere contractuala, asumata prin contractul de asigurare, directa, asiguratorul raspunzând pentru fapta sa de a-si asuma conduita asiguratului. Asadar, temeiul raspunderii asiguratorului este conventional, iar cel al raspunderii asiguratului este delictual.

Ca atare, tertul pagubit poate invoca raspunderea contractuala direct in fata instantei penale si nu pe calea unei actiuni civile separate, ulterioara procesului penal, in fata instantei civile.

Pe de alta parte, din coroborarea dispozitiilor prevazute de art. 19, art. 20, art. 25 alin. (1) si art. 397 alin. (1) din Codul de procedura penala rezulta intentia legiuitorului ca instanta penala sa solutioneze deopotriva, in cadrul procesului penal, ambele actiuni, penala si civila.

A obliga persoana vatamata sa invoce raspunderea contractuala numai in fata instantei civile, pe motiv ca norma procesual penala nu confera in mod expres calitate procesuala societatii de asigurare in cadrul procesului penal si nu se regaseste printre ipotezele de raspundere delictuala prevazute de art. 1.372-1.374 din Codul civil, presupune o incalcare a dreptului acesteia de a se constitui parte civila in procesul penal, consacrat de art. 20 alin. (1) si art. 84 alin. (1) din Codul de procedura penala.

Aceasta limitare constituie o inechitate si fata de inculpat, care, prin excluderea posibilitatii de optiune a persoanei vatamate pentru raspunderea contractuala, va raspunde delictual pentru fapta ilicita proprie, cu toate ca riscul comiterii unei infractiuni din culpa a fost preluat, prin contractul de asigurare preexistent, de societatea de asigurare.

In sprijinul argumentatiei au fost apreciate ca relevante si dispozitiile art. 1 alin. (2) din Norma Autoritatii de Supraveghere Financiara nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de raspundere civila pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, intrata in vigoare din 1 ianuarie 2015, care prevad urmatoarele: „contractul de asigurare obligatorie de raspundere civila pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule acopera raspunderea civila delictuala a proprietarului sau a utilizatorului unui vehicul pentru prejudiciile produse unei terte parti prin intermediul vehiculului”.

De asemenea, potrivit art. 26 alin. (1) din cuprinsul aceluiasi act normativ, „asiguratorul RCA are obligatia de a despagubi partea prejudiciata pentru prejudiciile suferite in urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat, potrivit pretentiilor formulate in cererea de despagubire, dovedite prin orice mijloc de proba”.

Totodata, in fraza a doua a articolului se precizeaza situatiile in care se acorda despagubiri, sub conditia sa nu se depaseasca limitele de despagubire prevazute de contractul de asigurare R.C.A.

Din interpretarea acestor dispozitii rezulta ca recuperarea pagubei nu se va realiza printr-un proces subsecvent celui in care s-a stabilit vinovatia persoanei responsabile si cuantumul prejudiciului, raspunderea civila delictuala a asiguratului putând fi angajata numai daca nivelul despagubirilor stabilite de instanta excede fata de limita maxima a despagubirilor de asigurare. In aceasta din urma situatie, raspunderea contractuala va coexista cu raspunderea civila delictuala.

Prevederile sus-mentionate se coroboreaza cu dispozitiile art. 49 si art. 50 din Legea nr. 136/1995, potrivit carora asiguratorul este obligat, in temeiul contractului de asigurare incheiat cu inculpatul, in mod neechivoc, sa plateasca o despagubire pentru prejudiciul pentru care asiguratul raspunde in baza legii fata de terte persoane pagubite.

In concluzie, dispozitiile legale invocate reglementeaza ipoteza unei subrogari legale obligatorii a asiguratorului in locul inculpatului, in cazul actiunilor civile promovate in procesul penal de persoanele care solicita repararea prejudiciului cauzat prin fapta inculpatului.

De altfel, se arata in cuprinsul recursului, in sensul recunoasterii calitatii de parte responsabila civilmente a asiguratorului in procesul penal, s-a pronuntat si doctrina.

Spre deosebire de legislatia anterioara, care consacra ca regula generala raspunderea solidara a partii responsabile civilmente cu inculpatul pentru intreaga paguba, modificarea art. 86 din Codul de procedura penala releva faptul ca partea responsabila civilmente poate raspunde si singura pe latura civila a procesului penal.

Dispozitiile civile care prevad raspunderea solidara, art. 1.382 din Codul civil, potrivit carora „cei care raspund pentru o fapta prejudiciabila sunt tinuti solidar la reparatie fata de cel prejudiciat”, se refera, in opinia doctrinei, la situatia in care prejudiciul suferit de victima are o pluralitate de cauze, respectiv comiterea a mai multor fapte ilicite de catre autori, complici, tainuitori prin care victima a fost prejudiciata.

Or, societatea de asigurare nu a participat nici direct, nici indirect la producerea accidentului auto imputabil inculpatului, acesta din urma fiind singurul autor al faptei. Societatea de asigurare si-a asumat conduita acestuia, obligându-se la plata despagubirilor.

Asiguratorul, atunci când acopera prejudiciul suferit de tertul victima a accidentului, nu face o plata pentru inculpat si nici alaturi de acesta, ci isi indeplineste obligatia asumata prin contractul de asigurare.

De altfel, Curtea Constitutionala, in jurisprudenta sa constanta, a sustinut ca „asiguratorul nu este doar un simplu garant, ci adevaratul debitor al despagubirii care se cuvine tertului prejudiciat, deoarece el nu doar avanseaza, ci suporta, efectiv si definitiv, prejudiciul cauzat prin culpa asiguratului sau”.

Totodata, dispozitiile exprese din legislatia asigurarilor nu caracterizeaza raspunderea asiguratorului de raspundere civila si a asiguratului ca fiind solidara.

Prin urmare, modificarea legislativa relevata de art. 86 din Codul de procedura penala rezolva situatia juridica creata prin incheierea contractului de asigurare obligatorie de catre inculpat, consacrând expres raspunderea civila contractuala a partii responsabile civilmente, care, potrivit noilor dispozitii, poate acoperi singura prejudiciul creat de inculpatul vinovat de savârsirea faptei.

Continutul nou al dispozitiei legale invocate este menit sa rezolve diferendele jurisprudentiale existente in aceasta materie sub imperiul legii anterioare, perpetuate inclusiv dupa pronuntarea Deciziei date in recursul in interesul legii nr. I/2005 de catre Inalta Curte de Casatie si Justitie – Sectiile Unite.

In concluzie, procurorul general al Parchetului de pe lânga Inalta Curte de Casatie si Justitie a considerat ca persoana vatamata isi poate formula pretentiile numai impotriva asiguratorului de raspundere civila, in limitele obligatiei acestuia, angajarea raspunderii inculpatului in temeiul raspunderii civile delictuale fiind posibila doar pentru pagubele neacoperite, in ipoteza in care prejudiciul depaseste intinderea raspunderii asiguratorului, determinata prin contractul de asigurare si normele speciale aplicabile in materie.

Raportul asupra recursului in interesul legii

Judecatorii-raportori, prin raportul intocmit in cauza, au apreciat ca recursul in interesul legii este admisibil.

In plus, judecatorii-raportori au subliniat si faptul ca, desi recursul in interesul legii vizeaza expres doar problemele calitatii procesuale a asiguratorului de raspundere civila pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule in procesul penal si ale limitelor raspunderii acestui asigurator, din dezvoltarea argumentelor pe care cererea de recurs se intemeiaza, precum si din observarea propunerilor de solutie formulate se impune concluzia ca recursul in interesul legii vizeaza si tipul de raspundere ce ii incumba asiguratorului, respectiv daca acesta are a raspunde singur sau in solidar cu inculpatul pentru prejudiciile produse prin accidente de circulatie.

Rezumând problema de drept care a primit solutii diferite de la instantele judecatoresti, prin hotarâri judecatoresti definitive, judecatorii-raportori au apreciat ca, in interpretarea si aplicarea unitara a dispozitiilor art. 86 din Codul de procedura penala, in cazul asigurarii obligatorii de raspundere civila pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, societatea de asigurare are calitate de parte responsabila civilmente si are obligatia de a repara singura prejudiciul cauzat prin infractiune, in limitele stabilite in contractul de asigurare si prin dispozitiile legale privind asigurarea obligatorie de raspundere civila.

Inalta Curte de Casatie si Justitie, examinând sesizarea cu recurs in interesul legii, raportul intocmit de judecatorii-raportori si dispozitiile legale ce se solicita a fi interpretate in mod unitar, retine urmatoarele:

Inalta Curte de Casatie si Justitie a fost legal sesizata, fiind indeplinite cerintele impuse de dispozitiile art. 471 alin. (1) si (3) si ale art. 472 din Codul de procedura penala, referitoare la titularul sesizarii si la depunerea hotarârilor definitive ce atesta existenta unei jurisprudente neunitare relativ la problema de drept ce se cere a fi interpretata.

Practica neunitara ce formeaza obiectul recursului in interesul legii a fost generata de interpretarea si aplicarea dispozitiilor art. 86 din Codul de procedura penala cu privire la calitatea procesuala a societatii de asigurare in ipoteza asigurarii obligatorii de raspundere civila pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule si limitele raspunderii acesteia.

Cadrul legal

Urmatoarele dispozitii legale au fost apreciate ca având incidenta in solutionarea prezentului recurs in interesul legii:

Legea nr. 136/1995

Art. 3. – „In asigurarea obligatorie raporturile dintre asigurat si asigurator, drepturile si obligatiile fiecarei parti sunt stabilite prin lege.”

Art. 48 alin. (1) – „Persoanele fizice sau juridice care au in proprietate vehicule supuse inmatricularii/inregistrarii in România, precum si tramvaie au obligatia sa se asigure pentru cazurile de raspundere civila ca urmare a pagubelor produse prin accidente de vehicule in limitele teritoriale de acoperire si sa mentina valabilitatea contractului de asigurare prin plata primelor de asigurare, precum si sa aplice pe parbrizul vehiculului sau in alt loc vizibil din exterior vigneta.”

Art. 49. – „Asiguratorul acorda despagubiri, in baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asiguratii raspund fata de terte persoane pagubite prin accidente de vehicule, precum si tramvaie si pentru cheltuielile facute de asigurati in procesul civil, in conformitate cu:

a) legislatia in vigoare din statul pe teritoriul caruia s-a produs accidentul de vehicul si cu cel mai mare nivel de despagubire dintre cel prevazut in legislatia respectiva si cel prevazut in contractul de asigurare;
b) legislatia româneasca in vigoare, in cazul in care persoanele pagubite sunt cetateni ai statelor membre ale Uniunii Europene, in timpul unei calatorii ce leaga direct doua teritorii in care este valabil tratatul de instituire a Comunitatii Economice Europene, daca nu exista birou national pe teritoriul traversat in care s-a produs accidentul.”

Art. 50. – „Despagubirile se acorda pentru sumele pe care asiguratul este obligat sa le plateasca cu titlu de dezdaunare si cheltuieli de judecata persoanelor pagubite prin vatamare corporala sau deces, precum si prin avarierea ori distrugerea de bunuri.

In caz de vatamare corporala sau deces, despagubirile se acorda atât pentru persoanele aflate in afara vehiculului care a produs accidentul, cât si pentru persoanele aflate in acel vehicul, cu exceptia conducatorului vehiculului respectiv.

Se acorda despagubiri si in cazul in care persoanele care formuleaza pretentii de despagubiri sunt sotul (sotia) sau persoane care se afla in intretinerea proprietarului ori conducatorului vehiculului asigurat, raspunzator de producerea accidentului. (n.n. Aceasta prevedere legala a format obiectul unui recurs in interesul legii, solutionat prin Decizia nr. 23 din 26 octombrie 2015, pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie, publicata in Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 1 februarie 2016.)

Pentru avarierea sau distrugerea bunurilor, despagubirile se acorda pentru bunurile aflate in afara vehiculului care a produs accidentul, iar pentru bunurile aflate in acel vehicul, numai daca acestea nu erau transportate in baza unui raport contractual existent cu proprietarul sau cu utilizatorul vehiculului respectiv, precum si daca nu apartineau proprietarului, utilizatorului ori conducatorului vehiculului raspunzator de producerea accidentului.”

Art. 51. – „Despagubirile, astfel cum sunt prevazute la art. 49 si 50, se acorda si in cazul in care cel care conducea vehiculul, raspunzator de producerea accidentului, este o alta persoana decât asiguratul.

Despagubirile se platesc si atunci când persoanele pagubite nu au domiciliul, resedinta sau sediul in România.

In caz de vatamare corporala sau deces al unei persoane ori de avariere sau distrugere de bunuri, se acorda despagubiri daca vehiculul care a produs accidentul este identificat si asigurat, chiar daca autorul accidentului a ramas neidentificat.”

Art. 52. – „In cazul in care, pentru acelasi proprietar de vehicul, la data producerii accidentului, existau mai multe asigurari valabile, despagubirea se suporta in parti egale de catre toti asiguratorii. Despagubirea se va plati integral de catre asiguratorul la care s-a adresat persoana pagubita, urmând ca ulterior asiguratorul in cauza sa se indrepte impotriva celorlalti asiguratori pentru recuperarea partii de despagubire, platita in numele acestora.

Asiguratul are obligatia de a informa asiguratorul despre incheierea unor astfel de asigurari cu alti asiguratori.”

Art. 53. – „Prin norme adoptate de Autoritatea de Supraveghere Financiara conform legii se stabilesc: aplicarea asigurarii obligatorii de raspundere civila auto, limitele teritoriale de acoperire, nivelul despagubirilor, conditiile de plata, durata asigurarii, facilitatile si penalizarile aplicabile asiguratilor, criteriile si conditiile pentru acordarea sau retragerea autorizatiei, persoanele care au obligatia sa incheie contracte de asigurare, modalitatea de gestionare a cazurilor de refuz al asiguratorului de a incheia asigurarea obligatorie de raspundere civila auto, daca este cazul, precum si alte informatii referitoare la acest tip de asigurare.”

Art. 54. – „Despagubirea se stabileste si se efectueaza conform art. 43 si 49, iar in cazul stabilirii despagubirii prin hotarâre judecatoreasca, drepturile persoanelor pagubite prin accidente produse de vehicule aflate in proprietatea persoanelor asigurate in România se exercita impotriva asiguratorului de raspundere civila, in limitele obligatiei acestuia, stabilita in prezentul capitol, cu citarea obligatorie a persoanei/persoanelor raspunzatoare de producerea accidentului in calitate de intervenienti fortati.

Drepturile persoanelor pagubite prin accidente produse pe teritoriul României de vehicule aflate in proprietatea persoanelor asigurate in strainatate se exercita impotriva asiguratorului prin reprezentantele de despagubiri sau prin Biroul Asiguratorilor de Autovehicule din România, dupa caz, daca sunt indeplinite conditiile prevazute la art. 48 alin. (2).”

Art. 55 alin. 1 – „Despagubirile se platesc de catre asigurator persoanelor fizice sau juridice pagubite.”

Norma A.S.F. nr. 23/2014 (modificata prin Norma A.S.F. nr. 2/2015 si prin Norma A.S.F. nr. 21/2015)

Art. 1. – „(1) In conformitate cu prevederile art. 49 din Legea nr. 136/1995 privind asigurarile si reasigurarile in România, cu modificarile si completarile ulterioare, asiguratorii care practica asigurarea obligatorie de raspundere civila a vehiculelor pe teritoriul României acorda despagubiri pentru prejudiciile produse prin accidente de vehicule, de care asiguratii raspund delictual fata de terte persoane. Nu intra sub incidenta asigurarii raspunderea decurgând din executarea unui contract de transport de bunuri efectuat cu titlu oneros.

(2) Contractul de asigurare obligatorie de raspundere civila pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule acopera raspunderea civila delictuala a proprietarului sau a utilizatorului unui vehicul pentru prejudiciile produse unei terte parti prin intermediul vehiculului.

(3) Conditiile contractuale pentru asigurarea obligatorie RCA sunt reglementate de prevederile Legii nr. 136/1995, cu modificarile si completarile ulterioare, si de prezenta norma.”

Art. 16 alin. (1) si (2) – „(1) La incheierea asigurarii obligatorii RCA, asiguratorul este obligat sa emita asiguratului polita de asigurare obligatorie de raspundere civila a vehiculelor, denumita in continuare polita de asigurare RCA, impreuna cu vinieta si documentul international de asigurare.

(2) In baza unui act aditional, contractul de asigurare RCA poate cuprinde clauze suplimentare, in conditiile in care acestea nu reduc sau nu restrictioneaza drepturile unei parti prejudiciate ce decurg din asigurarea obligatorie RCA ori nu contravin prevederilor legale.”

Art. 24. – „(1) Asiguratorii RCA au obligatia de a stabili limite de despagubire, care nu pot fi mai mici decât limitele de despagubire stabilite de catre Autoritatea de Supraveghere Financiara.

(2) Limitele de despagubire stabilite de catre Autoritatea de Supraveghere Financiara sunt:

a) pentru pagubele materiale produse in unul si acelasi accident, indiferent de numarul persoanelor pagubite, limita de despagubire se stabileste, pentru accidente produse incepând cu anul 2012, la un nivel de 1.000.000 euro, echivalent in lei la cursul de schimb al pietei valutare la data producerii accidentului, comunicat de Banca Nationala a României;
b) pentru vatamari corporale si decese, inclusiv pentru prejudicii fara caracter patrimonial produse in unul si acelasi accident, indiferent de numarul persoanelor pagubite, limita de despagubire se stabileste, pentru accidente produse incepând cu anul 2012, la un nivel de 5.000.000 euro, echivalent in lei la cursul de schimb al pietei valutare la data producerii accidentului, comunicat de Banca Nationala a României.

(3) Limitele de despagubire vor fi revizuite din 5 in 5 ani, in functie de evolutia indicelui european al preturilor de consum (IEPC) stabilit in conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 2.494/95 al Consiliului din 23 octombrie 1995 privind indicii armonizati ai preturilor de consum.”

Art. 25. – „In cazul in care in unul si acelasi eveniment au fost prejudiciate mai multe persoane si valoarea totala a prejudiciilor depaseste limitele de despagubire specificate in polita RCA, despagubirea va fi stabilita in functie de cota-parte din valoarea prejudiciului ce revine fiecarei persoane indreptatite la despagubire pentru prejudiciile suferite in acelasi accident.”

Art. 26 alin. (1) – „Asiguratorul RCA are obligatia de a despagubi partea prejudiciata pentru prejudiciile suferite in urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat, potrivit pretentiilor formulate in cererea de despagubire, dovedite prin orice mijloc de proba. Fara a se depasi limitele de despagubire prevazute in contractul de asigurare RCA, in conditiile in care evenimentul asigurat s-a produs in perioada de valabilitate a politei de asigurare RCA, se acorda despagubiri in forma baneasca pentru:

a) vatamari corporale sau deces, inclusiv pentru prejudicii fara caracter patrimonial;
b) pagube materiale;
c) pagube reprezentând consecinta lipsei de folosinta a vehiculului avariat;
d) cheltuieli de judecata efectuate de catre persoana pagubita.”

Art. 44. – „Despagubirile se stabilesc in conformitate cu art. 54 din Legea nr. 136/1995, cu modificarile si completarile ulterioare, in baza politei RCA, cu respectarea prevederilor legale in vigoare, pe baza elementelor cuprinse in formularul «Constatare amiabila de accident» ori pe baza actelor eliberate de persoanele care au competente sa constate accidentele de vehicule, pe baza instiintarii sau a procesului-verbal de constatare a pagubelor intocmit de asigurator, precum si a oricaror mijloace de proba, ori prin hotarâre judecatoreasca.”

Art. 45. – „Stabilirea despagubirilor se poate face in cazurile in care, din documentele existente in dosarul de dauna – constatare amiabila de accident, acte eliberate de persoanele care au competente sa constate accidentele de vehicule, instiintare, procesul-verbal de constatare a pagubelor intocmit de asigurator sau alte mijloace de proba -, rezulta raspunderea civila a proprietarului sau a conducatorului vehiculului asigurat in producerea pagubei, iar persoana pagubita face dovada prejudiciului suferit.”

Art. 46. – „Despagubirile se stabilesc prin hotarâre judecatoreasca, in cazul in care:

se formuleaza pretentii de despagubiri pentru lipsa de folosinta a bunului avariat ori distrus, pentru partea respectiva de despagubire, cu exceptia lipsei de folosinta a mijloacelor de transport cu care persoana pagubita isi realizeaza obiectul de activitate si pentru care detine licenta si autorizare in acest sens, dar numai pentru timpul normat necesar efectuarii reparatiei pagubelor produse la mijloacele de transport. Partea de despagubire aferenta lipsei de folosinta se determina luându-se in calcul tarifele pentru transporturi de marfuri sau de persoane, practicate de pagubit la data producerii pagubei. Sarcina probei apartine pagubitului si se face cu inscrisuri doveditoare;
se formuleaza pretentii de despagubiri pentru hârtii de valoare, acte, manuscrise, bijuterii, pietre pretioase, obiecte de arta, obiecte din platina, aur sau argint, marci postale, timbre, precum si pentru disparitia sau distrugerea banilor;
nu se pot trage concluzii cu privire la persoana raspunzatoare de producerea prejudiciului, la cauzele si imprejurarile producerii accidentului, precum si la cuantumul prejudiciilor produse.”

Art. 47. – „In cazul in care accidentul de vehicul face obiectul unui proces-penal, despagubirile se stabilesc pe cale amiabila, daca:

potrivit legii, actiunea penala a fost stinsa sau poate fi stinsa prin impacarea partilor;
desi hotarârea instantei penale a ramas definitiva si irevocabila, stabilirea despagubirilor civile ar urma sa se faca ulterior;
desi actiunea penala nu poate fi stinsa prin impacarea partilor:
a) s-a dat rechizitoriu de trimitere in judecata si persoana pagubita isi ia un angajament scris prin care se obliga sa restituie de indata, partial sau total, despagubirea primita, in functie de hotarârea instantei penale in ceea ce priveste fapta, faptuitorul si vinovatia; sau,
b) din actele incheiate de autoritatile publice rezulta atât raspunderea civila a acestora, prejudiciile cauzate, cât si vinovatia penala a conducatorului auto care urmeaza sa fie trimis in judecata dupa finalizarea cercetarilor aflate in curs si persoana pagubita isi ia un angajament scris prin care se obliga sa restituie de indata, partial sau total, despagubirea primita, in functie de hotarârea instantei penale in ceea ce priveste fapta, faptuitorul si vinovatia.”

Art. 48. – „La stabilirea despagubirii, in cazul avarierii sau al distrugerii bunurilor, se iau ca baza de calcul pretentiile formulate de persoanele pagubite, tinându-se cont de prevederile legale privind acoperirea cuantumului pagubelor aduse bunurilor, fara a se depasi valoarea acestora din momentul producerii accidentului si nici limitele de despagubire stabilite prin polita de asigurare RCA.”

Art. 49. – „In cazul in care cuantumul despagubirilor in acelasi accident de vehicul depaseste, la data producerii accidentului, limita de despagubire stabilita prin polita de asigurare RCA, exclusiv cheltuielile facute in procesul civil, indiferent de numarul persoanelor pagubite si de numarul persoanelor raspunzatoare de producerea pagubei, despagubirile se acorda, in limita acestei sume, fiecarei persoane pagubite, proportional cu raportul dintre limita de despagubire prevazuta in polita de asigurare si totalul cuantumului despagubirilor.”

Codul de procedura penala

Art. 19 alin. (5) – „Repararea prejudiciului material si moral se face potrivit dispozitiilor legii civile.”

Art. 32 alin. (2) – „Partile din procesul penal sunt inculpatul, partea civila si partea responsabila civilmente.”

Art. 84 alin. (1) – „Persoana vatamata care exercita actiunea civila in cadrul procesului penal este parte in procesul penal si se numeste parte civila.”

Art. 86. – „Persoana care, potrivit legii civile, are obligatia legala sau conventionala de a repara in intregime sau in parte, singura sau in solidar, prejudiciul cauzat prin infractiune si care este chemata sa raspunda in proces este parte in procesul penal si se numeste parte responsabila civilmente.”

Art. 87. – „(1) In cursul procesului penal, partea responsabila civilmente are drepturile prevazute la art. 81.

(2) Drepturile partii responsabile civilmente se exercita in limitele si in scopul solutionarii actiunii civile.”

Legea nr. 287/2009 privind Codul civil

Art. 1.349 – Raspunderea delictuala – „(1) Orice persoana are indatorirea sa respecte regulile de conduita pe care legea sau obiceiul locului le impune si sa nu aduca atingere, prin actiunile ori inactiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.

(2) Cel care, având discernamânt, incalca aceasta indatorire raspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat sa le repare integral.

(3) In cazurile anume prevazute de lege, o persoana este obligata sa repare prejudiciul cauzat de fapta altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub paza sa, precum si de ruina edificiului.

(4) Raspunderea pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte se stabileste prin lege speciala.”

Art. 1.350 – Raspunderea contractuala – „(1) Orice persoana trebuie sa isi execute obligatiile pe care le-a contractat.

(2) Atunci când, fara justificare, nu isi indeplineste aceasta indatorire, ea este raspunzatoare de prejudiciul cauzat celeilalte parti si este obligata sa repare acest prejudiciu, in conditiile legii.

(3) Daca prin lege nu se prevede altfel, niciuna dintre parti nu poate inlatura aplicarea regulilor raspunderii contractuale pentru a opta in favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile.”

Art. 1.357 – Conditiile raspunderii civile – „(1) Cel care cauzeaza altuia un prejudiciu printr-o fapta ilicita, savârsita cu vinovatie, este obligat sa il repare.

(2) Autorul prejudiciului raspunde pentru cea mai usoara culpa.”

Raspunderea pentru fapta altuia

Art. 1.372 – Raspunderea pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdictie

„(1) Cel care in temeiul legii, al unui contract ori al unei hotarâri judecatoresti este obligat sa supravegheze un minor sau o persoana pusa sub interdictie raspunde de prejudiciul cauzat altuia de catre aceste din urme persoane.

(2) Raspunderea subzista chiar in cazul când faptuitorul, fiind lipsit de discernamânt, nu raspunde pentru fapta proprie.

(3) Cel obligat la supraveghere este exonerat de raspundere numai daca dovedeste ca nu a putut impiedica fapta prejudiciabila. In cazul parintilor sau, dupa caz, al tutorilor, dovada se considera a fi facuta numai daca ei probeaza ca fapta copilului constituie urmarea unei alte cauze decât modul in care si-au indeplinit indatoririle decurgând din exercitiul autoritatii parintesti.”

Art. 1.373 – Raspunderea comitentilor pentru prepusi – „(1) Comitentul este obligat sa repare prejudiciul cauzat de prepusii sai ori de câte ori fapta savârsita de acestia are legatura cu atributiile sau cu scopul functiilor incredintate.

(2) Este comitent cel care, in virtutea unui contract sau in temeiul legii, exercita directia, supravegherea si controlul asupra celui care indeplineste anumite functii sau insarcinari in interesul sau ori al altuia.

(3) Comitentul nu raspunde daca dovedeste ca victima cunostea sau, dupa imprejurari, putea sa cunoasca, la data savârsirii faptei prejudiciabile, ca prepusul a actionat fara nicio legatura cu atributiile sau cu scopul functiilor incredintate.”

Art. 1.374 – Corelatia formelor de raspundere pentru fapta altei persoane

„(1) Parintii nu raspund daca fac dovada ca sunt indeplinite cerintele raspunderii persoanei care avea obligatia de supraveghere a minorului.

(2) Nicio alta persoana, in afara comitentului, nu raspunde pentru fapta prejudiciabila savârsita de minorul care avea calitatea de prepus. Cu toate acestea, in cazul in care comitentul este parintele minorului care a savârsit fapta ilicita, victima are dreptul de a opta asupra temeiului raspunderii.”

Art. 1.376 – Raspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri

„(1) Oricine este obligat sa repare, independent de orice culpa, prejudiciul cauzat de lucrul aflat sub paza sa.

(2) Dispozitiile alin. (1) sunt aplicabile si in cazul coliziunii unor vehicule sau in alte cazuri similare. Cu toate acestea, in astfel de cazuri, sarcina repararii tuturor prejudiciilor va reveni numai celui a carui fapta culpabila intruneste, fata de ceilalti, conditiile fortei majore.”

Art. 1.377 – Notiunea de paza

„In intelesul dispozitiilor art. 1.375 si 1.376, are paza animalului sau a lucrului proprietarul ori cel care, in temeiul unei dispozitii legale sau al unui contract ori chiar numai in fapt, exercita in mod independent controlul si supravegherea asupra animalului sau a lucrului si se serveste de acesta in interes propriu.”

Art. 1.382 – Raspunderea solidara

„Cei care raspund pentru o fapta prejudiciabila sunt tinuti solidar la reparatie fata de cel prejudiciat.”

Directiva 2009/103/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 16 septembrie 2009 privind asigurarea de raspundere civila auto si controlul obligatiei de asigurare a acestei raspunderi, directiva prin care s-au abrogat urmatoarele directive de armonizare a legislatiilor statelor membre referitoare la asigurarea de raspundere civila auto: Directiva 72/166/EE a Consiliului din 24 aprilie 1972 privind apropierea legislatiilor statelor membre cu privire la asigurarea de raspundere civila auto si introducerea obligatiei de asigurare a acestei raspunderi; a treia Directiva (90/166 CEE) a Consiliului privind armonizarea legislatiilor statelor membre referitoare la asigurarea de raspundere civila rezultata din circulatia autovehiculelor; Directiva 2000/26/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 16 mai 2000 privind apropierea legislatiilor statelor membre referitoare la asigurarea de raspundere civila auto si de modificare a directivelor 73/239/CEE si 88/357/CEE ale Consiliului; Directiva 2005/14/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 11 mai 2005 de modificare a directivelor 72/166/CEE, 84/5/CEE, 88/357/CEE si 90/232/CEE si a Directivei 2000/26/CE a Parlamentului European si a Consiliului privind asigurarea de raspundere civila auto

Analiza de fond a recursului in interesul legii

Cu privire la calitatea procesuala a asiguratorului de raspundere civila obligatorie, Inalta Curte de Casatie si Justitie a considerat ca analiza hotarârilor in care s-au pronuntat solutii diferite cu privire la chestiunea de drept dedusa judecatii releva faptul ca unele instante au continuat sa dea eficienta Deciziei nr. I din 28 martie 2005, pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie – Sectiile Unite in solutionarea recursului in interesul legii chiar si dupa intrarea in vigoare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedura penala.

Prin sus-evocata decizie s-a hotarât ca, in raport cu dispozitiile art. 54 alin. 4, coroborate cu art. 57 alin. 1 din Legea nr. 136/1995, de dispozitiile art. 1000 alin. 1 si 3 din Codul civil de la 1864 si de dispozitiile art. 24 alin. 3 din Codul de procedura penala de la 1968, cu modificarile la zi, societatea de asigurare participa in procesul penal in calitate de asigurator de raspundere civila.

Aceasta decizie a fost pronuntata in conditiile in care dispozitiile art. 24 alin. 3 din Codul de procedura penala de la 1968, cu modificarile la zi, prevedeau ca persoana chemata in procesul penal sa raspunda, potrivit legii civile, pentru pagubele provocate prin fapta invinuitului sau inculpatului se numeste parte responsabila civilmente.

Odata cu intrarea in vigoare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedura penala, decizia sus-evocata nu mai este de actualitate.

Potrivit dispozitiilor art. 32 alin. (1) din Codul de procedura penala, partile sunt subiectii procesuali care exercita sau impotriva carora se exercita o actiune judiciara.

Alineatul secund al aceluiasi articol prevede ca partile din procesul penal sunt inculpatul, partea civila si partea responsabila civilmente.

Dispozitiile art. 86 din Codul de procedura penala definesc partea responsabila civilmente ca fiind persoana care, potrivit legii civile, are obligatia legala sau conventionala de a repara in intregime sau in parte, singura sau in solidar, prejudiciul cauzat prin infractiune si care este chemata sa raspunda in proces, aceste dispozitii legale consacrând, astfel, calitatea procesuala pasiva a partii responsabile civilmente pe latura civila a procesului penal.

Conform dispozitiilor art. 19 alin. (4) din Codul de procedura penala, actiunea civila se solutioneaza in cadrul procesului penal, daca prin aceasta nu se depaseste durata rezonabila a procesului.

Dispozitiile alin. (5) al aceluiasi articol prevad ca repararea prejudiciului material si moral se face potrivit legii civile.

Din examinarea coroborata a dispozitiilor legale evocate se desprinde concluzia ca partea responsabila civilmente este parte in procesul penal si raspunde in acest cadru numai pe latura civila pentru prejudiciul cauzat prin infractiune de catre inculpat, insa numai in conditiile legii civile, respectiv in baza unei obligatii legale sau conventionale.

In ceea ce priveste Decizia nr. I/2005, pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie – Sectiile Unite, se constata ca aceasta nu mai este de actualitate, intrucât prin art. 86 din Legea nr. 135/2010 legiuitorul a extins expres sfera raspunderii civile in procesul penal de la obligatia legala de raspundere pentru fapta altuia la obligatia de raspundere civila contractuala.

Astfel, plecând de la natura speciala a contractului de asigurare de raspundere civila obligatorie, se apreciaza ca asiguratorii de raspundere civila obligatorie au calitate de parti responsabile civilmente in procesul penal pentru prejudicii produse de asiguratii lor prin accidente de vehicule, atât in temeiul legii civile, cât si in temeiul contractului de asigurare.

Calitatea de parte responsabila civilmente izvorând din lege:

In sprijinul acestei sustineri se cuvin evocate dispozitiile art. 48 alin. 1 din Legea nr. 136/1995, care prevad ca persoanele fizice sau juridice care au in proprietate vehicule supuse inmatricularii/inregistrarii in România, precum si tramvaie au obligatia sa se asigure pentru cazurile de raspundere civila ca urmare a pagubelor produse prin accidente de vehicule.

Potrivit normelor europene, statele membre ale Uniunii Europene au obligatia de a asigura cadrul legal necesar pentru ca toti proprietarii si detinatorii de vehicule care se afla in mod obisnuit pe teritoriul lor sa incheie cu o companie de asigurari contracte care sa garanteze raspunderea civila pentru pagubele produse de vehiculele mentionate.

In cazul legislatiei române, aceasta obligatie este indeplinita prin edictarea art. 48 din Legea nr. 136/1995, care a impus proprietarilor de vehicule supuse inmatricularii sau inregistrarii obligatia de a incheia contracte de asigurare de raspundere civila pentru pagubele produse tertilor prin accidentele produse de aceste vehicule.

Sub acest aspect se cuvine subliniata nu numai existenta unei legislatii primare (Legea nr. 136/1995), ci si a unei legislatii tertiare, materializata in actele cu valoare obligatorie emise de autoritatea legal abilitata in materie (fosta Comisie de Supraveghere a Asigurarilor, actualmente Autoritatea de Supraveghere Financiara – numita in precedent si in continuare A.S.F.), prin care s-au adoptat Normele privind asigurarea obligatorie de raspundere civila pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule.

Analiza acestor dispozitii legale conduce la concluzia ca acest tip de contract de asigurare obligatorie de raspundere civila este un contract impus de lege, cu distinctiile aferente referitoare la asigurarile prin efectul legii. Relevante in acest sens sunt dispozitiile art. 3 din Legea nr. 136/1995, care prevad ca in asigurarea obligatorie raporturile dintre asigurat si asigurator, drepturile si obligatiile fiecarei parti sunt stabilite prin lege.

Acest tip de contract este impus anumitor categorii de persoane, respectiv persoanelor fizice si juridice care au in proprietate vehicule supuse inmatricularii sau inregistrarii in România, asa cum reiese din dispozitiile art. 48 din Legea nr. 136/1995.

De asemenea, acest tip de contract vizeaza o anumita obligatie, respectiv pe cea de a asigura raspunderea in cazul accidentelor produse de vehicule, astfel cum reiese din interpretarea art. 4 din Legea nr. 136/1995.

Nu in ultimul rând, acest tip de contract, potrivit dispozitiilor legale mentionate, are prevederi obligatorii referitoare la riscurile asigurate si la tipul de daune pe care le asigura (art. 50-52 din Legea nr. 136/1995), la cazurile de excludere de la asigurare si chiar la limitele pecuniare ale asigurarii (art. 53 din Legea nr. 136/1995, coroborat cu art. 24 si urmatoarele din Norma nr. 23/2014 a A.S.F., cu modificarile ulterioare), ceea ce intareste concluzia ca este vorba despre un contract impus de lege, in care principiul libertatii contractuale sufera restrictii si in care partile se vad limitate in manifestarea deplina a autonomiei de vointa.

In raport cu dispozitiile legale mentionate, contractul de asigurare obligatorie de raspundere civila este un contract fortat, intrucât partile sunt obligate sa il incheie sub presiunea unor sanctiuni administrative.

Calitatea de parte responsabila civilmente izvorând din contract:

Potrivit dispozitiilor art. 49 din Legea nr. 136/1995, asiguratorul acorda despagubiri in baza contractului de asigurare pentru prejudiciile de care asiguratii raspund fata de terte persoane pagubite prin accidente de vehicule si de tramvaie, ca si pentru cheltuielile facute de asigurati in procesul civil, iar potrivit dispozitiilor art. 55 din acelasi act normativ despagubirile se platesc de catre asigurator persoanelor fizice sau juridice pagubite.

In plus, dispozitiile art. 1.270 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil instituie principiul pacta sunt servanda si prevad forta obligatorie a contractului valabil incheiat intre partile contractante, iar dispozitiile art. 1.280 din acelasi act normativ prevad ca un contract produce efecte numai intre parti, daca prin lege nu se prevede altfel. Or, dispozitiile art. 49 din Legea nr. 136/1995 instituie un caz de extindere a efectelor contractului de asigurare de raspundere in beneficiul tertilor pagubiti prin accidente.

Cum asiguratorul raspunde pentru asigurat in conditiile art. 49 din Legea nr. 136/1995 si in temeiul contractului de asigurare, se poate retine ca intrunita cerinta art. 86 din Codul de procedura penala, anume aceea ca asiguratorului de raspundere civila obligatorie sa ii incumbe o obligatie legala si deopotriva conventionala de reparare a prejudiciului cauzat prin infractiune, ca urmare acesta trebuie sa participe in procesul penal in calitate de parte responsabila civilmente.

Cu privire la limitele raspunderii, Inalta Curte de Casatie si Justitie considera ca acestea reies din interpretarea dispozitiilor art. 3, coroborat cu art. 49 si cu art. 53 din Legea nr. 136/1995, texte legale care prevad in esenta ca drepturile partilor se stabilesc prin lege si ca prin norme adoptate de Autoritatea de Supraveghere Financiara se stabilesc limitele despagubirilor si conditiile de plata.

De asemenea, din examinarea dispozitiilor art. 24 alin. (1) din Norma A.S.F. nr. 23/2014, cu modificarile ulterioare, reiese ca asiguratorii R.C.A. au obligatia de a stabili limite de despagubire, care nu pot fi mai mici decât cele stabilite de catre A.S.F.

La alineatul al doilea al aceluiasi articol se prevede, pentru accidente produse incepând cu anul 2012, o limita de despagubire pentru pagubele materiale produse in unul si acelasi accident, indiferent de numarul persoanelor pagubite, de 1.000.000 euro in echivalent in lei la cursul de schimb valutar la data producerii accidentului, comunicat de Banca Nationala a României, iar cu privire la despagubirile pentru vatamari corporale si decese, inclusiv pentru prejudicii fara caracter patrimonial, in aceleasi conditii-cadru enuntate pentru daunele materiale limita de despagubire este de 5.000.000 euro, in echivalent in lei la cursul B.N.R. din ziua accidentului.

Alineatul final al aceluiasi articol prevede o revizuire a limitelor de despagubire din 5 in 5 ani, in functie de evolutia indicelui european al preturilor de consum, stabilit conform Regulamentului (CE) nr. 2.494/95 al Consiliului din 23 octombrie 1995 privind indicii armonizati ai preturilor de consum.

Sub aspectul limitelor despagubirii sunt relevante si dispozitiile art. 25 din Norma A.S.F. nr. 23/2014, care prevad ca, in cazul in care in unul si acelasi eveniment au fost prejudiciate mai multe persoane si valoarea totala a prejudiciilor depaseste limitele de despagubire specificate in polita R.C.A., despagubirea va fi stabilita in functie de cota-parte din valoarea prejudiciului ce revine fiecarei persoane indreptatite la despagubire.

Limitele conventionale ale despagubirii se deduc din interpretarea art. 49 din Legea nr. 136/1995, care prevad in terminis, pe de o parte, ca asiguratorul acorda despagubiri in baza contractului de asigurare si, pe de alta parte, ca nivelul despagubirilor se stabileste:

a) in conformitate cu legislatia in vigoare din statul pe teritoriul caruia s-a produs accidentul de vehicul si cu cel mai mare nivel de despagubire dintre cel prevazut in legislatia respectiva si cel prevazut in contractul de asigurare;
b) in conformitate cu legislatia româneasca in vigoare, in cazul in care persoanele pagubite sunt cetateni ai statelor membre ale Uniunii Europene, in timpul unei calatorii ce leaga direct doua teritorii in care este valabil tratatul de instituire a Comunitatii Economice Europene, daca nu exista birou national pe teritoriul traversat in care s-a produs accidentul.

Aceste limite se deduc si din dispozitiile art. 16 alin. (1) si (2) din Norma A.S.F. nr. 23/2014, care instituie obligatia de emitere a politei de asigurare la incheierea asigurarii obligatorii R.C.A. si care prevad si posibilitatea ca partile sa incheie acte aditionale la contract, prin care sa includa clauze suplimentare, cu conditia ca acestea sa nu reduca sau sa restrictioneze drepturile unei parti prejudiciate ce decurg din asigurarea obligatorie si nici sa nu contravina prevederilor legale.

Totodata, din interpretarea per a contrario a dispozitiilor art. 24 alin. (1) din Norma A.S.F. nr. 23/2014 reiese ca in contract partile pot stipula limite maxime de despagubire, care nu pot fi inferioare celor prevazute de norma.

In concluzie, fata de imprejurarea ca, de principiu, partile dintr-un contract de asigurare pot stabili intinderea despagubirii, se poate conchide ca limitele in care asiguratorul de raspundere civila obligatorie este tinut sa raspunda in procesul penal ca parte responsabila civilmente sunt cele din contractul de asigurare, cu precizarea ca in respectivul contract partile nu pot stipula limite inferioare celor stabilite de autoritatea de supraveghere in materie.

In ceea ce priveste raspunderea solidara sau exclusiva, Inalta Curte de Casatie si Justitie apreciaza ca dispozitiile art. 49 si ale art. 55 din Legea nr. 136/1995 instituie raspunderea exclusiva a asiguratorului pentru prejudiciile cauzate de asigurat.

Acest fapt este, de altfel, in acord, atât cu dispozitiile legale care reglementeaza asigurarea de raspundere civila obligatorie, cât, mai ales, cu cadrul contractual care fundamenteaza raporturile juridice dintre parti.

Astfel, partile incheie un contract aleatoriu, in care riscul producerii unei fapte prejudiciabile trece de la asigurat la asigurator, este asumat de acesta din urma, care raspunde la producerea riscului asigurat, intrucât a incasat in acest scop o prima de asigurare stabilita in raport cu specificul riscului. Ca urmare, obligatia de dezdaunare a persoanelor pagubite prin infractiune isi are cauza in contraprestatia asiguratului, respectiv in plata primei de asigurare.

Imprejurarea ca asiguratorul raspunde in limitele prevazute in contract si ca aceasta limitare ar putea aduce atingere principiului reparatiei integrale a prejudiciului nu justifica legal raspunderea solidara cu autorul faptei ilicite, intrucât solidaritatea nu rezulta din lege sau din contract, iar asiguratorul raspunde pentru asigurat in temeiul legii si al contractului, asumându-si o obligatie proprie si nefiind tinut la reparatie in conditiile art. 1.382 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, intrucât nu raspunde pentru o fapta prejudiciabila pe care sa fi comis-o alaturi de asigurat.

In realitate, raspunderea de care este tinut asiguratorul R.C.A. este una limitata de contractul de asigurare si de lege, asa cum s-a argumentat in precedent, dar nimic nu impiedica antrenarea raspunderii civile delictuale a asiguratului, in temeiul principiului reparatiei integrale a prejudiciului, pentru diferenta de despagubire nesuportata de asigurator.

In considerarea celor expuse, in interpretarea si aplicarea unitara a dispozitiilor art. 86 din Codul de procedura penala, Completul pentru judecarea recursului in interesul legii va stabili ca in cazul asigurarii obligatorii de raspundere civila pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, societatea de asigurare are calitate de parte responsabila civilmente si ca are obligatia de a repara singura prejudiciul cauzat prin infractiune, in limitele stabilite in contractul de asigurare si prin dispozitiile legale privind asigurarea obligatorie de raspundere civila.

Pentru considerentele aratate, in temeiul art. 473 si art. 474 din Codul de procedura penala,

INALTA CURTE DE CASATIE SI JUSTITIE

In numele legii

DECIDE:

Admite recursul in interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lânga Inalta Curte de Casatie si in consecinta:

In interpretarea si aplicarea unitara a dispozitiilor art. 86 din Codul de procedura penala stabileste ca:

In cazul asigurarii obligatorii de raspundere civila pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, societatea de asigurare are calitate de parte responsabila civilmente si are obligatia de a repara singura prejudiciul cauzat prin infractiune, in limitele stabilite in contractul de asigurare si prin dispozitiile legale privind asigurarea obligatorie de raspundere civila.

Obligatorie, conform dispozitiilor art. 474 alin. (4) din Codul de procedura penala.

Pronuntata in sedinta publica din 15 februarie 2016.

-****-

PRESEDINTELE INALTEI CURTI DE CASATIE SI JUSTITIE

judecator dr. LIVIA DOINA STANCIU

Magistrat-asistent,

Florin Nicusor Mihalache

Publicat in Monitorul Oficial cu numarul 258 din data de 6 aprilie 2016